Ambuscada la Palermo (3)

Colin Forbes

Pentru Jane

NOTA AUTORULUI
Anumite evenimente care constituie cadrul acestei povestiri sunt adevarate; personajele sunt însa fictive. În 1943, guvernul american, cautând aliati în spatele liniilor inamice, a luat o hotarâre ciudata — a recurs la ajutorul mafiei siciliene.

Iulie 1943, ora zero.

În zona mediteraneana, Sicilia reprezinta cheia iminentei debarcari a Aliatilor în Europa. Insula este însa aparata de o puternica armata germana.
Iar întariri pot fi aduse oricând, cu feribotul, din Italia. Maiorul Petrie aterizeaza împreuna cu un coleg al sau, specialist ca si el în operatiuni de sabotaj, la Palermo.
Cei doi, maiorul britanic si americanul Ed Johnson, au venit cu o singura misiune : aceea de a scufunda feribotul. Singuri pe teritoriul dusmanului, având de înfruntat SS-ul, Gestapo-ul si armata germana, ei nu au nici o sansa de a izbuti daca nu vor fi ajutati de localnici. Asa se face ca apeleaza la... Mafie !
Dar pot ei oare sa aiba încredere în Mafie ?
Vor fi oare sprijiniti pâna la capat ? Si cât de mult va intra în joc hazardul ?

Vineri, 5 a.m. — 9.30 a.m.

Raspântia nu era, de fapt, decât un loc adânc brazdat de rotile carutelor ce-si schimbau aici directia, o intersectie în care drumuri nu mai late decât niste poteci de munte coborau abrupt printre zidurile de piatra ca apoi sa se înalte iarasi din aceasta caldare îngropata între pantele sterpe ale muntelui. Petrie îsi îndrepta lanterna spre un indicator rutier aplecat pe-o parte. Spre sud-est indica Petralia si Scopana, directia în care tocmai trebuiau sa mearga; spre nord-vest indica Palermo, de unde venisera; spre nord-est Cefalù, undeva la vest de punctul în care încercase în zadar Lawson sa debarce ; iar spre sud-vest Sciacca, orasul de pe coasta sudica a insulei. Dar ce se întâmplase oare cu masina lui Scelba ? Stinse lanterna si asculta în tacere, cu capul aplecat într-o parte, în timp ce Scelba cobora pe un drum laturalnic din spate. Nu putea auzi decât linistea adânca a diminetii; nici macar un cântec de pasare, pentru ca în interiorul Siciliei vegetatia este atât de saraca încât nu-i în stare sa tina în viata nici o pasare. Era parca prea multa liniste.
— Poate ca agentia locala de taxiuri e-n greva, comenta Johnson.
— Masina trebuie sa fie pe undeva pe aici, mormai Scelba, în timp ce scruta semiîntunericul, cu revolverul în mâna.
Nu se vede pe fata lui, dar e îngrijorat, gândi Petrie. Masina ar fi trebuit sa se afle aici, la vedere. La vreo zece metri mai sus, pe drumul pe care venisera catre raspântie, zarise o deschizatura larga în zidul de piatra. Era singurul loc unde ar fi putut fi ascunsa o masina si Petrie le spuse ca se va întoarce sa cerceteze locul. Scelba îl urma de aproape si în timp ce mergeau, bocancii lor ridicau nori de praf. Petrie se apropie cu precautie de deschizatura, cu Mauser-ul pregatit si privi cu grija pe dupa colt. Zari silueta neclara a unei masini mici, un Fiat, parcata lânga un perete al trecerii, ceva mai în adâncime si, din câte putea vedea, masina era goala.
— Fii atent, îi sopti Scelba la ureche. Unul din oamenii mei trebuie sa fie acolo...
— Dar nu-i nimeni.
— Atunci ai grija !
La vreo cincisprezece metri dincolo de deschizatura, dintr-o surpatura întunecata se înalta abrupt o panta, pornind dinspre ceea ce Petrie banuia ca ar fi o râpa adânca. În jur nu se zarea nici un semn de viata, dar într-o lumina atât de anemica el se baza si pe alte simturi decât vazul ca sa simta prezenta cuiva, a cuiva care statea eventual la pânda, folosindu-se de masina parcata drept momeala. Facându-i semn sicilianului sa pastreze tacerea, asculta din nou cu atentie. Era ceva ciudat aici, simtea asta.
— Stai pe loc, îi sopti el, dupa care se strecura cu prudenta pe lânga zidul deschizaturii, aplecându-se ca sa ofere o tinta pe cât posibil mai redusa unor eventuale gloante. Calca peste niste tufe de iarba, un fel de vegetatie ofilita, aproape uscata sub soarele arzator din ultimele saptamâni si îsi concentra atentia sa nu faca nici un zgomot pe când se apropia de vehicul.
Odata ajuns în dreptul acestuia, se strecura între el si zid si privi cu atentie în fata si în spate. Nimic. La prima vedere, totul parea în ordine — iata în sfirsit masina dorita, tot ce mai aveau de facut era sa urce în ea, sa porneasca motorul si sa o ia din loc cât mai repede spre Scopana. Limpede. Numai ca putin chiar prea limpede. Se întoarse cu grija spre locul unde îl lasase pe Scelba, îl gasi ghemuit dupa zid, cu revolverul gata sa traga.
— Ce fel de Fiat ai ? Gri ? Daca-i asa, asta e, dar tipul pe care contai nu-i acolo. Sa se fi speriat cumva si s-o fi luat din loc înainte de a ajunge noi aici ? Cred ca asta nu-i locul potrivit în care sa zabovim mult.
— Pietro ar fi asteptat. Ceva nu-i în regula.
— Poate ca ai dreptate, asa ca mai bine sa aflam despre ce-i vorba.
Însotit de Scelba, Petrie cerceta repede locul din jurul masinii, dar nu gasi nimic care sa-i intereseze. Chiar si în Sicilia, la o asemenea ora era racoare si frigul îl patrundea prin haina subtire în timp ce-si continuau cercetarea, apropiindu-se de râpa ascunsa înca în întuneric. Ravina era larga de vreo sapte-opt metri si cu mult mai adânca decât se asteptase, având într-un loc o adâncitura de vreo zece metri, care se prelungea catre albia secata a unui râu. Deplasându-se atent de-a lungul marginii, Petrie se opri de câteva ori sa priveasca în jos, pe când lumina tot mai clara a zorilor facea sa se iveasca crestele aspre si ascutite ale muntilor. Începea chiar sa se zareasca fundul râpei. Se întoarse în locul unde vazuse partea cea mai abrupta si se opri, prinzându-l pe Scelba de brat.
— Vezi movila aceea de pe fund ? întreba el. Nu-i acolo un cadavru ?
— Cred ca ar trebui sa plecam cât mai repede, îl avertiza Scelba. În ultima vreme drumul asta a fost mult folosit de armata pentru transportul dinspre Palermo spre Cefalù.
— Ne-ai spus asta în ultimul raport, dar nu-mi plac misterele. Am putea coborî putin în viroaga, sa vedem mai de aproape.
Coborâra cu greu pe o cararuie serpuita care ar fi putut speria si o capra, dar, în ciuda faptului ca parea atât de masiv si de greoi, seful mafiot se misca cu agilitate, sarind sprinten din piatra în piatra, ca un om de doua ori mai tânar. Ceva mai devreme Petrie fusese surprins de iscusinta lui atletica atunci când îi condusese peste acoperisurile darapanate din Palermo, o adevarata cursa cu obstacole, pe care numai un om cu reflexe remarcabile ar fi putut-o executa. Ajunsera pe fundul râpei aproape în acelasi timp. Petrie înca se mai temea de o cursa, îsi tinea Mauser-ul pregatit, mergând cu precautie de-a lungul albiei. Se opri lânga o stânca, dupa care râul cotea, asculta atent, dupa care mai facu câtiva pasi si se opri din nou. Prabusit peste un pietroi zacea cadavrul unui barbat îmbracat în haine taranesti, cu ochii înghetati privind spre cer. Era de asteptat — nimeni n-ar fi putut supravietui cazând de la o aseamenea înaltime, peste stâncile acelea. Petrie se trase de-o parte ca sa-l lase pe il capo sa arunce o privire ; acesta se apleca, cu buzele strânse, dupa care îsi ridica ochii.
— Da, spuse el, e Pietro, omul care a adus masina aici. Stia bine locurile, asa ca nu putea sa cada...
Aplecându-se lânga Scelba, Petrie salta usor corpul si-l întoarse cu fata în jos. Mânerul unui cutit iesea chiar de sub omoplatul stâng.
— Iata de ce a cazut, spuse Petrie încet. Sau poate ca a fost împins dupa aceea. Ce zici, nepotul acela al tau, Carlo, se pricepe la cutite ?
— Carlo ? întreba Scelba, privindu-l surprins pe Petrie. De ce tocmai el ?
— Pentru ca mi-am petrecut opt saptamâni pe aici si am prins câte ceva din felul de a fi al sicilienilor. Ce vârsta are fiul tau pe care l-ai trimis în Catania ?
— Saptesprezece ani. Dar nu vad ce...
— Eu vad si cred ce crezi tu. Carlo, banuiesc, are vreo douazeci si patru. Si l-am vazut dând buzna în pivnita însotit de o ceata de batausi. Am impresia, Scelba, ca nadajduia sa te gaseasca singur, în care caz ar fi avut loc un accident, accidentatul fiind chiar tu. Când a vazut ca esti înso?it, a încercat sa te sperie, sa te faca sa iesi în strada, unde ai fi nimerit peste o patrula de carabinieri. Asta mi se pare o situatie tipic mafiota; Carlo crede ca a venit vremea sa-ti lasi postul si încearca sa te elimine. Cunoscându-te, mai ca-mi pare rau pentru el. Oare ce mai astepti, Scelba, ca sa-l elimini tu pe el ? întreba Petrie cu siretenie.
— O sa ma gândesc la asta mai târziu. Il capo se ridica si privi spre cer, care îsi schimbase putin culoarea într-un cenusiu deschis. Deocamdata cred ca ar trebui s-o luam din loc cât mai repede, adauga el.
Se înapoiara de-a lungul albiei râului si se catarara în zigzag, iar când ajunsera sus era ziua de-a binelea. Johnson aparu de dupa zid si când Petrie îi relata ce gasise în viroaga, fluiera scurt. Ridicându-si sacul pe umar, îl urma pe Petrie spre masina, în timp ce Scelba ramase la iesirea spre drum, ca sa-l supravegheze.
— Asadar cineva i-a facut felul soferului, dar a lasat masina pe loc, ca noi sa putem pleca mai departe, specula americanul. Nu prea înteleg treaba asta, mai ales ca nu i-ar fi venit prea greu sa rostogoleasca si masina în râpa.
— Cam asa cred si eu. În locul tau, Ed, parca n-as porni masina asta.
În vreme ce Johnson îsi trânti sacul în spatele Fiatului, Petrie examina cu grija capota, cautând sârme suspecte sau alte semne care sa indice ca masina a fost aranjata. Negasind nimic, se culca pe spate si se târî cu grija sub sasiu, unde cerceta atent pe dedesubt masina cu ajutorul lanternei. Cu rabdare, desi aveau patru ore întârziere, ore vitale, iar generalul de brigada Dawnay fara îndoiala ca ar fi facut spume la gura daca ar fi vazut ce se întâmpla. Dar tocmai precautii de felul acesta l-au tinut pe Petrie în viata în ultimii trei ani si doar n-o sa-si schimbe obiceiurile tocmai acum. Iesind târâs de sub masina scutura din cap spre Johnson, care îl privea întrebator, se apropie din nou de capota, apuca mânerul si-l rasuci încet.
Cautarea de bombe si explozivi fusese întotdeauna pentru Petrie o treaba care îi întindea nervii la maximum; niciodata nu putea sti daca vreun tip istet nu inventase între timp vreo jucarie noua, nu pusese la punct o noua tehnica de a te azvârli direct în cer, o tehnica pe care nu aveai cum s-o întelegi decât dupa explozie, când era, oricum, mult prea târziu. Ridicând capota cu grija, aproape ca-i veni sa izbucneasca în râs, dar nu pentru ca era vorba de o gluma buna: cineva recursese la cel mai vechi si mai banal truc din lume, o bucata de gelignit legata cu sârma de sistemul de aprindere. Simplu, totusi eficace, oricum i-ar fi omorât pe toti daca ar fi pornit masina fara a o cerceta.
— Ed, spuse Petrie, da-mi te rog un cleste din cutia de scule de sub scaunul soferului, dupa care du-te si adu-l pe Scelba. Trebuie sa-l facem sa vorbeasca înainte de-a pleca.
Johnson arunca o privire rapida asupra cilindrului sinis-tru.
— Draguti vecini mai au astia pe aici ! comenta el, apoi se îndrepta catre il capo.
Petrie taie sârma cu precautie, scoase batonul de gelignit, îl departa de masina si-l ascunse într-o scobitura din zid. Explozivul avea semne de „sudoare”, ceea ce însemna ca era într-o stare instabila. Când Scelba se apropie, Petrie i-l arata, iar il capo îl privi prin ochelarii lui fumurii.
— Un cadou de la Carlo de ziua ta de nastere ? îl întreba Petrie. Sau o mai fi cineva care nu mai are rabdare sa te vada la doi metri sub pamânt ? Nu uita, asta-i masina ta si ar fi sarit în aer de îndata ce am fi rasucit cheia în contact.
— Îmi pare rau s-o spun, explica Scelba încetisor, dar Carlo colaboreaza cu carabinierii. El nu a aflat ca stiu si l-am lasat în viata pentru ca un tradator pe care-l cunosti poate fi util — îi bagi în cap tot felul de lucruri pe care vrei sa le afle si dusmanul...
Se întrerupse brusc, în timp ce Petrie, furios, se îndrepta spre masina. Ticalosul asta batrân mintea cu nerusinare, n-ar fi lasat pentru nimic în lume un strain sa miroasa disputele lor interne; asta era partea mai importanta a codului mafiei, omertà — codul tacerii absolute pe care aceasta Onorabila Societate o oferea lumii dinafara, indiferent ce vendete barbare puneau la cale între ei. Trecu la volan, iar Scelba intra lânga el pe scaunul din fata, la fel de calm ca si cum ar porni într-o calatorie de agrement prin tara, pe vreme de pace. Cel putin, secatura asta batrâna nu se sperie prea usor, îsi spuse Petrie, pornind motorul si dând masina înapoi spre deschizatura din perete. I-ar fi placut sa stie câti oameni ar putea aduna Carlo într-o situatie urgenta precum cea de fata. Nu ca ar fi cine stie ce pericol dinspre partea asta; mai întâi de toate, dupa ce vor fi trecut de intersectie, erau trei directii pe care ar fi putut-o apuca cu Fiat-ul lor. Opri ca sa-l ia pe Johnson în spate, apoi conduse spre raspântie.
Ceata de dimineata începea sa se risipeasca, în timp ce soarele, înca ascuns dincolo de munti, se ridica tot mai sus. Crestele mai scunde ale vârfurilor colturoase aparura la vedere printre coline. Petrie trecu de intersectie, schimba vitezele ca sa urce pe un drumeag foarte înclinat si serpuit, printre ziduri de piatra, care îi ducea spre Scopana. Blestemata asta de mafie ! O organizatie cu adevarat medie-vala; chiar si rudele apropiate erau gata oricând sa-si înfiga unul altuia cutitul în spate, cu lacomia lor de putere. În spatele masinii, Johnson statea cu revolverul pregatit pe genunchi si cu sacul cu exploziv pe bancheta, cu ochii atintiti pe fereastra din stânga. Urcând abrupt, se apropiau de o alta spartura în zid, un loc unde pietrele mari care fusesera asezate una peste alta fara mortar sau alt liant se prabusisera spre interior. Americanul spera ca prin deschiza-tura sa poata arunca o privire dincolo. Ajungând în dreptul ei, îsi întoarse capul, zari intersectia prin care trecusera cu mult sub nivelul la care se aflau acum, apoi se crispa vazând un taran calare care se uita spre ei din spatele zidului care marginea drumul spre Cefalù. Nu avu timp decât o clipa, dar i-a fost de ajuns ca sa-l vada întorcându-se si disparând cu viteza, în vreme ce masina îsi continua urcusul.
— Ne-au zarit, striga el. Un taran calare chiar lânga intersectie. Cred ca statea la pânda pentru noi — a luat-o în goana ca dracu’ spre Cefalù.
— Asta ne mai lipsea, comenta Petrie. Se uita spre Scelba. Acum au aflat în ce directie mergem, asa ca ar fi bine sa ne spui tot ce stii, daca vrei sa ramâi în viata.
— Cred ca putem sa ne asteptam la necazuri, îi informa il capo calm. Carlo are câtiva prieteni si s-ar putea sa ne pregateasca o ambuscada ceva mai încolo. Îsi scoase pistolul din buzunarul hainei si-l puse pe genunchii sai grosi. Sigur ca ar vrea sa ma ucida, dar cum stiu ca sunt însotit, vor încerca sa va ucida si pe voi. Am impresia ca voi fi obligat sa ma ocup putin de aceasta mica cearta de familie înainte de a ma întoarce la Palermo.
— Si cam câti prieteni ? întreba Petrie cu asprime.
— Putini..., facu Scelba un gest vag cu trabucul pe care tocmai îl scosese din pachet. Va suparati daca îl aprind, domnilor ?
Petrie nu mai spuse nimic, se apropiau de culme, la capatul acestui drum lung. Tocmai îsi amintise un lucru pe care il capo îl spusese mai devreme despre calatoriile prin Sicilia : Fiecare kilometru poate fi ultimul kilometru, orice cotitura poate ascunde o capcana...

Soarele se ridicase binisor deasupra orizontului atunci când ajunsera pe culme si la o bifurcatie cotira pe drumul din stânga, spre Scopana ; cel din dreapta ducea spre Sciacca, pe coasta de sud. Petrie fu pentru o clipa orbit de lumina soarelui. Soarele era pentru el un vechi dusman, pe care îl respecta si totodata de care se temea. În Creta, pe insulele grecesti, si mai ales în desertul libian, pe vremea când îsi facea stagiul militar la infanterie, ajunsese sa cunoasca soarele ca pe un inamic serios. Si acum începea o noua zi, alte cincisprezece ore în care soarele se va înalta lent, pârjolind peisajul, si asa torturat, cu razele sale arzatoare, uscând si mai mult pamântul deja scorojit, pâna când, stors de ultima picatura de umezeala, solul rascopt începea sa crape, asa cum se si vedea chiar în fata masinii.
— Daca nimerim peste vreo patrula de carabinieri, întreba Petrie, crezi ca te vor recunoaste ?
— Dupa înca o jumatate de ora de mers, nu cred. Ne vom îndeparta de regiunea Palermo si o sa intram în alta zona militara.
— Daca totusi dam peste una, cel mai bine ar fi ca tu sa le vorbesti. Cum ai de gând sa explici prezenta noastra ?
— E simplu, îsi agita Scelba trabucul. Va duc cu mine la varul meu din Scopana, care v-a tocmit pentru o treaba acolo. Ce fel de hârtii aveti asupra voastra ?
— Arata ca suntem din Taranto, din Italia, ceea ce ar explica de ce nu vorbim siciliana. Documentele au fost fabricate de un expert si sunt sigur ca vor rezista la orice inspectie, asa ca nu asta ne îngrijoreaza. Si suntem zidari — sacul de pe bancheta din spate e plin cu unelte de-ale noastre.
— Si sa speram ca nu vor veni sa se uite-n sac ! Ca zidari, îmi pareti potrivit îmbracati. De la bombardamente încoace meseria asta e foarte cautata.
— De asta am si ales-o. Al dracului drum, parca devine din ce în ce mai rau.
— Si asta înca nu-i nimic, exclama Scelba bine dispus. Sa vezi cum e ceva mai departe. Va dati seama, avem în fata o calatorie foarte lunga...
Înaintau printr-un podis imens, strajuit de culmi îndepartate ca niste valuri înghetate, în timp ce afara se încalzea din ce în ce mai tare, iar caldura începea sa patrunda si în masina. Scelba fu primul care simti nevoia sa-si scoata haina, dupa care si ceilalti doi ramasera în camasa, caci aerul din interior devenea tot mai greu si soarele se înalta tot mai sus. Si înca nu era excesiv de cald, dar, spre deosebire de Africa de Nord, aici atmosfera era umeda si Petrie, cu mâinile înclestate pe volan, se trezi ca-si linge buzele. Dintr-o miscare scurta a capului lui Scelba, îsi dadu seama ca mafiotul observase acest lucru si întelesese ca primele efecte nefaste ale caldurii începeau sa se vada. Acum ajunsesera în inima podisului. În fata erau numai tufe, pietre si un tinut întins acoperit de o vegetatie marunta, pârjolita de soare, un loc dezolant, complet lipsit de apa. Drumul începu sa serpuiasca printre bolovani imensi, unii dintre acestia mari ca niste stânci, astfel încât Petrie rasucea încontinuu volanul dintr-o parte în cealalta, atunci când nu se chinuia sa scoata masina din vreun fagas adânc.
Dar mai presus de toate, praful le facea viata un iad, iar cu praful nu aveai cum lupta. Zacea în straturi atât de groase pe acest drumeag mizerabil si din cauza lui erau fortati sa se deplaseze cu o viteza atât de mica, încât rotile din fata ridicau nori de pulbere cenusie care acoperea cu o pelicula opaca parbrizul, împiedicându-l pe Petrie sa vada drumul; nu zari o stânca mare decât în ultimul moment, când se lovi cu rotile de ea. La vreo jumatate de kilometru distanta se ridica un nor proaspat de praf, stârnit de un grup de calareti ce galopau pe podis spre est, chiar în directia în care mergeau si ei. Il capo îsi coborî mâna spre revolver, în timp ce Petrie spuse:
— Îi vezi, Ed ?
— Si iata si o alta echipa pe dreapta, raspunse Johnson, mohorât.
Înspre sud, tot la vreo jumatate de kilometru, alti calareti alergau înainte, urmând o directie paralela cu primul grup, ridicând nori mari de praf pe când mânau spre est cu o viteza mult mai mare decât putea avea masina condusa de Petrie printre bolovani. Pericolul era evident si-l scotea pe Petrie din sarite: nu avea nici o îndoiala ca erau amicii lui Carlo si ca alergau înainte ca sa organizeze un atac asupra masinii, ca momentul atacului se apropia si ca putea fi deosebit de serios atunci când ei vor fi ajuns la capatul podisului. La mai putin de un kilometru în fata lor, terenul se înalta, drumul urca printre stânci uriase care se conturau amenintator sub aburii ridicati de caldura. Dincolo de stânci, costise galbui, abrupte se profilau pe cerul stralucitor. Cursa va fi întinsa, cu siguranta, pe acolo pe undeva, era locul ideal pentru o ambuscada.
— Ed, scoate sticla cu apa din sac; ne vom rationaliza apa, câte o gura de fiecare. Calaretii aia sunt oamenii lui Carlo, nu-i asa, Scelba ?
— Asa se pare. Îsi lua ochelarii de pe nas si-i sterse cu o batista jegoasa. Dar sunt sigur ca veti gasi voi o solutie pentru aceasta problema.
— Putini, nu-i asa ? Parca asa ai spus ! izbucni Johnson din spatele masinii. Am numarat vreo douazeci !
— Dar, domnule maior Petrie, aveti cu voi automatul acela nemtesc, spuse Scelba, repunându-si ochelarii. Indivizii aceia nu-s înarmati decât cu pusti vechi, pistoale si cutite.
Petrie îl privi lung.
— Cu alte cuvinte, faptul ca-s de trei ori mai multi decât noi n-ar trebui sa ne îngrijoreze ? Exista vreun loc ceva mai înainte unde ne-ar putea astepta ?
— Da, cred ca da. Dupa ce ajungem aproape de costisa aceea, drumul începe sa urce, dupa care coboara prin niste chei. Daca as fi eu în locul lor, as aranja atacul la capatul defileului.
— Cât de lung e defileul asta ?
— Mai scurt de doi kilometri.
— Si nu l-am putea ocoli ?
— Nu.
Dragut, tare dragut, medita Petrie. Au venit pâna aici ca sa-i duca de nas pe italieni si pe nemti, si acum primul inamic cu care trebuie sa se confrunte este o banda de disidenti mafioti. Si, culmea ironiei, dupa ce stabilisera ca Scelba sa-i ajute pe ei, iata ca acum se aflau în situatia sa-l ajute ei pe el, daca voiau sa scape cu viata si sa-si îndeplineasca misiunea. Lua sticla din mâna lui Johnson, bau o sorbitura si i-o trecu lui Scelba. Apa avea un gust salciu, ca o apa minerala rasuflata. Prin caldura care se întetea si prin praful care acoperea totul, se apropiau tot mai mult de stânci, si în mai putin de un sfert de ora peretii imensi se înaltara deasupra lor, lasând în urma pietroaiele, pe când masina urca drumul stâncos. Prin ferestrele deschise praful napadea în masina, acoperind banchetele cu un strat gros, asezându-se pe mâinile umede si de fetele lor asudate. Johnson simti gustul prafului în gura uscata si privi cu îngrijorare spre vârfui costisei. La numai câteva secunde dupa aceea zari un calaret matahalos, un taran sicilian purtând o sapca taraneasca si aplecat pe cal, fara sa se miste, la marginea stâncii.
— Jim, e cineva sus care ne priveste !
— Asta-i chiar Carlo, spuse Scelba linistit. Hai, Carlo, nu fi nerabdator, ca venim si noi.

Pe când coborau drumul îngust din defileu, peretii acestuia se închideau în jurul lor din ambele parti, ascunzând lumina soarelui si lasându-i sa înainteze prin umbra. Calaretii sicilieni, însiruiti pe amândoua malurile defileului, se deplasau lent chiar pe margine, la vreo treizeci de metri deasupra locului prin care Fiat-ul se strecura printre pietre. Cu palariile de pai si cu pustile atârnate pe umar pareau niste tâlhari, iar felul lor de a se deplasa, tinând pasul cu masina din vale, te calca pe nervi. Erau vreo opt oameni pe culmea dinspre nord si vreo doisprezece pe cealalta.
— Carlo are o multime de prieteni, vad, comenta Petrie.
— Astia-s toti care-s acolo. Tonul pe care vorbise il capo suna dispretuitor. Eu am mai multi oameni chiar si pe cheiurile din Messina.
— Ma bucur sa aud asta. O sa avem nevoie de ei ceva mai târziu.
— Cât îmi place sa aud ca va exista un „mai târziu“, spuse Johnson cu pesimism, dar în sinea lui era foarte alarmat privind în sus spre rândurile care se miscau încet. De ce dracu’ merg asa, ca la o înmormântare ?
— Asta-i felul lui Carlo de a ne spune ca va avea loc o executie, explica Scelba. În felul lui, vrea sa-mi arate respect, îsi ridica revolverul de pe genunchi. Iar daca se va apropia si mai mult, îi voi arata si eu respectul meu.
Intrau din ce în ce mai adânc în defileu, care nu era mai lat de o suta cincizeci de metri, cotind brusc dintr-o parte în cealalta, prin umbra, în timp ce deasupra lor sirurile de calareti se miscau încet înainte, la pas, ca o escorta. Conflictul va izbucni de îndata ce vor atinge capatul defileului, Petrie era sigur, unde, dupa harta, malurile se apropiau si coborau lent, iar atacul putea fi declansat din ambele parti. Deocamdata nu puteau face altceva decât sa se târâie prin defileul parca fara de sfirsit. Petrie privea înainte prin prbriz, cautând muchia cerului printre peretii de piatra, care i-ar putea avertiza ca se apropiau de iesire. Se uita la kilometraj — mersesera cam vreun kilometru de când patrunsesera în defileu, asa ca nu mai aveau mult pâna sa iasa. În timp ce rasucea volanul, zari sirul de calareti de pe malul sudic, continuând sa mearga la pas, la distante egale unul de altul, dar i se parea ca unii dintre ei lipsesc, poate ca o luasera înainte. Îsi scoase capul pe fereastra si privi spre malul dinspre nord.
— Ed, într-un minut opresc si ma dau jos — treci tu la volan. O sa merg înainte pe jos ca sa vad ce ne coc astia. E bine sa stim ce planuiesc, înainte sa treaca la treaba.
— Dar or sa te vada...
— Poate ca nu. Petrie opri, lasând motorul sa mearga. Ed, da-mi Mauser-ul, eu îti las revolverul Glisenti. Unii dintre calareti au disparut si cred ca-i pot convinge si pe ceilalti s-o ia din loc. Dupa ce ies, sa mergi tot încet. Esti gata ?
Îndata ce iesi, Petrie îsi îndrepta Mauser-ul spre margi-nea costisei, auzi niste strigate si vazu ca oamenii dispar ra-pid. Se rasuci cu iuteala spre costisa dinspre sud si constata ca si aceasta se golise. În timp ce Johnson se aseza la volan, Petrie alerga spre peretele de nord si, dupa ce se apropie destul, începu sa alerge de-a lungul lui. Johnson conducea cu viteza redusa chiar prin mijlocul defileului, ocolind pietrele, iar Petrie conta pe zgomotul motorului ca sa-i faca pe mafioti sa creada ca se mai aflau înca toti în masina. Încerca sa alerge mai repede, lipit de zid, dar terenul era plin de obstacole — din stânca ieseau colti de piatra, gramezi de bolovani desprinsi de deasupra care zaceau chiar lânga perete.
Drace ! Ed era acum pe cale sa-l depaseasca si probabil ca nici nu-si dadea seama, orbit de praf. Strecurându-se pe lânga alt colt de stânca, Petrie auzi zgomotul motorului schimbându-se si Fiat-ul începu sa ramâna în urma. Manevra lui Johnson fu utila, Petrie reusi din nou sa o ia înaintea masinii, înca sub adapostul peretelui, cu inima batându-i cu putere, cu un junghi chinuindu-l în coaste — dar macar se afla înca înaintea masinii. Si acum putu privi mai departe, pe dupa o cotitura, constatând ca peretii costisei pierdeau repede din înaltime pe ambele parti si se apropiau unul de celalalt, astfel încât la terminarea defileului deveneau ca o pâlnie, larga de nu mai mult de optzeci de metri. Iesirea se afla la vreo trei sute de metri departare; printre pantele peretilor se putea zari un triunghi de cer albastru, foarte stralucitor. Dupa numai câteva secunde vazu fum, simti în nari un miros neplacut de ars; fumul era purtat de curent spre iesirea din defileu. Petrie ajunse în dreptul unei stânci imense care iesea din zid si se întindea de-a latul pâna la jumatatea defileului, formând o bariera chiar pe mijlocul drumului. Fugi spre marginea acestui contrafort si de acolo putu vedea ce era dincolo de gâtuitura, de unde fumul se împrastia repede.
Perdeaua neagra de fum se raspândea acum peste întregul drum de dincolo de gâtuitura si peste peretele de vizavi, dar de pe pozitia sa mai înalta, Petrie putu sa vada dincolo de fum, acolo unde drumul urma un curs drept si iesea din strâmtoare, spre o zona de coline. Pe o distanta de vreo suta de metri dincolo de gâtuitura formata de stânca, se aflau multe pietroaie, precum si stânci imense, iar în spatele lor putu sa zareasca barbati mergând pe jos, cu caii tinuti în frâu, în apropierea pantei dinspre sud. Dupa care fumul se raspândi si ascunse totul. Era o stratagema foarte isteata: masina va trebui sa se opreasca atunci când ajungea acolo, ocupantii ei vor trebui sa iasa afara ca sa vada ce se întâmpla, dupa care vor fi împuscati unul câte unul de catre mafiotii ascunsi. Numai ca acum el stia ce se planuise si tactica asta putea fi întoarsa împotriva lor. Sarind jos de pe stânca, Petrie gasi Fiat-ul doar la câtiva metri departare de gâtuitura, chiar în momentul când Johnson opri si se apleca peste fereastra.
— Jim, ce se întâmpla ? întreba el.
— Treci repede în spate ! Trec eu la volan, cred ca stiu cum putem trece pe aici...
Se aseza la volan si-i relata pe scurt lui Johnson ceea ce vazuse, dându-i peste scaun Mauser-ul.
— Ne-au întins o capcana drept în fata... au dat foc la nu stiu ce, ca fumul sa ne acopere drumul, sperând ca or sa ne opreasca. Dar smecheria asta n-o sa le mearga, vom trece iute prin fum, desi trebuie sa fim atenti. Ed, da-mi te rog sticla aceea de Chianti...
Avea deja o batista pregatita când sticla îi veni peste umar; umezi batista si si-o lega strâns la nas, ca un fel de masca, lasându-i numai ochii liberi.
— Faceti si voi la fel, spuse el, cu voce înabusita. Fumul ala ne poate face sa tusim si sa ne sufocam, mai ales ca va trebui sa tinem ferestrele deschise ca sa putem trage. Scelba, esti pregatit pentru ce urmeaza ?
Pentru a dovedi cât de pregatit era, seful mafiei scoase un pumn de cartuse din buzunarul hainei de pe podea si si le puse pe bancheta lânga el.
— De care parte a drumului sunt ei ? întreba el linistit.
— De ambele parti. Tu fii atent spre dreapta, iar tu, Ed, ia stânga cu Mauser-ul...
— Cu arma asta pot lua ambele maluri, spuse americanul, în timp ce scotea din sac încarcatoare pline si le aranja în ordine pe bancheta de alaturi.
Îsi fixase deja masca improvizata si-i trecu sticla de Chianti lui Scelba.
— Dar drumul e liber ? întreba Johnson.
— Ai cam tot ce nu ti-ai dori în cale — stânci de marimea unei case, dar drumul pare drept si cred ca voi putea trece printre ele...
— Chiar si prin fum ?
— Asta nu-l face decât doar cu putin mai greu.
Petrie se uita la Scelba, ca sa vada daca si-a potrivit masca.
— Gata ! Pornim !
Fiat-ul se târî prin strâmtoare ca si cum soferul nu era prea sigur de drum si, cum nimeni nu se zarea prin preajma, mafiotii care stateau la pânda nu puteau decât banui ce se întâmpla dupa zgomotul motorului. Valurile de fum se apropiau în timp ce masina înainta, dar dupa o vreme norul acoperi întregul fund al trecatorii învalatucindu-se pe margini, acolo unde atingea peretii aproape verticali. O suta de metri... Înca saptezeci de metri... Petrie apasa pe pedala, turatiile motorului se accelerara si Fiat-ul capata viteza, avântându-se uruind prin chei. Petrie încerca sa vada cu mintea stâncile, sa conduca printre ele în asa fel încât sa nimereasca tot pe mijlocul drumului, ca sa aiba vizibilitate pe ambele parti. Apasa din nou pe acceleratie si intrara în norul de fum.
Atacul începu brusc. Un sicilian, având fata acoperita cu o bucata de pânza, aparu dintr-o data la fereastra de lânga Scelba, cu pusca ridicata. Scelba apasa pe tragaci, golind jumatate din încarcatorul revolverului în timp ce omul disparu pe undeva prin spate, trase din nou spre o umbra si apoi în gol, pâna goli arma. O reîncarca iute, dupa care trase asupra unui alt mafioso mânjit de funingine. Masina strabatea perdeaua de fum, Petrie tinându-se cu amândoua mâinile de volan pe când Johnson golea un încarcator întreg pe fereastra lui. Fumul, cu miros de balegar si de parafina, patrunsese zdravan în masina, se învârtejea în fata ochilor lui Petrie, care încerca sa se aplece cât mai mult si sa tina volanul cât mai drept cu putinta, rugându-se sa poata fi în stare sa pastreze drumul bun. Daca s-ar izbi de vreuna din stâncile acelea imense care acum nu se mai puteau vedea, masina, chiar si la viteza asta redusa, ar fi facuta zob. Ochii lui deja sufereau de efectele fumului. Strabatea ultima distanta cu coatele strânse pe lânga trup, cu spinarea încovoiata, cu umerii încordati ca sa poata controla volanul, în timp ce se deplasau în viteza pe un teren accidentat, care îi salta si-i scutura de parca voia cu tot dinadinsul sa-i înlature din cursa. Si mai urma de parcurs o portiune lunga pe acest traseu plin de bolovani — nu era nevoie decât de o abatere marunta ca sa iasa din drum si sa nimereasca în vreun pietroi. Clipa de clipa Petrie se astepta ca în fata lui sa se iveasca vreun corp solid si amenintator, iar nesiguranta era pentru el îngrozitoare, la ea mai adaugându-se rapaiala Mauser-ului de lânga ureche, zgomotul revolverului lui Scelba alaturi de el, huruitul motorului, împuscaturile mafiotilor de afara — totul era destul cât sa poata zapaci pe orice om.
Scelba continua sa împuste prosteste, golindu-si întruna pistolul si reîncarcându-l, tragând din nou când din valurile de fum apareau barbati, ca apoi sa dispara tot în fum. Harmalaia de zgomote, care ar fi putut toca nervii oricui, era amplificata si de eforturile disperate ale mafiotilor de a opri masina împroscând orbeste cu gloante peste tot. Si nu întotdeauna ratau tinta: pe când Johnson, ghemuit pe bancheta din spate, tragea alternativ prin amândoua ferestrele, dintr-o data un foc de arma facu tandari fereastra din spate, acoperindu-l cu cioburi de sticla. Iar capota fu ciuruita de gloante. Dar deocamdata tactica lui Petrie parea sa aiba succes si, luati prin surprindere la iesirea din strâmtoare, mafiotii nu mai stiau ce sa faca. Asteptându-se ca cei din masina sa le cada victima usor, mafiotii constatau acum ca aveau în fata o masina care se deplasa cu viteza mare, în timp ce din ea se revarsa o ploaie de gloante, ucigând orice om care cadea în bataia ei. La un moment dat, Johnson îsi goli arma doar zarind un sicilian aflat la mai putin de un metru de masina, un taran grasut care tocmai îsi ridicase pusca, dar rafala Mauser-ului îi facu gâtul praf. Taranul se împletici spre spate, îsi duse o mâna la gât, apoi se prabusi, în timp ce Fiat-ul îl depasea rapid. Iar acum, ca si cum ar fi voit sa mai contribuie cu ceva la haosul din jur, Petrie începu sa apese pe claxon fara întrerupere, asa încât zgomotul acestuia le domina pe celelalte. Apoi suna iar, se întrerupse si suna din nou, strabatând în viteza locul în care socotea ca fusesera priponiti caii.
În masina, mirosul si fumul înabusitor erau din ce în ce mai de nesuportat, cu toate ca Petrie apasa tot mai mult piciorul pe acceleratie, dându-si seama ca nu vor mai putea supravietui multa vreme.
Dupa care se petrecu ceva care îl facu sa reduca repede viteza : pe stânga se ivi o stânca imensa. Încetini si mai mult, schimba usor directia si, pe când gândea ca mafiotii ramasesera cu mult în urma, îi mai ajunse înca un sicilian. Cu pistolul în mâna, un barbat înalt salta pe scara masinii cu capul aplecat spre fereastra de pe partea lui Scelba. Era chiar Carlo.
Scelba trase în el de doua ori cu sânge rece, iar Carlo disparu scurt în spatele masinii, în timp ce Petrie accelera si continua sa sune din claxon. Seful mafiot îsi rezolvase problema sa de familie. Un alt om se ivi din fum, bara din fata îl izbi cu zgomot, iar Petrie se întreba când vor putea iesi în sfârsit din aceasta capcana. În spate, Johnson tragea o rafala lunga spre un grup de figuri sovaitoare, apoi, aproape nesperând, se trezira ca scapasera din ambuscada si vazura caii fara calareti gonind speriati în toate directiile. Petrie îsi smulse masca de pe fata si o arunca pe fereastra, apoi accelera pe drumul care ducea spre poalele colinelor din fata. Privi la ceas: 9,30. Nu le mai ramâneau decât cincisprezece ore ca sa ajunga la Messina si nu strabatusera nici macar jumatate din drum.

În nordul Calabriei, în plina Italie, era tot ora 9,30; era si acolo cald, dar muntii erau ascunsi sub un strat gros de nori care persistase acolo toata noaptea. Slava Domnului, gândi generalul Rheinhardt, îngrijorat de amenintarea fortelor aeri-ene ale Aliatilor. Cocotat pe un dâmb care domina râul, cu un telefon de campanie în mâna, urmarea cum se construia în mare graba un pod plutitor peste cursul apei. Era o treaba a naibii de grea si neplacuta, dar urmau sa plece repede de acolo. Arunca o privire în spate, unde o lunga coloana de tancuri germane se întindea de-a lungul drumului, în timp ce echipajele erau asezate pe margine servind masa, apoi brusc lua pozitia de drepti auzind la telefon vocea feldmaresalului Kesselring.
— Nu înteleg ce nu merge, spuse Kesselring pe un ton aspru.
— Un pod a fost distrus. E posibil ca sabotori ai Aliatilor sa-l fi minat. Dar am fost norocosi — minele au explodat doar cu cinci minute înainte de trecerea trupelor.
— Si cât vom întârzia ?
— Cam în doua ore începând de acum, poate si mai pu-tin, vom fi pe partea cealalta.
— Vreau ca Divizia 29 de Blindate sa ajunga la strâm-toare pâna diseara la noua.
— Asta ar însemna sa fortam un pic treaba, domnule.
— La noua seara, am spus. Nici un minut mai târziu ! dupa care Kesselring închise brusc telefonul.
Rheinhardt se hotarî sa fie acolo la noua.


(va urma)