Istorii Uitate (10)

Chinuri pentru sanatate

Aproape tuturor ne e teama de injectii si tremuram cand trecem pragul cabinetului medical. Interventiile chirurgicale ne ingrozesc de-a dreptul. Dar v-ati intrebat vreodata cum se desfasura actul medical odinioara, cand nu existau tehnologiile sofisticate, procedurile complexe si nici tehnicile de anestezie de azi, si cand probabil o interventie cu laser ar fi fost considerata vrajitorie in stare pura?

Operatia a reusit, pacientul a fost otravit!

In antichitate si evul mediu, chirurgia se afla in copilaria sa. Cei ce o practicau aveau o foarte slaba cunoastere a anatomiei umane, anestezicele nu aparusera iar tehnicile antiseptice, pentru evitarea infectarii ranilor, erau de domeniul... pietrei filosofale. La inceputul perioadei medievale, chirurgia era practicata mai ales de calugari, singurii ce aveau acces la literatura medicala – inclusiv la cea scrisa de „paganii” invatati arabi. Dar in 1215, Papa a decis ca ei sa inceteze aceste practici si astfel chirurgia a intrat pe mana a tot soiul de oameni, care o exercitau fie avand serioase cunostinte, fie bazandu-se pe noroc si intuitie. Ceea ce, ar spune gurile rele, se intampla si acum...

Principalul obstacol de depasit, de catre chirurgi, era durerea. Anestezice nu existau si se foloseau unele potiuni, menite sa mai diminueze suferintele atroce sau sa induca somnul, in timpul operatiei. Doar ca adesea, desi interventia reusea, pacientul nu se mai trezea, otravit de licoare... De pilda, fiertura de suc de laptuci, vezica biliara de mistret, opiu, maselarita, cucuta si otet, amestecata cu vin, era atat de primejdioasa incat provoca adeseori nu doar un somn letargic, dar si moartea bolnavului. Paracelsus, medic elvetian, a fost primul care a folosit laudanum, o tinctura de opiu, pentru a alina durerile post-operatorii.

Cum se rezolva cataracta

Medicina inceputului de Ev Mediu a fost un amestec de ritualuri pagane, religie crestina si stiinta. Nu-i de mirare ca oamenii credeau ca bolile sunt produse nu de disfunctii fiziologice, ci de farmece sau blesteme. Asa de pilda, intr-un tratat din secolul XI se specifica: „Atunci cand vindecatorul se va apropia de casa bolnavului, sa fie cu luare aminte. Daca vede vreo piatra mare prin preajma, sa o cerceteze. Si daca va gasi cumva sub ea vreun vierme, vreo ganganie sau alta lighioana, sa o scoata de acolo si persoana bolnava va fi tamaduita”. Celor ce se imbolnaveau de ciuma li se cerea sa-si marturiseasca pacatele, apoi sa spuna rugaciunile recomandate de preot.

Desigur, de cele mai multe ori aceste tehnici nu aveau nici un fel de efect. Va intrebati cum se descurcau bolnavii de cataracta in Evul Mediu? Ei, bine, nu o duceau stralucit. Operatia de indepartare a cataractei includea insertia unui instrument ascutit – un cutit sau un ac mare, in cornee; ochiul, aproape smuls cu totul din orbita, era curatat apoi, cu un cutit, provocand bietului bolnav chinuri cumplite. Odata cu raspandirea medicinei islamice, tehnica s-a imbunatatit. O seringa metalica era inserata in ochi si cu ajutorul ei cataracta era indepartata cu succes, prin suctiune, durerile fiind mult mai mici.

Lingura de scos sageti

Retentia urinii in vezica, cauzata de sifilis sau alte boli infectioase, era destul de frecventa intr-o epoca in care nu se auzise de antibiotice. Cateterul urinar – un tub metalic introdus, prin uretra, in vezica, a fost folosit prima data pe la anul 1300. In caz de calculi, procedura era mai complicata: pacientul era legat cu picioarele in sus, de o grinda, iar medicul ii facea un tuseu rectal; daca simtea, in vezica, piatra, pacientul trebuia sa tina post cateva zile, consumand doar lichide. Urma iarasi un tuseu rectal si piatra era adusa cat mai aproape de partea superioara a vezicii. Se practica o incizie la doi centimentri de anus, piatra era extrasa, rana cusuta la loc si, cu putin noroc, pacientul se vindeca.

Folosirea arcului lung – mult mai puternic decat cele obisnuite si provocand rani mai grave, a creat o problema chirurgilor medievali: cum sa extraga sagetile din trupurile soldatilor raniti. Mai ales varfurile sagetilor erau problematice, intrucat adesea nu erau bine atasate de corpul de lemn al proiectilului ci doar lipite cu ceara de albine. Cand sageata intra in carne, lemnul putea fi extras, dar varful metalic ramanea acolo, provocand infectii grave si in final moartea. Tot arabii au fost cei ce au gasit o solutie, mai precis un medic numit Albucasis: el a inventat un dispozitiv similar sagetii, dar avand in varf o caseta in forma de romb. Introdusa in rana, lingura „agata” varful sagetii si il extragea, fara sa mai fie nevoie de o incizie suplimentara. Rana era apoi cauterizata, cu un fier inrosit in foc, spre a preveni hemoragiile si infectarea.

Nastere sau moarte

In opinia medicilor de acum cateva veacuri, majoritatea bolilor isi aveau originea in excesul de fluide („umori”) in corp. Prin urmare, cura nu trebuia sa constea, sustineau ei, decat in eliminarea acestor fluide, in principal a sangelui, care se facea fie prin punerea de lipitori, fie prin deschiderea venelor. Aceasta din urma procedura se realiza cu ajutorul unui instrument special, care intepa vena, facand o rana minuscula, iar sangele tasnea, cu presiune, intr-un vas gradat, pentru ca medicul sa vada ce cantitate este eliminata. Desi uneori metoda dadea roade, in cele mai numeroase situatii, lasarea de sange vlaguia si mai mult un organism deja slabit, provocand in cele din urma anemierea grava si decesul pacientului – inclusiv capetele incoronate au cazut victima acestui tratament, considerat „suta la suta eficient”.

Pe de alta parte nasterea reprezenta, pentru femeile Evului Mediu, o veritabila confruntare cu moartea. Rata mortalitatii era de altfel atat de ridicata incat, inainte de a se pregati sa aduca pe lume un copil, femeile obisnuiau sa-si pregateasca trusoul de inormantare si sa faca o ultima spovedanie. Biserica era foarte implicata in actul nasterii si moasele erau puse sa jure, in fata preotului, ca nu vor folosi proceduri magice spre a ajuta femeile sa nasca mai usor! In situatiile in care pozitia anormala a fatului facea dificila nasterea, moasa „framanta” pantecele mamei, cu convingerea ca astfel bebelusul se va pozitiona normal si va putea fi adus pe lume. Desigur, era o metoda care rareori reusea. De obicei, copilul murea, sufocat cu cordonul ombilical si era dezmembrat, in uter, cu ajutorul unor unelte ascutite si scos cu un fel de forceps, la fel ca si placenta.

Sfantul care te apara de hemoroizi

Irigatoarele reprezinta o inventie moderna, aparuta in secolul XIX. Inaintea lor, pentru clisme se foloseau clistirele. Dar cu ajutorul acestora se si injectau fluide in corp, prin anus, in scopul vindecarii anumitor boli. Clistirul era un tub metalic lung, de forma aparenta a unei seringi uriase, prin care lichidele erau pompate in intestinul gros, printr-o serie de orificii minuscule, aflate la capatul inferior al tubului. Cele mai des utilizate fluide erau apa calda, amestecata cu fiere de mistret si otet. Procedura a fost foarte apreciata, chiar si pana in secolele XVI-XVII. De pilda, regele Ludovic XIV era un „fan” al ei, lui aplicandu-i-se clistirul de aproape 2000 de ori, in timpul vietii, la unele interventii de acest gen asistand si intreaga curte a Frantei! Hemoroizii provoaca dureri atroce bolnavilor. Dar si mai atroce erau suferintele pe care le aveau de indurat cei ce voiau sa scape de ei, apeland la chirurgia medievala.

Poate ca nu stiti, dar exista si un sfant – calugarul irlandez din secolul VII, ulterior sanctificat, Fiacre – care patrona bolnavii de hemoroizi si caruia acestia ii inaltau rugaciuni. Se spune ca sfantul suferise si el de hemoroizi si se vindecase rugandu-se in timp ce statea pe o piatra. Respectiva piatra, care mai pastra inca, potrivit legendei, urma hemoroizilor lasati de Sf. Fiacre, a devenit ulterior loc de pelerinaj, pentru bolnavi. Daca rugile nu ajutau, medicii apelau la o solutie mai telurica si mai radicala: cauterizarea cu fierul rosu. In secolul XII, medicul evreu Moise Maimonide, a propus o solutie mai blanda, utilizabila si azi: baile calde de sezut, pe care evident ca bolnavii le preferau.