James Hadley Chase
Am pierdut doua zile încercând sa pun mâna pe Audrey Sheridan, dar a fost zadarnic. Am intrat în apartamentul ei fara sa obtin nimic. Am remarcat doar ca obiectele ei de toaleta nu mai erau acolo, la fel câteva haine si valijoara pe care o vazusem cu ocazia primei mele vizite în apartament. Parea ca se retrasese de buna voie din circulatie.
În timp ce eu o cautam, Wolf a luat în mâna conducerea ziarului. Nu puteam decât sa-i las mâna libera si am aflat de la Reg ca organiza totul pe picior mare. Dar nu aveam ce sa fac cu ziarul atâta vreme cât nu recuperam fotografiile cu cadavrul lui Dixon. Si nu existau semne ca le voi gasi prea curând.
Toata povestea asta ma enerva peste masura. Partea cea mai proasta era ca Starkey avea convingerea ca fotografiile erau la mine. Si stiam ca era în stare de orice ca sa ma-mpiedice sa ma folosesc de ele. Ma aruncam în oras ca un trapezist fara plasa, în fiecare clipa ma asteptam s-o mierlesc.
Cea mai mare parte a timpului stateam la pânda în apartamentul detectivei sau la biroul ei. La sfârsitul celei de a doua zile, am ajuns la concluzia ca parasise localitatea sau ca se ascundea într-un bârlog cunoscut doar de ea.
Mi-a trecut prin minte ca si ea ar fi putut sa fie rapita, dar faptul ca luase cu ea o valiza, fara a mai pune la socoteala fotografia care constituia o doza bunicica de dinamita, era suficient pentru a-i justifica disparitia. Stia ca aveam sa rastorn pamântul ca sa recuperez fotografia si asta era destul ca sa faca tot ce-i era posibil ca sa evite o întâlnire între patru ochi care ar fi putut sa fie foarte jenanta.
Starkey mi-a amintit de prezenta lui în seara celei de a doua zile de dupa vizita pe care o facusem la morga împreuna cu Reg.
Noaptea de dinainte o petrecusem în apartamentul detectivei si ma simteam destul de scârbit. M-am întors la hotel si am intrat în cada.
Unul dintre tipii din banda lui Starkey a aruncat pe fereastra camerei mele un mic tub de plumb plin de dinamita, care a zguduit hotelul din temelii. Daca n-as fi fost în cada, n-ar mai fi ramas din mine decât o pata mare pe perete. Totusi îmi cazuse în cap jumatate din tavanul salii de baie.
Am iesit din cada clatinându-ma, am tras un prosop de sub tencuiala cazuta, si am aruncat o privire în camera...
În zidul care dadea spre strada era o gaura enorma, tavanul se unise cu parchetul iar usa, ca un om beat, nu se mai tinea decât într-o balama. Mobila însa parea distrusa de un val seismic.
Mi-am zis ca gluma durase destul. Imediat ce m-am descotorosit de politie, am împachetat ce-mi mai ramasese din lucruri si am coborât sa cer nota de plata.
În timp ce omul de la receptie facea nota, Nora cobora scara. M-a privit cu un zâmbet ironic si destul de cinic.
— Asa deci, a zis ea sprijinindu-se nonsalant de balustrada scarii, durul durilor pleaca?
— Te cred si eu, am zis, facând pe tipul speriat. Când mi se trimit astfel de mesaje, stiu ca e timpul s-o iau din loc. Ma întorc la New York, unde voi duce o viata linistita pe lânga Broadway.
Am surprins-o facând cu ochiul receptionerului.
— În orice caz, daca mai treci pe-aici, fa-ne o vizita, a zis ea. Poate ca data viitoare vor nimeri mai bine.
— Exact de asta ma tem si eu, am zis achitând nota. Salut, fetito. Si ai grija sa nu alunece cineva pe avantajele tale.
Dupa aceste vorbe calduroase de ramas bun, am traversat holul si am iesit.
La intrare stateau doi politisti iar în strada câtiva oameni se uitau cu gurile cascate la gaura din zidul camerei mele.
I-am lasat un dolar unuia dintre politisti ca sa se duca sa-mi aduca un taxi. Nu era bine sa ma arat în strada mai mult decât era cazul.
— Unde sa te duc, sefule? m-a întrebat soferul, tragând masina la trotuar.
— La gara, am zis ca sa auda politaii sau oricine altcineva care ar fi fost interesat sa traga cu urechea.
Cei doi politai au rânjit fara sa se jeneze. Cel caruia îi dadusem un dolar a bagat capul pe geamul portierei.
— Nu-ti mai place la noi? a întrebat el aratându-si dintii galbeni.
Am raspuns ca nu si i-am facut semn soferului sa demareze. Când am ajuns pe la mijlocul Strazii Mari, i-am spus omului de la volan ca ma razgândisem.
— Du-ma mai bine la sediul ziarului.
Dupa doua-trei minute, mi-am dat seama ca nu ma ducea unde-i cerusem.
— Ce te-a apucat? am strigat la el. Ti-am spus ca vreau la sediul ziarului.
— Am auzit foarte bine, sefule, a raspuns el calm. În dimineata asta s-au instalat într-un local nou.
Am bombanit fara sa raspund. Nu-l mai vazusem pe Reg din dimineata trecuta si nu aveam de unde sa stiu ce avea de gând sa faca Wolf. Mi-am zis ca mutarea ziarului din acea cladire sinistra fusese o idee buna.
Daca Wolf voia sa faca ceva cu ziarul, atunci trebuia sa aiba niste birouri mai ca lumea.
I-am gasit instalati la etajul opt al unui imobil modern. Birourile aratau bine.
Am deschis usa de sticla pe care era scris cu creta numele ziarului. Erau acolo toti trei: Wolf, Marian si Reg. Am mai dat cu ochii si de un tip înalt si slab, cu sprâncene stufoase, care statea pe coltul unui birou. Era prima data când îl vedeam.
— Unde-ai umblat zilele astea? a bombanit Wolf imediat ce-a dat cu ochii de mine.
Mi-am pus jos valiza.
—La munca, am zis, trântindu-ma într-un fotoliu si zâmbind noii secretare.
— Ai gasit-o? m-a întrebat Reg.
— Pe dracu! am zis aprinzând o tigara. A spalat putina sau se ascunde undeva. Ce oras afurisit! S-ar zice ca sunt blestemat sa-mi petrec timpul cautând femeiusti care dispar.
Wolf se uita la mine încruntat.
— Si nu mi-ai gasit nici macar una, a zis el. Acum, tinere, asculta-ma cu atentie...
— Bine, bine, am zis înfruntându-i privirea. În seara asta nu sunt dispus sa primesc observatii de la nimeni. Vreau sa dorm. În urma cu nici un sfert de ora, un tip a gasit hazliu sa arunce o bomba în camera mea si sunt putin cam sictirit.
Aceasta destainuire si-a facut efectul.
— O bomba? a zis Marian speriata. Nu esti ranit?
Tipul slab de pe birou a iesit brusc din starea de letargie în care parea cufundat.
— Ce spui? O bomba? Unde? Le-am dat toate amanuntele.
Reg a sarit sa ia aparatul foto mai înainte de a fi terminat ce aveam de spus.
— La dracu, sa bagam viteza! i-a zis el tipului înalt si slab. Asta e o stire bomba!
Aproape ca s-au ciocnit unul de altul în graba lor de a iesi din încapere.
M-am uitat dupa ei o clipa apoi m-am întors spre Marian.
— Cine e slabanogul?
— Ned Latimer, a raspuns ea continuând sa ma priveasca îngrijorata. Lucreaza pentru ziar. Esti sigur ca n-ai nimic?
— Da, da... fii linistita, am zis asezându-ma mai bine în fotoliu. Dar ma întreb daca va fi ceva de durata.
Wolf si-a aprins un trabuc uitându-se în continuare chiorâs la mine.
— As vrea sa stiu si eu... a început el, dar i-am taiat vorba.
— E timpul sa avem o mica discutie, i-am zis. Mai stai putin.
M-am întors spre Marian.
— Scumpa mea, e cam târziu. Nu crezi ca ar fi mai bine sa te duci acasica?
— Plec imediat, a zis. Dar ce-ai sa faci? Adica, unde-ai sa dormi?
— Fotoliul asta e foarte bun, am raspuns eu fara prea mult entuziasm.
— În unul din birouri e un pat, a zis ea ridicându-se. Am sa ti-l pregatesc.
I-am raspuns ca ar fi foarte dragut din partea ei si, luând valiza, am urmat-o pe un culoar mic care ducea la alte trei încaperi.
— O instalare în toata regula, am zis eu în timp ce ea deschidea usa si aprindea lumina.
Era un pat-dulap. În timp ce-l pregatea, am întrebat-o cum îi placea noua ei munca.
Mi-a raspuns ca toti erau foarte amabili cu ea si ca era foarte multumita.
— Am plecat de la hotel în dimineata asta, a zis ea. Am gasit o camera mobilata într-o cladire chiar aici în fata. E mai ieftin si mai comod.
I-am spus ca sunt sigur ca Reg e în al noualea cer ca lucreaza cu ea, iar ea mi-a raspuns ca aveam perfecta dreptate.
— E un pusti, a zis ea terminând de aranjat patul, dar nu e nici pe departe prost. Acum vei putea dormi pe saturate.
Ne-am întors în biroul principal. Wolf era tot în fotoliu, meditând si morfolind capatul trabucului.
Marian si-a luat palaria si geanta si a plecat.
— Draguta fata, a mormait el uitându-se la mine. Si eficace.
— Te sfatuiesc sa te multumesti cu domnisoara Wilson, am raspuns eu cu raceala. E mult mai aproape de genul tau.
Mi-a aruncat o privire furioasa.
— Despre ce vrei sa-mi vorbesti? a zis el. N-am mai întâlnit pâna acum un tip ca tine. De ce nu încerci sa faci ceva?
— Poate ca nu stii ce-am facut pâna acum, am raspuns cascând si întinzându-mi picioarele. Da-mi voie sa fac o recapitulare.
I-am expus amanuntit tot ce facusem pâna atunci.
— Acum vezi bine de ce ma lovesc, am zis drept concluzie. Toti lucreaza împotriva tuturor si din cauza asta n-o sa câstige nimeni nimic. Chiar daca as fi luat înapoi fotografia cadavrului lui Dixon, nu stiu daca as fi putut sa pun crima în cârca lui Starkey. Doar i-as fi creat necazuri lui Macey. Ceea ce, recunosc, n-ar fi fost un lucru rau.
Wolf se tragea usor de buza de jos.
— Deci, Starkey trage sforile, a zis el. Pune-i în cârca asasinarea lui Dixon, si va fi scos din joc. Mda... cu siguranta. Asta trebuie facut. Nu te preocupa de disparitia fetelor. Concentreaza-te asupra lui Starkey. Recupereaza fotografia, ca sa avem o dovada solida si sa-l eliminam definitiv din cursa. Pe urma, eu si Esslinger vom avea drumul liber pentru alegeri. Nu mi-e frica de Esslinger.
— Si fetele? l-am întrebat privindu-l cu atentie.
— Când Starkey va fi la pârnaie, îsi vor face aparitia si fetele, a mormait Wolf. Pute de la o posta ca sunt întelese cu el.
— Nu sunt chiar atât de sigur, am zis. El, sau altul, le-a rapit si poate chiar le-a suprimat.
— La dracu cu afurisitele astea de fete! a zis Wolf. Ocupa-te de Starkey. Cea mai buna solutie pentru eliminarea lui e asasinarea lui Dixon.
— S-ar putea, am zis. Dar am fost angajat ca sa gasesc niste fete disparute. Nu ca sa-l înfund pe Starkey.
Ochii lui mici luceau de furie.
— Ai fost angajat ca sa lucrezi pentru mine, a zis el, si atâta vreme cât te platesc, vei face ce-ti spun eu.
— Ai gresit adresa, am zis. Daca vrei sa-l înfund pe Starkey, atunci trebuie semnat alt angajament.
S-a lasat pe spate în fotoliu si ochii i s-au îngustat cât se poate de ciudat.
— Deci asa? a zis el cu un fel de furie rece si retinuta. Vrei sa ma santajezi?
— Numeste asta cum vrei, am raspuns calm. Vreau însa sa-ti spun ca n-am chef sa ma bag într-o poveste în care risc s-o mierlesc la fiecare cinci minute pentru un salariu de vatman. Daca nu esti de acord, pot foarte bine sa ma întorc la New York si sa lucrez la alt caz. Iar când am sa ma trezesc dimineata, voi putea sa-mi fac toaleta fara sa dau în baie peste doi ucigasi. Treaba pe care mi-o ceri e ceva special. În fiecare moment am toate sansele sa ajung lânga stramosii mei. Iar daca ma iau de Starkey, pot sa consider ca deja am ajuns în împaratia cerurilor. Macey nu va misca un deget, tu la fel, iar Esslinger va fi foarte multumit sa-mi puna la dispozitie unul dintre sicriele sale.
— Du-te la naiba! a zis el în cele din urma. Voi scrie colonelului Forsberg sa-mi trimita pe altul.
I-am râs în nas.
— Nu te copilari, am zis. Colonelul Forsberg conduce o agentie de detectivi. N-are nici o legatura cu trebsoara de care ai nevoie tu. Daca ar sti ce îmi ceri în momentul asta, te-ai trezi cu banii înapoi si pe mine m-ar rechema pe loc.
Am aruncat tigara si am întins degetul spre el.
— Daca vrei sa-l ai în mâna pe Starkey, poti, dar trebuie sa platesti cât face si sa-mi lasi mâna libera. Daca esti de acord, îl scot din cursa.
— Cum? a zis Wolf.
—Nu-ti face griji în privinta procedeului, am raspuns. Daca vrei sa ti-l aduc legat fedeles si cu o floricica roz între dinti, spune, si o fac imediat.
— E ceva care nu-mi place la tine, a mormait Wolf. Ce joc faci?
A scuturat scrumul într-o mica scrumiera de cupru de pe birou.
— Cât vrei?
— Cinci mii vor fi de ajuns. La pretul asta, peste opt zile Starkey e al tau.
A scuturat din cap.
— E prea mult, a zis el. Si jumatate e prea mult.
— Depinde cum privesti problema, i-am atras eu atentia. Pentru mine, asta e suma la care îmi evaluez viata.
— Doua mii de dolari, si îti las mâna libera, mi-a oferit el în cele din urma. Asta e ultimul meu cuvânt.
Am vazut ca era hotarât.
— Bine, am zis. Faci o afacere buna. Ai noroc ca nu-mi plac discutiile despre bani. Scrie cecul si de mâine dimineata plec la vânatoare.
— Dupa ce-l scoti pe tusa pe Starkey, a zis Wolf cu o voce taioasa.
Am scuturat din cap.
— Nu, banii acum sau nimic. Doar nu vrei sa fac tot timpul numai cum vrei tu?
A vazut pe fata mea ca ar fi pierdut timpul încercând sa discute. A scos carnetul de cecuri, a completat unul si mi l-a întins peste birou.
— Mi-ai spus ca am mâna libera, i-am amintit.
— Adca?
— Adica nu trebuie sa fii vazut la ziar. Nu exista decât un singur mijloc de a-i veni de hac lui Starkey, si e bine ca sa nu fii amestecat în treaba asta.
A început sa bata darabana cu degetele pe birou.
— Ce vrei sa pui la cale? a întrebat el cu un aer banuitor.
— Deocamdata, as prefera sa ramâi în afara problemelor ziarului. Daca peste opt zile Starkey nu e la racoare, îti dau înapoi banii. Ca sa-l prind pe Starkey cu mâta-n sac, am nevoie de ziar, si, daca nu vrei sa te trezesti cu o bomba, mai bine stai acasa.
S-a ridicat.
— Opt zile, a zis. Daca în opt zile n-ai reusit, îmi dai banii înapoi si te cari de-aici. Ne-am înteles?
— Ne-am înteles, am raspuns cascând. Acum as vrea sa ma culc!
*
* *
A doua zi dimineata, la orele zece, stateam în biroul pe care Wolf si-l rezervase lui.
Marina, Reg si Latimer erau cu mine.
— Nu stiu ce credeti voi de toate astea, am zis împingând scaunul în spate ca sa-mi pot întinde picioarele pe birou, dar am mâna libera opt zile si, în acest rastimp, trebuie sa rezolv cazul. Poate ca preferati sa nu va amestecati. Tot ce puteti câstiga e un loc în fata la spectacol si una dintre acele stiri senzationale care va asigura reputatia gazetei pâna la sfârsitul ei. S-ar putea sa iasa lucruri nasoale, dar veti trudi în interesul orasului. Vreau sa stiu daca va tenteaza sau nu?
Se uitau la mine cu mare atentie.
— Ce trebuie sa facem? a întrebat Reg. Poti conta pe mine.
— Trebuie sa aruncam în aer capacul afurisitului asta de oras, am zis. Nu va fi prea greu, dar nu e decât un început. Trebuie gasita Audrey Sheridan de la care sa luam înapoi fotografia. Cu ea, vom încerca sa punem asasinarea lui Dixon în spinarea lui Starkey si a bandei sale. Asta ar trebui sa provoace o oarecare fierbere, iar când orasul va fi în fierbere, sper ca asta va duce la descoperirea celor patru fete. E mai bine sa nu ma arat o zi-doua, dar puteti face unele lucruri pentru mine. As vrea sa stiu daca cadavrul lui Dixon a fost furat de la morga sau a fost dus la Esslinger. Si as mai vrea sa stiu ce face politia în cazul disparitiei tinerei Mary Drake.
Mi-am fixat privirea asupra lui Latimer.
—Ai putea sa faci tu asta, ducându-te la Macey si pretextând ca vrei sa-i iei un interviu. Lasa-l sa creada ca esti de partea lui si încearca sa obtii de la el cât mai multe informatii.
M-am întors spre Marian.
— Tu te-ai putea întâlni cu Ted Esslinger. Ar trebui sa stie daca Audrey a fost în legatura cu tatal lui zilele astea. As vrea sa am si câteva informatii si despre Edna Wilson. E ceva la ea care ma intriga.
M-am oprit o clipa ca sa aprind o tigara.
— Si ar fi bine sa stim si unde se afla Jeff Gordon în noaptea în care a fost asasinat Dixon.
— De acord, a zis Reg. Ne vom ocupa de toate astea. S-a uitat la Latimer care a dat tacut din cap.
— Perfect, am zis. Haide, toata lumea la treaba. Va astept aici la sapte. Daca e ceva deosebit de important, dati un telefon, voi fi aici toata ziua. Daca unul dintre voi o vede pe Audrey, sa lase totul si sa o urmareasca pâna la ascunzatoare. Si sa-mi telefoneze imediat.
Dupa ce-au plecat, am scris un nou raport colonelului Forsberg. Fiecare agent care lucreaza pentru colonel trebuie sa-i trimita un raport pe zi. E un lucru bun. Asta arata daca banii sunt bine cheltuiti si în acelasi timp limpezeste ideile si face sa apara detalii care altfel ar fi fost neglijate.
Recitind raportul, am fost frapat în mod deosebit de un lucru: ciudatenia povestii cu magazinul foto.
Cu cât ma gândeam mai mult la asta, cu atât mi se parea mai ciudat. Habar n-aveam cum alegea Starkey fetele pe care le rapea – admitând ca Starkey era vinovatul. În acest caz, ideea de a pune un tip din banda lui sa le fotografieze pe fete si sa le dea o adresa unde sa vina sa-si ia fotografia, si acolo sa le rapeasca, era teoretic buna. Dar numai teoretic. Fata în cauza ar fi putut foarte bine sa nu vina dupa fotografie. Era cât se poate de evident. Iar daca venea si era rapita, cum era scoasa din magazin? De ce fotografia tinerei Mary Drake se afla în vitrina în ziua rapirii sale? Era ceva care nu se potrivea, dar nu vedeam ce.
Pâna la urma, am lasat de-o parte chestia cu magazinul si am petrecut restul diminetii în pat, reflectând si motaind.
Când m-am trezit, Reg statea aplecat asupra mea. Pe fata lui se putea citi o anumita iritare.
M-am frecat la ochi, am cascat si m-am asezat pe marginea patului.
— Sa nu crezi cumva ca dormeam, am zis întinzându-mi picioarele si trecându-mi energic mâinile prin par. Asa gândesc eu. Am gândit al naibii de mult de când ati plecat.
— Asa cred si eu, a zis el cu un zâmbet sarcastic. Si în timpul asta am batut drumurile de nu ma mai tin pe picioare.
M-am uitat la ceas. Era putin trecut de trei.
— Doamne sfinte! Nu credeam ca e atât de târziu, am zis. Nici macar n-am mâncat.
— Nu te mai gândi la masa, a zis Reg. Am noutati.
— Stai jos si spune-mi tot, am zis ridicând receptorul telefonului. Sun la restaurantul din fata.
— Audrey Sheridan se afla în oras, a zis el. Am vazut-o.
— Si ce cauti aici? am zis privindu-l cu severitate. De ce n-ai urmarit-o?
Înainte de a putea raspunde, a trebuit sa vorbesc la telefon. Am comandat sandvisuri si o sticluta de whisky.
— Zi, am spus eu închizând.
— N-am avut noroc, a zis el strâmbându-se. Era într-un taxi. A întors capul când a trecut pe lânga mine. În timp ce cautam alt taxi, celalalt a disparut. M-am plimbat prin preajma încercând s-o gasesc, dar n-a mers.
Am aprins o tigara si m-am asezat la birou.
— Si în afara de asta? Dixon?
— Vechea smecherie! Esslinger a trimis un dric ca sa ia cadavrul lui Dixon si dricul a luat foc. O mâna de cenusa si câteva oase calcinate, asta a mai ramas din Dixon. As fi venit mai repede, dar a trebuit sa dau fuga la tipografie ca sa dau asta pe prima pagina. Nimeni nu stie cum a izbucnit focul. În câteva secunde, dricul a fost mistuit de flacari. Soferul a avut norocul sa nu pateasca nimic.
—Nu e rau deloc, am mormait eu. Mda... nu e rau deloc. În orice caz, asta creste importanta fotografiei. Dupa distrugerea fotografiei, lui Starkey n-are de ce sa-i mai fie frica.
— Dar nu suntem siguri ca Starkey l-a omorât pe Dixon? a întrebat Reg.
— Tot aia e. Daca n-a facut-o el, a facut-o Jeff. E ceva care ma deranjeaza în povestea asta cu magazinul foto. Poate ca cineva a pus la cale o chestie ca sa puna rapirile în cârca lui Starkey. Sa nu uitam ca Dixon avea acele fotografii. Pot sa presupun ca exercita o oarecare presiune asupra lui Starkey.
Reg a parut intrigat.
— Ce fel de presiune?
—Nu stiu. Daca as sti, ar fi foarte bine. Dar sa presupunem ca Dixon îl santaja pe Starkey pentru fotografii. Oare asta nu era un motiv suficient ca sa-l suprime?
— Mda... bineînteles, a zis Reg nu prea convins. Dar nu cred ca ai nimerit bine. Poate esti pe aproape, dar înca n-ai nimerit!
— Stiu, am zis scarpinându-ma în cap. Dar voi reusi pâna la urma. Pâna atunci, ar fi bine sa te duci la Esslinger sa vezi daca o gasesti pe Marian. Îi spui ca ai vazut-o pe Audrey. Poate se întâlnesc.
În afara câtorva telefoane de la niste tipi pe care nu-i cunosteam, restul zilei a fost cât se poate de linistit. Înca nu aveam habar ce voi face când a început sa se întunece, dar simteam ca voi trece la actiune.
Reg si Latimer au sosit cu câteva minute înainte de sapte. Când au intrat ma aflam la birou.
— Ia te uita! a zis Reg. Credeam ca te gasesc iar dormind.
— Vreau sa dau exemplu, am raspuns invitându-i sa ia loc. Unde e Marian?
— Vine si ea, a zis Latimer leganându-si picioarele lui pe bratele fotoliului si aprinzând o tigara. O femeiusca misto de tot. Daca ar raspunde sentimentelor mele, cred ca am ajunge departe.
Reg s-a încruntat.
— Te sfatuiesc sa-o lasi moarta, a zis el cu un aer feroce. E secretara mea. Nu-mi place sa fiu calcat pe batatura.
— Gura! am zis. Sa ascultam ce are sa ne spuna Latimer.
— Nu mare lucru. M-am vazut cu Macey. Mi-a servit vechile minciuni. Politia spera sa le gaseasca pe fete dintr-o clipa în alta. Dupa felul în care vorbea, se vedea foarte bine ca nu credea nici el ce spune. Totusi a admis ca era vorba de un rapitor, si chiar mi-a spus ca Wolf trage sforile ca sa-i tulbure serviciul.
— Nu! A zis asta?
Latimer a dat din cap.
— Mda... dar fiindca vedea ca sunt de partea lui. Altfel n-ar fi spus asta.
— Mâine, pe prima pagina, cu litere mari, am zis, va aparea: „Seful politiei dezvaluie. Un mare magnat al industriei a organizat rapirile. Se spera gasirea celor patru fete chiar azi”. Vom cita exact cuvintele pe care Macey i le-a spus lui Latimer, am adaugat, întorcându-ma spre Reg. Daca asta nu provoaca nimic, renunt.
Latimer s-a scarpinat în cap.
— Ma întreb ce-o sa-mi faca dupa asta, a zis el lugubru. M-am întors spre Reg.
— Scrie ceva în legatura cu asta si adu-mi sa vad. Haide, la treaba, baiete!
Reg a trecut în biroul vecin, si dupa câteva clipe am auzit tacanitul masinii de scris.
— Si Jeff Gordon? l-am întrebat pe Latimer.
— A jucat pocher la Lepty's pâna la unu noaptea, mi-a zis el. Pe urma, s-a dus acasa. Nu era cu nimeni. Iar cladirea în care se aflau birourile ziarului se afla în drumul lui.
—Nu pare sa aiba un alibi foarte serios. Dixon a fost lichidat probabil pe la doua. Nu stii unde se afla Starkey în momentul ala?
— Nu, dar pot sa aflu.
— Bine, am zis aruncând o privire la ceas. Era sapte si jumatate. Unde naiba e Marian?
— Poate ca a gasit o pista, a zis Latimer ridicându-se. Daca nu mai aveti nevoie de mine, ma carabanesc. Am întâlnire cu o frumusica.
Am trecut în celalalt birou si am citit articolul lui Reg. Am lucrat pe el un moment, apoi m-am asezat mârâind satisfacut.
— Cred ca merge, am zis. Asta va provoca o mare durere de cap amicului nostru Macey, si poate ca Wolf îl va da în judecata pentru defaimare.
Reg a dat din cap.
— Mda, poate ca ai dreptate. În orice caz, tu raspunzi. Daca crezi ca merge asa, îl duc la tipografie.
— Bineînteles ca merge, am zis. Du-l imediat.
Deodata s-a oprit din pliatul foilor.
— Unde e Marian? a zis. Ai vazut cât e ceasul. A trecut de opt.
Ne-am uitat unul la altul si am vazut ca amândoi ne gândeam la acelasi lucru.
— Trebuie sa vina, am zis destul de stingherit. Poate ca a trecut pe la ea ca sa se schimbe.
— Poate, a zis el.
Dar nu eram deloc linistiti. Am aratat spre telefon.
— Stii ce numar are?
Reg s-a dus la telefon si a format numarul. Am asteptat în tacere. Auzeam soneria la capatul celalalt al firului.
— Nu raspunde, a zis el închizând.
— Poate ca e pe drum.
M-am dus la fereastra si am aruncat o privire pe strada.
Reg a venit lânga mine.
— Mda, a zis el. N-o vad. Nu crezi... Parea speriat.
— Nu, nu cred, am zis. Acum, Reg, vei duce articolul la tipografie. Eu ma voi duce peste drum ca sa vad daca a vazut-o cineva. Întoarce-te imediat ce termini.
A ezitat o clipa apoi a luat plicul.
— Am sa ma grabesc cât pot, a zis el. Cred ca îmi va lua o ora.
— Scrie-mi numarul tau de telefon pe o bucata de hârtie, am zis. Te voi suna acolo imediat ce dau de ea.
Îmi dadeam seama ca pleca fara tragere de inima. Telefonul a sunat tocmai când voiam sa ies. Era Ted Esslinger.
— Domnisoara French e acolo? a întrebat el.
— Nu, o astept sa vina, am raspuns. Ce treaba ai cu ea?
— Domnul Spencer? a întrebat el parca surprins. Am auzit ca ati parasit orasul.
— Te sfatuiesc sa nu mai crezi tot ce ti se spune, am zis. Ce-ai cu ea?
— Aveam întâlnire la opt si un sfert, a zis. Voiam sa stiu daca a fost cumva retinuta de unele treburi.
Începeam sa nu mai fiu deloc în apele mele.
— Îmi pare rau, batrâne, am zis. N-am vazut-o. Si am închis.
În patru minute am ajuns la imobilul în care statea Marian. Am sunat si mi-a deschis o femeie mica de statura cu un cap ca de pasare.
— Domnisoara French? am întrebat.
Fata i s-a luminat.
— Nu-i aici, dar cu siguranta ca trebuie sa soseasca, mi-a raspuns ea. Vreti s-o asteptati?
M-am prezentat.
— Poate ca v-a vorbit de mine? am zis eu vazând ca Marian parea sa fie simpatizata de aceasta femeie.
— Sunt doamna Sinclair, a zis ea zâmbindu-mi. Sigur ca mi-a vorbit de dumneavoastra. Dar intrati.
Am urmat-o într-o încapere mare, confortabil mobilata.
— Ce tânara fermecatoare! a continuat doamna Sinclair. Atât de modesta si de amabila!
— Scuzati-ma, doamna Sinclair, am întrerupt-o putin cam brutal, dar sunt putin îngrijorat pentru domnisoara French. Trebuia sa ne întâlnim la sapte si n-a venit. Nu v-a lasat un biletel pentru mine?
Doamna Sinclair m-a privit sfredelitor.
— Nu... de ce? a zis ea. S-a întors pe la cinci. Dupa câteva minute i-am auzit telefonul si a plecat imediat. Nu mi-a spus unde se duce.
— Aveti ceva împotriva daca urc în camera ei? am întrebat-o. S-ar putea sa fie foarte important.
— Nu cred... a început ea cu un aer stingherit.
— Patru fete au disparut în acest oras, am zis, surprins eu însumi de fermitatea vocii mele. N-as vrea sa fie a cincea.
Doamna Sinclair a palit la fata.
— Doar nu vreti sa spuneti... a zis ea apucându-ma de brat.
— Duceti-ma în camera ei, am zis. Nu stiu ce-a patit, dar trebuie sa lamuresc lucrurile.
Am urcat. La etajul doi, am pornit pe culoar, si doamna Sinclair a descuiat ultima usa din fund.
Am examinat câteva clipe camera si m-am îndreptat spre telefon. Lânga aparat era un carnetel. Foaia de deasupra era goala, dar tinând carnetelul într-un anumit unghi, se puteau zari câteva litere. Marian scrisese ceva si rupsese foaia, dar cea de dedesubt pastrase amprentele.
Am smuls foaia si am privit-o cu grija la lumina. Am putut citi destul de clar: Victoria Drive, 37.
— Stiti unde vine Victoria Drive? am întrebat-o pe doamna Sinclair care îmi urmarea miscarile cu neliniste.
— De cealalta parte a orasului, înainte de a ajunge la turnatorie.
— Multumesc, am zis punând foaia de hârtie în buzunar. Cred ca nu mai avem ce cauta aici.
— Sunt atât de îngrijorata... a început ea. N-ar fi mai bine sa anuntam politia?
I-am spus ca nu. Politia nu facuse nimic pâna în acel moment si nu exista nici un motiv ca va face de acum înainte.
— Lasati-ma sa ma ocup eu, am zis. O voi gasi.
Când sa ies din camera, am mai aruncat o privire si m-am oprit brusc.
— E geanta ei? am zis apropiindu-ma de un fotoliu si luând geanta eleganta, ascunsa în parte de o perna.
— Ma întreb de ce n-a luat-o cu ea... a început doamna Sinclair în timp ce eu deschideam geanta.
N-am mai auzit restul, caci primul lucru pe care l-am vazut în geanta a fost un mic tichet albastru. Stiam ce era chiar mai înainte de a-l fi luat si de a-l fi examinat.
Nu era imprimat decât pe o singura parte:
Va anuntam ca v-am fotografiat
Veniti, dupa-amiaza, sa luati o fotografie
gratuit
Sase fotografii: 50 centi
Format mare, foarte frumos
1,50 dolari fiecare
STOP-FOTO
Sinclair Street West, 1655, Cranville.
*
* *
Noaptea devenise foarte întunecoasa când am ajuns la Victoria Drive. Am oprit taxiul în coltul strazii si am pornit cu prudenta pe strada, urmarind cu atentie numarul fiecarei case: 29, 31, 33, 35... M-am oprit în fata unei case pe jumatate ascunsa de un gard acoperit cu iedera. Pe poarta erau un 3 si un 7 din metal. Pe o tablita patrata scria: „De vânzare sau de închiriat”.
Am deschis poarta si am intrat pe aleea mica cimentata care ducea la casa. Inima îmi batea cu putere si aveam acea senzatie pe care o ai când urmeaza sa ti se extraga un dinte.
M-am apropiat încet si am tras cu urechea. N-am auzit nimic. M-am dus la prima fereastra, apoi la cealalta. Am încercat sa le deschid. Dar erau încuiate, ca si usa.
Am ramas locului întrebându-ma ce sa fac.
Venise Marian în acea casa goala si izolata? Intrase sau plecase vazând ca nu era locuita? Nu trebuia sa las nimic la voia întâmplarii. Trebuia sa intru si sa vad cu ochii mei.
Am fortat una din ferestre care a cedat, am împins-o si s-a deschis. Am scrutat întunericul si am fost izbit de acel miros de umiditate si mucegai specific unei încaperi nelocuite de multa vreme.
Am luat puscociul în mâna dreapta si am sarit înauntru peste pervazul ferestrei. Podeaua a trosnit sub greutatea mea.
Am stat un moment nemiscat si am tras cu urechea, tinându-mi respiratia. N-am auzit nimic. Am început sa examinez locul, tinând revolverul în dreptul pieptului... Mâna mea stânga a tatonat în gol si n-a întâmpinat nici un obstacol pâna la un perete de care atârna un tapet de hârtie. Probabil ca traversasem o camera complet goala.
Am pipait de-a lungul peretelui, în cautarea unei usi. Am gasit una dupa cinci-sase pasi, pe o distanta pe care în mod normal as fi parcurs-o dintr-un singur pas.
Am gasit clanta si am apasat usor, deschizând cu usurinta usa. În timp ce stateam în prag, încercând sa disting ceva în întuneric, am auzit zgomotul unei masini care se apropia. Venea încet. Aproape de casa a încetinit, apoi s-a oprit în fata ei.
Din patru pasi am ajuns la fereastra. Zaream conturul masinii, dar era prea întuneric ca sa mai vad si altceva. Am întrezarit o silueta vaga iesind din masina – probabil un taxi – si am auzit usa trântindu-se. Apoi silueta a parcurs repede aleea de ciment. În clipa urmatoare, am auzit cheia rasucindu-se în broasca si usa de la intrare deschizându-se încet. M-am lipit de perete. Am auzit usa închizându-se. Vizitatorul a facut câtiva pasi în antreu. O raza de lumina s-a strecurat pe sub usa de lânga mine, si clanta a scârtâit încet. Usa s-a deschis si, în acelasi timp, am simtit o mireasma usoara de liliac.
Nu eram chiar atât de surprins. Ghicisem ca era Audrey Sheridan când parcursese aleea de ciment. Am pus revolverul la locul lui în buzunar. Am auzit-o intrând în camera.
Raza lanternei s-a plimbat pe peretii care pareau cojiti din cauza soarelui. Un paianjen enorm cu picioare gigantice, încerca sa fuga de lumina. Apoi a lunecat de pe perete si a cazut pe podea.
Am auzit-o pe Audrey tinându-si respiratia cu un fel de înfiorare plina de dezgust. Am rânjit în sinea mea. Ma pregateam sa-i servesc o surpriza si mai mare.
A intrat de tot în camera. O vedeam clar conturata în haloul lanternei. Am facut o saritura si am prins-o de genunchi. A tipat si ne-am rostogolit pe podea. Un minut am fost numai o încâlceala tacuta de mâini si picioare lovind si agitându-se în toate sensurile. Îmi era frica sa nu faca vreo figura de jiu-jitsu. De aceea, imediat ce încerca sa-si elibereze bratele, o sufocam apasând-o cu toata greutatea pe fata si tintuindu-i bratele pe podea.
— Scuza-ma, surioara, am zis, ai fi evitat multe neajunsuri daca ai fi renuntat.
Drept raspuns, m-a muscat de piept si am tipat de durere, slabind putin strânsoarea.
Tânara femeie a profitat ca sa-si elibereze un brat si sa ma loveasca peste fata. În momentul în care voia sa repete figura, am prins-o de mâna si i-am rasucit bratul la spate, dupa care am lovit-o cu genunchiul si am întins-o cu fata la podea. M-am asezat cu genunchii pe umerii ei tintuind-o la podea.
— Îti recomand o comportare ceva mai demna, altfel voi fi obligat sa ma port dur...
Am auzit-o rasuflând si destinzându-se putin.
— Ma doare, a zis ea încet.
Nu am slabit deloc apasarea.
— Asta schimba rolurile, am zis tinându-i bratul rasucit lânga omoplatul drept. Ultima data când ne-am jucat împreuna, m-ai aruncat de un zid.
— Si n-o sa fie ultima data, a zis ea înfuriindu-se brusc. Da-mi drumul, bruta ce esti!
— Mai discutam despre asta când vei deveni mai întelegatoare, am zis eu calm si am mai apasat putin.
A tipat.
— O, nu!... a implorat ea. Ma doare!
— Era timpul sa întâlnesti pe cineva care sa te mai cuminteasca putin, i-am spus. Pâna acum ai facut numai dupa capul tau. Acum vorbeste daca nu vrei sa-ti smulg bratul ca pe o aripa de pui.
— Tu?... Nu mai spune! a zis ea rânjind.
Puteam si eu sa rânjesc de data asta.
— Ai de gând sa stai linistita? am întrebat-o. Ai sa te asezi în fund linistita si ai stai ca o fata cuminte daca voi avea slabiciunea sa-ti dau drumul?
— O sa ma asez în fund când vreau eu, si o sa stau cum vreau, mi-a zis ea înfruntându-ma. Si n-o sa ma împiedice un dur de teapa ta.
I-am apasat capul cu mâna facând-o sa miroase parchetul.
— Te sfatuiesc sa nu folosesti tonul asta cu mine, am zis. Altfel matur cu tine tot praful de pe podea.
Numai Dumnezeu stie ce s-a întâmplat apoi. S-a ridicat brusc si, în secunda urmatoare, m-am pomenit pe spate, cu capul între gleznele ei care ma strângeau atât de puternic încât ma simteam pe jumatate sugrumat.
Practicasem câte putin cam din toate luptele si stiam o chestie pe care o stapâneam destul de bine. Am prins-o de picior si s-a pomenit pe podea mai înainte de a fi putut sa-si dea seama unde ma aflam eu. Am încercat s-o blochez, dar mi-a scapat si am pierdut-o un moment în întuneric.
M-am asezat jos tragându-mi sufletul, cu urechea la pânda, gata sa-i parez atacul.
Si deodata a început sa râda.
— Pace, a zis ea. Hai sa facem pace!
— Nu sunt contra, am zis. Aceste mici partide cu tine îmi scurteaza în chip ciudat cursul existentei. Vino sa stai jos lânga mine. Si daca nu-ti tii mâinile acasa, o sa chem politia.
Am auzit-o apropiindu-se de mine si lanterna s-a aprins. M-am întors si am zarit-o în spatele meu. Cu aceeasi ocazie mi-am dat seama ca stateam pe o podea acoperita cu un strat de praf gros de câtiva centimetri si m-am ridicat repede.
Ne-am uitat unul la altul la lumina lanternei. Amândoi eram plini de praf si Audrey avea fata murdara.
— Ce cauti aici? am zis.
— Asta as putea sa te întreb si eu, a replicat ea, dar nu sunt curioasa. Sa ne zicem salut-salut fara a încerca sa împingem mai departe conversatia.
—Nu. Absurditatea asta a durat destul. Nu vei parasi aceasta casa pâna când n-ai sa-mi promiti ca-mi vei da înapoi fotografia lui Dixon pe care mi-ai sterpelit-o serile trecute. Tot tu esti de vina ca nu pot sa avansez în toata povestea asta. Daca as fi avut fotografia, acum fetele erau gasite.
— O, nu! Îti faci iluzii, a zis ea, mentinându-se la o departare prudenta. Crezi ca folosind fotografia îl vei obliga pe Starkey sa recunoasca? Poti sa-ti spun ca am încercat, si n-a mers!
— Ai încercat! am exclamat eu. Vrei sa spui ca ai fost atât de nebuna încât sa-i spui lui Starkey ca o ai?
A dat din cap cu un aer pocait.
— Mi-e teama ca da... De aceea m-am retras putin. Nu credeam ca va îndrazni sa-mi faca ceva.
— Am impresia ca te-ai razgândit, am zis cu un zâmbet putin fortat. Sunt uimit ca înca mai esti în viata.
— Stiu ca el a pus sa fie rapite fetele, a zis ea. Am crezut ca îl voi putea obliga sa le elibereze, daca îl santajez cu fotografia.
— Cred ca esti pe un drum gresit, am zis. Starkey nu are nici o legatura cu rapirile. Sunt sigur de asta. N-ai reusit decât sa te pui într-o situatie cât se poate de proasta.
— Îti spun sigur ca el e în spatele a tot ce s-a întâmplat, a zis ea cu un ton iritat. E genul lui. Sunt sigura ca te înseli.
— Bine! Perfect! Sa nu mai vorbim despre asta, am zis agasat. Spune-mi ce faci aici. Eu o caut pe Marian French. Dar, fireste, tu n-o cunosti...
— Ba da, o cunosc, a raspuns ea. Face parte din noua echipa de la ziar.
M-am încruntat.
— Mda... Ei bine, spune-mi de ce-ai venit aici.
— I-am vazut dupa-amiaza fotografia în vitrina de la Stop-Foto. De aceea m-am gândit sa vin pâna aici, ca sa-mi dovedesc ca Starkey este legat de aceste evenimente.
— Dar de ce aici? am întrebat intrigat. Eu am venit pentru ca am gasit adresa în camera ei. Dar tu?
S-a uitat la mine cu un aer jenat.
— Asta e casa unde a fost gasit un pantof apartinând uneia dintre fete, mi-a spus ea. Supravegheam magazinul de mai multe zile. Si dupa-amiaza, când i-am vazut punând în vitrina fotografia blondei Marian French, am avut ideea de a veni aici. Am cerut cheia de la agentia de închiriat si... asta e tot.
Am avut deodata o senzatie foarte neplacuta.
— Am pierdut si asa destul timp, am bombanit eu. Vii? Hai sa aruncam o privire. Da-mi lanterna.
Am iesit în vestibul, care arata si mai sinistru decât camera pe care tocmai o parasisem. Scara se afla chiar în fata noastra.
Am scos revolverul si am început sa urc treptele cât puteam de încet. Audrey venea dupa mine. Am ajuns fara probleme la etajul unu. Acolo erau trei usi. Am gasit-o pe Marian French în a doua camera. Zacea pe parchet, în mijlocul prafului... Avea mâinile agatate de sfoara din jurul gâtului. Ochii ei erau ficsi si sticlosi. Avea trasaturile modificate din cauza agoniei. Rochia ei cu alb si albastru era plina de praf si sfâsiata în partea de sus, descoperind un umar alb. Era moarta. Nu puteam sa fac nimic pentru ea. Marian French era moarta.
Auzeam respiratia grea a celei de lânga mine. I-am pus mâna pe brat dar n-am reusit sa scot nici un cuvânt. Eram îngrozit si parca dezorientat.
Am ramas asa locului aproape doua minute, fara sa ne putem lua privirea de la acel spectacol cumplit.
Audrey si-a ascuns brusc fata în mâini si a început sa scoata mici tipete înabusite care rasunau ciudat, ca un amestec de teama si revolta.
I-am strâns bratul cu fermitate.
— Curaj, am soptit. Stapâneste-te. Avem de lucru.
Am suspinat din adâncul sufletului si m-am apropiat de cadavru. I-am evitat fata schimonosita de agonie si i-am atins umarul. Era rece, si am avut senzatia ca ating o papusa de ceara. Am tras mâna înapoi, blestemându-i cu glas scazut pe ticalosii care comisesera acea crima.
— Cel care a facut asta, indiferent cine e, va ajunge pe scaunul electric, am zis de parca mi-as fi vorbit mie însumi. Destul cu politeturile! Acum o sa iasa cu scântei!
Am prins-o pe Audrey cu brutalitate de brat.
— Vezi despre ce e vorba, da? am zis cu rautate. Tehnica e aceeasi. Celelalte patru au avut aceeasi soarta. Deci? Ma ajuti sa-l gasesc pe ticalosul care a facut asta sau continui sa te agati de pretioasa ta agentie?
Mi-a vazut privirea mânioasa.
— O merit, a marturisit ea cu o voce ciudat de calma. Dar credeam ca Starkey este autorul si ca voi putea sa-l dovedesc. Te voi ajuta.
— Bine, am zis tragând-o spre usa. Vino, trebuie sa anuntam politistii.
— Crezi ca e bine? a întrebat ea.
— Trebuie ca Macey sa vada cu ochii lui. Acum nu va mai avea ce zice. Trebuie sa spargem buboiul, sa afle tot orasul. Haide sa cautam un telefon.
Am iesit împreuna din casa si ne-am repezit la casa de pe celalalt trotuar. Am tinut degetul apasat pe butonul soneriei pâna când un barbat scurt si gras, în camasa, a deschis usa mare si s-a uitat la noi cu un aer nelinistit.
— Unde arde? a întrebat el privind cu dezaprobare fata murdara a celei de lânga mine.
— A fost asasinat cineva în casa din fata, la numarul 37. As vrea sa dau un telefon.
Tipul a tresarit.
— Un asasinat? La numarul 37? Dar casa e nelocuita.
L-am dat la o parte cu cotul si am intrat în casa.
— As vrea sa telefonez la politie, am zis. Unde e telefonul?
Mi l-a aratat cu degetul, si în timp ce formam numarul, o femeie a iesit din salon si s-a uitat curioasa la mine si la Audrey.
— Spun ca a fost cineva asasinat la numarul 37, a zis tipul grasut.
Femeia – de vreo cincizeci de ani, cu un par carunt si aspru – s-a uitat cu severitate la Audrey.
— E absurd. Da-i afara, a zis era întorcându-se în salon.
— Ati face mai bine sa plecati, a zis barbatul cu un aer nefericit. Crede ca sunteti beti. O cunosc. Am vazut asta dupa felul în care v-a privit.
În acelasi moment am auzit un mormait la capatul celalalt al firului.
L-am cerut pe Beyfield. A raspuns dupa un moment.
— Ia masina si vino imediat, i-am spus. La numarul 37 de pe Victoria Drive a fost comisa o crima. Si am închis.
Barbatul deschisese usa si astepta sa plecam, dar nu-mi pasa de el. Am format numarul pe care mi-l daduse Reg Phipps. Când a raspuns, i-am anuntat vestea cât am putut de prevenitor. Tânarul era profund tulburat, dar prea avea jurnalismul în sânge ca sa piarda timpul cu vorbe inutile.
— Îl vom prinde pe ticalos, a zis.
— Vino repede, am zis. Si ia-l si pe Latimer daca poti pune mâna pe el. As vrea sa o duca pe domnisoara Sheridan la un hotel oarecare si sa ramâna cu ea pâna când termin cu politia.
Audrey s-a uitat la mine, dar n-a spus nimic pâna când n-am iesit în strada.
— Ce mai e si povestea cu hotelul? a zis ea. Doar n-ai sa ma tii deoparte?
— Ba da, am zis cu un ton ferm. Macey si Starkey sunt cele doua degete ale mâinii. Daca Macey te vede, îl va anunta imediat pe Starkey si ti se va întâmpla ceva care n-o sa-ti placa deloc. Nu uita ca Starkey vrea sa puna mâna pe tine.
— Îmi asum riscul, a zis ea. Acum când începe actiunea, vreau sa fiu la postul meu. Nu-mi pot permite...
I-am taiat brusc piuitul:
— Nu uita ca lucram împreuna, i-am amintit. Deocamdata nu trebuie sa te vada nimeni... Nu complica lucrurile.
I-am dat cheia de la sediul ziarului.
— Du-te la ziar si asteapta-l acolo pe Latimer. Îi voi spune sa gaseasca un hotel pentru la noapte si voi veni si eu imediat ce termin cu politia. Sunt o sumedenie de lucruri pe care nu le-as putea lamuri fara tine.
În timp ce vorbeam, am facut semn unui taxi care trecea.
Am urcat-o pe Audrey în masina.
— În doua ore am venit, i-am promis eu. Nu lasa pe nimeni sa intre, doar daca bate de trei ori: de doua ori scurt si o data lung. Va fi Latimer. Poti avea încredere în el.
A vrut sa spuna ceva dar am auzit sirenele politiei.
— Fugi, am zis. Ia viteza.
Taxiul si masina politiei s-au întâlnit la capatul strazii. Când furgoneta politiei a oprit în fata casei cu numarul 37, am traversat strada si m-am dus la cei trei politisti care coborau din vehicul.
L-am recunoscut pe Beyfield, dar nu-i cunosteam pe ceilalti doi. Soferul, care era în uniforma, a coborât si el si s-a uitat la mine banuitor.
— Ar fi trebuit sa banuiesc ca e vorba de tine, a zis Beyfield zarindu-ma. Daca ai vrut sa faci o gluma, o sa te coste scump, a adaugat el.
— N-am intentia sa fac glume, am zis cu raceala. Veti gasi o fata acolo înauntru. A fost strangulata.
— Mda? a zis el examinând casa fara prea multa convingere. De unde stii?
— Am vazut-o, am zis, deschizând poarta... Ar fi bine mai întâi sa arunci o privire si pe urma sa stam la discutii.
— Voi doi ramâneti aici! a zis el soferului si unuia dintre cei în civil. Tu, Harris, supravegheaza-l pe dumnealui, si ai grija sa nu se care.
Harris, un tip scurt si gras cu obrajii rosii si lucitori, s-a instalat lânga mine cu un aer hotarât.
Am pasit în urma lor pe aleea de ciment. La plecare, eu si Audrey încuiaseram usa de la intrare, de aceea m-am dus direct la fereastra si am sarit înauntru.
— M-ar interesa tare mult sa stiu cum ai pus la cale chestia asta... a zis Beyfield, sarind si el peste pervazul ferestrei.
Harris s-a strecurat în camera în urma noastra si a aprins o lanterna puternica.
— Pai, asta nu e casa în care a fost gasit pantoful micutei Kuntz? a suierat el la urechea lui Beyfield.
Beyfield a dat din cap.
— Daca aici e cumva vreun cadavru, nu m-ar mira deloc ca acest specimen sa-l fi adus în casa asta, a zis el.
Am urcat scara pâna la etajul unu si am deschis larg usa camerei unde gasisem cadavrul.
— Uita-te, am zis cu un aer sardonic.
Raza lanternei a lovit peretele din fata, apoi s-a deplasat lent pe parchet.
— Da... ma uit, a zis Beyfield. Vocea lui devenise brusc dura.
În afara de praf, hârtia care atârna pe pereti si o gramajoara de funingine în camin, în camera nu se mai afla nimic.
*
* *
— Stai jos, a zis Macey, aratându-mi scaunul din fata lui. Statea la un birou mare, la etajul trei al comisariatului de politie.
M-am asezat.
Beyfield s-a sprijinit de usa, a scos un pachet de guma de mestecat, a dat jos cu grija poleiala si a bagat în gura o tableta. Dupa care si-a agatat degetele mari de centura si m-a privit cu ochi lipsiti de expresie.
Macey a aprins un trabuc. Asta i-a luat un anumit timp, si n-a început conversatia mai înainte de a se fi asigurat ca ardea în mod satisfacator. Dupa terminarea acestei mici ceremonii, si-a sprijinit coatele de birou si m-a privit în ochi.
— Nu-mi plac detectivii particulari, a început el. Dar când un detectiv particular vrea sa faca pe glumetul, stiu ce am de facut. Nu-i asa, Beyfield?
Beyfield a raspuns cu un mârâit.
— Îmi imaginez cu usurinta ca poti impresiona unii detectivi, am zis cu o voce blânda, dar nu si pe mine. Stiu prea multe lucruri despre voi ca sa ma tem de amenintarile voastre.
Macey si-a aratat dintii galbeni rânjind rautacios.
— Crezi ca stii ceva despre mine, a zis el, aratând spre mine cu trabucul, dar nu stii nimic. Noi te avem la mâna, si daca n-o iei usurel, te tinem aici.
S-a asezat mai bine pe scaun, m-a privit îndelung, si a adaugat:
— Nimeni nu stie ca te afli aici.
M-am gândit o clipa. Daca hotarâsera sa ma faca sa dispar, nimic nu-i împiedica. Nimeni n-ar sti ce mi s-a întâmplat. Am hotarât sa fiu mai prudent.
— Deci, asa, ai gasit un cadavru la casa cu numarul 37, a zis Macey, iar când au sosit oamenii nostri, cadavrul nu mai era. Ce înseamna asta?
— Habar n-am, am raspuns. Cadavrul era acolo, dar cineva a venit si l-a luat în timp ce va telefonam.
Le-am povestit despre întâlnirea cu Marian French si cum, vazând ca nu mai vine, am urcat la ea în camera unde gasisem adresa casei.
— Zacea pe podea cu o frânghie în jurul gâtului, am zis. Cred ca era moarta de vreo patru ore. Femeia care i-a închiriat camera mi-a spus ca Marian a primit un telefon la cinci si ca plecase imediat. S-a dus sa-si întâlneasca calaul.
— Sper ca nu crezi ca vom înghiti povestea asta? a întrebat Macey.
— Ma doare-n cot daca credeti sau nu, am replicat. Nu trag nici o speranta ca voi veti descoperi asasinul. De asta o sa ma ocup eu. Dar am vrut sa va arat ce li s-a întâmplat celorlalte patru fete.
A urmat o tacere apasatoare.
— Ce legatura exista între Marian French si celelalte patru fete? a întrebat Macey dupa un moment.
— Ar fi mai bine sa jucam cu cartile pe masa, am zis apropiindu-ma de birou. Nu te intereseaza decât alegerile... îl vrei pe Starkey la primarie, restul trecând pe planul doi...
Beyfield a sarit la mine de parca ar fi tâsnit din zid, lovindu-ma cu pumnul în figura. Am evitat lovitura lasându-ma în jos, am profitat ca-si pierdea echilibrul ca sa ma trag într-o parte si sa apuc scaunul pe care statusem. L-am tinut în asa fel încât sa-l pocnesc cu el în cap daca ar fi avut chef sa sara iar la mine. Ne-am uitat unul la altul cu priviri pline de ura... Macey a intervenit ridicându-se în picioare.
— Stai jos si închide gura! a racnit el la Beyfield, care rasufla ca o foca, cu fata palida de furie.
Am lasat jos scaunul.
— Daca vrei cafteala, o sa-ti dau cafteala, i-am zis lui Beyfield. Dar te vei alege cu o vacanta mare la spital.
— Ai auzit? Ai terminat? a racnit din nou Macey.
Beyfield s-a întors la usa si a reînceput sa mestece guma uitându-se la mine cu ura. Am dat din umeri si m-am asezat pe scaun.
— Sa fim întelegatori, am continuat eu. Am zis cu cartile pe masa, dar daca va sperie, sa nu mai vorbim despre asta.
Macey a luat trabucul de pe jos, l-a examinat cu grija înainte de a-l vârî iar între buze, apoi s-a asezat si s-a întors spre mine.
— Ei bine, da-i drumul! Spune tot!
— Nu încercati sa gasiti fetele care au disparut, pentru ca va temeti ca asta v-ar duce la Starkey. Credeti ca el le-a rapit si, daca aprofundati putin faptele, va temeti ca veti fi obligati sa-l arestati. Dar pentru ca doriti ca el sa devina patronul orasului, nu aveti curajul sa faceti nimic pentru a rezolva cazul.
Ochii lui mici îmi evitau privirea, dar n-a zis nimic.
— Iar Starkey n-a omorât-o pe Marian French, dupa cum nu le-a rapit nici pe celelalte fete, am continuat. Aparentele sunt împotriva lui, altcineva a aranjat totul în acest scop.
Fizionomia lui Macey trada acum un oarecare interes, nuantat de circumspectie.
— Continua, a zis el. Ce te face sa crezi asta?
— Povestea cu magazinul foto! Stiti ca fiecare fata care a disparut a avut fotografia în vitrina magazinului si stiti ca magazinul e al lui Starkey. Credeti ca fotografiile erau o momeala pentru atragerea fetelor, dar nici vorba de asa ceva. În orasul asta exista cineva care încearca sa se ascunda în spatele lui Starkey. Si acum sa vedem cum manevreaza. Pentru un motiv oarecare, pe care înca nu l-am lamurit, a hotarât sa rapeasca si sa asasineze un anumit numar de fete. Poate si-a zis ca asta e un mijloc de a se debarasa de Starkey, poate exista alt motiv. Nu stiu, dar sper sa-l aflu curând. Oricum ar fi, se hotaraste pentru o serie de rapiri fara nici o discriminare. Mai întâi se duce sa vada ce fotografie e în vitrina. Fotografia de acolo e schimbata din patru în patru zile, si e posibil sa treaca mai multe fotografii pâna când sa apara una cu cineva cunoscut. Când apare o astfel de fotografie, ia imediat legatura cu fata, o rapeste, o ucide si ascunde undeva cadavrul. Face asta de trei ori la rând si trimite fotografiile lui Dixon, insinuând ca Starkey foloseste magazinul ca momeala pentru atragerea fetelor... Respectivul spera ca Dixon sa dea asta la ziar, ceea ce ar fi abatut atentia de la el.
Macey a reflectat câteva clipe. Mi-am dat seama ca spusele mele îi stârnisera interesul.
— Cum a facut rost respectivul de fotografiile pe care i le-a trimis lui Dixon? a întrebat el.
—Nimic mai usor. Fiecare fata pe care o rapea avea tichetul magazinului la ea. Acest tichet permite celui care îl are sa vina la magazin si sa cumpere fotografiile. Probabil ca în magazin vine lume multa, iar cel care elibereaza fotografiile s-ar putea sa nu-si aminteasca cine le-a cumparat.
Macey continua sa reflecteze. Telefonul a sunat chiar în momentul în care se pregatea sa spuna ceva. A ridicat receptorul.
M-am uitat la el cu atentie si i-am vazut ochii mici luminându-se în timp ce asculta. Mi-a aruncat o privire scurta, apoi a zis: „Bine. Perfect”. Apoi a închis.
— Poate ca te afli pe o pista, a zis el, desi mi-am dat seama ca se gândea la cu totul altceva. Dar, admitând ca toate astea sunt adevarate, cine e tipul?
Am dat din umeri.
— Asta caut, am zis. Dar având în vedere ca stiu ca nu e Starkey si ca voi stiti asta, putem sa ne apucam de treaba fara sa ne fie frica de ce vom gasi.
A luat o bucata de hârtie si a scris ceva pe ea.
— Mda, a zis el, dar daca e Wolf? Lucrezi pentru el, si nu cred ca ti-ar placea sa te întorci împotriva lui?
— Nu e Wolf, am zis. Si chiar daca ar fi el, asta nu m-ar opri.
Da-i asta lui Joe, a zis el întinzând hârtia lui Beyfield. Si spune-i sa se grabeasca.
Aveam presentimentul ca ceea ce se petrecea sub nasul meu nu anunta nimic bun pentru mine. Dar nu aveam cum sa stiu despre ce era vorba.
— Unul dintre oamenii mei a pus mâna pe un tip cautat de noi, mi-a explicat Macey, evitându-mi privirea.
Stiam ca mintea, dar nu reuseam sa ghicesc ce-mi ascundea.
— Presupunând ca ai dreptate si ca e vorba de asasinate, a zis Macey încrucisându-si bratele pe birou, unde sunt cadavrele?
— Unde ati cautat? am zis eu.
Asta l-a pus pe gânduri un moment. Stiam foarte bine ca nu facuse nici cea mai mica cercetare, iar el stia ca stiu asta.
— Si unde crezi ca ar trebui cautate? a întrebat el în cele din urma.
— De data asta ma întrebi prea mult. N-ar strica, având o trupa bine organizata, sa scotociti orasul metodic... Luati o harta a orasului si împartiti-o în sectoare. Zece oameni de sector, si porniti la vânatoare... Un cadavru nu poate sa fie ascuns chiar atât de usor. Alt mijloc nu vad.
— Si cum crezi ca au facut sa dispara cadavrul acestei... Marian French? a mormait el dupa un moment.
— Prin spatele casei... A coborât cadavrul în gradinita si l-a trecut pe deasupra gardului viu în drumeagul care trece pe lânga gradini, în partea din spate a casei. Daca acolo îl astepta o masina, treaba a mers ca pe roate.
— Voi avea grija sa se caute urmele de roti, a zis Macey. Bine, Spencer. Voi da ordin sa fie cautate cadavrele tinând cont de sugestiile tale, dar m-ar mira sa gasim ceva.
— Asta depinde de ardoarea cu care se face treaba, am zis ridicându-ma. Poate n-ar fi rau sa-i transmiti lui Starkey ca nu mai am nimic cu el. Am impresia ca nu ma prea are la inima.
— O sa-i transmit, a promis Macey zâmbind. Era un zâmbet rece si siret care ma nelinistea.
Am coborât si l-am gasit pe Reg Phipps care ma astepta.
— De unde ai stiut ca sunt aici? l-am întrebat iesind la aer liber cu o placere nedisimulata.
— Când am ajuns la casa cu numarul 37 si am vazut ca nu esti acolo, am banuit ca te-au luat la comisariat, a zis el. Cum a fost?
I-am spus pe scurt care era situatia.
— Ai putut sa dai de Latimer?
— Mda... ne asteapta în masina, la urmatoarea parcare. N-am stiut de unde s-o luam pe Audrey Sheridan.
— As vrea ca pustoaica sa stea cuminte un timp, am zis. Daca Starkey pune mâna pe ea, o sa treaca prin momente foarte neplacute...
— Nu-l crezi vinovat de rapiri, dar a ramas suspect în privinta asasinarii lui Dixon. Am dreptate?
— Mda... Si Macey stie foarte bine asta. N-am abordat chestia asta... Iar daca Starkey reuseste sa puna mâna pe fotografie, devine nevinovat ca un prunc...
L-am gasit pe Latimer în masina. Reg a urcat lânga el iar eu am intrat în spate.
— La ziar, i-am zis lui Latimer. Repede.
— Deci, e vorba de asasinate, nu numai de rapiri... a zis Reg în momentul în care masina demara.
— Mda... E vorba de asasinate, am raspuns gândindu-ma la Marian, simtind un fel de tristete amestecata cu lehamite... Te vom lasa la tipografie, Reg. Trebuie sa scoti povestea cu Macey si sa pui în prima pagina asasinarea celei care a fost Marian French. O sa-l lasam deocamdata în pace pe Macey ca sa vedem daca joaca cinstit... Daca face smecherii, atunci scoatem povestea.
— Nu e deloc usor sa faca omul jurnalism cu tine, a zis Reg cu un aer cam abatut. Nici macar nu stii ce vrei.
Am rânjit.
— Acum stiu, am zis. Ceea ce s-a petrecut azi a fost picatura de apa care a revarsat paharul. Am sa fac tot ce-mi sta în putinta ca sa pun mâna pe asasin, si am sa pun mâna pe el, chiar daca ar trebui sa fie ultimul lucru din viata mea.
Am ramas tacuti un moment.
— Stii, a zis deodata Reg, nu-mi vine sa cred ca e moarta. Era o fata tare draguta.
— Da, am zis. Si tocmai de aceea, fac din asta un caz personal.
Latimer a oprit în fata tipografiei si Reg a coborât.
— Da toate detaliile, i-am spus. Ne revedem mâine dimineata.
M-am instalat în fata, lânga Latimer.
— Am nevoie de un hotel mic si linistit, i-am spus. Stii asa ceva?
Mi-a raspuns ca Palace ar fi foarte potrivit si ca nu era departe de imobilul unde se afla sediul ziarului.
Era chiar în drumul nostru. Nu parea prea rau. Când am ajuns la ziar, i-am spus lui Latimer ca putea sa se întoarca acasa.
M-a strigat în momentul în care intram în imobil.
— Cu toata povestea asta, am uitat sa va spun... M-am interesat de Starkey. Are un alibi beton pentru noaptea respectiva... Nu vom putea sa-i punem în cârca moartea lui Dixon.
— N-am tras niciodata mari sperante în privinta asta, am zis, dar pot s-o pun în cârca unuia dintre oamenii lui, ceea ce l-ar termina definitiv la Cranville...
Ma pregateam sa plec.
— Altceva... a zis el. Nu stiu cât de util va va fi asta, dar Edna Wilson e fata lui.
M-am oprit brusc.
— Ce?
— Da... fata lui. Am aflat asta din întâmplare de la un amic. Starkey s-a însurat în urma cu vreo optsprezece ani. Nevasta lui s-a saturat repede de manierele lui si l-a lasat balta. A murit anul trecut, iar fata ei – pe care a avut-o cu Starkey – s-a întors în oras sperând ca se va ocupa de ea. A instalat-o la Wolf, si de atunci fata îi furnizeaza o gramada de informatii. Tipul care mi-a spus asta a locuit un timp în acelasi oras cu nevasta lui Starkey, si a recunoscut-o pe Edna.
— Totdeauna mi s-a parut bizara, am zis. Ma întreb ce-ar zice Starkey daca ar sti de relatiile pe care le are fata lui cu Wolf... E genul de tipa care se culca cu un tip, dar e în stare sa-l împuste cu aceeasi ocazie...
Latimer a dat din cap.
— Toate sunt la fel, a zis el cu cinism. Ti-ar taia gâtul spunându-ti ca te iubesc.
I-am multumit pentru informatii si am intrat în imobil.
Nu se vedea nici o lumina prin usa de sticla a birourilor ziarului. Am apasat pe clanta. Nu era încuiata. Am aprins lumina. O simpla privire a fost de ajuns ca sa-mi confirme temerile. Parca fusese maturata de un val seismic. Scaunele erau rasturnate, biroul fusese întors la perete iar covoarele fusesera îngramadite într-un colt al încaperii.
Audrey nu se lasase prinsa cu una cu doua... Starea încaperii era o dovada cât se poate de clara. Starkey pusese mâna pe ea...
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu