INTERVIU - Tenorul Alexandru Badea: De la întâlnirea cu Pavarotti am plecat cu o "valiză" de încredere

Alina Dan - Mediafax

Tenorul Alexandru Badea

Tenorul Alexandru Badea vorbeşte, într-un interviu acordat MEDIAFAX, despre succesul artistic şi crizele din cariera sa, despre ego şi infatuare, dar şi despre cum vocile mari din concursurile de talente au puţine şanse de reuşită fără un bun management.

Prezent la Bucureşti după aproape zece ani de absenţă de pe scena românească, cu ocazia Galei "Giuseppe Verdi - Richard Wagner", care a avut loc sâmbătă şi duminică, la Opera Naţională, tenorul Alexandru Badea spune că este emoţionat de reîntâlnirea cu ţara, care, până la urmă, l-a lansat. Referitor la momentele critice din viaţa sa, tenorul îşi aminteşte, în interviu acordat MEDIAFAX, că unul singur i-a pus în pericol cariera, intrată într-o pauză periculos de lungă pentru un artist independent şi recunoaşte că nu câştigă niciun ban atunci când tace.

Alexandru Badea mai povesteşte în interviul acordat MEDIAFAX despre faptul că prima discuţie telefonică cu tenorul Luciano Pavarotti i-a înmuiat genunchii, despre oamenii care i-au dat "vagoane de încredere" în carieră, dar şi despre cum l-a salvat de la declin un bioenergetician, care, de atunci, i-a rămas prietenă.



Reporter:
Cum este reîntâlnirea cu scena românească şi după cât timp s-a produs ea?

Alexandru Badea:
Sunt aproape 10 ani de când nu am mai cântat pe o scenă românească, ultima oară tot la Operă. De fapt, de aici am plecat. Sigur că este emoţionant ca, după atâta amar de vreme, să fiu din nou acasă. Am avut deocamdată doar o mică repetiţie cu pian, dar întâlnirea cu colegii din teatru şi cu ceilalţi colegi de la Viena a fost extrem de frumoasă.

Reporter:
Locuiţi şi cântaţi în străinătate. Care dintre scenele pe care aţi fost până acum vi se pare mai impresionantă, mai incitantă artistic?

Alexandru Badea:
Impresionantă ca dimensiune poate fi scena din Los Angeles, dar mai toate scenele din America sunt mult mai mari, sălile de concert sunt mai mari decât cele din Europa. Impresionante, în schimb, pentru mine sunt experienţele pe care le am şi care nu ţin neapărat numai de anvergura teatrului, ci de calitatea celor care compun echipa. Poate cel mai mare impact asupra mea a fost întâlnirea cu Janine Reiss, pianista lui Callas o perioadă de aproximativ 15 ani. Una dintre cele mai impresionante întâlniri a fost aceea cu Herbert Wernicke, unul dintre cei mai înzestraţi şi cei mai dăruiţi regizori de gen din câţi mi-a fost dat să întâlnesc. Acest gen de întâlniri te ajută să creşti, să vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă, îţi dau încredere.

Reporter:
I-aţi cunoscut pe Plácido Domingo şi pe Luciano Pavarotti. În ce context s-au produs aceste întâlniri?

Alexandru Badea:
Pe Domingo l-am cunoscut la Viena. El auzise că voi cânta acolo în "Faust" şi mi-am dorit să-l cunosc. Am aflat că auzise de mine în momentul când i-am bătut la uşa cabinei, la finalul unui spectacol de la Opera din Viena (Wiener Staatsoper). Mi-a zis că îşi doreşte să vină la spectacolele mele, dar crede că nu va avea timp şi m-a rugat să vin eu la Salzburg să îi fac o audiţie. M-am dus, i-am cântat şi m-a angajat pentru Opera din Washington şi asta a fost prima întâlnire cu el, care a fost fabuloasă, fantastică şi mi-a dat enorm de multă încredere. Acum ne-am întâlnit din nou şi urmează să avem alte proiecte împreună, dar nu voi vorbi despre aceste proiecte până nu le fac.

Întâlnirea cu Pavarotti s-a petrecut într-un fel asemănător, oarecum. M-am dus la cabina lui când se afla la Viena, la finalul unuia dintre ultimele lui spectacole şi s-a purtat extraordinar. Fusese extrem de amabil. Era la momentul respectiv împreună cu prietena lui de atunci, Nicoleta, şi a dorit să îmi dea telefonul mobil. Habar nu avea cine sunt, habar nu avea cum cânt. Mi-a dat hodoronc-tronc mobilul şi mi-a spus: "Când vii în Italia, dă-mi un semn de viaţă". Întâmplător, aveam o producţie cu "Lucia" în Italia, dar mi-a fost jeană să îl sun în timpul producţiei. La sfârşit, mi-am luat inima în dinţi să-l sun, deşi eram sigur că a uitat întâlnirea de la Viena şi cine sunt. Am avut noroc să răspundă chiar el, dar norocul adevărat a făcut ca Rai Uno să dea la oră de maximă audienţă finalul operei în care era implicat chiar personajul pe care îl interpretam eu şi multă lume a văzut acea difuzare, printre care şi Pavarotti, iar eu când am sunat, nici nu am apucat să mă prezint. Am spus atât: "Buongiorno, signor Pavarotti", iar el mi-a răspuns: "Tu sei il tenore Badea?". Mi s-au înmuiat genunchii. A doua zi, la ora 4.00, eram la el acasă. Au urmat trei zile de vis. Trei zile în care am lucrat cu el, am putut să îl cunosc puţin şi am putut să plec de acolo cu o valiză de încredere, cu valoare de încredere.

Reporter:
Este vreunul dintre cei doi despre care aţi putea spune că v-a influenţat mai mult?

Alexandru Badea:
Este greu de spus. Fiecare în felul lui. Vorbim despre nişte oameni cu totul şi cu totul speciali şi mi-e greu să spun care m-a influenţat mai mult, dar cert este că fiecare m-a influenţat în felul lui.

Reporter:
Care este cel mai solicitant rol pe care l-aţi interpretat?

Alexandru Badea:
Poate Hoffmann (din opera "Povestirile lui Hoffmann", de Jacques Offenbach, n.r.), cu toate că, de câţiva ani, am început să cânt şi Calaf (din opera "Turandot", după piesa omonimă de Carlo Gozzi, n.r) care este, la fel, un rol extrem de solicitant. Când eşti în formă vocală bună, mentală şi emoţională, lucrurile vin de la sine. Când unul din lucrurile astea nu funcţionează cum trebuie, toate sunt al naibii de grele. Şi asta este valabil indiferent de meserie - când nu eşti într-o formă bună, nu este uşor. Dar suntem de foarte multe ori în situaţia de a nu fi la maximul nostru potenţial şi atunci trebuie să facem faţă provocărilor.

Reporter:
Dacă nu ar fi fost să vă construiţi cariera în afară şi soarta ar fi vrut să fiţi legat de scena românească, credeţi că aţi fi avut aceeaşi traiectorie?

Alexandru Badea:
Nu. Imposibil. Mai ales dacă nu aş fi ieşit din România. Pot să spun că cel mai important om - şi cred că nu exagerez când spun lucrul ăsta, chiar dacă o să şocheze pe foartă multă lume care o să mă ia de "aiurit" -, unul dintre cei mai importanţi oameni, dacă nu cel mai important pentru meseria mea, se numeşte Ecaterina Crifca. Ea nu are aproape nimic în comun cu muzica, din punct de vedere profesional, dar, datorită spiritului dumneaei, bineînţeles că are enorm de mare legătură cu muzica. Este un bioenergetician, care, pe mine, într-un moment de profundă criză pe care o traversam, m-a salvat şi îi datorez enorm. A ştiut să îmi deschidă sufletul în primul rând şi mintea, dar sufletul mai ales.

Reporter:
În ce context aţi cunoscut-o şi cum v-aţi întâlnit?

Alexandru Badea:
Un bun prieten de-al meu a simţit că aş avea nevoie de un ajutor şi el, cunoscând-o pe doamna Crifca, m-a luat de mânuţă, m-a băgat în maşina lui şi m-am pomenit în casa acestei minunate doamne.

Reporter:
Se întâmpla demult?

Alexandru Badea:
Să tot fie ceva anişori… Cred că vreo 15. Am rămas prieteni şi va fi prezentă la concertul de la Opera din Bucureşti.

Reporter:
În ultimii ani, sunt populare şi în România concursurile de talente care descoperă, nu de puţine ori, voci absolut remarcabile, unele tinere, altele trecute de mult de prima tinereţe. Ce părere aveţi despre acest fenomen? Există ceva ce ar trebui să ştie atât "talentaţii", cât şi descoperitorii lor? Costel Busuioc este unul dintre exemple. Ecoul din Spania, unde a câştigat un concurs de talente, s-a resimţit puternic şi în România, dar pentru scurt timp.

Alexandru Badea:
Este dificil să analizez fenomenul în general... Dar Costel Busuioc este o voce foarte bună. O voce extraordinară. L-am auzit cântând într-o canţonetă. Îmi amintesc că avea o voce foarte robustă, foarte bună şi mi s-a părut un băiat de bun simţ.

În acest context, vorbim despre două fenomene foarte diferite. Busuioc, păstrând proporţiile, a abordat cross-over, din câte ştiu eu, în genul lui Bocelli (Andrea Bocelli, n.r.). Este greu să le faci pe amândouă. Este foarte greu. Aproape că nimeni nu a reuşit să le facă cu adevărat ambele genuri la aceeaşi calitate şi cantitate. De altfel, pentru o direcţie ca aceea pe care o urmează cei precum Costel Busuioc, este nevoie de manager. Şi noi avem nevoie de manager, dar mai ales în direcţia asta, fără un manager foarte puternic, care să îi promoveze la sânge, sigur că se pot pierde. Te uită lumea.

Şi noi, cântăreţii de operă, ne confruntăm oarecum cu tipul ăsta de probleme, dar nu în felul ăsta. Noi avem o instituţie sau mai multe în care cântăm. Sunt cele două tipuri de cântăreţi de operă: cei care hotărăsc să semneze un contract cu un teatru şi rămân fideli acelui teatru sau nomazii ca mine care azi sunt aici, mâine dincolo.

Reporter:
Şi care sunt avantajele şi dezavantajele?

Alexandru Badea:
Avantaje şi dezavantaje sunt de ambele părţi. Unii ar putea spune: "Ce bine de tine! Faci ce îţi place". Sigur, este aşa cât timp îţi este agenda plină. Nu câştig niciun leu când tac din gură. Nu am salariu, nu am concedii plătite. Eu câştig în clipa în care cineva vrea să mă asculte pe o scenă profesionistă. Dacă nu vrea să mă asculte nimeni, eu nu iau bani. Gândiţi-vă, dacă aceste momente de pauză se prelungesc, nu ţi-e uşor. Eu le cunosc, de aceea pot să vorbesc despre ele. Nu vorbesc din auzite, vorbesc din trăite. Ştiu cum este, pentru că în acea perioadă de criză pe care am trăit-o nu mi-a fost uşor. Dar sunt recunoscător Cerului, îi sunt recunoscător lui Dumnezeu…

Reporter:
Au fost multe perioade de criză?

Alexandru Badea:
Nu au fost multe, dar a fost una de câţiva ani, despre care nu vorbesc.

Reporter:
Cum explicaţi că românii au decis în acest an ca la etapa internaţională a Eurovision să fie reprezentaţi de un contratenor, Cezar, şi ce părere aveţi despre comercializarea la scară largă a vocii de operă?

Alexandru Badea:
Este un talent fabulos, un talent incredibil. În ceea ce priveşte comercializarea vocii, este alegerea lui. Mie mi-a plăcut de Cezar. Din curiozitate, m-am uitat pe YouTube şi l-am văzut cântând nişte piese din repertoriul contratenorilor absolut fabulos. Am rămas cu gura căscată, nu mi-a venit să cred. Spre ruşinea mea, nu ştiam de el, cu toate că deja cântase în locuri şi cu oameni de mare calitate. Dacă cumva o să citească interviul ăsta, m-aş bucura să îl cunosc, pentru că mi-a lăsat o impresie extraordinară.

Românii l-au ales pentru că au simţit talentul din el. I-a impresionat darul pe care îl are.

Rep.:
V-aţi gândit vreodată la apogeul carierei dumneavoastră, aţi visat la un acel ceva care v-ar face să spuneţi că mai mult nu se poate? Ce v-aţi dori cel mai mult?

Alexandru Badea:
Îmi doresc să rămân aşa cum sunt, să rămân cu mintea întreagă. Acesta este apogeul. Şi să fiu sănătos. Nu am în momentul ăsta ambiţii de acest gen. Le-am avut acum 20 de ani, când îmi doream, ca orice tânăr cântăreţ tenor, să ajung la nivelul celor mari. Nu ştiu dacă am ajuns la nivelul celor mari, dar am ajuns să mă bucur de profesia pe care o fac, nu numai să mă căznesc cu profesia pe care o fac. Am multe momente de bucurie şi cred că acesta este cel mai important lucru pentru un cântăreţ - să poată să se bucure de darul pe care l-a primit. Egal unde cântă - că e la Bolintin sau că e la Metropolitan. Important este să creezi bucurii, să scapi de ego, să scapi de infatuări.

Reporter:
Si rolurile vă vindecă de ego şi de infatuări?

Alexandru Badea:
Nu. Sau pot. Depinde.

Reporter:
Rolul la care visaţi?

Alexandru Badea:
Întodeauna acela pe care îl cânt. Pe cuvânt. Şi mă bucur pentru că fiecare rol în parte, din cele pe care le-am cântat, sunt nişte roluri excepţionale. Acum sunt într-o producţie de "Rigoletto". Pentru un tenor, ducele de Mantova este o bucurie. Hoffmann este un rol care mi-a adus foarte multă bucurie. Faust, la fel. Anul trecut am debutat în "Madama Butterfly" într-un rol care înmuia şi piatra, de o forţă şi o energie ieşite din comun.

Tenorul Alexandru Badea a debutat pe scenele europene la Landestheater din Salzburg, în rolul Nemorino din opera "L'Elisir d'amore/ Elixirul dragostei", de Gaetano Donizetti. S-a stabilit în Germania, unde, la începutul carierei sale internaţionale, a colaborat cu Hessisches Staatstheater din Wiesbaden, unde a interpretat Lord Percy din "Anna Bolena", de Gaetano Donizetti, şi cu Opera din Dortmund, unde a cântat Ducele de Mantua din "Rigoletto", de Giuseppe Verdi.

A fost invitat la Volksoper din Viena, unde a interpretat Faust din opera cu acelaşi titlu de Charles Gounod, sub bagheta dirijorului Asher Fisch, care mai târziu l-a ales pentru premiera mondială a lucrării "Călătorie la sfârşitul mileniului", la New Israeli Opera din Tel Aviv. Alexandru Badea a cântat de-a lungul timpului pe numeroase scene din lume, la Trieste, Tel Aviv, Stockholm, Basel, Bologna, Catania, Los Angeles, Washington, la Festivalul de la Salzburg, Festivalul Aix en Provence etc.

La invitaţia celebrului Plácido Domingo, în 1999, Alexandru Badea a interpretat rolul Arturo din "I Puritani", de Vincenzo Bellini, la Washington Opera, urmat de alte succese la Grand Théâtre de Genève, Deutsche Oper Berlin, Nationaltheater Mannheim, Theater Basel, Royal Opera Stockholm.

Începând cu stagiunea 2007 - 2008, tenorul a revenit pe scenele din Germania cu roluri de primă mărime, precum Ducele de Mantua ("Rigoletto", de Giuseppe Verdi), Hoffmann ("Les contes d'Hoffmann", de Jacques Offenbach) şi Pollione din "Norma", de Vincenzo Bellini, la Regensburg şi la Festivalul de Operă de la Chiemgau.

În perioada următoare, tenorul Alexandru Badea va interpreta rolul ducelui din opera "Rigoletto", de Giuseppe Verdi, la Staatstheater Saarbrücken din Germania.