Ambuscada la Palermo

Colin Forbes

Pentru Jane 


NOTA AUTORULUI
Anumite evenimente care constituie cadrul acestei povestiri sunt adevarate; personajele sunt însa fictive. În 1943, guvernul american, cautând aliati în spatele liniilor inamice, a luat o hotarâre ciudata — a recurs la ajutorul mafiei siciliene.

Iulie 1943, ora zero.

În zona mediteraneana, Sicilia reprezinta cheia iminentei debarcari a Aliatilor în Europa. Insula este însa aparata de o puternica armata germana.
Iar întariri pot fi aduse oricând, cu feribotul, din Italia. Maiorul Petrie aterizeaza împreuna cu un coleg al sau, specialist ca si el în operatiuni de sabotaj, la Palermo.
Cei doi, maiorul britanic si americanul Ed Johnson, au venit cu o singura misiune : aceea de a scufunda feribotul. Singuri pe teritoriul dusmanului, având de înfruntat SS-ul, Gestapo-ul si armata germana, ei nu au nici o sansa de a izbuti daca nu vor fi ajutati de localnici. Asa se face ca apeleaza la... Mafie !
Dar pot ei oare sa aiba încredere în Mafie ?
Vor fi oare sprijiniti pâna la capat ? Si cât de mult va intra în joc hazardul ?


1

Luni, 5 iulie 1943

— Întregul plan e dezastruos, vei fi cu adevarat norocos sa te întorci în viata...
Coasta inamica se vedea acum bine, un sir încretit de munti întrezarindu-se prin noapte, iar avertismentul grav al maiorului James Petrie îi mai rasuna înca în minte lui Lawson în vreme ce hidroavionul ameriza pe Marea Mediterana si talpile lui împroscau nori de spuma. Avionul îsi reduse repede viteza, apoi înainta paralel cu tarmul, aflat la vreun kilometru departare; în timpul acesta, maiorul Lawson statea în cadrul usii din spatele pilotului si privea spre apele neguroase care se zbateau sub ei. Când avionul se opri de tot, leganându-se usor pe valuri, Lawson coborî în apa trei barci pneumatice; ajunsera acolo cu un plescait, dupa care se leganara pe valuri, înca legate de avion. Luna se ivi de dupa nori când Lawson se ruga sa ramâna ascunsa, aruncându-si razele spre cei opt barbati din comandoul de debarcare al Aliatilor în timp ce acestia treceau pe lânga Lawson si sareau în barcile instabile, iar elicea avionului înceta sa se mai învârteasca. Scrutând coasta, Lawson îsi petrecu peste umar o carabina, numara aproape automat oamenii si în acelasi timp îsi aminti si alte sfaturi pe care Petrie i le daduse cu insistenta, dar atunci când era deja prea târziu ca planul sa mai fie schimbat. „Dawnay n-ar fi trebuit niciodata sa aprobe un asemenea plan nebunesc. Opt oameni — noua cu tine — sunt cu mult prea multi, Bill, pentru treaba asta. Or sa se calce între ei pe picioare...” Grabit sa iasa din hidroavion, unul tocmai se împiedica de piciorul soldatului din fata lui si doar faptul ca Lawson îl apuca repede de brat îl mai salva sa nu cada în mare. Buna treaba facuse Petrie sa ramâna acolo la Tunis, asteptând cu nerabdare vesti de la ei, gândi Lawson cu amaraciune.
Se facuse ora zece noaptea când cei noua soldati, deghi-zati în tarani, îndepartara barcile pneumatice de hidroavion si se pornira sa vâsleasca spre tarmul Siciliei ocupate de fortele Axei, începându-si astfel misiunea periculoasa pe o mare luminata de o luna oribil de stralucitoare, care li se legana în fata, aruncând alternativ zone de umbre si de pete luminoase. În spatele lor, hidroavionul, pilotat de locote-nentul David Gilbey, se legana în continuare pe valurile do- moale, cu motorul oprit; asta facea parte din plan — Gilbey trebuia sa le dea destul timp ca sa ajunga la tarm si ca toti acesti oameni puternic înarmati sa nu atraga atentia inami-cului.
Lawson se afla în frunte, vâslind automat în timp ce mica lui barca pneumatica se ridica si cobora pe valuri; în acest timp, scruta tarmul care parea gol, privea încordat terasa- mentul de cale ferata, apoi se întoarse catre hidroavionul care-i adusese aici, pe coasta Siciliei, tocmai din Tunis. În ceea ce priveste mijlocul lor de transport însa, Petrie gresise. „Un hidroavion e prea zgomotos pentru o astfel de ope-ratiune”, insistase el la sedinta de instruire, dar toate obiectiile sale fusesera respinse de generalul Dawnay si de cei de la statul-major. „Inamicul îl va auzi venind — trebuie sa se apropie foarte mult de Sicilia ca sa lase la apa barcile pneumatice, iar coasta dinspre Messina e întesata cu trupe inamice.” Da, se parea ca Petrie se înselase în privinta asta, asa ca nu era exclus sa se fi înselat si în alte privinte. Era o speranta care nu-l prea linistea pe Lawson. Petrie era un ve-teran al raidurilor în spatele liniilor inamice si rareori se însela în astfel de probleme, în timp ce generalul Dawnay, pe care Petrie îl numea „omul de fier — de fier doar de la gât în sus“, venise de la Londra abia cu sase saptamâni în urma.
Pe masura ce se apropiau de plaja pustie nu auzeau prin noapte decât zgomotul valurilor izbindu-se de marginile barcilor, tusea înabusita a vreunui om care încerca sa-si re- vina din tensiunea nervoasa, suieratul vâslelor spintecând apa, toti noua înaintând catre tarmul sicilian. Lawson privi peste umar si vazu în spate silueta hidroavionului înca leganându-se usor pe valuri dintr-o parte în alta. Probabil ca Gilbey se afla la comenzi, asteptând momentul în care va putea pleca. În barca din spate, caporalul Carpenter statea mult mai aplecat în fata decât ceilalti, pentru ca purta în spate transmitatorul radio, care-i aminti lui Lawson de o alta observatie pe care o facuse Petrie. „Pentru numele lui Dumnezeu, Bill, zvârle dracului dracia asta! Daca ai necazuri, daca va trebui sa alergati, Carpenter va va tine în loc cu greutatea asta în spate. La nevoie, veti putea oricând folosi transmitatorul pe care-l opereaza Gambari de la Messina...“. Dar Dawnay insistase sa ia si transmitatorul, tot asa cum insistase sa ia cu ei si mult echipament si sa foloseasca hi- droavionul; „Procedeul obisnuit pe coasta olandeza, stiti bine...“ spusese el.
Dintr-o data se pomenira chiar lânga plaja, dar nu asta îl surprinse pe Lawson: asa se întâmpla deseori atunci când patrunzi în ape mai calme. În mai putin de un minut vor ajunge pe pamânt ferm, vor alerga peste fâsia îngusta de nisip catre primul adapost, terasamentul de cale ferata de dincolo de soseaua care lega Messina, la est, de Palermo, mult spre vest. Dând drumul la vâsle, Lawson facu un gest scurt si barcile se raspândira, câte una de fiecare parte a lui, ca sa disperseze tinta în caz ca vor fi întâmpinati cu foc. Dadu un ordin grabit, mai curând o soapta, sergentului englez cu fata ca de piatra din spatele lui.
— Când atingem plaja, as vrea sa ajung la terasament înaintea celorlalti, asa ca baga un pic de viteza, Briggs. Si as vrea sa veniti cu mine, voi doi.
— Vom fi dupa dumneavoastra, domnule maior.
Poate ca nu era decât un amanunt fara importanta, dar lui i se parea vital: Lawson voia ca echipajul din barca lui sa ajunga acolo primul pentru a-i acoperi pe ceilalti în cazul în care ar aparea vreo patrula inamica într-un moment nepotrivit. Privi înapoi spre hidroavion în timp ce motoarele acestuia pornira, iar uruitul lor puternic se raspândi nelinistitor deasupra marii argintii. Apoi cerceta din nou tarmul crestat din fata, urmarind orice semn de miscare. Muntele se înalta deasupra lor si nu se zarea nici o casa. Doar plaja serpuind într-o parte si-n cealalta, presarata cu stânci, o plaja prea mica pentru o debarcare de proportii, asa ca nu era împânzita de sârmele acelea sinistre care marcau zonele minate. Barca se înclina spre spate si aluneca pe plaja pe creasta unui val; Lawson sari pe mal si ceilalti îl urmara, unul dintre ei ramânând ultimul ca sa traga barca mai sus pe plaja. Lawson strabatu plaja alergând cu trupul aplecat înainte, traversa soseaua goala si se catara peste taluzul de pamânt. Când ajunse acolo, se trânti pe burta si se uita la panta care urca spre muntele din fata, o panta care era presarata cu stânci dupa care s-ar fi putut ascunde oricâti soldati inamici voiai.
Dupa care Lawson înjura scurt când un Messerschmitt aparu pe cer parca de nicaieri si coborî într-un picaj vertiginos tocmai spre punctul de unde hidroavionul se pregatea sa decoleze. La urma urmelor, Petrie avusese dreptate. Le trebuisera cincisprezece minute ca sa ajunga pe plaja, timp în care Gilbey statuse pe loc — un ragaz destul de lung pentru ca un mesaj radio sa ajunga la vreun aeroport din vecinatate si sa porneasca de acolo un avion. Facu înca un gest cu bratul pe când tot mai multi dintre oamenii sai se catarau pe taluz si trei dintre ei alergara înapoi spre plaja ca sa traga barcile mai sus. Ascunderea lor parea acum o precautie cam inutila, dar nu era exclus ca avionul de vânatoare sa se fi aflat într-o simpla misiune de rutina si sa fi vazut doar din întâmplare hidroavionul oprit lânga tarm. Mai era o slaba speranta ca inamicul sa nu fi aflat despre vreo debarcare, ca pilotul Messerschmitt-ului, cu ochii atintiti spre tinta sa, cu privirea deformata de înaltimea mare de la care cobora, sa nu observe umbrele minuscule ale oamenilor care târau barcile sub adapostul taluzului.
— Poate c-ar fi mai bine s-o luam din loc repede spre interior, domnule, sugera Briggs.
Motorul hidroavionului se auzi mergând din plin, dar aparatul înca nu avea destula putere sa înceapa sa decoleze, iar Messerschmitt-ul îsi continua coborârea sa ucigasa, într-un unghi abrupt si cu un zgomot asurzitor, din ce în ce mai acut. Dar Lawson se hotarî sa ignore ce se întâmpla pe mare si-si concentra atentia asupra piscurilor si stâncilor muntilor din fata. Între taluzul la adapostul caruia se aflau acum si creasta cea mai apropiata se întindea o panta lipsita de orice ascunzis posibil, care se prelungea vreo trei sute de metri. Daca erau cumva soldati inamici ascunsi pe acolo, i-ar putea ucide pâna la unul în timp ce urcau panta.
Caporalul Carpenter, radiotelegrafistul, îsi luase pozitia corecta în flancul stâng al sirului de soldati, pozitie care era cea mai putin vulnerabila acum, asa ca în timp ce asteptau privi peste umar spre mare. Hidroavionul începuse sa se miste, stârnind creste înspumate de apa sub talpi, iar zgomotul motorului se înteti, avionul se rasuci cu coada spre coasta, gata sa-si ia zborul. Înciudat, Carpenter vazu avionul nemtesc schimbându-si putin directia în timp ce cobora ca o sageata, auzi rapaitul mitralierelor si apoi vazu gloantele izbind fuselajul spre spate si un nor de fum izbucnind din coada hidroavionului. Avionul german tocmai se înalta când Gilbey pierdu controlul si aparatul, dupa o clipa de ezitare, cu aripa din dreapta pierduta, atinse din nou suprafata marii, se învârti spectaculos de câteva ori si se opri cu capul întors spre tarm. Carpenter auzi plescaitul avionului cazând în apa rasturnat. Apoi o explozie surda, vazu un nor de fum negru, o epava care se scufunda, dupa care înregistra numai zgomotul avionului german care se înalta si se îndeparta.
Lawson auzi dezastrul fara a-l vedea si-si aminti de vorbele profetice ale lui Petrie: „Un hidroavion e prea zgomotos...” Uita repede aceste cuvinte si fara sa ezite dadu comanda de înaintare. Cei opt soldati urcara pe panta muntelui într-un sir dispersat, tinându-si automatele în fata, cu buzunarele pline cu încarcatoare si grenade, pe când doi dintre ei carau o greutate suplimentara — câte cincisprezece kilograme de explozivi fiecare, pentru misiunea pe care o aveau de îndeplinit. Mergeau distantati unul de altul pe panta descoperita, pentru a oferi o tinta cât mai imprecisa vreunui eventual puscas care s-ar afla prin preajma, ascuns dupa vreo creasta.
Carpenter, stiind bine ce se astepta de la el, înca statea ascuns în spatele taluzului, tragându-si curelele transmitato- rului de dupa umeri si pregatindu-se sa-i urmeze pe ceilalti, banuind intentiile lui Lawson în timp ce privea silueta ofiterului îndepartându-se, asteptând sa-i faca semn cu mâna. Dar în loc de asta auzi rapaitul îngrozitor al unor arme de calibru mic, un amestec de împuscaturi izolate si de rafale automate venind din sus, dinspre crestele si stâncile de deasupra sirului de soldati care înaintau. Acestia deschisera si ei foc orbeste, catre tinte pe care nu le vedeau; unii dintre ei tâsnira înainte, altii se întoarsera ca sa-si caute un adapost în spatele taluzului, dar în zadar, doarece comandantul plutonului inamic de deasupra îsi alesese perfect pozitia, iar distanta de tragere era bine calculata; oamenii se trântira în praf si statura nemiscati, dar împuscaturile continuau. Lawson fu lovit primul, apucând sa traga o singura data din automatul sau, înainte de a cadea. Stând pe o parte, încerca sa se ridice, dar îsi dadu seama ca nu poate. Apoi alte gloante îl nimerira. În mai putin de un minut nimic nu mai misca pe panta. Trupele inamice iesira cu precautie de dupa ascunzisuri.
În mai putin de un minut — dar în acest scurt rastimp Carpenter îsi desprinsese cu totul transmitatorul de pe spate, îl deschisese si-i întinsese antena telescopica. Pe timp de pace, Carpenter fusese sofer de taxi la periferia Londrei, asa ca nu-i fu greu sa se achite de datoria lui de acum la fel de flegmatic ca atunci, în ciuda a tot ce vazuse. Nici nu mai arunca vreo privire peste taluz în timp ce-si transmitea mesajul în Morse:
— Hidroavionul a fost vazut de inamic. Compania de debarcare Orfeu e distrusa...
Înca mai apasa pe clapa când teava unei pusti îl izbi brutal peste cap, terminând mesajul brusc.
Acesta îi fu înmânat lui Petrie doua ore mai târziu.


2

Miercuri, 7 iulie, noaptea

Doi oameni în uniforma alergau prin întunericul noptii africane catre un cort mare, patrat, a carui pânza flutura si se umfla sub furtuna de nisip care o lovea. La o distanta nu mai mare de douazeci de metri de peretii cortului, se aflau santinele care opreau pe oricine se apropia de acest loc fixat pentru întâlnire; la douazeci de metri, pentru ca nici un om care s-ar putea apropia pâna aici sa nu poata trage cu urechea la ce se va discuta la întrunirea care fusese convocata urgent, la ora zece noaptea. Maiorul James Petrie, distins cu DSO1, ajunse primul la cort si desfacu usa de pânza, facându-i loc sefului sau, colonelul Arthur Parridge, care venea din urma.
Parridge privi în sus spre cer, îsi dadu seama ca furtuna se întetea, apoi intra si el în cortul gol, în care se afla o masa lunga de scânduri asezate pe niste capre de lemn, cu scaune împrejur. Harta întinsa pe masa era presarata cu nisip. Ramase în picioare câteva clipe, scuturându-si praful de pe uniforma si privind în jur. Cortul gol era luminat de lampi cu petrol atârnate deasupra mesei si acestea pâlpâiau nesigure, aruncând umbre miscatoare peste pereti. Apoi intra si Petrie.
— De data asta, Jim, te rog sa-ti tii gura aia blestemata a ta bine închisa, spuse el.
— Îmi cereti cam mult, domnule colonel. Mai ales în împrejurarile de fata.
Petrie îl privi pe colonel si vazu ca în colturile gurii acesta arata semne de oboseala. Parridge, cu parul albit cam devreme în ciuda faptului ca nu ajunsese înca la cincizeci de ani, protesta tacut. În împrejurarile de fata, într-adevar, raidul acesta al lui Lawson se transformase într-o baie de sânge, asa ca n-avea de gând sa-si transforme rugamintea în ordin. Prin urmare spuse altceva :
— Aminteste-ti ca mâine dimineata pleci în concediu la Alger.
— Cel putin asta va avea un efect bun, ma va duce departe de Dawnay. Raidul asta a fost un esec penibil. Noua oameni pierduti chiar în momentul când ajunsesera acolo pe coasta — pentru nimic...
— Tocmai asta voiam sa-ti spun când ziceam sa-ti tii gura închisa, raspunse Parridge, trecând spre capatul cortului si asezându-se pe un scaun cât mai îndepartat de capul mesei unde se va aseza generalul Dawnay când va sosi. Tu o sa stai aici, continua el, aratând cu un deget scaunul de lânga al lui, hotarât sa-l tina pe Petrie cât mai departe posibil de general.
James Petrie avea douazeci si noua de ani si pe timp de pace era inginer minier — se înrolase în armata numai pe durata razboiului. De când fusese repartizat la Escadra Felucca, condusa de Parridge în Marea Mediterana, condu-sese zece raiduri în spatele liniilor inamice, o actiune în care procentul accidentelor mortale era atât de mare încât putini ofiteri puteau supravietui mai mult de câteva luni. Dar Petrie supravietuise mai mult de doi ani, devenise expert în a ramâne în viata pe teritoriul inamic; tocmai se întorsese dintr-o misiune în care servise ca ofiter de legatura cu rezistenta clandestina siciliana, o banda de ucigasi înraiti, asa cum puteai întâlni oriunde în Mediterana. Îsi petrecuse doua luni pe insula, asigurându-se ca sicilienii cautau informatiile militare cele mai corecte, adunând date pretioase pe care urmau sa se bazeze planurile de invazie si care fusesera transmise prin radio înapoi catre Cartierul General al Fortelor Aliate. Dupa înapoierea la Tunis, comentariile sale asupra situatiei din Sicilia fura scurte si precise : „Ceea ce m-a îngrijorat acolo nu au fost nemtii, ci chiar cei pe care noi îi numim aliati, care m-au speriat cu adevarat.”
Ce ciudat e, gândea Parridge, cum astfel de oameni, care urau razboiul, care urau anii pe care acesta li-i rapea din viata, erau cei mai buni în lupta pe viata si pe moarte. Poate pentru ca veneau aici proaspeti, puteau vedea mai limpede ceea ce se întâmpla în fata lor fara a avea mintile îmbâcsite cu doctrine militare demodate, cum era aceea a lui Dawnay, poreclit si „Înfigaretul... Îsi alunga repede din minte imaginea generalului coleric; si asa era destul de rau ca ticalosul asta va da acolo de ei când va veni, fara sa banuiasca ca mai venise cineva înainte. Iar problema principala ramânea sa-l faca pe Petrie sa-si tina gura. Cu parul lui negru si cu obrazul proaspat ras si bronzat de soarele african, Petrie facea parte dintre acei indivizi pe care oricine îi observa imediat ce intra într-o încapere. Nimeni nu putea sa nu observe conturul puternic al barbiei, gura ferma, nasul curbat, ochii vioi care pareau sa vada în toate partile si într-atât de intensa era impresia pe care o lasa, încât toti erau înclinati sa treaca cu vederea un colt al gurii care sugera un simt al umorului nu lipsit de sarcasm.
— Asculta, Jim, spuse Parridge, n-aveam de gând sa spun asta pâna nu va veni momentul, dar o sa-ti spun acum — te-am recomandat pentru o noua promovare. Dupa ce te vei întoarce de la Alger, vei fi locotenent-colonel.
— Multumesc, domnule. Dar de fapt Petrie nu era teribil de impresionat de stire.
O mâna îl batu usor pe umar si, când se întoarse, îl vazu pe capitanul Edward Johnson, din armata Statelor Unite, care tocmai intrase în cort si se aseza pe scaunul de lânga el.
— Credeam ca esti deja în drum spre Alger, spre bordelurile de acolo.
— Mâine dimineata, Ed, la sase în zori. Fix la sase. Asta e de fapt ultima mea aparitie în public.
— Ce bafta ai ! Si nu te pierde prin cartierele rau famate ale orasului, umblând dupa fete cu val pe fata !
Capitanul Johnson, care era cu doi ani mai tânar decât Petrie, îsi aprinse o tigara si Parridge îsi zâmbi în barba: ge-neralul Dawnay era nefumator si prefera ca toti cei din jur sa-i împartaseasca aceasta virtute, mai ales cei cu rang mai mic. Va fi deosebit de amuzant sa vada cum va rezolva gene-ralul acest aspect al relatiilor anglo-americane. Cortul se umplea deja de ofiteri, care intrau si se asezau în jurul mesei. Unul dintre ei zari harta de pe masa si ofta zgomotos:
— Iar Sicilia ! Dumnezeule, înca un raid de tip Lawson ne vine pe cap. Cred c-ar fi mai bine sa-mi iau imediat un certificat medical de la doctorul de campanie...
În timp ce Petrie si Johnson vorbeau între ei, Parridge îl studia pe american si hotarî ca-i placea ce vedea. Cu parul închis la culoare, vorbind o limba italiana la fel de fluent ca si Petrie, el parea mai curând nepasator decât stresat, un om care zâmbea cu usurinta si des. Dar, asa cum descoperise Petrie atunci când Ed îi fusese trimis în ajutor pentru scurt timp în Sicilia, Johnson stia prea bine de ce fusese chemat si el acolo. Pe timp de pace, americanul se înrolase în trupele de paza granitei, un corp guvernamental special, care supra-veghea frontierele Statelor Unite pentru a împiedica patrun-derea contrabandistilor si a altor indivizi dubiosi. Si în calitatea asta servise pe granita cea mai periculoasa posibil, pe cea dintre State si Mexico, unde un cutit era folosit pentru ceva mai mult decât a taia o bucata de sunca. În numai câteva luni, Johnson va deveni cu siguranta un abil conducator de raiduri prin teritoriul inamic.
Discutiile soptite încetara brusc si Parridge se crispa la acest semnal care nu putea însemna decât un singur lucru: generalul Frederick Dawnay era pe cale sa soseasca. Petrie termina ce avea de spus lui Johnson, se lasa pe spate pe scaun si privi în sus catre pânza cortului, care se umfla si se scutura sub vânt, ca un preludiu, parca, la ceea ce avea sa urmeze. Capitanul Stoneham, unul dintre britanicii care stabilisera planul raidului lui Lawson, intra în cort si se aseza pe un scaun dinspre capatul mesei. Pentru o clipa îi prinse privirea lui Petrie, dupa care privi repede în alta parte. Era urmat de colonelul Lemuel Benson, seful lui Johnson, si acesta se aseza lânga alti colegi de-ai sai din jurul mesei. Ca si multe alte actiuni aflate în curs, si aceasta era o treaba comuna, care trebuia dusa la îndeplinire împreuna de englezi si de americani, asa ca Benson avea la aceasta întrunire un statut egal cu acela al lui Dawnay. În cort atmosfera devenise deja înabusitoare si multi dintre cei prezenti îsi stergeau fruntile când usa de la intrare fu data la o parte cu brutalitate si pe ea intra un ofiter scund si gras, îmbracat într-o uniforma cu galoane rosii si tinând în mâna o vergea cu care lovi în masa. Toata lumea întelese ca generalul Dawnay nu se afla în toanele cele mai bune.
— Va rog sa luati loc, domnilor, mârâi el. În seara asta n-o sa avem timp de prea multa ceremonie.
„Dar Dumnezeu sa-l ajute pe cel care nu s-a ridicat în picioare”, gândi Petrie cinic, reluându-si el însusi locul pe scaun.
— Pentru cei care n-au participat la întrunirea anterioara, voi rezuma scurt situatia, continua Dawnay. Suntem, desigur, într-o situatie de extrema de urgenta. Fortele germano-italiene au fost înlaturate din Africa, asa ca ne pregatim pentru primul nostru atac asupra continentului european...
Se opri o clipa si adulmeca aerul.
— E pe aici cineva care fumeaza, continua el.
Johnson îsi strivi tigara, iar Benson îsi baga în buzunar
pachetul.
— Încercarea lui Lawson n-a avut succes, spuse generalul, dar, pentru cazul în care vreunul dintre dumneavoastra a uitat, razboiul continua înca si astfel de lucruri se petrec deseori. Totul e sa putem repara astfel de întâmplari cât mai repede — ba chiar al dracului de repede ! Inamicul avea sase feriboturi imense care strabateau strâmtoarea dintre peninsula italiana si Sicilia cu numai câteva luni în urma. Aceste bacuri erau capabile sa transporte mari cantitati de armament si de munitie pe insula. Cinci dintre ele au fost scufundate pâna acum cu sprijinul atacurilor aeriene, dar dupa aceea germanii au militarizat solid zona din jurul Messinei — de fapt, stim ca ei au plasat peste sapte sute de tunuri pentru apararea strâmtorii — si sefii nostri sunt de parere ca ar fi foarte greu sa strabatem prin acest zid. Cel de al saselea si ultimul feribot, Cariddi, e înca în functiune, aparat de tunurile acelea, si gata sa transporte rapid oameni si armament în Sicilia. Facu iarasi o pauza, dupa care continua: Lawson s-a dus acolo ca sa scufunde Cariddi-ul. Nu a reusit. Daca bacul asta ramâne pe apa, nu ar fi exclus sa pierdem razboiul. Si nu mai avem decât exact patruzeci si opt de ore ca sa-l scufundam.
— Dar nu cumva dramatizam situatia, domnule ? interveni Johnson, cu scepticism.
Dawnay îl privi în treacat, dupa care-si apleca putin capul ca sa-l asculte pe colonelul Benson, care-i soptea ceva. Încu- viintând, se uita din nou catre Johnson.
— Mi se pare foarte important ca sa va dati seama de situatie, spuse el taios, pentru ca vi s-ar putea cere sa comandati urmatoarea echipa care va fi trimisa ca sa arunce bacul în aer. Pâna acum au fost încercate toate metodele posibile pentru a scufunda bacul acesta blestemat — bombardamente de la mare altitudine, vase cu torpiloare motorizate si, chiar în seara asta, o escadrila de bombardiere cu torpiloare, dar care n-au reusit sa ajunga pâna acolo. Au esuat ca si Lawson. Printre victime se numara si comandantul escadrilei, Weston.
Petrie se misca agitat pe scaun si ignora privirea încruntata a lui Parridge care vroia sa-l faca sa taca.
— Vreti sa spuneti, domnule, ca Weston a murit ? întreba el.
— Raportul spune ca avionul sau a explodat în aer. Navele nu pot ajunge acolo deoarece strâmtoarea e prea îngusta, iar în jur se afla prea multe baterii de coasta si vedete torpiloare inamice. Avioanele Fortelor Aeriene Regale nu pot coborî îndeajuns prin barajul acela ca de iad ca sa loveasca tinta în portul Messina, unde e ancorata acum. Dawnay privi crunt peste fetele bronzate din jurul mesei, luminate de lampile cu petrol care licareau nesigure. Asa ca treaba ramâne în sarcina armatei de uscat, continua el, lovind masa cu pumnul. Va trebui sa trimitem o alta echipa de sabotaj, iar de data asta este obligatoriu sa ajunga acolo ! Nu doar sa ajunga la Messina, ci si sa patrunda în zona docurilor, care e bine pazita de elita nazistilor, sa ajunga la bordul feribotului, sa plaseze explozibilul în burta bacului si sa-l scufunde dracului pe fundul strâmtorii !
— Spuneati, domnule general, ca treaba asta ar trebui facuta în patruzeci si opt de ore. Dar care ar fi termenul exact al misiunii ?
— Vineri, 9 iulie, exact la miezul noptii.
Prin încapere se auzira câteva suspine, dupa care se lasa o liniste deplina, în timp ce Dawnay privea fetele din jurul mesei si Parridge se apleca înainte. Vocea îi era încordata ?i întrebatoare:
— În acest caz, echipei asteia de sabotaj nu-i mai ramân decât douazeci si patru de ore ca sa-si duca la capat misiunea, pentru ca vor fi necesare o zi si o noapte pentru pregatirea ei. Cel putin !
— V-am spus doar ca e un caz de absoluta urgenta.
— Dar au mai venit mesaje de la agentul nostru italian de la Messina, Gambari ?
În vocea lui Parridge se simtea o disperare greu de as-cuns, dându-si seama cât de imposibila era misiunea propusa.
— Doar ca feribotul se afla înca în apa, raspunse Daw-nay sec. Iar acum îi voi explica domnului capitan Johnson de ce nu am dramatizat situatia. Cartierul General al Fortelor Aliate socoteste ca daca invadam Sicilia acum, fortele debarcate de pe mare pot înfrânge trupele inamice care se gasesc acum pe insula. Acum, am spus. Dar oamenii nostri de la Informatii ne spun ca Divizia 29 de Blindate a fost adusa spre zona Napoli si ca s-ar putea deplasa curând catre sud, catre strâmtoare. Daca Divizia asta de Blindate ajunge pe insula, cu Cariddi, dupa ce noi debarcam, s-ar putea sa pierdem batalia...
— Dar asta nu înseamna ca am pierdut si razboiul, spuse Johnson, nemaiputându-se stapâni.
— Ed, interveni colonelul Benson, domnul general tocmai era pe cale sa ne spuna cum s-ar putea întâmpla si asta.
— Daca prima noastra încercare de a ne reîntoarce în Europa da gres, continua Dawnay, nemtii îsi vor retrage ma-siv fortele din jurul Mediteranei si le vor trimite pe frontul rusesc. Iar daca se va întâmpla asa, Armata Rosie va fi împinsa înapoi pe o mare distanta. În cazul limita, asta ar putea însemna moartea Rusiei — si totul doar din cauza ca un feribot urias mai este înca în functiune. Cariddi a ramas singurul vas care este în stare sa transporte armament greu si trupe pe insula destul de repede ca sa ne înfrânga.
— Sunt de acord cu aceasta evaluare a situatiei, spuse Benson laconic. Domnul general nu exagereaza deloc, Ed.
— Am vrut doar sa stiu exact cum stam, domnule, raspunse Johnson, la fel de laconic. Înteleg, deci, ca ati vrea ca feribotul acela sa fie scufundat.
— Da, pâna vineri la miezul noptii, repeta Dawnay.
Deci, gândi Petrie, am aflat si ora debarcarii în Sicilia — cândva, devreme, în dimineata zilei de 10 iulie.
— Problema care se pune e cum facem de data asta, spuse Benson.
— Capitanul Stoneham a întocmit un plan pe care eu l-am aprobat, îi informa Dawnay pe cei de fata.
Nu se mai auzi nici un oftat prin încapere, doar fetele ce-lor din jurul mesei devenira ceva mai atente, în timp ce Par-ridge îl privi pe Petrie scurt. Cu bratele încrucisate si cu ochii fixati asupra generalului, Petrie astepta ca Stoneham sa-si expuna noul plan. Coborâre cu parasute... În apropiere de Messina... nu mai era timp ca echipa sa debarce mai departe, într-o zona mai slab aparata... oamenii trebuie sa fie înarmati solid pentru a putea patrunde pe docuri oricât de mare ar fi rezistenta... La aceasta ultima propunere, Dawnay aproba din cap; el vedea razboiul doar ca pe o hartuiala între doua haite de câini. Sa fie trimisa o echipa numeroasa, pentru cazul în care vor fi pierderi mari... cel putin noua oameni, dintre care un radiotelegrafist...
Isuse ! gândi Petrie, dar stapânindu-se sa intervina. Planul asta era cu mult, mult mai prost decât cel dinainte, al raidului lui Lawson; se mergea la moarte sigura. Parridge probabil ca simti ce se petrece în mintea lui Petrie, pentru ca îl batu usor pe brat, prevenindu-î sa nu intre în discutie. Petrie dadu din cap, un raspuns care putea însemna orice, în timp ce Stoneham îsi continua expunerea.
— Coasta de sud a Siciliei misuna de vase de patrulare italienesti... n-ar fi o idee buna sa ajungem acolo de pe mare... cea mai buna cale e parasutarea...
Poate la fel de bine ar fi sa dai drumul oamenilor jos fara parasute, gândi Petrie cu amaraciune, în acest fel vor muri fara chinuri. În jurul mesei se aflau douazeci de ofiteri si jumatate dintre ei faceau parte din personalul Cartierului General, dar ceilalti zece, pe fetele carora se vedea surpriza cea mai intensa, priveau tot mai des catre capatul mesei unde statea Petrie, cu o figura împietrita. Parca toti voiau ca el sa vorbeasca, gândi Parridge, voiau ca totusi cineva sa se ridice si sa-i spuna generalului ca acest plan este sinucigas, o pura nebunie. Si Petrie, fiind participantul la raiduri cu cele mai vechi state de serviciu dintre cei de fata, parea cel mai potrivit sa spuna ceva.
— Si cu asta închei ce aveam de spus în legatura cu aceasta operatiune, concluziona Stoneham.
— Observatii ? întreba Dawnay superficial. Sa fie scurte. Daca nu sunt, atunci sa trecem la selectarea echipei...
Poate ca nu din întâmplare, îsi apleca privirea asupra unei foi de hârtie, dar ceva din atmosfera încinsa îl facu sa si-o ridice din nou. Toti se uitau spre capatul mesei, unde Petrie se ridicase încet adresându-i lui Parridge un zâmbet de scuza, dupa care privi spre celalalt capat al mesei cu o expresie mai putin amicala.
— Va cer permisiunea sa vorbesc, domnule general, spuse el linistit.
— Va trebui sa fii foarte scurt, repeta Dawnay. Termenul misiunii e prea aproape ca sa ne lungim cu vorba.
— Îmi permit de asemenea, domnule, sa spun ca si termenul unui alt dezastru e foarte aproape. Ar trebui sa...
— Ai putea sa ne explici ce întelegi prin aceasta remarca ?
Tonul vocii lui Petrie era la fel de linistit ca si expresia fe?ei:
— Ma gândeam ca ati ajuns si dumneavoastra la con-cluzia ca raidul condus de Lawson a fost un dezastru complet.
— Dar ai spus un alt dezastru, îl acuza generalul.
— Asa si este. Ma refeream la planul domnului capitan Stoneham. A lansa un comando de sabotaj drept peste Messina e totuna cu a-i lasa sa cada peste arici cu tepi de fier. Acolo e zona cea mai puternic aparata a insulei...
— Trebuie sa ne asumam riscul. Avem numai patruzeci si opt de ore.
— Asta înseamna ca nu ne putem permite nici o greseala, nu-i asa, domnule ? întreba Petrie, cordial. Aceasta a doua echipa trebuie sa-si duca la capat misiunea, ori va fi prea târziu — prea târziu ca sa mai trimitem o alta echipa. De data asta ar trebui sa reusim. Debarcarea cu parasuta e oricum exclusa, e de la bun început condamnata...
— Si de ce ? mârâi Dawnay.
— Tocmai din cauza termenului pe care l-ati mentionat, domnule. Mai întâi de toate, echipa va trebui coborâta noaptea, când luna e sus, asa ca va fi cu siguranta observata. Iar prima conditie e ca echipa sa ajunga în Sicilia fara ca inamicul sa afle de sosirea ei. În al doilea rând, echipele de parasutisti aproape întotdeauna se disperseaza pe masura ce coboara si pierd un timp pretios încercând sa se regrupeze. Iar în Sicilia e foarte posibil ca oamenii sa se piarda unul de altul definitiv. Dupa parerea mea, parasutarea trebuie exclusa.
— Alte observatii ? întreba Dawnay, fara sa încerce a-si ascunde sarcasmul muscator al vocii si uitându-se la ceas ca si cum ar pune capat întrunirii.
— Multe, domnule. De fapt, mi-e teama ca în planul domnului capitan Stoneham nu gasesc nici un singur punct care sa-mi placa. Domnia sa a mentionat ca echipa ar trebui sa fie formata din noua oameni. Ar fi cu mult prea multi — chiar daca s-ar deghiza în tarani sicilieni, ar atrage iute atentia asupra lor; iar în cazul unei urgente, pur si simplu s-ar calca pe picioare unul pe altul; si, pe deasupra, veti avea greutati sa adunati un numar atât de mare de oameni care sa vorbeasca fluent italiana...
— Dar trebuie sa avem în vedere ca multi vor cadea, obiecta cu agresivitate Dawnay.
— Tocmai de aceea : daca vor fi câteva victime, ele vor fi imediat descoperite, ceea ce va duce la esecul întregii actiuni...
— Dar de la ce ti se trage mania asta, ca toti sa vor-beasca italieneste ?
— Pentru ca numai în acest fel oamenii s-ar putea deplasa cu încredere ca civili, cetateni ai insulei, si asta i-ar putea ajuta sa se miste mai repede. Si asa revenim la problema principala, aceea a termenului pe care l-ati mentionat.
— Atunci cam din câti oameni crezi dumneata ca ar trebui sa fie formata echipa, domnule maior Petrie ? întreba Dawnay aplecându-se peste masa.
Atmosfera din cort devenise foarte tensionata. Nimeni nu se mai misca, atenti cu totii sa auda fiecare cuvânt si precauti sa nu se implice în duelul dintre cei doi.
— Eu as trimite doar doi oameni...
— Doar doi ! exploda Dawnay.
— Nu mai multi, domnule, insista Petrie. Si înca un aspect. Domnul capitan Stoneham a enumerat armamentul pe care-l va lua echipa. Mi se pare cu mult prea greu: aceasta trebuie sa ramâna o echipa de sabotaj, nu de atac. Trebuie sa patrunda pe ascuns în spatele liniilor inamice, trebuie sa ajunga pe puntea bacului Cariddi înainte ca nemtii sa-si dea seama ca ei se afla acolo...
Se opri în mijlocul frazei pe când Dawnay se rasuci în scaun, privi spre omul care tocmai intra pe usa cortului, se ridica în picioare si saluta. O secunda mai târziu, fiecare se ridica si se stabili o liniste atât de totala încât se putura auzi izbiturile norilor de nisip în pânza cortului. Noul venit era un om scund, îndesat, musculos, cu nasul lung si purta pe umerii kaki însemnele de general-locotenent având pe cap o bereta de tanchist.
— Dawnay, o sa iau eu în primire sedinta, spuse el grabit, dupa care se aseza în capul mesei. Va rog sa luati loc, domnilor, sa continuam discutia. Cam unde ai ajuns, Dawnay ?
Omul scund asezat sub lampa domina clar întrunirea, nu numai ca rang, ci si ca persoana, si-i sugera lui Petrie imaginea unui arc întins care abia astepta sa se destinda, asa cum statea ascultându-l pe generalul de brigada si privind între timp spre celalalt capat al mesei. Generalul Sir Bernard Strickland îsi intrase în rol.
Cu un gest nerabdator, întinse o mâna osoasa catre capitanul Stoneham si acesta îi întinse foaia care cuprindea planul pe care tocmai îl prezentase. Strickland se uita peste ea în timp ce asculta spusele lui Dawnay, privind totodata, din nou, spre capatul celalalt al mesei. Parridge se foia nelinistit pe scaun: acum stia de ce fusese chemat si Petrie la aceasta întrunire. Numele sau fusese adaugat pe lista chiar de generalul Strickland. Omul acela marunt se ridica în picioare, mototoli foaia de hârtie în palma si o arunca pe masa.
— Domnule capitan Stoneham, data viitoare adu aici un cos de hârtii — sigurul loc unde si-ar putea gasi locul potrivit un astfel de gunoi. Planul dumitale merita sa fie aruncat la câini.
— Da, domnule, raspunse Stoneham nervos.
— Si te rog sa te prezinti la mine la raport la ora 8,00. Si dumneata, de asemenea, Dawnay. Si acum, domnule maior Petrie, spune-mi cum ai putea scufunda dumneata acest bac Cariddi.

Petrie explica metoda de a patrunde nevazuti pe docurile din Messina si Strickland o aproba. Generalul se ridicase si strabatuse cortul spre capatul celalalt, ca sa se apropie de Petrie si sa-! asculte cu atentie cu bratele încrucisate la spate; si în timp ce asculta, nu-si desprinse privirea de pe fata lui.
— Si cam câti oameni ar trebui pentru treaba asta ? întreba el.
Se bâlbâia un pic, dar asta parea ca da forta mesajului, asa ca Petrie, amintindu-si de reactia lui Dawnay, ezita o clipa.
— Haide, spuse Strickland, atunci când voi ajunge eu în Sicilia, voi putea strivi inamicul pe loc, dar nu pot face asta fara tine. Atunci când ajung eu acolo, feribotul trebuie sa se afle la treizeci de metri sub mare.
— Trei oameni ar fi de-ajuns, spuse Petrie linistit. Daca ar fi mai multi, ar pune în pericol succesul întregii expeditii.
— Crezi ca-s de ajuns trei ?
— Sunt sigur ca da. Unul dintre ei, care va conduce operatiunea, trebuie sa vorbeasca fluent italieneste; cel de al doilea ar trebui sa fie un expert în mânuirea explozivilor — iar el se afla deja în Sicilia. Ma refer la sergentul Len Fiel- ding, radiotelegrafistul cu care am lucrat acolo. Din întâmplare, el se pricepe foarte bine si la mânuirea explozivilor si, de asemenea, vorbeste bine italiana. Cel de al treilea membru al comandoului ar trebui sa fie si al doilea la comanda si, de asemenea, sa stapâneasca bine limba. Unul dintre cei doi ofiteri trebuie sa stie destul despre explozivi pentru a-l putea înlocui pe Fielding în caz ca se întâmpla ceva cu el.
— Si despre echipament ce crezi ?
— Câte o arma la fiecare om, una care poate fi usor ascunsa. Cutite si vreo treizeci de kilograme de exploziv puternic. Cam asta-i tot. Echipa trebuie sa fie în stare sa alerge tot atât de repede ca iepurii, sa se ascunda iute în caz de pericol si sa nu se încurce cu armament greu.
— Si consideri ca un radiotransmitator ar fi armament inutil ?
— Se întelege. Oricum, agentul nostru italian de la Messina, Gambari, are propriul sau transmitator. Daca echipa ar avea nevoie sa transmita vreun mesaj, l-ar putea folosi pe acesta.
— Si unde ar trebui sa debarce comandoul ?
— La Palermo.
În cort se auzi un fel de suspin înabusit în timp ce Petrie arata cu degetul harta, punctând orasul sicilian pe care-l po-menise. Strickland se încrunta pentru prima oara.
— Dar orasul asta se afla la aproape doua sute de kilo-metri departare de Messina, spre vest.
— Inamicul nu va banui niciodata ca tocmai acolo va avea loc o debarcare — aceasta-i ideea, si nu numai atât. Exista doua laturi ale problemei, explica Petrie cu convingere. Prima dintre ele consta în a debarca nevazuti într-o zona în care ei nu s-ar astepta vreodata, pentru ca atât Messina, cât si împrejurimile ei sunt împresurate de inamici, nemti si italieni. Raidul lui Lawson i-a alertat deja pe coasta nordica, spre vest de Messina, asa ca o debarcare acolo pare exclusa. Am luat contactul cu Palermo si am aflat ca acela e cel mai bun loc de acostare. Si ceea ce-i mai important, e ca de acolo vom avea un mijloc de transport rapid de-a lungul insulei...
— Pe soseaua de pe coasta de nord, direct de la Palermo la Messina ?
— Nici vorba, asta ar fi prea periculos. Se spune ca cel putin o jumatate de divizie a fost adusa spre vest de Cefalù. Priviti, domnule general, echipa trebuie sa parcurga întreg acest drum întortocheat prin interiorul insulei... Cu degetul, Petrie indica un drum care strabatea prin inima Siciliei. Pe aici trupele inamice sunt foarte slabe, asa ca echipei îi va veni usor sa se miste. Si, pe deasupra, cred ca Gambari va putea veni de la Messina spre mijlocul drumului ca sa-i întâmpine pe cei din echipa, aici, la Scopana. Gambari e un individ foarte important în acest plan, el stie bine cursele Cariddi-ului peste strâmtoare.
— Treaba asta pare ca are sens, spuse Strickland, aplecându-se peste harta pentru a verifica ruta, în timp ce Parridge se uita la ceas. Arata 10,30 noaptea. De obicei, ge-neralul avea un program foarte strict: se scula la sase dimi-neata si se baga în pat nu mai târziu de 9,30 seara. Încalcarea aceste rutine sublinia de fapt importanta deose-bita pe care el o acorda operatiunii. Strickland mormai ceva în semn de aprobare, dupa care-l fixa din nou pe Petrie.
— Spuneai ceva despre un transport rapid de la Palermo. Cum vor reusi sa faca asta ?
— Acesta-i celalalt motiv pentru care echipa ar trebui sa debarce acolo. Avem nevoie de ajutor. Petrie facu o pauza. Vom recurge la ajutorul mafiei.
Strickland îsi scarpina barbia, cazut pe gânduri; Petrie îl socase, dar avu grija sa nu i se citeasca uluirea pe fata.
— Vrei sa spui prietenii tai sicilieni din rezistenta, nu-i a?a ?
— Daca acestia ar fi singurii nostri prieteni, atunci ar fi nevoie, poate, sa mai adunam prin jur si câtiva dusmani, spuse Petrie.
— Dar chiar crezi ca-i putem folosi ?
— Cartierul General al Fortelor Aliate îi foloseste deja de luni de zile pentru a aduna informatii despre miscarile trupelor inamice din insula. Mi-am petrecut opt saptamâni în Sicilia ca sa coordonez aceste activitati si chiar americanii si-au trimis propriii lor agenti ca sa ia legatura cu mafia. Au eliberat din închisorile lor mafioti renumiti ca sa ajute reteaua siciliana.2 Nu-mi prea place ideea, dar pe insula asta reteaua mafiota este cel mai apropiat lucru de ce s-ar putea numi rezistenta, îndeosebi pentru ca politia lui Mussolini i-a vânat înca dinainte de razboi. De fapt, numai pe ei ne putem sprijini acum.
Colonelul Benson interveni în discutie si Strickland se întoarse catre american.
— Domnule, Petrie are dreptate în privinta trimiterii oamenilor acolo. Iar unii localnici vor trebui folositi mai târziu în guvernul provizoriu de dupa eliberare. Mafiotii vorbesc siciliana si, mai mult, îsi pot tine oamenii sub control în timp ce noi ne vom continua operatiunile pe insula.
— Stiu toate acestea ! spuse generalul cu un gest enervat. Te-am întrebat, domnule maior Petrie, unde vom putea gasi vreun mijloc de transport la Palermo.
— Mafia poate asigura transportul — fie cu o camioneta de zarzavaturi, fie cu un automobil. Astfel oamenii nostri vor putea pleca repede de la Palermo spre Messina pe un drum laturalnic. Si cel de al treilea motiv pentru care as recomanda Palermo ca loc de debarcare e ca acesti oameni vor avea nevoie de un ghid, un sicilian de prin partea locului, care sa-i poata conduce cu bine pâna la destinatie.
— Si exista asa ceva ? întreba Strickland. Vreun sicilian de încredere ? Stiu ca toti sunt o banda de tâlhari, desigur. Dar poate ca ai întâlnit prin Palermo vreun om în care sa avem macar un strop de încredere.
— Cred ca da. Nu exista decât un singur om care ne-ar putea ajuta, si acesta are forta necesara sa treaca comandoul de sabotaj de-a lungul întregii insule, exact la timp ca sa-si îndeplineasca misiunea. Petrie facu o pauza, întrebându-se care va fi reactia generalului. E vorba despre Scelba.
— Tocmai ticalosul ala ! replica Strickland cu amaraciune. E cel mai teribil cutitar de pe malurile Mediteranei.
— Cred ca-l subestimati pe Scelba, domnule, spuse Pe-trie cu blândete. E cel mai mare cu?itar la nord de ecuator. Mai teribil decât oricare partizan comunist pe care l-am întâlnit în Grecia. Si tocmai din cauza asta eu as alege Paler-mo ca loc de debarcare. Nu numai ca el e seful mafiei clan-destine din zona, dar controleaza înca pe toti mafiotii din porturile Siciliei, inclusiv din Messina.
Petrie facu o pauza pentru ca toate observatiile sale sa-si faca efectul.
— Te gândesti cumva la zona portului ?
— Tocmai la asta ma gândeam, domnule. Scelba îsi poate folosi oamenii ca sa strecoare echipa de sabotaj prin docuri — si, cum bine sti?i, e vorba de una dintre cele mai bine pazite zone din Europa.
— Dar esti încredintat ca Scelba va face toate acestea pentru noi ? întreba Strickland.
— Pe deplin încredintat, domnule general — daca-l platiti cât trebuie. Platindu-l bine îi puteti dobândi loialitatea.
— Si cam care e pretul ?
— Din câte stiu, el ar vrea sa capete o pozitie oficiala în administratia stabilita de Aliati dupa cucerirea Siciliei. Pro-babil ca va cere sa fie numit prefect al provinciei Palermo, dar s-ar multumi si cu postul de primar al orasului Palermo.
— Treaba asta va fi decisa de autoritatile civile. Dar esti tu, care ai mai fost pe acolo, gata sa-l recomanzi pentru un astfel de post ?
Petrie îsi desfacu bratele cu un aer de resemnare.
— Daca ar fi dupa mine, nu l-as numi nici macar maturator de strada. Pare un santaj de proportii, legat de afacerile mafiei, si nu peste mult timp s-ar putea sa regretam legatura noastra cu ei. Dar daca vreti neaparat sa facem treaba asta, atunci trebuie sa colaborati cu Scelba.
— Asta-i deja politica, spuse Strickland cu dispret. Sar-cina mea e sa câstig razboiul. Echipa va trebui sa plece mâine noapte, iar eu îi pot promite oricând lui Scelba ca poate deveni primar, si sa ma gândesc mai târziu ce-am sa fac. Iar acum, singura întrebare care mai ramâne: cine anume pleaca ? Am retinut urmatoarele conditii, care se cer de la comandantul detasamentului, si numara pe degete: unu, sa vorbeasca fluent italieneste; doi, sa cunoasca Sicilia; trei, sa stie câte ceva despre explozivi. Si mai exista o a patra conditie pe care nu ai mentionat-o: cei care pleaca trebuie sa fie în stare sa-l convinga pe ticalosul acela, pe Scelba, ca trebuie neaparat sa coopereze cu noi. Asa e ?
— Da, domnule general.
— Îti dai seama, maior Petrie, ca toate conditiile pe care le-ai enumerât te descriu tocmai pe dumneata ?
— Tocmai ma gândeam ca da, raspunse Petrie, fara cine stie ce entuziasm.
Parridge se apleca spre Petrie, astfel încât generalul sa-l vada în timp ce vorbea.
— Fara îndoiala ca nu ati fost informat, domnule general, ca maiorul Petrie pleaca într-un concediu îndelung amânat, începând de mâine dimineata.
— Înteleg ! spuse Strickland, privindu-l aspru pe Petrie. În acest caz, el ar trebui sa aleaga repede între a pleca în concediu si a se considera în stare sa treaca pe insula si sa scufunde bacul Cariddi spre folosul nostru, al tuturora.
— Cred ca as putea face eu treaba asta, spuse Petrie linistit. L-as lua pe capitanul Johnson ca secund.
— Acest cred nu e suficient ! spuse Strickland, în picioare si cu mâinile pe solduri, privindu-l fix pe ofiter. Succesul debarcarii depinde foarte mult de scufundarea acestui bac.
— Pot face eu treaba asta — în masura în care mi se va permite sa-mi planuiesc singur actiunea.
— Sunt de acord. Si acum o sa ma bag în pat.
Se întoarse sa plece, dar Petrie vorbi din nou si generalul se rasuci pe calcâie pentru a-l auzi.
— E vorba de Divizia 29 de Blindate, domnule general. Care-s ultimele rapoarte asupra ei ?
— Buna întrebare ! Stirile cele mai recente spuneau ca e deocamdata cantonata prin zona Napoli, se încrunta Strick-land. Asta se întâmpla ieri. Avioanele noastre de recunoastere au fotografiat zona cu regularitate, dar cerul a fost complet înnorat în ultimele douazeci si patru de ore. Banuim ca se mai afla înca acolo.
În timp ce generalul iesea din cort si conversatiile din jur reîncepura, Petrie avu grija sa nu priveasca peste masa aglomerata. Fara sa se uite într-acolo, ghicea expresiile celor din jur. Nu numai simpatie, ci si usurare — usurare ca nu ei vor fi aceia care vor pleca în misiune.

La Cartierul General german din sudul Europei, un barbat cu fata rotunda si bine cladit statea pe balconul unui palazzo din Napoli, asteptând un telefon sa sune în camera din spatele sau. Feldmaresalul Albert Kesselring era unul dintre cei mai capabili comandanti ai Axei — poate pentru ca era si unui dintre cei mai independenti — si, pe cât putea, ignora ordinele cam dogmatice care soseau de la Cartierul General Suprem din Prusia Orientala. Si de data aceasta avea sa ia o hotarâre de unul singur, hotarâre pe care o considera necesara din cauza recentelor rapoarte ale serviciului de spionaj care ajunsesera pâna la el. Porturile din Africa de Nord zumzaiau de trupe si de vase de razboi, iar unele unitati de ambarcatii amfibii ale Aliatilor, imense, fusesera deja lansate la apa din Alexandria. Se mai zvonea, de asemenea, ca un convoi imens era pe cale sa ajunga spre Gibraltar, direct din Statele Unite. Era deci timpul sa actioneze, sa-si dea propriile sale ordine.
La zece noaptea statea în întuneric. Pe cerul acoperit nu se vedea luna si se ruga sa ramâna tot asa si-n orele urmatoare. Deodata telefonul suna, târâitul insistent ames- tecându-se cu tropaiturile unei santinele pe pavajul de piatra de afara. Kesselring zari în graba si ridica receptorul.
— Tu esti, Klaus ? Cum e la voi ?
— Suntem gata, domnule.
Generalul Rheinhardt, comandantul general al Diviziei 29 de Blindate, fusese întotdeauna zgârcit la vorba. Prin usa cortului sau putea vedea silueta unui tanc Mark IV, cu echi-pajul asezat lânga el, cu uniforme în regula, complet pregatit si în stare de alarma. Gata de actiune.
— Klaus, trebuie sa porniti imediat. Stiu ca podurile sunt surpate, asa ca va trebui sa ocoliti mult, dar as vrea sa bagati cât mai multa viteza puteti. Va veti îndrepta catre pozitia B.
— Dar ei au debarcat deja ?
— Înca nu, dar vor veni — curând. N-am nici o îndoiala despre locul unde vor veni, te voi tine la curent. Sper ca nu ati intrat în panica.
— Totul e normal. Asta-i tot, domnule ?
— Da, deocamdata. Salut, Klaus.
Telefonul se auzi tacanind la celalalt capat înainte de a pune el receptorul în furca, dar mai asculta câteva clipe zgo-motele de pe linie. Se mai aflau înca la lucru tipii de la Ges-tapo ? Oricum, n-avea ce face: fusese destul de grijuliu sa nu spuna ce avea în minte, iar Klaus va actiona repede. Kessel- ring avusese dreptate în banuielile sale. Dupa numai saizeci de secunde dupa ce terminase convorbirea telefonica, Rheinhardt îsi trimitea deja ordinul. Dupa treizeci de minute, un suvoi de vehicule blindate se deplasa catre sud sub adapostul noptii si al norilor, îndreptându-se spre Calabria si dupa aceea catre coasta dinspre est a strâmtorii Messina.

(va urma)