Demascarea (3)

Grigore Dumitrescu

Uşa se închide în spatele nostru... Rămân, pentru un moment, sprijinit de priciul gol din stânga mea. Câteva pâlcuri de deţinuţi; parcă ne aşteaptă. Nu cunosc pe nimeni. Sunt cincisprezece-şaisprezece.

De-a lungul pereţilor, pe priciurile acoperite ca şi anul trecut de aceleaşi scoarţe în formă dreptunghiulară din resturi de stofă împletite, e loc mult prea mult pentru cei ce ne găsim aici.

E atât de luminoasă camera 4 Spital!

Îmi aleg un loc lângă fereastra din partea de apus a camerei. Lângă mine, în dreapta, se instalează Dinu Georgescu. În faţa mea, două perechi de paturi de fier suprapuse şi lângă ele, alte două, simple, lipite unul de altul. în mijlocul camerei, o masă lungă de vreo trei metri. Fac o plimbare: treizeci de paşi până la celelalte două ferestre din partea de răsărit. Văd, la patru cinci sute de metri distanţă, halta de cale ferată şi, mai departe, zăvoiul întins al Argeşului.

A căzut zăpadă puţină; cerul e senin sticlă.

Uşa se deschide şi prim-gardianul Mândruţă aduce încă vreo două zeci şi cinci de deţinuţi. Acum, trebuie să fim cu toţii, şaizeci şi patru, şaizeci şi cinci.

Fiecare, îşi caută un loc pe prici ...

De-a lungul camerei, pe mijloc, e un adevărat bulevard în miniatură: plimbări în grupuri de doi, trei, discuţii. Iată-ne deci, instalaţi mai omeneşte... loc de plimbare, lumină, vedere deschisă spre răsărit şi apus.

Dau şi de un cunoscut; am stat împreună, tot aici, anul trecut: Balanişcu, şeful Frăţiilor de Cruce din Moldova. Era considerat cel mai bun student la matematici al lui Abramescu, la Cluj; se dedicase logicei matematice.

Ne dăm mâna, stăm puţin de vorbă:
— Unde sunt ceilalţi, din grupul Cluj, îl întreb.

Sunt toţi aici, răspândiţi prin diferite celule. Numai de Maniu nu mai ştiu nimic; a fost scos de aici şi dus la infirmerie. Ajunsese în ultimul grad cu TBCul. Şi n'avea decât douăzeci şi şase de ani. Mi-e teamă, că nu mai e printre cei vii.

Zâmbeşte amar! Apoi, se îndreaptă cu paşi mici spre locul lui pe prici. îşi aranjează puţin lucrurile. E slab, încovoiat de spate, cu faţa palidă. Pare îngrijorat! Ai impresia că-i e teamă de ceva ascuns.

Îmi amintesc de Maniu şi de ceilalţi.

Octombrie 1948... Când am fost introdus în această cameră am dat de oameni ticsiţi pe priciuri. Am rămas neorientat, în faţa a optzeci, nouăzeci de priviri aţintite asupra mea.

Cum să-mi fac loc? De la uşă, doi metri mai departe, numai priciuri. Pe ele, oameni lungiţi sau stând turceşte. Tunşi chilug, feţe scobite, piele cadaverică. Mă dau un pas înapoi; îmi trădez, aşa, impresia: primul contact e respingător; trebuie să-mi fac loc între aceste cadavre vii, cărora li se mişcă numai ochii în fundul orbitelor.

Mi-au ghicit gândul:
— Nu e aşa, că nu suntem atrăgători? Trebuie însă să te obişnuieşti mai repede cu noua dumneatale situaţie şi trebuie să ţi-o spunem dinainte, peste şase, şapte luni, vei arăta la fel ca noi.

Mi se face loc lângă fereastră...

Aflu că toţi de aici au fost aduşi de la Penitenciarul Cluj; un lot de trei sute. Ceilalţi sunt repartizaţi, în celule sau în alte camere. Fac parte din centrul legionar Cluj şi au fost arestaţi la 15 Mai 1948. Toţi sunt studenţi. Sunt din grupul Nicolae Pătraşcu, numai vreo cinci, şase sunt din grupul Radu Mironovici.

Mai aflu că penitenciarul e peste măsură de aglomerat; într'o celulă de doi oameni, se găsesc şase, şapte, ba chiar şi opt. Că această cameră se numeşte 4 Spital, fiindcă până acum un an, era aici, spitalul închisorii.

Ridică mâna spre mine; faţa-i galbenă i se schimonoseşte, pentru un efort să vorbească; din buzele-i livide scoate două cuvinte:
— Proaspăt arestat!?

Câţiva, în jurul lui, îl privesc îngrijoraţi.
— Îi dăm din porţia noastră de mâncare, fiindcă administraţia închisorii nu i-a acordat, în plus, decât o ceaşcă de lapte pe zi.

Trec câteva zile... Maniu e mutat la infirmerie. în ceea ce priveşte administraţia, îmi dau seama la ce trebuie să mă aştept, când e vorba să-şi arate cruzimea.

Cât despre partea legionarilor, ca la un semn, îşi privesc camaradul cu duioşie şi în tăcere. În urma lui, optzeci de oameni îşi fac semnul crucii. Nu e numai un semn de credinţă, dar şi angajamentul solemn de răzbunare...

În dimineaţa asta — aici în camera 4 Spital — mă simt mai bine; mizeria care am dus-o de un an şi mai bine parcă s'a şters din faţa ochilor: întunericul din celulele Securităţii, zidurile Jilavei, camera 8, grota în care am stat şase luni, camera de la subsol până acum o oră...

În capul priciului, chiar lângă fereastră, noul meu vecin. Face parte din grupul de paisprezece, cincisprezece, care l-am găsit aici.

De vreun metru şaizeci şi opt, cap oval, un nas prea subţire, ochi căprui, melancolici, îţi dă impresia unui elev de liceu trăit mai mult în internat. Arestat înaintea mea cu vreo şase luni şi având o condamnare de douăzeci de ani, pare un om total descurajat. E atât de slab, numai pile şi os. Aflu că e legionar şi că a fost recrutat în Frăţiile de Cruce în 1940. Să tot aibă douăzeci şi şase de ani.

Se uită pe fereastră cu privirea pierdută. O rază oblică de soare îi descoperă şi mai mult suferinţa.
— Mă numesc Ion Popescu şi sunt de la Craiova, mi s'a recomandat vecinul.

Observ că mâna dreaptă şi-o mişcă greu, cu dureri care îi schimonosesc faţa. Ceea ce face, să-mi aduc aminte de urletele venite de aici!

Îl intreb, arătându-mă indiferent;
— Dar, ce ai la mână? Parcă n'o poţi mişca bine!

Puţin surprins de întrebare, tresare. Apoi, după câteva secunde, cu un aer de siguranţă:
— Nu e nimic grav, am alunecat şi am căzut pe mână. E numai o uşoară scrântitură.

Sunt sigur că nu spune adevărul. După o lungă ezitare, mă hotărăsc şi-1 întreb:
— Când ai fost adus în camera asta?
Popescu, fără să se uite la mine, trist:
— Sunt aici de şase săptămâni.

E atât de zgârcit la vorbă, dar insist. E momentul să aflu ceea ce mă munceşte:
— De jos, de la subsol, am auzit în două rânduri câte un urlet. Au fost atât de groaznice, încât m'au înfiorat. Şi au venit cam de aici, din partea asta a închisorii.

Popescu clipeşte din ochi înainte să răspundă:
— Un urlet?

Apoi, îşi mişcă capul în semn de nedumirire:
— N'am auzit aşa ceva.

După care îşi întoarce faţa spre fereastră.

Îi caut pe ceilalţi veniţi cu mine de la subsol. Sunt răspândiţi prin cameră. Miulescu, Mătăsaru şi Burcea şi-au întâlnit un cunoscut de la Bucureşti. Băleanu şi Fuchs, cu mâinile la spate, se plimbă de-a lungul camerei. Dinu Georgescu vine la mine, mă trage de mână şi-mi spune discret:
— Urletele au mai fost auzite şi de alţii. Mi-au spus chiar acum câţiva, din cei aduşi după noi. Le-au auzit şi ei, venite tot de aici.

Îl privesc cu atenţie, punându-mi întrebarea: cum se face atunci, de nu ştie nimic Popescu?

Dau să-i spun ce-am aflat, sau mai bine zis ce n'am aflat, când gardianul, în uşă, face un semn unui deţinut de parcă i-ar fi o veche cunoştinţă.

Amândoi trag apoi înăuntru hârdăul cu terci.

Trebuie să fie şeful camerei, îmi zjc, uitându-mă mai cu atenţie la deţinutul care vorbeşte cu gardianul.

Se scurg câteva minute, de parcă nu se mai sfârşesc, până trec la împărţirea terciului.

Distribuirea o face şeful camerei. Stăm în rând, cu gamelele în mână. Gardianul e mereu lângă uşă. Am ajuns la hârdau; îmi primesc porţia. Mai mult încă, gardianul îmi zâmbeşte. După câteva minute iese.

Mâncăm în linişte, fiecare la locul lui.

Şeful camerei şi încă cinci, îşi i-au micul dejun în picioare, rezemaţi de masă.

Radem gamelele, să nu mai rămână nici-o urmă. Apoi le spălăm, cu apă puţină, deasupra unei doniţe. E sub prici, în partea opusă locului unde stau eu. E acolo şi o tinetă. Aici, administraţia închisorii pare îngăduitoare: şeful camerei intră şi iese! A făcut-o de câteva ori. în uşa întredeschisă, vorbeşte chiar cu directorul penitenciarului. E acelaşi de anul trecut, Dumitrescu. Să nu-ţi vie să crezi!

Câtă diferenţă de izolarea de la subsol!

Şeful camerei intră şi închide uşa după el.

E mişcare multă. Se discută — câte doi, trei, unii se plimbă, alţii au pus stăpânire pe fereastră.

Eu, taciturn, la locul meu. Mă uit afară, la albastrul cerului; sunt îmbiat la libertate... apoi mă las pradă visării...

Deodată sar, trezit din reverie.

Un ordin puternic, o voce metalică, ieşită dintr'o gură duşmană, îmi dă un fior:
— Nimeni nu mai mişcă.

Ordinul a fost atât de puternic şi categoric, încât într'adevăr, nimeni nu mai mişcă! Rămânem înlemniţi; e ca un film oprit.

Sunt zăpăcit! Fac un efort să-mi adun gândurile. De lângă uşă, şeful camerei iese dintr'un grup de vreo cinci, şase. Face câţiva paşi spre mijlocul încăperii. Îşi roteşte privirea peste noi. E încruntat, strânge din buze. Tot puternic, şi cu aceeaşi duşmănie în voce, strigă:
— Fiecare trece imediat la locul lui.
Executarea se face fără şovăire. E o treabă de câteva secunde.

Surprinşi de o asemenea întorsătură în viaţa de închisoare, rămânem muţi. În privirile tuturora e întipărită uimirea. Dar văd că şeful camerei se pregăteşte să ne mai spună ceva. De data asta, calm, răspicat, continuă:
— Din acest moment, nimeni nu mai are voie să vorbească, nimeni nu are voie să facă vreun semn.

Asta înseamnă că nu trebuie să vă mişcaţi nici pleoapele. Capul îl ţineţi drept înainte şi privirea fixată la un metru, în faţă pe ciment.

Încerc totuşi, pentru o clipă, să văd ce fac ceilalţi. O mişcare a ochilor în sus, spre priciul de vis-a-vis: Băleanu şi Fuchs respectă cu desăvârşire ordinul. Încă o încercare; mişc ochii la dreapta, spre uşă: prin zgârieturile vopselei de pe geam, îmi dau seama că de afară suntem observaţi. Nici nu s'ar putea altfel! De asta nu mă îndoiesc şi nu cred că se îndoieşte nimeni.

Dinu Georgescu, lângă mine, e statuie.

În clipa urătoare, o constatare mă ulueşte: Popescu lipseşte de la locul lui. E împreună cu ceilalţi, pe care i-am găsit aici, când am fost introduşi în cameră. Toţi sunt în jurul şefului camerei; le vorbeşte, mai mult în şoaptă.

Individul e înalt, de vreun metru şaptezeci şi opt, nas în formă de şa, buze subţiri şi mereu umede, un corp atletic şi nu e slab ca noi ceilalţi. Pe cap are o şapcă gri; vestonul şi pantalonii de schi, aceeaşi culoare. Să tot aibă, douăzeci şi şapte, douăzeci şi opt de ani.

Dar iată că iese din grup şi se îndreaptă spre priciul meu. Inima-mi zvâcneşte! Se opreşte în faţa unuia, pe care nu-1 pot vedea. îi spune rar, ameninţător:
— Tu, ăsta, de ce-ţi mişti capul?

Are accent moldovenesc; cel puţin ştiu din ce parte a ţării e.

Cel ce-şi mişcase capul nu mai poate da o explicaţie: au şi sărit pe el cinci din oamenii şefului. Îl trag de pe prici. în câteva secunde e făcut ghem pe ciment. Dă să zbiere, dar unul îi şi înfundă pumnul în gură. E bombardat cu picioarele: număr vreo două zeci de lovituri... Şeful camerei strigă:
— Ajunge.

Victima e lăsată pe ciment. E tot ghem. Geme. Unul îl trage de umăr, în sus. I se dau mâinile la spate. Şeful, calm, încet:
— Apleacă-te în faţă, mă.

Omul execută ordinul. Se apropie la un metru de el; îi trimete un picior sub piept. Deţinutul e săltat câţiva centimetri şi cade cu toată greutatea pe ciment. Apoi e târât la locul lui, pe prici.

Tremur, mai mult de indignare, decât de teamă.

Încerc să analizez situaţia, dar puterea de discernământ îmi lipseşte.

Prin zgârieturile vopselei de pe gemul uşii disting mereu ochii duşmanului. E acolo, pe culoar; aici, înăuntru, e numai unealta lui. Oricum, individul n'ar putea trece la o astfel de acţiune din iniţiativa lui. Pe aceasta nici n'o poate avea!!!

Nu ştiu cum, dar prin minte îmi fulgeră un nume: Sile Constantinescu. Dacă cel din faţa mea ar fi cu vreo doisprezece ani mai în vârstă!

Nu ştiu cât o fi de adevărat, dar la Jilava am auzit, din mai multe guri, că ucigaşul părinţilor săi, de prin 1937, studentul la Chimie Sile Constantinescu, ar fi primit după 23 August o misiune cu caracter educativ în închisori. Am refuzat să cred că un degenerat, care şi-a ciopârţit părinţii şi apoi i-a pus la conservat în butoaie, în beciul propriei lor case, să ajungă să facă educaţie altora.

Dar în faţa mea e un alt degenerat (ceilalţi bătăuşi o fac din frică; nu trebuie să fii un profund cunoscător al fizionomiei oamenilor pentru a-ţi da seama de lucrul acesta). Felul cum îi lucesc ochii, buzele umede şi nasul în şa, îţi dau impresia că e congenital sifilitic.

O chestiune mă frământă: degeneratul este deţinut politic, e deţinut de drept comun sau e o brută scoasă din lumpenproletariatul din care partidul comunist şi-a făcut atâtea unelte?

Gândurile îmi sunt întrerupte: echipa de bătăuşi intră din nou în acţiune.

Aproape că nu-mi vine să cred ochilor! Au năvălit pe un deţinut de pe priciul de vis-a-vis. Văd o faţă palidă şi un corp încovoiat târât pe ciment. Brusc, victima scoate un strigăt, dar e imediat înăbuşit cu un prosop. Unii au bâte în mână, alţii curele.

Apoi victima e legată zdravăn la gură cu prosopul înnodat la ceafă.

Cel brutalizat trebuie să fi fost ofiţer de marină. Tunica de pe el mi-o spune.

L-au transformat într'un adevărat sac de antrenament de box; dar pentru patru, cinci deodată.

Primeşte lovituri sub coaste, care fac să-mi întrerupă respiraţia.

Victima geme în prosop. E lovit din toate părţile; cade pe ciment. Apoi, e călcat în picioare. Unul, în înghesuială, îi caută cu vârful bocancului burta. îi dă ultima lovitură. Fostul ofiţer de marină zace lungit pe spate! Degeneratul rânjeşte!

Bătăuşii, la rândul lor, suflă greu, obosiţi.

Fiinţe oropsite de o soartă vitregă!

Pentru o clipă, îl am pe Popescu în faţa ochilor. El şi alţii, n'au lovit. Şi are pe faţă atâta tristeţe, în ochi atâta durere, încât nu încape îndoială că a fost introdus în grupul celor cincisprezece fără voia lui. E groaznic, să ajungi să faci parte dintr'o asemenea echipă!

Degeneratul e acum cu piciorul pe victimă. II priveşte de sus cu o satisfacţie demonică.

Se apleacă peste el şi-1 trage de gulerul hainei. Din buzele-i umede iese un singur cuvânt:
— Banditule.

Apoi, după o pauză de câteva secunde:
— Bine mă, cum ai îndrăznit să-ţi dai cu părerea despre marxism. O nouă teorie asupra marxismului, ai? Tu îţi dai seama, că dacă n'ai fi avut norocul să te găseşti aici şi să fii « afară », clasa muncitoare te-ar fi strivit ca pe o ploşniţă. Crezi tu că muncitorimea şi partidul comunist ar îngădui aventurierilor să-şi dea cu părerea despre marxism?

Îi dă vânt înapoi şi-îi trânteşte o palmă, de-1 trimete la doi metri, grămadă pe ciment.

Mă întreb, când va lua sfârşit această dementă acţiune, în care secundele ţi se par ore!

Cu capul mereu înainte, îi urmăresc însă cât pot pe ceilalţi cu coada ochiului. N'am să uit niciodată teama care e întipărită pe feţele lor!

Urletele de moarte, venite de aici zilele trecute şi care au pătruns până la subsol, fac să mărească îndoit teama.

Cât despre mine, am aceeaşi teamă, o am în tot trupul. Pentru prima oară simt moartea în jurul meu. Dar, astăzi, mai mult ca oricând, simt că sunt creştin; cu limba în cerul gurii fac semnul crucii...


Ciorba de prânz am terminat-o. Am reţinut că hârdăul a fost tras de degenerat înăuntru, fără ca gardianul să-şi mai fi arătat faţa.

Stăm toţi la marginea priciului, aproape lipiţi unul de altul, aşa cum am primit ordinul: nici o vorbă, capul înainte, fixat la un metru în faţă, pe ciment.

Degeneratul se odihneşte. E lungit pe patul lui de fier din faţa mea. Sade pe spate, cu mâna dreaptă sub ceafă, ochii fixaţi în tavan.

Patul de lângă el e ocupat de unul ce stă într'o rână, cu spatele la mine. Îmi pare că e cel care a dat ultima lovitură în burta fostului ofiţer de marină. Alţii, din grupa de teroare, stau rezemaţi de masă. Vorbesc încet între ei; mult prea încet ca să prind ceva. Patru bătăuşi fac de gardă: doi în partea de răsărit a camerei, doi în partea de apus. Se plimbă cu paşi mici, rari şi cu ochii mereu pe noi.

În faţa mea, la un metru, trece Popescu. Risc o fulgerătoare ridicare a ochilor. Privirile ni se întâlnesc, îşi închide ochii; semn de durere sufletească.

Fac o judecată despre cele ce se întâmplă aici: sunt introduşi în această cameră circa cincizeci de deţinuţi ca să fie terorizaţi de alţi cincisprezece; cu excepţia degeneratului şi poate a încă doi sau trei, ceilalţi sunt recrutaţi în echipa de bătăuşi, volens nolens, prin această cameră au trecut şi alţii înaintea noastră (urletele care le-am auzit la subsol); totul se execută după un plan bine stabilit; planul e dat de Ministerul de Interne.

Mă întreb apoi, care să fie scopul acestei acţiuni? Singura explicaţie pe care mi-o pot da deocamdată ar fi că, în închisori, ducându-se discuţii — de multe ori interminabile — asupra situaţiei politice internaţionale şi interne, conducerea penitenciarelor vrea să le pună capăt. Şi a găsit ca metodă, teroarea...

Aşa, îmi amintesc de perioada dintre Anul Nou şi luna Mai a anului trecut.

Sunt în una din camerele de la parter din coada T-ului (Penitenciarul Piteşti are forma acestei litere). Suntem două zeci şi cinci. în afară de mine şi încă patru, cinci, ceilalţi sunt legionari din grupul Cluj. Printre ei, Balanişcu, şeful Frăţiilor de Cruce din Moldova. (Trag cu coada ochiului la el; e pe priciul de vis-a-vis nu departe de ofiţerul de marină, zdrobit în bătaie.) Apoi, Dragoş Hoinic, curierul lui Horia Sima; a făcut de multe ori naveta între ţară şi Viena — între capul mişcării Legionare şi trupul ei. Îmi mai amintesc de Pop Cornel de la Facultatea de Medicină din Cluj şi de alţi Popi, toţi ardeleni. Mai târziu a fost adus în camera noastră Constantin Oprişan, şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară; om cu o deosebită cultură şi poet. Nu se lămurea deloc de ce a fost adus la Piteşti, fiindcă nu mai era student.

Discutăm mult; avem puterea s'o facem: baie regulată, la două săptămâni, primim lunar un pachet de trei kilograme cu alimente.

Ştim tot ce se întâmplă în lume; în lumea occidentală mai ales (în care legionarii nu prea au încredere: la entuziasmul meu faţă de lupta Americei pentru libertate şi democraţie dau din cap neîncrezători).

În fiecare după masă, către orele trei, primim pacheţelul cu telegrame — mare cât să-1 ţii în pumn. Îl prind din zbor, aruncat de afară printre zăbrele de un comandor de aviaţie. El face parte dintre cei patruzeci de deţinuţi de la Secret. Sunt toţi deasupra noastră, pe celular.

Sunt scoşi la plimbare în fiecare după masă pentru o jumătate de oră; trebuie s'o facă mergând în rând câte unul, cu capul în jos. Sunt însoţiţi de doi gardieni. Când li se termină plimbarea urcă treptele de sub fereastra camerei noastre, tot în rând câte unul. Un gardian e în capul rândului şi-şi face deci primul intrarea în clădire. Celălalt, e în coadă, care se află încă după colţul penitenciarului. Comandorul de aviaţie e totdeauna al şaselea sau al şaptelea din capul rândului. Când e pe scări nu poate fi văzut de gardieni. în acest moment îmi aruncă pacheţelul cu telegrame.

Câteodată, pentru două secunde, schimbăm câteva vorbe: — Cum procuraţi informaţiile?

Dă să răspundă, dar nu mai are timp. A doua zi, la acelaşi moment:
— Le primim prin semne făcute de la o casă de vis-a-vis de închisoare.

Explicaţia ne pare neverosimilă. Printre cei patruzeci e şi Amiralul Măcelariu (poate prin semne marinăreşti?). Telegramele au un scris ordonat, cu litere perfect egale. Sunt foarte scurte:

Bruxelles — Ieri, s'au întrunit în capitala Belgiei miniştrii de externe ai ţărilor care urmează să semneze Pactul Tratatului Nord Atlantic.

New-York — Preşeditele Statelor Unite, H. Truman, a declarat ieri la conferinţa sa de presă că America a sprijinit şi va sprijini totdeauna ţările oprimate.

Adeseori, ştirea e urmată de un comentariu: prin crearea NATO, nu va mai trece mult şi vom vedea din nou « Liberatoarele » americane brăzdând cerul albastru al ţării noastre, pentru a ne aduce eliberarea de ocupaţia sovietică.

De după graţii, a doua zi, dau comandorului de aviaţie semne de neţărmurită încredere în liberatoarele americane. Mi se răspunde cu un semn, care înseamnă şi din partea lui aceeaşi încredere neţărmurită.

Mai are timp să-mi spună:
— Vă rugăm foarte mult faceţi un pacheţel cu ceva de ale mâncării pentru Domnul Ministru Romniceanu. Noi nu avem dreptul la pachet. O să fie al patrulea după mine. Nu-1 lăsaţi.

Am făcut un pacheţel: circa o sută cincizeci de grame de slănină afumată, o bucată de cârnat de zece centimetri lungime, o bucăţică de brânză. A doua zi, la terminarea plimbării, stau cu pacheţelul la fereastră. Comandorul trece şi-mi arată patru degete. După el, al patrulea, un bătrân de-abia îşi trage picioarele. Nu ştiu ca vârstă are, dar mi se pare bătrân.

Îl privesc de sus, scot pacheţelul printre gratii. Omul îşi ridică mâinile tremurânde; prinde pachetul cu oarecare greutate. Apucă să spună:

Vă mulţumesc din toată inima...

Sunt adus la realitate: degeneratul se scoală, apoi trece în mijlocul camerei. Îşi aruncă o privire peste noi şi ne spune:
— O să fiţi aranjaţi pe priciuri în aşa fel, încât să nu fie unul lângă altul din aceeaşi organizaţie, sau care să se cunoască de afară.

Mai înainte însă, vă controlaţi buzunarele; nu e voie să aveţi asupra voastră vreun obiect tăios, cui sau ac. Vă uitaţi apoi, cu toată atenţia, la încălţăminte; dacă talpa e bătută cumva în ţinte, le scoateţi imediat. Executarea!

Cel puţin, cu această ocazie, pot să mă mişc puţin, să-mi frec pielea pe unde mă mănâncă; ultima baie am făcut-o în August, la Jilava. Azi e 21 Ianuarie; patru luni de zile.

21 Ianuarie! E coincidenţă?

Mă caut prin buzunare, scot ce am de scos, dar ziua de 21 Ianuarie nu-mi iese din cap: e ziua « rebeliunii », zi în care începe înfierarea legionarilor.

Între noi, cei aduşi de la subsol, nu e nici-un legionar, dar poate sunt ceilalţi douăzeci şi cinci, aduşi după noi. Dar cei cincisprezece, care i-am găsit aici? Cine sunt? Până acum ştiu numai cine e Popescu: legionar condamnat la douăzeci de ani. Dar e inofensiv şi arată atât de îndurerat de ce se întâmplă aici!

Îmi arunc ochii spre Balanişcu; dacă ziua de 21 Ianuarie, de astăzi, a fost aleasă pentru începerea terorii şi într'adevar nu e coincidenţă, ce va avea de îndurat, şeful Frăţiilor de Cruce din Moldova? Va fi terorizat în mod deosebit faţă ceilalţi? Va trebui să moară aici? Cine o fi scos urletul din ajunul Crăciunului? A fost Constantin Oprişan sau Dragoş Hoinic?

Terminăm cu scotocitul prin buzunare şi scoaterea ţintelor din ramele pantofilor. Eu am la pantofi două ţinte mici ca nişte pioneze, înfipte de mine în rama pantofului ca să ţină talpa, să nu rânjească. îmi zic că, nefiind tocmai ţine, le-aş putea lăsa la locul lor. (Parcă puiul de lup, nu e şi el tot lup.)

Cu aer de novice, întreb pe unul din cei ce ne păzesc:
— Să scot şi aste două pioneze?

Aude degeneratul. Se repede la mine, mă ia de guler şi apoi îmi arde o palmă. Mă trântesc la podea, lăsând impresia că am fost aruncat (palma primită n'a fost atât de puternică), după care mai mă rostogolesc odată. (în cazuri din astea e bine să dai satisfacţie.)

O primă constatare: n'are mână grea. Ce-o fi mai târziu, vom vedea!

Materialul interzis e adunat şi pus pe masă. Se începe aranjarea noastră pe priciuri. O face degeneratul. Eu sunt în cap.
— Tu, mă, ăsta cu pionezele, de ce culoare eşti? (să fac pe novicele, nu mai merge.)
— Ţărănist, zic eu.
— Dar, tu, mă? (Dinu Georgescu.)
— La fel.
— Marş de aici.

Operaţia a durat circa o oră. Dinu Georgescu e vis-a-vis. Lângă mine, în dreapta şi în stânga, doi legionari. Din întrebările puse de degenerat, am aflat că din cei douăzeci şi cinci, aduşi în cameră după noi, cel puţin douăzeci sunt legionari. Mai mult nu ştiu nimic: cum îi cheamă, ce vârstă au, la câţi ani sunt condamnaţi, de la ce universitate sunt! Nici nu pot să-i analizez cel puţin cu privirea; capul trbuie ţinut mereu înainte. Suntem aranjaţi, ca să zic aşa, în zig-zag; unul la marginea priciului, altul în spate, rezemat de zid, stând turceşte. Şi aşa mai departe. Eu sunt la marginea priciului, şi-mi, zic că ar fi fost mai bine in spate, să stau rezemat de zid.

În cameră e linişte! Degeneratul explică ceva în şoaptă celorlalţi, în jurul lui.

Ce s'o fi pregătind, Doamne!

Aici, nu mai poţi să-ţi faci un calcul, parcă ţi-e teamă să întrevezi clipa următoare!

Consfătuirea, în şoaptă, s'a terminat. Degeneratul dă ordin ca douăzeci de pe priciul de vis-a-vis să treacă în faţă, în rând, ca pentru un exerciţiu de gimnastică. Ni se arată figura ce trebuie executată: mâinile drept în sus şi lăsarea pe vine. Şi-apoi, sus, jos...

Cei douăzeci (e şi Dinu Georgescu între ei) încep la comandă executarea exerciţiului de gimnastică. în faţa lor sunt postaţi şase-şapte bătăuşi şi tot atâţia în spate. După douăzeci-douăzeci şi cinci de mişcări, unii încep să se clatine.

Şeful, de pe masă, strigă:
— Nu-1 lăsa Puşcaşule.

Cel căruia i-a spus Puşcaşu (înalt, plin la trup, cap fără expresie, mişcări lăbărţate) dă cu piciorul în pieptul victimei din faţa lui. Căzut jos, unul din spate îl loveşte în cap cu o curea. Victima îşi reia exerciţiul cu sforţări penibile să-1 execute perfect. Încă şapte-opt mişcări şi loviturile din faţă şi din spate reîncep cu o şi mai mare brutalitate.

Degeneratul strigă mai departe:
— Bravo Steiner (de statură mijlocie, cap rotund, obraji umflaţi, pistruiat, urechi mari). Dă, când cu picioarele, când cu o bâtă, pe care a scos-o de sub pat.

Scena din faţa mea face să-mi oprească respiraţia: ochi holbaţi de spaimă, feţe schimonosite de durere! Toţi cei douăzeci sunt pe jos; după ce au făcut cincizeci-şaizeci de mişcări! Steiner şi încă unul, pe care şeful 1-a numit Gherman, sunt cei mai feroci. Au bocanci cu placheuri întoarse la vârf, peste ramă; lovesc unde se nimereşte. Cei de pe jos s'au încolăcit şi-şi feresc capetele între mâini.

Un altul — i-a spus Pătrăşcanu — are în mâna dreaptă o bâtă şi în stânga o curea. Loveşte şi asta tot fără milă! Ceilalţi care bat, dau mult mai uşor. Pe feţe le e întipărită durerea. Unul din ei, când dă, închide ochii! De unde stau, am drept în faţă uşa. De afară, spectacolul e urmărit de mai mulţi.

Urmează seria a doua. Aceeaşi scenă de groază. Mai excelează doi în bătaie: unul mic, dar foarte repede în mişcări — Roşea; celălalt, înalt, cu mâini lungi — Oprea. Nu mai pot privi. Inima îmi bate puternic. Minutele trec prea repede: în curând îmi vine rândul...

Stau cu capul în piept. A trecut poate un sfert de oră de când m'am târît la locul meu. M'am liniştit! Bătaia a trecut. După ce am primit primele lovituri, m'am încolăcit pe jos, cu capul între mâini. Am stat aşa, până a trecut urgia...

Ciorba de arpacaş ne-a venit ceva mai târziu astăzi, după terminarea « exerciţiului de gimnastică », la vreo jumătate de oră. Apoi, am fost scoşi la toaletă, în grupe de câte zece. Fiecare grupă a fost păzită de câte cinci bătăuşi. Acolo a trebuit să stăm cu mâinile în sus. Uşile celor două cabine ale WC-ului au rămas întredeschise. Gardianul secţiei nu s'a lăsat văzut. Ca şi cum ar fi fost o închisoare fără gardieni!

În faţa mea, degeneratul e în patul lui. E în poziţia preferată: pe spate, mâna dreptă sub ceafă, privirea aţintită în tavan. în patul lipit de al lui, e Steiner. Sade pe o rână, cu faţa spre şef.

Pătrăşcanu şi Gherman, în două paturi de fier; primul la etaj, celălalt jos. încă două paturi sunt ocupate de Puşcaşu şi Oprea. Celorlalţi, din echipa de bătăuşi, li s'a făcut loc pe priciul care începe de lângă uşă, în stânga. Ocupă toată bucuta până la zid. Sunt deci, separaţi de noi.

Trebuie să fi trecut de ora nouă. Mă simt atât de obosit după o zi care mi s'a părut un veac! Nu mai sunt capabil să fac cea mai slabă apreciere asupra celor ce se întâmplă în închisoare.

Poziţia în care trebuie să stau — fără să mă mişc şi cu capul mereu înainte — îmi dă o senzaţie de sfârşeală, îmi rotesc ochii puţin spre dreapta. Un neastâmpăr mă împinge să văd, în parte, ce fac ceilalţi...

Doamne, ce-am făcut! Privirea mi se întretaie cu a degeneratului. E cu ochii ficşi pe mine. Inima îmi zvâcneşte. O idee îmi fulgeră: impasibilitate.

Privirea fixă nu mă slăbeşte. Apoi, şeful bătăuşilor, de unde e culcat pe spate, întinde mâna spre mine. Spune rar:
— Mă tu ăla de-acolo, unde te uiţi?
Rămân indiferent mai departe.

Se scoală nervos şi strigă:
— Mă tu ăsta, la cine ai vrut să te uiţi?
Îmi iau o alură de nedumirire:
— Nu m'am uitat la nimeni, îi răspund, poate a fost o mişcare involuntară.

Teroristul se întoarce şi strigă trei nume:

Rosca, Oprea, Puşcaşu.

Cei trei se prezintă la şef. Se retrag şi-şi vorbesc încet. Pălesc. Inima-mi zvâcneşte să se spargă în piept. Puşcaşu vine la mine; mă trage de gulerul hainei, până la doi metri, în dreapta degeneratului.

Trece apoi în spatele meu. Şeful, care e din nou în pat, pe-o rână, îi face un semn cu mâna. Puşcaşu îmi dă mâinile la spate, mi le trage puternic de-mi scoate astfel pieptul înainte. Mâinile, mi le ţine strâns de nu le pot mişca.

În cameră e tăcere mormântală! Aştept, cu privirea pierdută în gol... în faţa mea s'au postat Oprea şi Roşea.

Degeneratul face un semn cu capul.

Oprea, cu mâinile-i lungi, mă izbeşte în fălci: o lovitură cu dreapta, o lovitură cu stânga. Se dă înapoi şi îi face loc lui Roşea care îşi trimete piciorul în pieptul meu; mai pot să mă mir, cum de-1 poate ridica atât de bine. Număr, de fiecare dată: două lovituri în fălci, una în piept, până la paisprezece. Apoi, le pierd socoteala.
— Ajunge, îl aud pe degenerat după un timp.

Puşcaşu îmi slobozeşte mâinile la spate.

Trec zdrobit la locul meu. Tremur din toate încheieturile. Nu mai simt dureri, dar fălcile şi pieptul îmi ard îngrozitor de tare...

La puţin timp ni se spune să ne culcăm: pe-o rână, cu capul în jos.

Se culcă şi bătăuşii. Rămân însă doi de pază. În cameră, lumina e mereu aprinsă...


(va urma)