Pacate sacre (1)

Nora Roberts 

15 august. O zi urmând altor zile de năduşeală şi cu un cer înceţoşat. Fără nori pufoşi sau brize înmiresmate, doar un zid de umiditate, aproape suficient de gros, încât să poţi înota în el.

Buletinele meteo de la orele şase şi unsprezece promiteau, posace, mai rău decât atât. În lungile, leneşele zile ale sfârşitului de vară, valul de căldură care intra în cea de a doua, nemiloasă săptămână, era cea mai mare problemă acum, în Washington D.C.

Activitatea Senatului fusese amânată până în luna septembrie, aşa încât pe colina Capitoliului domnea apatia. Odihnindu-se după o mult comentată călătorie în Europa, preşedintele se răcorea la Camp David. Fără agitaţia de zi cu zi a vieţii politice, Washington-ul nu mai era decât un oraş al turiştilor şi al vânzătorilor stradali. Vizavi de Smithonian un mim dădea un mic spectacol în faţa unei mulţimi lipicioase, care se oprise mai mult să-şi tragă sufletul, decât din dragoste pentru artă. Rochii frumoase de vară se fanau, iar copiii scânceau după îngheţată.

Tineri şi vârstnici se îngrămădeau în Rock Center Park, folosind umbra şi apa ca arme de apărare împotriva zăpuşelii. Băuturile răcoritoare şi limonada se consumau cu galoanele, berea şi vinul curgeau în aceleaşi cantităţi, dar mai puţin bătător la ochi. Sticlele dispăreau miraculos în clipa în care poliţia intra în scenă. În timpul picnicurilor şi al grătarelor în aer liber, oamenii îşi ştergeau transpiraţia, prăjeau cârnaţi şi supravegheau copiii, îmbrăcaţi sumar, care mergeau de-a buşilea prin iarbă. Mamele ţipau la progenituri să nu se apropie de apă, să nu alerge pe drum, să lase jos un băţ sau o piatră. Ca de obicei, muzica se auzea tare, sfidător, din aparatele de radio portabile; unde fierbinţi, le spuneau disk-jockey-ii şi anunţau temperaturi de peste nouăzeci de grade Fahrenheit.

Studenţii se adunau în grupuri mici, unii aşezându-se pe bolovani, la malul apei, ca să discute soarta lumii, alţii întinzându-se pe iarbă, mai preocupaţi de soarta bronzului lor. Cei ce-şi putuseră permite să-şi cheltuiască timpul şi benzina, o şterseseră la mare sau la munte.

O tânără şi frumuşică pictoriţă stătea sub un pom şi schiţa alene. După câteva încercări de a-i atrage atenţia asupra bicepşilor la care muncise de şase luni încoace, unul din jucători recurse la o metodă mai directă. Discul de plastic ateriză cu un plescăit pe blocul ei de desen. Când fata îşi ridică enervată privirea, el alergă leneş spre ea. Zâmbetul lui era de scuze şi, astfel calculat, spera el, încât să o orbească.

— Scuzele mele. Mi-a scăpat.

Îndepărtându-şi de pe umăr o adevărată cascadă de păr negru, artista îi înapoie discul.

— E-n regulă. Reveni la schiţa ei fără să-i mai acorde o privire, măcar.

Dacă tinereţea are ceva, atunci are tenacitate. Aşezându-se pe vine lângă ea, tânărul începu să-i studieze desenul. Cu cât ştia el despre artă n-ar fi umplut un ţoi, dar încercarea moarte n-are.

— Ei, nu-i rău deloc. Unde studiezi?

Recunoscând stratagema, fata îi respinse curtea, uitându-se apoi îndelung la el şi făcându-l să zâmbească.

— La Georgetown.

— Serios? Ca şi mine. La Drept, la pre-universitare.

Pierzându-şi răbdarea, amicul lui îl strigă din partea cealaltă a pajiştii.

— Rod! Mergem sau nu să bem o bere?

— Vii des aici? o întrebă Rod, prefăcându-se că n-aude. Fata asta avea cei mai mari şi mai cafenii ochi pe care-i văzuse vreodată.

— Din când în când.

— Ce-ar fi să…

— Rod, hai odată. Să bem şi noi berea aia.

Rod se uită la prietenul lui asudat, uşor supraponderal, şi înapoi, în ochii aceia cafenii, răcoritori, ai pictoriţei. Nicio concurenţă.

— Vin şi eu mai târziu, Pete, îi răspunse Rod, după care lansă discul într-un arc înalt, neglijent.

— Gata joaca? îl întrebă fata, urmărind zborul discului.

El zâmbi, apoi îi atinse în treacăt părul.

— Depinde.

Înjurând, Pete alergă în urmărirea discului. Abia dăduse cinci verzi pe el. După ce fu cât pe ce să se împiedice de un câine, o luă la vale, anevoios, sperând că discul nu va ateriza în apă. Plătise mult mai mult pe sandalele de piele. Discul o luă spre apă, făcându-l să înjure în gura mare, apoi se lovi de un copac şi coti în direcţia tufişurilor. Cu transpiraţia curgând de pe el şi gândindu-se la berea rece care-l aştepta, Pete dădu ramurile la o parte, croindu-şi drum.

Inima încetă să-i mai bată, pentru ca apoi să-i trimită sângele în cap, cu pulsaţii puternice. Până să apuce să-şi tragă sufletul ca să poată striga, prânzul lui, alcătuit din cartofi prăjiţi şi crenvurşti, se revărsă cu violenţă.

Discul aterizase la puţin mai mult de o jumătate de metru de apă. Zăcea, nou şi roşu şi vesel, pe o mână albă, care părea că vrea să-i facă vânt.

Fusese Carla Johnson, studentă la teatru, de douăzeci şi trei de ani, chelneriţă în timpul liber. Fusese strangulată în urmă cu douăsprezece sau cincisprezece ore, cu stola unui preot. Albă, brodată cu auriu.



* * *

Detectivul Ben Paris se prăbuşi pe birou, după ce-şi termină raportul privind uciderea lui Johnson. Pusese pe hârtie toate faptele, bătând la maşină cu două degete, în stilul mitralieră. Acum, însă, acestea se întorceau înapoi, spre el. Nu fusese nici viol, nici furt. Poşeta fusese găsită sub ea, cu douăzeci şi trei de dolari şi şaptezeci şi şase de cenţi şi cu o cartelă de bancă, MasterCard. Inelul cu opal, care să tot fi făcut vreo cincizeci de dolari, îi rămăsese pe deget. Nici mobil, nici suspecţi. Nimic.

Ben îşi petrecuse după-amiaza împreună cu partenerul său, discutând cu familia victimei. Urâtă treabă, îşi spuse el. Mereu, aceleaşi răspunsuri. Carla dorise să devină actriţă, Viaţa ei fusese numai studiu. Se întâlnea cu câte un prieten, dar nu era nimic serios, fusese mult prea dedicată unei ambiţii pe care nu şi-o va mai împlini niciodată.

Ben citi din nou raportul şi se opri mai mult asupra armei crimei. Eşarfa unui preot. Alături, fusese prins cu un ac, un bilet. Îl citise acolo, îngenuncheat lângă victimă:



Iertate fie-i păcatele.



— Amin, murmură Ben, răsuflând prelung.



* * *

Trecuse de ora unu noaptea, în cea de a doua săptămână a lui septembrie, când Barbara Clayton o luă peste peluza din faţa catedralei Washington. Aerul era cald, stelele străluceau, dar dispoziţia ei nu o lăsa să se bucure. Mergea şi înjura, furioasă. Ce-or să-i mai audă urechile mecanicului ăluia cu faţă de dihor, mâine dimineaţă! Auzi, cică îi făcuse transmisia ca nouă. Ce escroc! Slavă Domnului că nu mai avea de mers decât câteva cvartale. Acum o să trebuiască să ia autobuzul până la slujbă. O să plătească el, ticălosul ăla urât, puţind a ulei. O stea căzătoare explodă şi traversă cerul într-un arc strălucitor. Ea nici măcar nu o văzu.

Nici bărbatul care o urmărea. Ştiuse că o să vină. Nu i se spusese să fie vigilent? Capul lui, chiar şi acum nu era el oare gata să explodeze din cauza presiunii Vocii? Fusese ales, dându-i-se misiunea aceasta şi gloria.

— Dominus vobiscum, murmură el, apoi înşfăcă strâns în mâini materialul plăcut la pipăit al stolei.

Iar când misiunea lui fu îndeplinită, se simţi cuprins de fierbinţeala năvalnică a senzaţiei de forţă. Coapsele îi explodară. Sângele începu să cânte în el. Era curat. Şi acum, în felul acesta, era şi ea. Încet, cu gingăşie, îşi trecu degetul mare peste fruntea ei, peste buze, peste inimă, făcând semnul crucii. O absolvise de păcate, dar cât se poate de repede. Vocea îl avertizase că vor exista mulţi care nu vor înţelege puritatea lucrării sale.

Părăsindu-i trupul în întunericul nopţii, porni mai departe, cu ochii strălucindu-i de lacrimi şi de bucurie.



* * *

— Presa, televiziunea, toţi ne asaltează pe tema asta. Căpitanul Harris arse un pumn în ziarul desfăcut, de pe birou. Tot oraşul ăsta nenorocit a intrat în panică. Aflu eu cine a furnizat presei chestia asta cu preotul…

Se opri, retrăgându-se în el. Rar i se întâmpla să-şi piardă astfel controlul. Stătea el în spatele biroului, dar tot poliţist era, îşi spuse, şi încă unul al naibii de bun. Un bun poliţist nu-şi pierde firea. Începu să împăturească ziarul ca să-şi acorde suficient timp să-şi revină şi-şi plimbă privirea peste ceilalţi poliţişti din încăpere. Unul şi unul, fir-ar să fie, recunoscu Harris. Nu ar fi tolerat vreunul mai slab.

Ben Paris stătea pe colţul biroului, jucându-se cu un presse-papier din plastic imitând sticla. Harris îl cunoştea suficient de bine ca să ştie că Ben simţea nevoia să ţină ceva în mâini, când gândea. Tânăr, se gândi Harris, dar având deja zece ani în poliţie. Un poliţist de nădejde, chiar dacă nu proceda el întotdeauna foarte ortodox. Cele două citări pe ordinul de zi pentru fapte de vitejie fuseseră binemeritate. Când situaţia era mai puţin tensionată, pe Harris chiar îl amuza faptul că Ben arăta ca versiunea unui scenarist de la Hollywood despre un poliţist detectiv – cu faţa prelungă, cu oase puternice, cu părul negru, sârmos. Părul lui era bogat şi mai lung decât se obişnuia, dar era tuns într-una din frizeriile acelea micuţe, elegante, din Georgetown. Avea ochi verzi, deschişi la culoare, care nu scăpau nimic important.

Prăvălit pe un scaun, cu picioarele lui lungi întinse în faţă, stătea Ed Jackson, partenerul lui Ben. La un metru nouăzeci şi opt şi nouăzeci şi trei de kilograme, intimida uşor suspecţii, numai când apărea. Întâmplător sau special, îşi lăsase barbă mare, care era la fel de roşcată ca şi coama cârlionţată de pe cap. Avea ochii albaştri şi prietenoşi. Putea găuri o monedă de la cincizeci de metri, cu pistolul din dotare.

Harris puse ziarul deoparte, dar nu se aşeză.

— Ce-aţi aflat?

Ben trecu presse-papier-ul dintr-o mână într-alta, înainte de a-l pune la loc.

— În afară de aspectul general şi de culoarea părului, nu există nicio altă legătură între cele două victime. Nu există prieteni comuni, nu există localuri comune, frecventate de acestea. Profilul Carlei Johnson îl ai. Barbara Clayton lucra într-un magazin de îmbrăcăminte, era divorţată, fără copii. Familia ei locuieşte în Maryland. Intelectuali. A avut o legătură foarte strânsă cam până acum vreo trei luni. Când s-a fâsâit totul, tipul s-a mutat la Los Angeles. Facem cercetări asupra lui, dar tipul pare curat.

Băgă mâna în buzunar după o ţigară şi surprinse privirea partenerului său.

— Asta-i a şasea, îi spuse Ed. Ben încearcă să fumeze sub un pachet pe zi, explică el, după care continuă el raportul: Clayton îşi petrecuse seara într-un bar din Wisconsin. Genul de seară în oraş a unei fete, împreună cu o prietenă care lucra cu ea. Prietena spune că Barbara Clayton a plecat la ora unu. Maşina ei a fost găsită, în pană, la câteva cvartale de locul crimei. Se pare că avea probleme cu transmisia. Se hotărâse, probabil, să-şi continue drumul pe jos. Apartamentul ei se afla cam la vreo jumătate de milă mai jos.

— Singurele lucruri pe care victimele le au în comun este că amândouă erau blonde, albe şi de sex feminin. Ben trase adânc fum în piept, umplându-şi plămânii cu el şi dându-i apoi drumul.

— Acum sunt moarte amândouă.

În teritoriul lui, îşi spuse Harris şi asta îl afectează.

— Arma crimei, eşarfa unui preot.

— Stola, specifică Ben. N-a fost prea greu să mergem pe urma ei. Omul nostru o folosea pe cea mai bună – din mătase naturală.

— Nu a cumpărat-o din oraş, continuă Ed. În niciun caz, în ultimul an. Am verificat la toate magazinele de obiecte de cult, la toate bisericile. Am aflat că există trei locuri de unde se poate cumpăra aşa ceva.

— Biletele sunt scrise pe o hârtie care poate fi găsită la orice papetărie, adăugă Ben. Deci nu se poate merge pe urma lor.

— Cu alte cuvinte, nu aveţi nimic.

— Cu orice cuvinte, nu avem nimic, spuse Ben, trăgând din nou fum în piept.

Harris îi studie pe cei doi în tăcere. Poate că ar fi preferat ca Ben să poarte cravată sau ca Ed să-şi radă barba, dar asta îi privea pe ei. Erau cei mai buni. Paris, cu farmecul lui şi cu aparenta lui nonşalanţă, avea instinctul unei vulpi şi ascuţimea unui stilet. Jackson era grijuliu şi eficient ca o mătuşă rămasă fată mare. Orice caz era pentru el ca un joc de puzzle şi nu obosea niciodată să mute piesele.

Harris adulmecă fumul care venea din ţigara lui Ben şi îşi spuse că renunţase la fumat spre binele lui.

— Duceţi-vă înapoi şi staţi din nou de vorbă cu toată lumea. Prezentaţi-mi raportul asupra vechiului prieten al lui Clayton şi lista clienţilor magazinelor de obiecte de cult. Trebuie să punem mâna pe tipul ăsta, adăugă el, uitându-se din nou la ziar.

— Preotul, murmură Ben trăgând cu coada ochiului la titlul articolului. Presa se dă întotdeauna în vânt să boteze psihopaţii.

— Şi să comenteze fără acoperire, adăugă Harris. Haide să-l scoatem din paginile ziarelor şi să-l băgăm după gratii.



* * *

Ameţită după o noapte întreagă în care stătuse aplecată asupra hârtiilor, doctoriţa Teresa Court îşi bea cafeaua răsfoind ziarul Post. Trecuse o săptămână întreagă de la cea de-a doua crimă şi Preotul, aşa cum îl botezase presa, continua să bântuie în libertate. Nu considera câtuşi de puţin că a citi despre el era cel mai bun mod de a-şi începe ziua, dar omul o interesa din punct de vedere profesional. Nu era imună la moartea celor două tinere femei, dar fusese educată să privească faptele şi să pună un diagnostic. Viaţa ei fusese închinată acestui scop.

Din punct de vedere profesional, viaţa ei era asaltată de probleme, de suferinţă, de frustrări. În compensaţie, îşi păstra lumea ei privată în ordine şi simplitate. Cum crescuse în puf şi primise o educaţie pe măsură, considera gravura de Matisse de pe perete şi paharul de cristal de Baccarat de pe masă, ca pe ceva firesc. Prefera liniile precise şi culorile pastelate, dar uneori se pomenea atrasă de ceva strident, cum era pictura abstractă, în ulei, cu tuşă viguroasă şi culori arogante, de deasupra mesei. Îşi înţelegea nevoia de duritate ca şi pe cea de blândeţe şi era mulţumită. Una din principalele ei priorităţi era aceea de a fi mulţumită.

Cum cafeaua se răcise deja, o împinse în lături. După o clipă, împinse deoparte şi ziarul. Îşi dorea să ştie mai mult despre asasin şi despre victime, voia să aibă toate detaliile. Îşi aminti apoi vechiul proverb care spunea să fii prudent cu ce-ţi doreşti, căci s-ar putea să ţi se îndeplinească. Aruncă o privire la ceas şi se sculă de la masă. Nu avea timp să clocească deasupra unei poveşti dintr-un ziar. O aşteptau pacienţii.



* * *

Oraşele de pe Coasta de Est arată în toată splendoarea lor toamna. Vara le coace, iarna le lasă înnămolite şi murdare, dar toamna le conferă un suflu de culoare şi demnitate.

Ben Paris se trezi brusc. Era ora două, într-o noapte rece de octombrie. N-avea rost să se mai întrebe ce-i tulburase somnul şi visul interesant în care apăreau trei blonde. Se sculă şi se duse gol la masa de toaletă, după ţigări. Douăzeci şi două, murmură el în tăcere.

Aprinse una, umplându-şi gura cu gustul amărui, familiar şi abia după aceea se duse la bucătărie să-şi fiarbă cafeaua. Aprinzând doar lampa fluorescentă de deasupra sobei, se uită atent după gândaci. Nimic nu se strecurase printre crăpături. Ben aprinse focul sub ibric şi se gândi că ultima dezinsecţie mai avea încă putere. Întinzându-se după o ceaşcă, împinse deoparte corespondenţa de vreo două zile care mai aştepta încă să fie deschisă.

În lumina aspră din bucătărie chipul lui arăta dur, chiar periculos. Era normal, se gândea doar la crime. Trupul lui gol era uşor şi sprinten şi atât de slab, încât ar fi putut trece drept sfrijit fără proeminenţele discrete ale muşchilor.

Cafeaua nu l-ar fi ţinut treaz. Când mintea lui era pregătită, trupul o urma imediat. Se antrenase singur, de-a lungul atâtor ore de stat la pândă.

O pisică costelivă, de culoarea prafului, sări pe masă şi-l privi fumând şi sorbind din cafea. Văzând că era cu gândurile aiurea, pisica îşi revizui ideea despre o farfurioară cu lapte în toiul nopţii şi se aşeză, începând să se spele.

Nu erau mai aproape de găsirea asasinului decât în după-amiaza în care fusese găsit primul cadavru. Orice pistă, fie ea cât de vagă, de care se apropiau, se dovedea un fiasco după primele mile de luat la picior. Se înfundaseră, reflectă Ben. Nimic. Zero.

Desigur, fuseseră cinci declaraţii, numai într-o singură lună. Toate venind din partea unor minţi deranjate care mureau să li se acorde atenţie. Trecuseră douăzeci şi şase de zile de la cea de a doua crimă şi nu ajunseseră nicăieri. Şi cu fiecare zi care trecea, ştia bine, pista se răcea tot mai mult. În timp ce presa obosea, oamenii începeau să se relaxeze. Nu-i plăcea asta.

Aprinzând o ţigară de la alta, Ben se gândea la acalmia de dinaintea furtunii. Privi afară în noaptea rece, luminată de o semilună, cu gândurile duse.



* * *

Localul lui Doug se afla la numai cinci mile de apartamentul lui Ben. La ora asta, luminile fuseseră stinse. Muzicanţii plecaseră şi băutura împrăştiată pe jos, ştearsă. Francie Bowers ieşi pe uşa din spate trăgându-şi puloverul pe ea. O dureau picioarele. După şase ore petrecute pe tocurile ei de zece centimetri, îşi simţea acum, în bascheţi, degetele amorţite. Totuşi, bacşişurile primite meritau asta. Dusul băuturilor la mese însemna să stai într-adevăr mult în picioare, dar dacă aveai picioare bune – şi avea – bacşişurile curgeau.

Câteva asemenea nopţi îi mai trebuiau, îşi făcea ea planul, şi putea să depună avansul pentru un mic Volkswagen. Gata cu autobuzele. Asta era ideea ei despre paradis.

Simţi un uşor junghi venind dinspre bolta piciorului. Francie aruncă o privire înspre alee. Ar scuti-o de un sfert de milă. Dar era întuneric. Mai făcu vreo doi paşi înspre felinar şi renunţă. Întuneric sau nu, un pas mai mult decât trebuie nu o să facă.

Aşteptase mult. Dar ştia. Vocea îi spusese că fusese trimisă una dintre oiţele rătăcite. Venea cu repeziciune, ca şi cum ar fi fost nerăbdătoare să fie mai repede izbăvită. De zile întregi se ruga pentru ea, pentru curăţirea sufletului ei. Acum, clipa iertării era la un pas de el. El nu era decât un instrument.

Capul începu să-i vâjâie şi toată această nelinişte o luă în jos, în spirală. Puterea îşi făcea drum în el. Se rugă, la adăpostul umbrelor, până când apăru ea.

Se mişcă iute, aşa cum era milostiv să se mişte. Când stola fu răsucită în jurul gâtului ei, victima nu avu decât o secundă să caşte gura după aer, înainte ca el să strângă laţul. Scoase doar un mic sunet gâlgâit, în clipa în care rămase fără aer. Cuprinsă de groază, dădu drumul genţii de pânză şi se apucă cu amândouă mâinile de obiectul care o împiedica să respire.

Uneori, când puterea lui era mare, reuşea să le termine repede. Dar diavolul din ea era puternic, îl provoca. Degetele ei traseră de mătase, apoi se înfipseră cu putere în mănuşile pe care le purta. Când începu să dea cu picioarele în el, o ridică în sus, dar ea continua să-l lovească. Atinse cu piciorul o cutie de tablă şi o expedie zăngănind. Zgomotul răsună puternic în capul lui, aproape făcându-l să urle şi el.

Apoi ea se înmuie şi lacrimile de pe faţa lui se uscară în aerul toamnei. O aşeză încet pe beton şi-i dădu dezlegarea, în limba cea veche. După ce prinse cu un ac biletul de pulover, o binecuvântă.

Ea îşi găsise pacea. Iar pentru moment, şi el.



* * *

— La ce bun să murim şi noi, îndreptându-ne într-acolo? spuse Ed pe un ton liniştit, când Ben luă o curbă cu cincizeci de mile pe oră. Oricum, e deja moartă.

Ben încetini Mustang-ul şi făcu imediat la dreapta.

— Tu ai făcut praf ultima maşină. Ultima mea maşină, adăugă, fără prea mult umor în glas. Nu avea decât şaptezeci şi cinci de mii de mile la bord.

— Urmărire la mare viteză, bombăni Ed.

Mustang-ul hurducăi peste o denivelare, amintindu-i lui Ben că trebuia să verifice amortizoarele.

— Şi nu te-am omorât.

— Contuzii şi lacerări. Lunecând prin lumina chihlimbarie, Ben trecu într-a treia.

— Multiple contuzii şi lacerări.

Amintindu-şi, Ed zâmbi.

— Dar i-am prins, nu?

— Erau leşinaţi. Ben opri maşina cu un schelălăit puternic şi băgă cheile în buzunar. Iar eu am avut nevoie de cinci copci, în braţ.

— Fir-ar, fir-ar, fir-ar… Căscând, Ed se desfăşură din maşină şi rămase în picioare pe trotuar.

Era aproape în zori şi suficient de rece ca să-ţi poţi vedea răsuflarea, dar se adunase deja destulă lume. Ghemuindu-se în jacheta lui şi dorindu-şi o cafea, Ben îşi croi drum prin mulţimea curioasă de gură-cască, spre aleea împrejmuită cu sfoară.

— Sly. Făcându-i un semn cu capul fotografului poliţiei, Ben privi în jos, la victima numărul trei.

Aprecie să aibă între douăzeci şi şase şi douăzeci şi opt de ani. Puloverul era din fire sintetice ieftine, iar tălpile bascheţilor ei erau roase. Avea cercei legănători, placaţi cu aur. Faţa ei era o mască de fard, care nu se potrivea cu puloverul şi pantalonii reiaţi, de duzină.

Făcându-şi mâinile căuş în jurul celei de a doua ţigări pe ziua de astăzi, ascultă raportul poliţistului în uniformă, de lângă el.

— A fost găsită de un vagabond. L-am urcat într-o maşină, să-şi mai revină. Se pare că a dat peste ea căutând în gunoaie. L-a speriat de moarte, aşa că a luat-o la fugă pe alee şi aproape că a intrat în maşina mea.

Ben dădu din cap şi se uită în jos, la biletul ordonat scris, prins cu acul de puloverul ei. Frustrarea şi furia trecuseră ca fulgerul prin el, fără să lase urme şi fiind uşor înlocuite de un sentiment de acceptare. Aplecându-se, Ed ridică sacul de pânză, foarte mare, căruia-i dăduse ea drumul. Din el se împrăştie un pumn de jetoane de autobuz.

Îi aştepta o zi nesfârşită.



* * *

Şase ore mai târziu, intrară în clădirea poliţiei. Secţia de Criminalistică nu avea aura sordidă a secţiei Moravuri, dar era aproape la fel de curată şi de îngrijită ca şi secţiile de poliţie din suburbii. Cu doi ani în urmă pereţii fuseseră zugrăviţi în ceea ce Ben denumise bej de bloc de locuinţe. Pardoseala din dale ceramice transpira vara şi ţinea frig iarna. Oricât de zeloşi ar fi fost cei ce asigurau curăţenia, încăperile erau sortite să miroasă veşnic a fum stătut de ţigări, a zaţ de cafea şi a transpiraţie recentă. Este drept, în primăvară achiziţionaseră un bazin şi îl însărcinaseră pe unul din poliţişti să cumpere plante pe care să le pună pe pervazurile ferestrelor. De murit nu mureau, dar nici nu prosperau.

Ben trecu prin dreptul unei mese de scris şi-l salută din cap pe Lou Roderick, care bătea un raport la maşină. Era genul de poliţist care-şi făcea conştiincios rapoartele, aşa cum un contabil ţinea evidenţa taxelor.

— Harris vrea să-ţi vorbească, îi spuse Lou şi, fără să-şi ridice privirea, reuşi să pară amabil. Tocmai s-a întors de la o şedinţă cu primarul. Şi cred că Löwenstein are un mesaj pentru tine.

— Mulţumesc. Ben se uită la batonul de ciocolată Snickers de pe biroul lui Roderick. Ascultă, Lou…

— Las-o baltă. Roderick continuă să-şi bată raportul fără să-şi întrerupă ritmul.

— Şi asta numeşti tu camaraderie, mormăi Ben şi o luă agale spre Löwenstein.

Ea era cu totul alt gen decât Roderick, reflectă Ben. Lucra în salturi, se întrerupea şi pleca şi se simţea mult mai bine în stradă decât la maşina de scris. Ben respecta precizia lui Lou, dar, ca ajutor, ar fi luat-o pe Löwenstein, ale cărei costume şi uniforme curate şi îngrijite nu ascundeau faptul că avea, în mod incontestabil, cele mai frumoase picioare din secţie. Ben îi aruncă o privire scurtă, înainte de a se aşeza pe colţul biroului ei. Păcat că era măritată, se gândi el.

Răsfoind alene prin hârtiile ei, aşteptă până când aceasta termină de vorbit la telefon.

— Cum mai merge, Löwenstein?

— Dispozitivul de mărunţit gunoiul, de la chiuvetă, s-a înfundat şi instalatorul îmi cere trei sute, dar nu-i nimic, pentru că o repară bărbatul meu. Puse un formular în maşina de scris. În felul ăsta, nu o să ne coste decât de două ori mai mult. Dar tu? Îi arse una peste mâna de pe Pepsi-ul ei. Ai noutăţi despre Părinte?

— Doar un cadavru. Dacă în vorbele lui exista amărăciune, atunci aceasta era greu de detectat. Ai fost vreodată la localul lui Doug, mai jos de Canal?

— Eu nu duc o viaţă socială ca tine, Paris.

Ben fornăi şi puse mâna pe cana burduhănoasă în care îşi ţinea ea creioanele.

— Era chelneriţă de băuturi, la mese. Avea douăzeci şi şapte de ani.

— N-are rost să te consumi, îi spuse ea în şoaptă, apoi, văzându-i faţa, îi întinse Pepsi-ul. Întotdeauna te consumă chestiile astea. Harris vrea să vă vadă, pe tine şi pe Ed, mai spuse ea.

— Da, ştiu. Luă o înghiţitură interminabilă, lăsând zahărul şi cafeina să-i pătrundă în sistem. Ai vreun mesaj pentru mine?

— Ah, da. Dădu hârtiile la o parte, până când găsi ce căuta, şi zâmbi cu subînţeles. Te-a sunat Bunny. Cum vocea ei ridicată, insinuantă, nu stârni nimic în el, îi aruncă o privire mirată şi-i dădu biletul. Vrea să ştie la ce oră mergi să o iei. Părea tare drăguţă, zău, Paris.

Ben băgă biletul în buzunar şi zâmbi.

— Chiar este tare drăguţă, Löwenstein, dar aş lăsa-o în prima clipă în care te-ai hotărî tu să-ţi înşeli soţul.

Ben plecă fără să-i înapoieze băutura şi Löwenstein începu să râdă şi se întoarse la formular şi la maşina de scris.

— Au scos la vânzare apartamentele din blocul meu. Ed puse receptorul înapoi în furcă şi o porni, împreună cu Ben, spre biroul lui Harris. Cincizeci de mii de dolari. Isuse!

— Înseamnă că are canalizarea proastă. Ben bău restul de Pepsi şi aruncă sticla într-o cutie de gunoi.

— Da. Ştii cumva ceva liber în blocul tău?

— Nimeni nu pleacă de acolo decât cu picioarele înainte.

Prin geamul gros al biroului lui Harris, îl puteau vedea pe căpitan, care vorbea la telefon. Se ţinea bine pentru un bărbat de cincizeci şi şapte de ani, care şi-i petrecuse pe ultimii zece în spatele biroului. Avea prea multă voinţă ca să se îngraşe. Prima căsnicie se destrămase din cauza meseriei, a doua, din cauza sticlei. Harris renunţase şi la băutură şi la căsnicie şi acum meseria le ţinea locul amândurora. Poliţiştii din secţia lui nu îl plăceau în mod obligatoriu, dar îl respectau. Harris prefera lucrurile aşa cum erau ele acum. Ridicându-şi privirea, le făcu semn celor doi să intre.

— Să am rapoartele laboratorului înainte de ora cinci. O scamă dacă se găseşte pe puloverul ei şi aia vreau să ştiu de unde vine. Faceţi-vă meseria. Daţi-mi ceva cât de mic, să mi-o pot face şi eu pe a mea. Închise telefonul şi-şi turnă cafea fierbinte. După cinci ani, tot un scotch ar fi fost mai bun.

— Vorbiţi-mi despre Francie Bowers.

— Lucra la mese, la Doug, de aproape un an. Locuia singură într-un bloc din North West. Ed se mută de pe un picior pe altul şi-şi consultă carnetul. Căsătorită de două ori, de fiecare dată mai puţin de un an. Facem cercetări asupra ambilor foşti soţi. Muncea noaptea şi dormea ziua, aşa încât vecinii nu prea ştiu mare lucru despre ea. Pleca de la serviciu la ora unu noaptea. Se pare că o tăia pe alee ca să ajungă la staţia de autobuz. Nu avea maşină.

— Nimeni n-a auzit nimic, adăugă Ben. Şi nici n-a văzut nimic.

— Mai întrebaţi, spuse Harris simplu. Şi găsiţi pe cineva care a auzit. Ceva în plus despre numărul unu?

Lui Ben nu-i plăcea când victimelor li se dădeau numere şi-şi vârî mâinile în buzunare.

— Prietenul Carlei Johnson e la Los Angeles, unde a primit un rolişor într-o melodramă. E curat. Se pare că Johnson se certase cu un alt student, cu o zi înainte de a fi omorâtă. Martorii spun că fusese o ceartă foarte aprinsă.

— El a recunoscut, continuă Ed. Se pare că se întâlniseră de câteva ori, dar ea nu se arătase interesată.

— Are alibi?

— Pretinde că se îmbătase şi că agăţase un boboc din anul întâi. Ridicând din umeri, Ben se aşeză pe braţul fotoliului. S-au logodit. Putem să-l mai chemăm o dată aici, dar niciunul din noi nu crede că ar putea avea vreo legătură cu crima. Nu le-a cunoscut pe Clayton şi pe Bowers. Verificându-l, am constatat că puştiul este prototipul tânărului american, provenind dintr-o familie de burghezi, bine situată. Mai curând este Ed un psihopat, decât puştiul ăsta.

— Mulţumesc, partenere.

— Bine, dar oricum, mai verificaţi-l o dată. Cum îl cheamă?

— Robert Lawrence Dors. Conduce o Honda Civic şi poartă cămăşi de polo. Ben scoase o ţigară. Poartă mocasini albi, fără şosete.

— Să-l aducă Roderick aici.

— Stai o clipă…

— Desemnez o echipă de forţă pentru soluţionarea acestui caz, spuse Harris, întrerupându-l pe Ben. Îşi turnă o a doua ceaşcă de cafea. Roderick, Löwenstein şi Bigsby vor lucra cu voi. Îl vreau pe individul ăsta până să apuce să omoare o altă femeie care se nimereşte să fie singură pe alee. Vocea lui rămăsese blândă, raţională, dar categorică. Aveţi ceva împotrivă?

Ben se apropie de fereastră şi privi afară.

— Nu, cu toţii vrem să punem mâna pe el.

— Inclusiv primarul, adăugă Harris, doar cu o vagă urmă de amărăciune în glas. Vrea ca la sfârşitul acestei săptămâni să fie în stare să ofere presei ceva pozitiv. Vom recurge la un psihiatru, ca să ne facă un profil.

— Un psihiatru? Râzând cinic, Ben se întoarse de la fereastră. Să fim serioşi, căpitane.

Pentru că nici lui nu-i plăcea ideea, glasul i se înăspri.

— Doctorul Court a fost de acord să colaboreze cu noi, la cererea primarului. Încă nu ştim cum arată asasinul, dar poate este timpul să ştim cum gândeşte. În clipa asta, adăugă el uitându-se calm la cei doi, sunt în stare să privesc şi într-un glob de cristal dacă acesta îmi va oferi o pistă. Să fiţi înapoi la patru.

Ben voi să spună ceva, dar surprinse privirea de avertizare a lui Ed. Ieşiră fără un cuvânt.

— Poate că ar trebui să chemăm un medium, bombăni Ben.

— Priveşti îngust.

— Realist.

— Psihicul uman este plin de mistere fascinante.

— Iar ai citit prea mult.

— Iar cei antrenaţi în a-l înţelege pot deschide uşi la care un profan bate în neştire.

Ben oftă şi-şi aruncă ţigara în parcare, în clipa în care ieşiră afară din clădire.

— Rahat!



* * *

— Rahat, bombăni Tess, privind afară pe fereastra biroului ei. Două lucruri n-avea ea câtuşi de puţin chef să facă acum. Primul era să ia în piept traficul pe ploaia rece, nesuferită, care se pornise. Al doilea era să se implice în crimele care ameninţau oraşul. Trebuia să-l facă pe primul pentru că primarul şi bunicul ei o presaseră să-l facă pe al doilea.

Mapa ei era şi aşa prea încărcată. L-ar fi putut refuza pe primar politicos, chiar cerându-şi scuze. Dar cu bunicul ei era cu totul altceva. Când avea de-a face cu el, parcă înceta să mai fie doctoriţa Teresa Court. După cinci minute nu mai era o femeie de un metru şaizeci şi cinci şi nu mai avea nicio diplomă încadrată de o ramă neagră, în spatele el. Redevenea fetiţa de doisprezece ani, numai piele şi os, copleşită de personalitatea bărbatului pe care îl iubise cel mai mult pe lumea asta.

Dar el avusese grijă ca ea să obţină diploma în ramă neagră, nu? Cu încrederea ei, se gândi ea, cu sprijinul lui, cu neţărmurita lui credinţă în ea. Cum putea spune nu, când o ruga să-şi folosească priceperea? Pentru că îi lua zece ore pe zi ca să se ocupe de cazurile ei curente, poate că era timpul să nu se mai încăpăţâneze şi să-şi ia un partener.

Tess se uită în jurul ei, la biroul în culori pastelate, cu antichităţile şi acuarelele alese cu grijă. Ale ei, se gândi ea. Fiecare piesă. Se uită apoi la comoda înaltă, pentru dosare, din stejar, de pe la 1920. Era încărcată cu dosarele cazurilor. Şi acestea erau tot ale ei. Nu, nu o să-şi ia niciun partener. La anul o să aibă treizeci de ani. Avea cazurile ei, avea biroul ei, avea problemele ei. Şi aşa voia să rămână totul.

Îşi luă din debara haina de ploaie căptuşită cu vizon şi şi-o trase pe ea. Şi poate, doar poate că va reuşi să ajute poliţia să-l găsească pe omul care umplea zilnic paginile ziarelor. Să-i ajute să-l găsească, să-l oprească, astfel ca la rândul lui să poată şi el primi ajutorul de care avea nevoie.

Îşi luă poşeta şi mapa burduşită cu dosare care urmau să fie sortate în decursul serii.

— Kate!

Tess intră în biroul alăturat, ridicându-şi gulerul.

— Mă duc la poliţie, la comisarul Harris. Nu-mi dai nicio legătură decât dacă este ceva urgent.

— Ar trebui să ai o pălărie, îi răspunse secretara.

— Am una în maşină. Pe mâine.

— Vezi cum conduci.

Deja cu gândul în altă parte, ieşi pe uşă scormonind după cheile de la maşină. Poate că în drum spre casă o să apuce să cumpere nişte mâncare chinezească la pachet şi o să mănânce în tihnă, înainte de…

— Tess!

Încă un pas şi ar fi fost în lift. Înjurând în sinea ei, Tess se întoarse şi reuşi să schiţeze un zâmbet.

— Frank! Şi ce bine reuşise să-l evite, vreme de aproape zece zile.

— Eşti o doamnă cumplit de greu de abordat.

Se îndreptă spre ea. Impecabil. Acesta era cuvântul care-i venea pe buze ori de câte ori îl vedea pe doctorul F.R. Fuller. Exact la limita plictiselii. Costumul lui gris-perle era de la Brooks Brothers, iar cravata lui cu dunguliţe avea în ea aceeaşi nuanţă, precum şi rozul bébé al cămăşii lui de la Arrow. Părul lui era frezat perfect şi conservator. Tess încercă din greu să-şi păstreze zâmbetul. Nu era vina lui Frank că ea nu se aprindea în contact cu perfecţiunea.

— Am fost ocupată.

— Ştii ce se spune când munceşti prea mult, Tess.

Scrâşni din dinţi ca să se abţină de la a spune „nu, ce se zice?“ El râse pur şi simplu şi-i oferi restul clişeului. Tess apăsă pe butonul de coborâre, sperând că liftul va veni repede.

— Totuşi, astăzi pleci mai devreme.

— Program de teren. Se uită la ceas în mod ostentativ. Avea timp destul. Sunt puţin în întârziere, minţi ea, calmă.

— Am tot încercat să dau de tine. Sprijinindu-se cu mâna de perete, se aplecă spre ea. Un alt obicei al lui, pe care Tess îl detesta. Ai crede că nu-i nicio problemă, câtă vreme birourile noastre sunt alăturate, continuă el.

Unde naiba se afla liftul ăla, când avea cel mai mult nevoie de el?

— Ştii bine ce înseamnă un program încărcat, Frank.

— Sigur că ştiu. Îşi scăpără zâmbetul lui de pastă de dinţi şi Tess se întrebă dacă nu cumva îşi închipuia că apa lui de colonie o înnebunea. Dar avem nevoie cu toţii să ne mai relaxăm din când în când, n-am dreptate, doctore?

— Fiecare în felul lui.

— Am bilete pentru mâine seară la piesa lui Noel Coward, de la Kennedy Center. De ce să nu ne relaxăm împreună?

Ultima dată, singura dată când acceptase să se relaxeze alături de el, abia reuşise să scape cu hainele pe ea. Mai rău, înainte de declanşarea stării de război, se plictisise vreme de trei ore.

— Drăguţ din partea ta să te gândeşti la mine, Frank. Minţi din nou fără ezitare: Dar, din păcate, am deja un program pentru mâine seară.

— Ce-ar fi să…

Uşile se deschiseră.

— Ca să vezi, am întârziat. Păşi în lift, aruncându-i un zâmbet vesel. Şi nu munci prea mult, Frank. Ştii ce se spune.

Din cauza ploii şi a traficului, îşi consumă aproape tot timpul ei suplimentar ca să ajungă la secţia de poliţie. În mod destul de ciudat, jumătatea aceea de oră, atât de belicoasă, o lăsă plină de bună dispoziţie. Poate, se gândi ea, datorită faptului că scăpase atât de uşor de Frank. Dacă ar fi avut inima, dar nu o avea, i-ar fi spus simplu că era un ticălos şi asta ar fi însemnat sfârşitul. Până să înceapă să o înghesuie în destule colţuri, recursese la tact şi la scuze.

Întinzând mâna alături, îşi luă pălăria de fetru şi-şi înghesui părul sub ea. Se uită în oglinda retrovizoare şi-şi încreţi nasul. N-avea rost să se mai aranjeze acum. Pierdere de timp cu ploaia asta. Trebuie să existe acolo o toaletă unde să scormonească în trusa de farduri şi de unde să iasă apoi cu un aer demn şi profesional. Până una-alta, nu o să arate decât udă.

Împingând portiera, Tess se apucă cu o mână de pălărie şi o luă la fugă spre clădire.

— Fii atent. Ben îşi opri colegul pe scările care duceau la cartierul general. Nemaipăsându-le de ploaie, o urmăreau pe Tess care sărea printre băltoace.

— Frumoase picioare, comentă Ed.

— La naiba. Sunt chiar mai grozave decât ale lui Löwenstein.

— Posibil. El se mai gândi o clipă. Dar greu de spus, în ploaie.

Alergând în continuare, cu capul plecat, Tess se năpusti sus pe scări şi se izbi de Ben. O auzi înjurând, înainte de a o prinde de umeri şi de a o îndepărta de el, suficient ca să o privească în faţă.

Meritase să se ude, pentru ceea ce vedea.

Elegantă. Chiar cu ploaia care şiroia pe ea. Ben se gândi la eleganţă. Tăietura pomeţilor era puternică, suficient de proeminentă ca să-l facă să se gândească la fecioarele vikingilor. Gura era moale şi umedă, făcându-l să se gândească la alte lucruri. Era palidă, doar cu o umbră rozalie în obraji. Ochii însă erau cei care îl făcură să-şi înghită remarca uşuratică pe care se gândise să o facă. Erau mari, reci şi, doar o idee, enervaţi. Şi violeţi. Crezuse că această culoare îi fusese rezervată doar lui Elizabeth Taylor şi florilor de câmp.

— Scuzaţi-mă, reuşi Tess să spună, când îşi recăpătă suflul. Nu v-am văzut.

— Nu. Ar fi vrut să se mai uite la ea, dar reuşi să se adune. Ben avea o reputaţie, în ce priveşte femeile, care devenise mitică. Exagerată, dar bazată pe fapte.

— La viteza cu care circulaţi, nu mă surprinde. Îi făcea plăcere să o ţină, să-i urmărească ploaia agăţându-i-se de gene. V-aş putea acuza de atac asupra unui ofiţer de poliţie.

— Doamna stă în ploaie, spuse Ed în şoaptă.

Până atunci, Tess nu-l observase decât pe bărbatul care o ţinea, uitându-se la ea ca şi cum ar fi apărut dintr-un vălătuc de fum. Privi acum dincolo de el şi apoi în sus. Văzu un uriaş ud, cu ochi albaştri care râdeau şi cu o masă de păr roşcat, leoarcă. Se afla oare la o secţie de poliţie sau într-un basm?

Ben continuă să o ţină de un braţ, în timp ce deschidea uşa. O conduse înăuntru, dar nu intenţiona să-i dea drumul. Nu încă.

Odată înăuntru, Tess îi mai aruncă o privire lui Ed, se convinse că era real şi se întoarse spre Ben. Şi el era real. Şi continua să o ţină de braţ. Amuzată, îşi ridică o sprânceană.

— Ofiţer, te previn că dacă mă arestezi pentru atac, voi deschide acţiune pentru comportament brutal din partea poliţiei. Când el zâmbi, Tess simţi un declic. Deci nu era atât de inofensiv pe cât se gândise ea.

— Şi acum vă rog să-mi permiteţi să…

— Bine, fără nicio acţiune. Ben continuă să o ţină de braţ. În cazul în care aţi venit pentru un proces-verbal de contravenţie…

— Sergent…

— Detectiv, o corectă el. Ben.

— Detectiv, probabil că voi recurge la ajutorul dumitale cu o altă ocazie, dar în clipa de faţă sunt în întârziere. Dacă vreţi totuşi să mă ajutaţi…

— Sunt un servitor public.

— Atunci daţi-mi drumul la braţ şi spuneţi-mi unde îl găsesc pe căpitanul Harris.

— Căpitanul Harris? De la Criminalistică?

Văzu surpriza, neîncrederea, şi-şi simţi braţul eliberat. Intrigată, îşi scutură capul, scoţându-şi pălăria. Părul blond deschis i se revărsă pe umeri.

— Exact.

Privirea lui Ben urmări cascada părului, înainte de a reveni asupra chipului ei. Nu prea merge, se gândi el. Suspecta lucruri care nu prea mergeau.

— Doctor Court?

Severitatea şi cinismul merg foarte greu cu graţia. Tess nu se obosea să le armonizeze.

— Din nou exact, detectiv.

— Sunteţi psihiatru?

Îi răspunse şi ea cu o întrebare.

— Sunteţi poliţist?

Probabil că amândoi ar fi fost în stare să continue să se complimenteze astfel, dacă Ed n-ar fi izbucnit în râs.

— A sunat gongul pentru sfârşitul primei runde, spuse el pe un ton de glumă. Biroul lui Harris este colţul neutru al ringului. O luă chiar el pe Tess de braţ şi îi arătă drumul.



Flancată de o parte şi de alta, Tess o luă de-a lungul coridoarelor. Se auzea din când în când o voce lătrând sau o uşă deschizându-se şi închizându-se cu zgomot. De peste tot şi în acelaşi timp, se auzeau sunând telefoanele, părând că nimeni nu răspundea vreodată. În ferestre bătea ploaia, sporind impresia de mohoreală. Un bărbat în cămaşă şi salopetă ştergea o pată de ceva. Coridorul mirosea puternic a dezinfectant şi a umezeală.

Nu se afla pentru prima oară într-o secţie de poliţie, dar pentru prima oară se afla atât de aproape de a fi intimidată. Ignorându-l pe Ben, se concentră asupra lui Ed.

— Voi doi lucraţi întotdeauna împreună?

Ed zâmbi amabil. Îi plăcea glasul ei, pentru că era grav şi la fel de răcoritor ca un şerbet într-o după-amiază fierbinte de vară.

— Căpitanului nostru îi place să mă ştie că stau cu ochii pe el.

— Sunt convinsă.

Ben o luă brusc la stânga.

— Pe aici, doctore.

Tess îi aruncă o privire piezişă şi trecu pe lângă el. Mirosea a ploaie şi a săpun. Intrând în camera brigăzii, urmări doi bărbaţi care târau un adolescent în cătuşe. O femeie stătea într-un colţ, cu o ceaşcă în mâini şi plângea încetişor. Se auzea venind din hol o ceartă stridentă.

— Bun venit în realitate, spuse Ben, când cineva începu să înjure.

Tess îl privi îndelung şi stabili că este un fanfaron. Ce crezuse, că ea se aştepta cumva să fie primită cu ceai şi fursecuri? În comparaţie cu clinica unde îşi petrecea o zi din săptămână, aici era ca la o petrecere la iarbă verde.

— Mulţumesc, detectiv…

— Paris. Se întrebă de ce avea senzaţia că îl lua peste picior. Ben Paris, doctore Court. Iar el e partenerul meu, Ed Johnson. Scoţând o ţigară, o aprinse fără să-şi ia privea de la Tess. Arăta la fel de nelalocul ei în sumbra cameră a secţiei de poliţie ca un trandafir pe o grămadă de gunoi. Dar asta era problema ei. Vom colabora cu dumneavoastră.

— Ce drăguţ.

Cu zâmbetul pe care-l păstra pentru vânzătorii enervaţi, trecu pe lângă el. Dar, înainte să apuce să bată la uşa lui Harris, Ben i-o şi deschise.

— Căpitane. Ben aşteptă până când Harris dădu deoparte hârtiile şi se ridică. Doctor Court.

Nu se aşteptase la o femeie şi nici la cineva atât de tânăr. Dar Harris comandase prea multe femei-ofiţeri, prea mulţi boboci ca să simtă altceva decât o surpriză de moment. Primarul i-o recomandase. Insistase pentru ea, se corectă Harris. Iar primarul, indiferent cât era el de plictisitor, era un om deştept, care făcea puţini paşi greşiţi.

— Doctore Court, vă mulţumesc că aţi venit. Întinse mâna şi o găsi pe a ei moale şi mică, dar fermă, totodată.

Nu, nu era chiar sigură că aşa era într-adevăr, dar mai trecuse ea prin asemenea situaţii.

— Sper să vă pot fi de folos.

— Vă rog, luaţi loc.

Începu să-şi scoată pardesiul şi simţi mâini pe braţele ei. Aruncând o privire peste umăr, îl văzu în spatele ei pe Ben.

— Frumos pardesiu, doctore. Degetele lui mângâiară căptuşeala, în timp ce o ajuta să şi-l scoată. Deci sunt rentabile orele de cincizeci de minute.

Un arogant nesuferit, se gândi ea şi se aşeză.

— Poate că doctoriţa Court doreşte o cafea, spuse Ed. Cu acelaşi aer uşor amuzat, îi zâmbi partenerului său. Are nevoie de ceva fierbinte.

Văzând strălucirea din ochii lui Ed, Tess nu se putu abţine să nu-i înapoieze zâmbetul.

— Aş bea cu plăcere o cafea. Fără zahăr.

Harris se uită la zaţul din cana lui, apoi luă receptorul.

— Roderick, adu nişte cafea. Patru – nu, trei, rectifică el, uitându-se la Ed.

— Dacă are cumva şi nişte apă fierbinte… Ed băgă mâna în buzunar şi scoase de acolo un plic cu ceai din plante.

— Şi o cană cu apă fierbinte, spuse Harris, schiţând un fel de zâmbet. Da, pentru Jackson. Doctore Court… Harris nu ştia ce o amuzase pe aceasta, dar avea sentimentul că era ceva în legătură cu cei doi oameni ai săi. Ar fi făcut cel mai bine să se întoarcă înapoi la treburile lor.

— V-am fi recunoscători pentru orice ajutor pe care ni l-aţi putea da. Şi veţi avea totala noastră colaborare. Acestea fuseseră spuse cu o privire, una plină de subînţelesuri, către Ben. Aţi fost pusă în temă cu ceea ce dorim noi de la dumneavoastră?

Tess se gândi la întâlnirea ei de două ore cu primarul şi la teancurile de hârtii pe care le luase cu ea, de la acesta, să le studieze acasă. Pusă în temă, medită ea, nu erau tocmai cuvintele potrivite.

— Da. Aveţi nevoie de un profil psihologic al asasinului cunoscut sub numele de Preotul. Doriţi o părere competentă, avizată, privind motivul pentru care ucide şi modul în care ucide. Vreţi să vă spun cine este, din punct de vedere emoţional. Cum gândeşte, cum simte. Cu datele pe care le deţin şi cu cele pe care mi le veţi da dumneavoastră, este posibil să vă prezint o părere… o părere, sublinie ea, despre cum, de ce şi cine este el, din punct de vedere psihologic. Cu aceasta vă veţi afla poate cu un pas mai aproape de a-l opri.

Deci nu promitea minuni. Asta îl ajută pe Harris să se destindă. Cu coada ochiului îl văzu pe Ben urmărind-o atent, în timp ce îşi plimba alene un deget, pe pardesiul ei.

— Stai jos, Paris, spuse el îngăduitor. Primarul v-a dat nişte informaţii? o întrebă apoi pe Tess.

— Oarecum. Am început să le studiez aseară.

— Poate că o să vreţi să vă uitaţi şi pe rapoartele acestea. Luând un dosar de pe birou, i-l înmână lui Tess.

— Mulţumesc. Tess scoase din geantă o pereche de ochelari cu ramă de baga şi deschise dosarul.

Psihiatru, îşi spuse din nou Ben, studiindu-i profilul. Arăta ca o majoretă, la un meci studenţesc. Sau ca şi cum ar fi sorbit un coniac, la Mayflower. Nu era prea sigur de ce aceste două imagini păreau să i se potrivească, dar i se potriveau. Imaginea de doctor de boli mintale era cea care nu i se potrivea. Psihiatrii erau înalţi şi slabi şi palizi, cu ochi calmi, cu voci calme, cu mâini calme. Îşi aminti de medicul psihiatru pe care îl avusese fratele lui timp de trei ani, după întoarcerea sa din Vietnam. Josh plecase un idealist tânăr, cu chipul proaspăt. Se întorsese hăituit şi agresiv. Psihiatrul l-a ajutat. Sau aşa părea, aşa spunea toată lumea, inclusiv Josh. Până în clipa în care şi-a luat pistolul din dotare şi a pus capăt oricăror şanse pe care le-ar mai fi avut.

Psihiatrul l-a numit „sindrom de stres cu reacţie întârziată“. Până atunci, Ben nu ştiuse cât de mult ura etichetările.

Roderick aduse cafeaua şi reuşi să nu pară jignit că se afla pe post de subretă.

— Te-ai ocupat de copii, Dors? îl întrebă Harris.

— Tocmai asta aveam de gând să fac.

— Paris şi Jackson vă vor informa pe tine, pe Löwenstein şi pe Bigsby, mâine dimineaţă, după apelul nominal. Îl concedie cu o mişcare din cap, punându-şi în ceaşcă trei linguriţe cu zahăr. În partea cealaltă a încăperii, Ed făcu cu ochiul.

Tess îşi luă ceaşca murmurând ceva, fără să-şi ridice privirea.

— Să trag concluzia că asasinul este mai puternic decât media?

Ben îşi scoase o ţigară şi se uită la ea.

— De ce?

Tess îşi coborî ochelarii mai jos pe nas, cu o figură pe care o ţinea minte de la un profesor din colegiu.

— În afara semnelor strangulării, nu mai există niciun fel de vânătăi sau urme de violenţă, nu sunt haine sfâşiate sau semne de luptă.

Ignorându-şi cafeaua, Ben trase din ţigară.

— Niciuna din victime nu a fost deosebit de voinică. Cea mai masivă a fost Barbara Clayton, la cele cincizeci şi patru de kilograme şi un metru cincizeci şi patru, înălţime.

— Groaza şi adrenalina scot la suprafaţă puteri nebănuite, îl contrazise ea. Înţeleg, din rapoarte, că presupunerea dumneavoastră este că îşi atacă victimele prin surprindere, pe la spate.

— Presupunem asta pornind de la unghiul şi amplasarea vânătăilor.

— Cred că înţeleg, spuse ea energic, şi-şi împinse ochelarii înapoi în sus. Nu este uşor să demoralizezi o namilă ca asta. Niciuna din victime n-a ajuns să-l zgârie pe faţă, continuă ea, căci altfel s-ar fi găsit celule din carnea acestuia, sub unghiile lor. Am înţeles bine? Înainte ca el să apuce să-i răspundă, Tess se întoarse spre Ed.

— Deci este destul de deştept ca să evite semne care-l pot trăda. Nu pare să omoare sporadic, ci are un plan metodic, chiar urmărind o anumită logică. Îmbrăcămintea lor, continuă ea, se afla în dezordine, existau nasturi desfăcuţi, cusături rupte, pantofi scăpaţi din picioare?

Ed scutură din cap, admirând felul în care plonja ea în amănunte.

— Nu, doamnă. Toate trei erau în perfectă ordine.

— Dar arma crimei, stola?

— Împăturită, peste piept.

— Un psihopat ordonat, interveni Ben.

Tess abia dacă ridică o sprânceană.

— Sunteţi rapid la diagnosticat, detective Paris. Doar că în loc de ordonat, eu aş spune mai curând respectuos.

Ridicând un singur deget, Harris opri replica lui Ben.

— Ne puteţi explica asta, doctore?

— Nu vă pot oferi un profil amănunţit decât după ce voi mai studia cazul, căpitane, dar cred că vă pot oferi o prezentare generală. Ucigaşul este în mod vizibil profund religios şi presupun că a primit o educaţie tradiţionalistă.

— Deci înclinaţi să credeţi că este vorba de un preot?

Tess se întoarse din nou spre Ben.

— Este posibil să fi făcut parte dintr-un ordin religios la un moment dat sau poate că a fost, pur şi simplu, fascinat sau înspăimântat de autoritatea bisericii. Folosirea stolei este un simbol pentru el însuşi, pentru noi, chiar şi pentru victime. Poate că o foloseşte într-un sens rebel, dar asta o s-o stabilesc după ce voi studia notele lăsate de el. Cum toate cele trei victime fac parte din aceeaşi categorie de vârstă, aceasta pare să indice că ele reprezintă o figură feminină importantă, din existenţa lui. O mamă, o soţie, o iubită, o soră. Cineva cu care a fost în relaţii foarte apropiate, pe plan emoţional. Senzaţia mea este că acest personaj l-a trădat într-un fel, prin biserică.

— Un păcat? Ben trimise un rotocol de fum.

O fi el hahaleră, dar tâmpit nu este, îşi spuse ea.

— Definiţia păcatului variază, zise ea cu răceală. Dar da, un păcat, în ochii lui, probabil unul de natură sexuală.

Ben ura analiza calmă, impersonală.

— Şi deci o pedepseşte prin intermediul altor femei?

Simţi zeflemeaua din vocea lui şi închise dosarul.

— Nu, le salvează.

Ben deschise din nou gura, dar o închise la loc. Totul avea o anumită logică, oribilă.

— Acesta este aspectul pe care-l găsesc cel mai clar, spuse Tess întorcându-se înapoi spre Harris. Totul se citeşte din notele lăsate de el. Omul se pune singur în rolul salvatorului. Din lipsa de violenţă, aş spune că nu are dorinţa de a pedepsi. Dacă ar fi fost vorba de răzbunare, ar fi fost brutal, crud, şi ar fi vrut ca ele să fie conştiente de ceea ce li se va întâmpla. El însă îşi omoară victimele cât mai repede posibil, apoi le îndreaptă hainele, le pune stola de-a curmezişul pe piept într-un gest de profund respect şi lasă un bilet în care spune că au fost salvate.

Scoţându-şi ochelarii, îi răsuci, ţinându-i de toartă.

— Nu le violează. Mai curând este impotent în relaţiile cu femeile, dar, mult mai sigur, atacul sexual este un păcat. S-ar putea ca actul uciderii să-i declanşeze un fel de eliberare sexuală, dar mai mult una pe plan spiritual.

— Un fanatic religios, reflectă Harris.

— Sufleteşte, îi explică Tess. În exterior, probabil că funcţionează normal, lungi perioade de timp. Crimele sunt distanţate la săptămâni, ceea ce mă face să cred că are totuşi o pârghie de control. Poate foarte bine să exercite o profesie normală, să fie sociabil, să meargă la biserică.

— La biserică. Ben se ridică şi se îndreptă spre fereastră.

— În mod regulat, cred eu. Este punctul lui focal. Dacă nu este preot, atunci ia înfăţişarea unui preot în momentul crimei. În mintea lui, oficiază.

— Iertarea de păcate, murmură Ben. Ultimele ritualuri.

Ştiind puţine lucruri despre biserică, Ed schimbă subiectul.

— Un schizofrenic?

Tess se încruntă uitându-se în jos la ochelari şi scutură din cap.

— Schizofrenia, depresia maniacală fărâmiţează personalitatea. Etichetele sunt prea uşor aplicate şi au tendinţa de a generaliza.

Nu observase că Ben se întorsese şi se uita acum la ea. Împinse ochelarii înapoi în etu-ul lor şi le dădu drumul în geantă.

— Orice dezordine psihiatrică este o problemă extrem de individuală, altfel de la individ la individ şi fiecare caz poate fi înţeles şi studiat numai dând la iveală originile lui dinamice.

— Eu unul m-aş ocupa mai curând de datele concrete, îi spuse Harris. Dar se pare că, în cazul acesta, există o răsplată pentru ele. Avem de-a face cu un psihopat?

Expresia ei se schimbă abia perceptibil. Nerăbdare, se gândi Ben, remarcând cuta uşoară dintre sprâncene şi o mişcare rapidă a gurii. Apoi Tess îşi recăpătă aspectul profesional.

— Dacă vreţi un termen general, noţiunea de psihopatie merge. Ea înseamnă dezordine mintală.

El îşi frecă barba.

— Cu alte cuvinte, este dement.

— Demenţa este un termen legal. Spusese aceasta aproape cu afectare, pe când îşi lua dosarul şi se ridica în picioare. Când va fi prins şi judecat, aceasta va deveni o soluţie. Vă voi pune la dispoziţie profilul lui cât mai curând posibil, căpitane. Cred însă că mi-ar folosi să văd notele care au fost lăsate de el pe trupurile victimelor şi armele crimelor.

Nemulţumit, Harris se ridică. Voia mai mult. Deşi ştia ce se poate şi ce nu, voia totul, de la A la Z, inclusiv legăturile dintre toate reperele.

— Detectivul Paris vă va pune la dispoziţie tot ce aveţi nevoie. Mulţumesc, doctore Court.

Tess îi dădu mâna.

— Nu prea aveţi pentru ce să-mi mulţumiţi în momentul de faţă. Detective Paris?

— Pe aici. Îi arătă drumul, făcându-i un semn grăbit cu capul.

Ben tăcu tot drumul înapoi de-a lungul coridoarelor şi spre registratură, unde semnară, ca să aibă acces la probe. Tess studie şi ea în tăcere biletele şi scrisul clar, precis. Nu se deosebeau între ele. Erau aproape identice, încât păreau nişte fotocopii. Cel care le scrisese, reflectă ea, nu fusese nici furios şi nici disperat. Dacă era ceva, atunci era împăcat. Pacea era cea pe care o căuta şi pace, în felul lui chinuit, căuta să dea.

— Alb, de la puritate, spuse ea încet, după ce privi stolele. Poate un simbol, reflectă ea. Dar pentru cine? Se îndepărtă de lângă bilete. Acestea o îngheţau mai mult decât arma crimei în sine. Se pare că este un om cu o misiune, adăugă ea.

Ben îşi aminti de starea bolnăvicioasă, de frustrare, pe care o resimţise după fiecare crimă, dar vocea lui era rece şi fără inflexiuni.

— Păreţi foarte sigură, doctore.

— Aşa par? Întorcându-se îl studie o clipă, reflectă şi apoi se lăsă pradă impulsului: La ce oră terminaţi serviciul, detective?

El clătină din cap, nesigur de intenţiile ei.

— L-am terminat acum zece minute.

— E bine. Tess îşi trase pardesiul pe ea. Îmi puteţi face cinste cu o prăjitură şi să-mi spuneţi de ce vă displace profesiunea mea sau poate ce nu vă place la mine personal? Vă dau cuvântul meu, nu vă voi face nicio analiză.

Ceva la ea îl provocă. Aspectul rece, elegant, vocea puternică, sofisticată. Sau poate că ochii aceia mari, blânzi. O să se gândească la asta mai târziu.

— Fără onorariu?

Ea râse şi-şi îndesă pălăria în buzunar.

— Poate că vom ajunge la miezul problemei.

— Să-mi iau pardesiul. Întorcându-se înapoi la camera brigăzii, fiecare din ei se întreba de ce era pe cale să-şi petreacă o parte din seară cu cineva care în mod atât de evident era împotriva sa ori a ceea ce reprezenta persoana sa. Oricum, însă, fiecare din ei era la fel de hotărât ca până la sfârşitul serii să pară mai deştept decât celălalt. Ben îşi înşfăcă pardesiul şi mâzgăli ceva într-un registru.

— Charlie, spune-i lui Ed că sunt ocupat în continuare cu doctoriţa Court.

— Nu consemnezi chestia asta?

— S-o consemnez?

— Pe naiba, Ben…

— Mâine, în trei exemplare. Ajunseseră deja departe, lângă uşa de ieşire.

— Nu prea-ţi pasă de hârţogăraie? îl întrebă ea.

El deschise uşa şi constată că ploaia se transformase într-o burniţă neplăcută.

— Nu este partea cea mai plină de satisfacţii a muncii.

— Şi care e aceea?

Îi aruncă o privire enigmatică, conducând-o spre maşină.

— Prinderea băieţilor răi.

Zece minute mai târziu pătrundeau într-un bar obscur luminat, unde muzica venea de la un tonomat şi băuturile nu erau botezate. Nu era unul din cele mai distinse localuri de noapte din Washington, dar niciunul din cele mai sordide. Lui Tess îi părea un loc unde clienţii permanenţi se ştiau între ei pe nume, iar nou-veniţii erau acceptaţi cu timpul.

Ben îi făcu barmanului un semn neglijent cu mâna, schimbă câteva cuvinte în surdină cu chelneriţa şi găsi o masă în spate. Aici, muzica se auzea înfundat şi luminile erau şi mai obscure.

Masa şchiopăta uşor pe unul din picioare.

În clipa în care se aşeză, Ben se şi relaxă. Aici se afla pe terenul lui şi-şi cunoştea mişcările.

— Ce doriţi? Se aştepta să comande cine ştie ce vin alb select, cu un nume franţuzesc.

— Un scotch. Simplu.

— Stolichnaya, îi spuse el chelneriţei, continuând să o urmărească pe Tess. Cu gheaţă. Aşteptă ca tăcerea să se prelungească, zece secunde, apoi douăzeci. O tăcere interesantă, se gândi el, plină de întrebări şi de animozitate voalată. Ce-ar fi să-i întindă o nadă?

— Aveţi nişte ochi incredibili.

Ea zâmbi şi se lăsă pe spate, confortabil.

— Eu aş fi zis că o să ieşiţi cu ceva mai original.

— Lui Ed i-au plăcut picioarele dumneavoastră.

— Mă surprinde că le-a putut vedea, de la înălţimea lui. Nu vă asemănaţi deloc, remarcă Tess. Îmi închipui că formaţi o echipă impresionantă. Dar lăsând deoparte asta, detective Paris, sunt interesată să ştiu de ce nu aveţi încredere în profesiunea mea.

— De ce?

Când i se aduse băutura, Tess sorbi încet din ea. Încălzea, în locuri unde cafeaua nu ajungea.

— Din curiozitate. Asta se trage tot de la profesie. Până una-alta, avem amândoi meserii în care căutăm răspunsuri, rezolvăm enigme.

— Găseşti o asemănare între meseriile noastre? Gândul îl făcu să zâmbească. Poliţişti şi psihiatri, adăugă el.

— Poate că şi eu consider meseria dumneavoastră la fel de neplăcută cum o consideraţi dumneavoastră pe a mea, spuse ea moale, dar ele sunt amândouă necesare, atâta vreme cât lumea nu se comportă potrivit unor şabloane normale, aşa cum le defineşte societatea.

— Nu-mi plac condiţionările. Îşi basculă paharul cu băutură. Nu prea am cine ştie ce încredere în cineva care stă în spatele unui birou, sondând în creierul oamenilor, pentru ca apoi să le introducă personalităţile în diverse compartimente prestabilite.

— Da. Tess sorbi din nou din băutura ei şi ascultă o melodie care tocmai începuse, mai visătoare, cu Lionel Richie.

— Deci aşa îi definiţi dumneavoastră pe psihiatri?

— Da.

Tess dădu din cap.

— Presupun că şi voi trebuie să toleraţi o mare cantitate de fanatism în meseria voastră.

Ceva periculos apăru în privirea lui, apoi dispăru la fel de repede.

— E punctul dumneavoastră de vedere, doctore.

Tess începu să bată cu degetele în masă, singurul semn exterior al emoţiei. Cât de liniştit putea el să pară! Observase asta încă din biroul lui Harris. Şi totuşi simţea în el o nelinişte. Nu puteai să nu apreciezi felul în care reuşea să se controleze.

— În regulă, detective Paris, de ce nu vă spuneţi punctul dumneavoastră de vedere?

După ce roti paharul cu vodcă, îl puse jos fără să fi băut.

— În regulă. Poate că vă văd ca pe cineva care adună banii cu găleata de la gospodine frustrate şi de la directori plictisiţi. Totul se întoarce înapoi la sex şi la ura faţă de mamă. Răspundeţi la întrebări cu întrebări şi nu transpiraţi niciodată. Cele cincizeci de minute se scurg şi treceţi imediat la dosarul următor. Că cineva are într-adevăr nevoie de ajutor, că cineva e disperat, n-are nicio importanţă. Puneţi o etichetă, faceţi un dosar şi treceţi la ora următoare.

O clipă, Tess nu spuse nimic, pentru că dincolo de furie, ea simţise durerea din glasul lui.

— Cred că a fost o experienţă cumplită, spuse ea încet. Îmi pare rău.

Simţindu-se stânjenit, Ben schimbă vorba.

— Fără analiză peste masă, îi reaminti lui Tess.

O experienţă cumplită, îşi spuse ea din nou, în gând. Dar el nu era omul care să caute compasiune.

— Bine, haide să încercăm dintr-un alt unghi. Sunteţi un detectiv la Criminalistică. Presupun că toată ziua nu faceţi altceva decât să bântuiţi cu bicicleta pe aleile întunecate, agitându-vă pistoalele. Evitaţi câteva gloanţe dimineaţa, prindeţi cătuşele după-amiază, îi citiţi apoi suspectului drepturile şi-l târâţi la secţie pentru interogatoriu. În general cam asta este, da?

Un zâmbet reţinut îi miji pe buze.

— Sunteţi deşteaptă foc, nu?

— Aşa mi s-a spus.

Nu era genul lui să facă judecăţi de valoare absolute asupra unei persoane pe care nu o cunoştea. Simţul lui înnăscut pentru fair-play se lupta cu o prejudecată adânc înrădăcinată. Făcu semn pentru un alt rând de băuturi.

— Care e numele dumneavoastră mic? Am obosit să vă tot spun „doctore Court“.

— Al dumneavoastră e Ben. Îi oferi un zâmbet care îl făcu să se concentreze din nou asupra buzelor ei. Eu sunt Teresa.

— Nu. Ben scutură din cap. Nu aşa vi se spune. Teresa este prea banal. Terry nu are destulă clasă.

Se aplecă înainte şi-şi lăsă bărbia pe mâinile împreunate.

— Una peste alta, cred că sunteţi un foarte bun detectiv. Mi se spune Tess.

— Tess. Îi repetă numele încet, apoi dădu din cap. Foarte frumos. Spune-mi, Tess, de ce psihiatria?

Tess îl urmări o clipă, admirând uşurinţa cu care se întinsese în scaun. Nu indolent, se gândi ea, nu lăbărţat, ci doar relaxat. Invidie asta.

— Curiozitatea, repetă ea. Mintea omului e plină de întrebări fără răspuns. Eu am vrut să găsesc răspunsurile. Dacă poţi găsi aceste răspunsuri, uneori poţi fi de folos. Vindeci mintea şi uşurezi sufletul.

Îl impresionă. Simplitatea.

— Uşurează sufletul, repetă el şi se gândi la fratele lui. Nimeni nu fusese în stare să i-l uşureze pe al lui. Crezi, o întrebă el, că vindecând într-o parte, poţi să uşurezi în cealaltă?

— E acelaşi lucru. Tess privi dincolo de el, la o pereche care râdea, bătându-se pe o halbă de bere.

— Am crezut că nu sunteţi plătiţi decât să vă uitaţi în capetele oamenilor.

Buzele ei se curbară puţin, iar ochii continuau să privească în spatele lui.

— Mintea, inima şi sufletul. „Ajutor unei minţi bolnave – tu vei da. Smulge din memorie un necaz acolo înrădăcinat. Distruge înscrisele tulburări ale creierului şi, cu un remediu ce dulcea uitare o aduce, curăţă temeinic depunerile de pe acest primejdios material care apasă greu pe inimă.”

Ben îşi ridică privirea din pahar, ascultând-o. Vocea ei continua să fie liniştită în timp ce vorbea, dar el încetase să mai audă tonomatul, trăncăneala, râsul.

— Macbeth. Când ea îi zâmbi, dădu din umeri: Poliţiştii citesc şi ei, adăugă.

Tess îşi ridică paharul într-un gest care putea fi interpretat drept un toast.

— Poate că ar trebui să ne reconsiderăm amândoi părerile.



* * *

Tot mai burniţa când se întoarseră în parcarea poliţiei. Vremea posomorită adusese repede întunericul, aşa încât bălţile străluceau în lumina felinarelor şi trotuarele erau ude şi pustii. Washington-ul se retrage devreme. Aşteptase până acum ca să-l întrebe ceea ce o preocupase toată seara.

— Ben, de ce te-ai făcut poliţist?

— Ţi-am spus, îmi place să-i prind pe băieţii răi.

Sămânţa adevărului era acolo, se gândi ea, dar nu în întregime.

— Adică ai crescut jucându-te de-a hoţii şi vardiştii şi ai hotărât să o ţii tot aşa, jucându-te?

— Eu m-am jucat întotdeauna de-a doctorul. Trase alături de maşina ei şi frână.

Putea să o ducă cu vorba, putea să se eschiveze. O parte din farmecul lui asupra femeilor consta în priceperea sa de a le face pe amândouă cu zâmbetul pe buze. Dar iată că acum, o dată măcar, dorea să spună adevărul.

— Bine, acum e rândul meu să-ţi ofer un citat: „Legea nu înseamnă decât vorbe şi hârţoage fără mâinile şi săbiile bărbaţilor“. Zâmbind din colţul buzelor, se întoarse şi o văzu studiindu-l calmă. Vorbele şi hârţoagele, continuă el, nu sunt modul meu de abordare al lucrurilor.

— Pe când sabia este?

— Exact. Se aplecă peste ea ca să-i deschidă portiera. Trupurile lor se atinseră în treacăt, dar amândoi se prefăcură că nu bagă în seamă contactul fizic. Eu cred în justiţie, Tess. Ea înseamnă cu mult mai mult decât cuvintele aşternute pe hârtie.

Ea stătu o clipă să digere. Exista o violenţă în el, ordonată şi stăpânită. Poate că cel mai potrivit era cuvântul educată, dar, oricum, violenţa exista. Precis că ucisese, un lucru pe care educaţia şi personalitatea ei îl respingeau categoric. Luase vieţi, şi-o riscase pe a lui. Şi credea în ordine şi justiţie. Exact aşa cum credea în sabie.

El nu era bărbatul simplu pe care-l etichetase ea la început. Aflase o mulţime de lucruri, într-o singură seară. Mai mult decât suficient, se gândi ea şi se dădu mai într-o parte.

— Da, mulţumesc pentru băutură, detective.

În timp ce ea se strecura afară din maşină, Ben deja ieşise pe partea lui.

— Nu ai umbrelă?

Tess îi zâmbi degajat şi se scormoni în buzunare după chei.

— Nu am niciodată umbrela la mine, când plouă.

Cu mâinile în buzunarele de la spate, se apropie fără grabă de ea. Din motive pe care nu le putea defini, îi displăcea ideea de a o lăsa să plece.

— Mă întreb ce ar spune despre asta un doctor de cap.

— Nici tu nu ai aşa ceva. Noapte bună, Ben.

Îşi dădea seama că ea nu era femeia sofisticată, arhieducată şi superficială, aşa cum o etichetase la început. Se pomeni continuând să ţină portiera deschisă şi după ce Tess se strecurase pe scaunul şoferului.

— Am un prieten care lucrează la Kennedy Center. Mi-a dat două bilete la Noel Coward, mâine seară. Te interesează?

Îi stătea pe buze să-l refuze, politicos. Uleiul şi apa nu se amestecă niciodată. Şi nici afacerile cu plăcerea.

— Da, mă interesează.

Nefiind chiar sigur ce gândea în privinţa acceptării ei, dădu doar din cap.

— Te iau de acasă la şapte.

Când Ben trânti portiera, Tess coborî fereastra.

— Nu-mi vrei adresa?

Îi aruncă un zâmbet arogant, pe care ea ar fi trebuit să-l deteste.

— Sunt detectiv.

 În timp ce Ben o luă înapoi spre maşina lui, pe Tess o apucă râsul.



* * *

Pe la zece ploaia stătuse. Absorbită de portretul la care lucra, Tess nu remarcase nici liniştea şi nici lumina mohorâtă a lunii. Uitase să-şi cumpere mâncare chinezească la pachet şi cina ei, alcătuită dintr-un sandviş cu friptură de vacă, zăcea uitată, mâncată doar pe jumătate.

Fascinant. Citi din nou rapoartele. Fascinant şi înfricoşător. Cum îşi alegea el victimele? se întrebă ea. Toate blonde, toate aproape de treizeci de ani, toate de înălţime medie. Pe cine simbolizau ele şi de ce?

Le pândea oare, le urmărea? Le alegea în mod arbitrar? Poate că înălţimea şi culoarea părului erau o pură coincidenţă. Orice femeie singură, noaptea, poate sfârşi prin a fi salvată.

Nu. Exista un arhetip, era sigură de asta. Precis că el alesese fiecare victimă datorită înfăţişării generale. Apoi reuşise să-i stabilească rutina zilnică. Trei crime şi nu făcuse o singură greşeală. Era bolnav, dar era un om metodic.

Blondă, până în treizeci de ani, mică spre potrivit. Se pomeni uitându-se la vaga ei reflectare în fereastră. Nu se descrisese oare chiar pe ea?

Ciocănitul din uşă o făcu să sară în sus, apoi se înjură singură pentru prostia ei. Se uită la ceas pentru prima oară de când se aşezase la birou şi constată că lucrase trei ore, neîntrerupt. Încă două şi o să-i poată oferi ceva căpitanului Harris. Oricine ar fi fost la uşă, trebuia să fie cât mai rapid.

Lăsându-şi ochelarii pe teancul de hârtii, se duse la uşă.

— Bunicule! Enervarea dispăruse când se înălţă pe vârfuri ca să-l sărute, cu entuziasmul pe care reuşise el să-l insufle în viaţa ei. Mirosea a mentă şi a Old Spice şi se purta ca un general. Ai ieşit târziu.

— Târziu? Vocea lui bubui. Întotdeauna bubuise. Prin pereţii bucătăriei unde prăjea peşte proaspăt, la un meci unde ovaţiona echipa cu care avea el chef atunci să ţină sau de la tribuna Senatului, unde servise vreme de douăzeci şi cinci de ani. Dar e abia zece, continuă el. Încă nu sunt gata de halat şi de paharul cu lapte cald, fetiţo. Dă-mi ceva de băut.

Era deja înăuntru şi-şi scotea din pardesiu carcasa lui de un metru optzeci. Avea şaptezeci şi doi de ani, se gândi Tess, uitându-se la coama sălbatică de păr alb şi la faţa tăbăcită. Şaptezeci şi doi de ani şi avea în el mai multă energie decât bărbaţii cu care se întâlnea ea. Şi, în mod sigur, era mult mai interesant. Poate că motivul pentru care era încă singură şi mulţumită să fie aşa era că avea standarde atât de înalte în privinţa bărbaţilor. Îi turnă trei degete de whisky.

Se uită la biroul ticsit cu hârtii, dosare şi note. Asta era Tess a lui, îşi spuse, luându-i paharul din mână. Întotdeauna dându-se peste cap şi făcându-şi treaba. Nu-i scăpă nici sandvişul pe jumătate mâncat. Tot Tess a lui era şi asta.

— Deci, spuse el, dând scotch-ul pe gât, ce ştii despre maniacul nostru?

— Domnule senator! Tess recurse la vocea ei cea mai oficială, în timp ce se aşeză pe braţul fotoliului. Ştii că nu pot discuta cu tine problema asta.

— Rahat! Eu ţi-am dat cazul ăsta.

— Pentru care n-am de gând să-ţi mulţumesc.

Îi aruncă una din privirile lui tăioase ca oţelul. Politicieni cu vechi state se făceau mici în faţa ei.

— Oricum, e din partea primarului.

În loc să se facă mică, Tess îi oferi cel mai dulce zâmbet.

— De la primar, deci.

— La naiba cu etica, bombăni el.

— Tu mi-ai predat-o.

Bătrânul mormăi, mulţumit de ea.

— Dar căpitanul Harris? Ce părere ai despre el? Ea stătu puţin, gândindu-se, aşa cum făcea când îşi aduna gândurile.

— Competent, stăpân pe el. Este furios şi se simte frustrat şi este extrem de tensionat, dar reuşeşte să ţină în lesă toate aceste stări.

— Dar detectivii care se ocupă de caz?

— Paris şi Jackson. Îşi trecu vârful limbii de-a lungul dinţilor. M-au izbit ca fiind o pereche neobişnuită, deşi foarte mult o pereche. Jackson arată ca un om de munte. Pune întrebări tipice, dar ştie să asculte. Mi se pare genul metodic. Paris… Tess ezită, nemaifiind la fel de stăpână pe ea. Nu are stare, continuă ea, şi cred că este mult mai schimbător. Inteligent, dar mai mult instinctiv decât metodic. Sau poate mai emotiv. Şi Tess se gândi la justiţie şi la o anumită sabie.

— Sunt capabili?

— Nu ştiu ce să spun, bunicule. Impresia mea e că amândoi au fost hărăziţi acestei meserii. Dar e vorba numai de o impresie.

— Primarul are mare încredere în ei. Şi în tine, mai adăugă dând pe gât şi restul de whisky.

Tess se uită din nou atentă la el.

— Nu ştiu dacă aşa este sau nu. Dar omul ăsta este foarte tulburat, bunicule. Este periculos. Le pot oferi o schiţă a minţii lui, a tiparului lui emoţional, dar asta nu o să-l oprească. O enigmă. Sculându-se, îşi băgă mâinile în buzunare. Totul nu este decât o enigmă.

— Întotdeauna nu este decât o enigmă, Tess. Ştii că nu există garanţii, nu există certitudini.

Ştia, dar nu-i plăcea asta. Niciodată nu-i plăcuse.

— Are nevoie de ajutor, bunicule. Strigă după el, dar nimeni nu-l poate auzi.

— Nu este pacientul tău, Tess, spuse el, ducându-şi o mână sub bărbie.

— Nu, dar sunt implicată. Văzând cum îşi înalţă o sprânceană, Tess schimbă tonul.

— Nu începe acum să te îngrijorezi. N-am de gând să mă las copleşită.

— Mi-ai mai spus asta odată, despre o cutie plină cu pisoi. Am sfârşit prin a mă costa mai mult decât un costum bun.

Îl sărută din nou pe obraz şi-i luă pardesiul.

— Şi i-ai iubit pe toţi, până la unul. Iar acum, am treabă.

— Mă dai afară?

— Îţi ţin doar pardesiul, rectifică ea. Noapte bună, bunicule.

— Poartă-te frumos, fetiţo.

 Închise uşa în urma lui, amintindu-şi că îi spunea acelaşi lucru, mereu, de la vârsta de cinci ani.

* * *

Biserica era întunecată şi pustie, dar nu fusese greu pentru el să descuie lacătul. Şi nici nu avea impresia că păcătuieşte făcând asta. Bisericile nu trebuie să stea încuiate. Casa Domnului trebuie să rămână deschisă celui în nevoie, celui dezorientat, cucernicului.

Aprinse lumânările, patru – câte una pentru fiecare femeie pe care o salvase şi ultima, pentru femeia pe care nu fusese în stare să o salveze.

Căzând în genunchi, se rugă, iar rugăciunile lui erau disperate. Uneori, doar uneori, când se gândea la misiune, avea îndoieli. Viaţa era ceva sfânt. Luase trei până acum şi ştia că lumea îl privea ca pe un monstru. Dacă ar şti cei cu care lucra, l-ar dispreţui, l-ar închide, l-ar detesta. Le-ar fi milă de el.

Dar carnea era trecătoare. O viaţă era sfântă numai datorită sufletului. Or sufletul era cel pe care îl salva el. Sufletul era cel pe care trebuia să continue să-l salveze, până când va echilibra talgerele balanţei. Îndoiala, ştia asta, era ea însăşi un păcat.

Dacă măcar ar putea vorbi cu cineva. Dacă ar fi cineva, măcar, care să-l înţeleagă, să-l liniştească. Un val de disperare îl cuprinse, fierbinte şi dens. Să se predea, da, asta ar fi o uşurare. Nu exista nimeni, nimeni în care să aibă încredere. Nimeni cu care să împartă această povară. Când Vocea tăcea, rămânea atât de singur!

O pierduse pe Laura. Laura se pierduse singură şi plecând luase cu ea părţi din el. Cele mai bune părţi. Uneori, când era întuneric, când era linişte, o putea vedea. Nu mai râdea niciodată. Faţa ei era atât de palidă, atât de îndurerată! Faptul că aprindea lumânări în biserici goale n-o să înlăture niciodată durerea. Şi nici păcatul.

Ea se afla în întuneric, aşteptând. Numai când el îşi va încheia misiunea, numai atunci ea va fi liberă.

Mirosul lumânărilor care ardeau, tăcerea liniştitoare din biserică şi siluetele statuilor îl alinau. Poate că aici şi-ar putea el găsi speranţa şi locul. Întotdeauna găsise consolare în simbolurile religiei şi în lăcaşurile ei.

Lăsându-şi capul pe balustrada altarului, începu să se roage cu şi mai multă fervoare. Aşa cum fusese învăţat, se rugă pentru favoarea de a putea primi toate încercările care îi stăteau înainte.

Când se ridică în picioare, lumina lumânărilor străluci pe gulerul alb de la gâtul lui. Suflă în ele să le stingă şi se făcu din nou întuneric.


(va urma)