Orizonturi Rosii (28)

Mihai Pacepa

Amintirile unui general de securitate
Guita cavat lapidem, non vi sed saepe cadendo
[ Picatura gaureste piatra nu prin forja, ci cazind des. ]

Convorbirile din aceasta carte au fost scrise din memorie de general-locotenent Ion Mihai Pacepa. Ele sint tot atit de exacte pe cit pot fi orice convorbiri neinregistrate, reamintite.

EPILOG 

Pe 23 iulie, duminica, Dana a venit cu mine la aeroport. Ceausescu mi-a ordonat sa ma intorc in Germania Federala pentru a incerca inca o data sa obtin aprobarea Bonnului pentru o firma mixta, astfel incit sa poata sa inceapa construirea avioanelor Fokker in Romania si in plus sa aiba o deschidere pentru a fura tehnologia de la VTOL. Aveam la mine mesajele lui personale adresate cancelarului Helmut Schmidt si printului Bernhard al Olandei, cel mai proeminent membru al consiliului director al Fokkerului, in care acestia erau asigurati ferm ca nici unul din secretele tehnologiei occidentale derivind din aceasta investitie nu va fi impartasit Moscovei. Ceausescu mi-a ordonat sa ma intorc in citeva zile pentru a incepe sa lucrez la planurile pe care el si nevasta-sa le aveau pentru asasinarea a trei disidenti emigrati in vestul Europei.
Atunci cind am luat-o in brate pe Dana si am sarutat-o de la revedere stiam ca nu o sa ma mai intorc. Nici peste citeva zile si niciodata. Deodata mi s-a parut ca imi ajunge. Destula publicitate, destule comploturi, destul cu viata in virful unei societati pe care o detestam din ce in ce mai tare, destul cu aminarea visurilor mele de a fugi spre libertate.
— Iarta-ma, Dana, i-am spus sarutind-o. Iarta-ma pentru tot raul pe care poate ti l-am facut si pentru tot ceea ce ar fi trebuit sa fac si nu am apucat.
— Hai, taticule, termina, a replicat Dana, ochii ei cautindu-i pe ai mei si incercind sa inteleaga la ce ma gindesc. Cu tatal meu la bord, nu exista nici un avion pe lumea asta care sa se poata prabusi.
Atunci cind avionul ajunsese deja departe pe pista, ea statea inca in fata balustradei, facindu-mi cu mina. Dana nu putea sa stie si, pentru a o proteja, nu am putut atunci sa-i spun ca in urma cu o noapte imi luasem adio de la viata mea in Romania.
Era trecut putin de miezul noptii cind m-am intors acasa in acea ultima seara. Totul era la fel ca de obicei. Militianul de la Ambasada Poloniei a iesit afara din ghereta lui din fata portii ca sa-mi adreseze un salut formal, iar doamna Groza privea afara, pindind din spatele perdelelor de la fereastra. Singura lumina care ardea in apartamentul meu era cea de la Fedot Lily, si am impins un scaun acolo ca sa vorbesc cu el. Nici pina in ziua de azi nu am cea mai mica idee cit am stat acolo, poate un minut, poate o ora, dar stiu ca in ochii lui negri simteam intrebari mai grele decit cele pe care le avusese pina atunci. Hotarirea luata fiind definitiva, m-am dus in camera mea de lucru si am scos o anumita bucata de pe podeaua parchetata, sub care se afla un mic plic. Continea carnetul de membru al Asociatiei Tinerilor Prieteni ai Statelor Unite, care mi-a fost dat in 1945, atunci cind m-am inscris in ea, aceasta organizatie fiind sponsorizata de Ambasada Statelor Unite din Bucuresti, fiind declarata mai tirziu de comunisti drept tradatoare. Am ars incet plicul cu bricheta, dupa care am plecat de acasa, suindu-ma la volanul masinii de serviciu, care era parcata mereu in fata casei, pentru cazuri de urgenta.
Luna plina stralucea ca ziua atunci cind am ajuns in cimitir si am ingenucheat in fata mormintului tatalui meu. El a fost cel care mi-a insuflat dragostea pentru America. Cea mai mare parte a vietii si-a petrecut-o muncind la filiala din Bucuresti a lui General Motors, unde entuziasmul sau pentru America a crescut continuu. Ferm hotarit sa emigreze cu familia lui la Detroit, asa cum facuse un unchi al lui, a avut ghinionul sa fie prins in Romania intr-o capcana, mai intii din cauza celui de-al doilea razboi mondial, dupa aceea din cauza ocupatiei sovietice. Tot ce a mai putut sa faca a fost sa-mi transmita mie toata dragostea lui pentru America, continuind sa mi-o adinceasca atita timp cit a mai avut o scinteie de viata ramasa in el.
Cind am ajuns inapoi acasa, mi-am scos vioara si am stat in fata portretului mamei mele. Acordurile piesei sale favorite, Humoresque de Dvorjak, pareau sa ma loveasca cu puterea unei ploi de primavara. Cind am terminat de cintat, i-am sarutat fruntea si parul. I-a luat citeva clipe pina sa inteleaga, dupa care ochii ei mari si negri mi-au parut infricosati.
— Ai de gind sa ma parasesti ? mi s-a parut ca citesc pe buzele ei. M-am uitat repede de jur-imprejur. Nu era nimeni acolo, in afara de microfoanele despartite de pereti.
Mi-am petrecut restul noptii luindu-mi la revedere, rind pe rind, de la toate picturile Danei, atingindu-le pe unele, mingiindu-le pe altele numai cu privirea. Cind am ajuns la cartile mele, aproape se crapa de ziua. Adinc ingropat in paginile lor, se aflau alti ani de sperante desarte si visuri neimplinite.

Aflindu-ma in avion a doua zi, abia dupa ce am trecut prin stratul de nori cumulus, o lacrima mi s-a rostogolit pe obraz. O iubesc pe Dana cu mult mai mult decit imi iubesc propria viata. De-a lungul anilor am facut tot ce am putut pentru a o lua cu mine in Vest. Numai acolo, departe de microfoanele comuniste si de omniprezenta securitate romaneasca, as fi fost in stare sa-i explic cu calm ce intentionam sa fac, unde vroiam sa ma duc. O cunosc pe Dana la fel de bine cum ma cunosc pe mine insumi, si nu aveam nici cea mai mica indoiala ca si ea ar fi ales drumul catre libertate. Nu numai ca este fiica mea, dar ea este pe deasupra si un artist care intotdeauna si-a dorit sa exprime ceea ce simte ea insasi, nu ce i se spune sa simta. Eram convins ca o data ajunsi amindoi in Vest, fie macar si pentru o singura zi, nu ne-am mai fi intors niciodata in Romania. Ceausescu a refuzat cu insistenta sa ne lase.
Pentru a-i proteja Danei viitoarele zile si nopti, viata si libertatea ei, nu i-am spus si nu-i spun nici chiar acum despre planurile mele. De aceea nu i-am putut spune ca intreaga mea noua viata de aici, din „America noastra", asa cum obisnuia tatal meu sa-i spuna, va fi dedicata eliberarii ei si logodnicului ei din sclavie si facind tot ce voi putea pentru a-i aduce si pe ei aici, sa devina si ei americani. Atunci cind avionul era departe, pe cer, trecind peste granita Romaniei, am inchis ochii, in minte mi-a aparut astfel imaginea lui lisus Christos crucificat, caruia m-am rugat, cerindu-i iertare pentru trecutul meu, libertate pentru fiica mea si putere pentru viata pe care o avem inaintea noastra.

Cind am ajuns la aeroportul din Frankfurt pe Main, am fost intimpinat de ambasadorul Ion Morega si de seful bazei DIE, generalul Stefan Constantin. Ei mi-au raportat ca au fixat pentru urmatoarea dupa-amiaza o intilnire cu ministrul cancelariei vest-germane, Hans Jurgen Wischnewski, asa incit puteam sa-i inminez acestuia mesajul lui Ceausescu, adresat cancelarului Schimdt. Cei care m-au intimpinat m-au dus la un vechi castel din afara orasului Frankfurt, pentru a dejuna, si acolo ne-am depanat amintiri despre zilele petrecute la resedinta ambasadorului, aflata in Bad Godesberg, linga Bonn. Atunci cind, in cele din urma, Constantin m-a condus la hotelul Intercontinental din Koln, i-am spus ca vroiam sa-mi petrec dimineata zilei urmatoare lenevind in sala de sanatate a hotelului. Eram cunoscut ca un iubitor fanatic al jocului de tenis, al inotului si saunei.

A doua zi dimineata, foarte devreme, am parasit hotelul singur, am luat un tren spre Bonn, apoi un taxi pina la Ambasada Statelor Unite, unde am cerut azil politic. La citeva zile dupa aceea mi-a fost acordat cu marinimie, in ciuda celor 27 de ani in care am slujit comunismul de pe pozitii din ce in ce mai inalte, Statele Unite ale Americii mi-au acordat cu generozitate privilegiul de a deveni o parte a acestei minunate natiuni. Din punctul meu de vedere, eram hotarit sa fac tot ce imi statea in putinta pentru a rasplati aceasta generozitate.

În noaptea de joi, 27 iulie, am parasit in secret Germania Federala la bordul unui avion Hercules, apartinind Fortelor Aeriene ale Statelor Unite, trimis de Washington sa ma ia. Pentru aceasta calatorie speciala, in cala imensului avion a fost amenajata la repezeala o cabina de lemn cu un spatiu pentru servirea mesei si un loc de dormit. Tocmai ajunsesem la Oceanul Atlantic atunci cind comandatul de zbor a venit in camera mea de lemn.
— Bun venit in libertate, domnule.
Era pentru prima dala dupa foarte multi ani cind cineva mi se adresa cu domnule in loc de tovarase. Atunci cind l-am strins in brate, am simtit deodata ca voi izbucni in lacrimi, dar inca nu invatasem sa pling de bucurie.
Dupa ce a plecat comandantul, gindurile mele s-au intors in mod reflex inapoi la Bucuresti. Avea sa-i ia ceva timp lui Ceausescu, saptamini intregi, ca sa poata sa adune la un loc „probe de necontestat" care sa arate ca fusesem recrutat de CIA inca de pe vremea cind eram un adolescent credul, incapabil sa inteleg care sint avantajele comunismului asupra capitalismului. Pe urma Ceausescu urma sa ma judece si sa ma condamne la moarte ca fiind agent CIA, si sa faca tot ce avea sa-i stea in putinta ca sa stearga si cea mai mica urma care sa ateste ca generalul Ion Mihai Pacepa a existat vreodata. Blocul sovietic are propriile sale reguli de a scrie si a rescrie istoria. Si intr-adevar generalul Ion Pacepa a incetat sa existe, exceptind prezenta sa in memoria citorva oameni. El ramine pentru totdeauna in avionul acela imens, izolat in interiorul unei cabine din lemn, construita pentru el in cala aparatului de zbor. Mai avea exact trei luni pina sa ajunga la rotunda virsta de 50 de ani.

Omul care a coborit din avionul Hercules pe baza aeriana Andrews (Andrews Force Base) de linga Washington DC, pe data de 28 iulie 1978, avea o identitate nou-nouta, atestata de noile lui acte americane. Falcile sale inclestate, cu fermitate, tradau hotarirea lui de nestramutat de a incepe o viata noua, libera, asa cum au facut atitia alti emigranti inaintea lui.

La citeva zile dupa disparitia generalului Pacepa, Ambasada Statelor Unite si alti diplomati occidentali din Romania au descris Bucurestiul ca pe un oras in stare de asediu. Sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Roman si rezidenta conducatorului acestuia erau puse sub paza grea, in timp ce trupele de securitate patrulau prin capitala zi si noapte. Nicolae Ceausescu, despre care s-a spus ca este bolnav si obligat sa ramina acasa, si-a incetat orice activitate si a disparut din ochii publicului.

În septembrie 1978 presa occidentala si sursele diplomatice din Bucuresti au raportat ca disparitia generalului Pacepa a fost urmata de cea mai mare epurare politica din Romania de dupa cel de-al doilea razboi mondial. O treime din conducerea Consiliului de Ministri a fost demisa. Douazeci si doi de ambasadori au fost inlocuiti si peste doisprezece ofiteri de securitate de cel mai inalt grad au fost arestati, impreuna cu alte citeva zeci de cadre cu grad ceva mai mic, care pur si simplu s-au spulberat, au disparut din vedere, luati de furtuna tulburarilor. Generalul Eugen Luchian se afla printre cei din urma.

În octombrie 1978, din cauza ca ofiterii si agentii DIE de pe tot intinsul Occidentului erau cercetati de serviciile de contrain-formatii, Bucurestiul era angajat cu totul intr-o furioasa operatiune care urmarea retragerea celor mai multi ofiteri DIE aflati in Vest mai mult sau mai putin legal, cu scopul evident de a evita cresterea disensiunilor politice internationale. Unii dintre ei au ales libertatea, atunci si acolo, altii mai tirziu, insa toti au raportat ca la numai citeva ore dupa disparitia generalului Pacepa, DIE a intrat intr-o stare de confuzie disperata si curind a inceput sa se dezintegreze.

Numeroase comisii de investigatie, toate conduse de Elena, au inceput sa disece DIE si personalul sau. Pe la sfirsitul anului, Elena a declarat dizolvarea DIE si a inceput sa-si construiasca propria ei organizatie, pe ruinele celei vechi. Toate serviciile occidentale de informatii au fost de acord, mai tirziu, ca DIE s-a dovedit a fi primul serviciu de spionaj din istorie distrus in intregime datorita deconspirarii unui singur om.

Fiica lui Pacepa, Dana, s-a casatorit cu logodnicul ei, sculptorul Dan Damaceanu, pe 4 iulie 1979. Complet izolati de Securitatea romana, ei nu au reusit sa primeasca nici o stire directa din Statele Unite. Abia la inceputul anului 1985 Dana si Radu au aflat pentru prima data, dintr-o scrisoare deschisa pe care le-a trimis-o tatal tinerei, publicind-o in Franta, ca nu a fost gasit mort intr-o statie de metrou din New York, asa cum fusesera lansate unele zvonuri la Bucuresti, si ca, dimpotriva, era cit se poate de viu, luptindu-se pentru a le obtine si lor libertatea, in pofida ordinelor pe care le-au primit de la trupele de securitate, in ziua de 5 iulie 1985 Dana si Radu, in mod curajos, au completat o cerere oficiala de a parasi Romania, inregistrata cu numarul 2668. Multi dintre membrii Congresului Statelor Unite i-au scris presedintelui Ceausescu cerind libertatea lor, dar toate scrisorile au ramas fara raspuns.

Periodic, serviicile secrete romane au incercat sa-l localizeze pe Pacepa in cele mai neasteptate moduri. De-a lungul anilor am reusit sa observ o parada permanenta a celor mai ciudate personaje - occidentali, palestinieni si romani emigrati - care lasau sa se inteleaga ca ar fi putut face avere cu Pacepa, daca s-ar fi bagat impreuna in afaceri, daca l-ar angaja in functia de consilier economic sau daca ar scrie impreuna o carte. Au mai existat, de asemenea, incercari ale unor oameni reprezentind diferite grupuri internationale de a recruta ofiteri CIA in rezerva, cu oferte tentante de rasplata financiara, pentru a le da pina si cea mai vaga informatie asupra noii identitati a lui Pacepa, ori a locului in care s-ar putea afla. O privire mai atenta asupra tuturor acestor incercari a dat intotdeauna la iveala fie pumnul inmanusat al lui Ceausescu in persoana, fie al celor doi buni prieteni ai lui, OEP a lui Yasser Arafat si Libia lui Moammar el Gadhafi.

De la deconspirarea generalului Ion Minai Pacepa din anul 1978, Nicolae Ceausescu nu a mai primit nici o invitatie de a pune piciorul in Statele Unite. Oricum, statutul comercial de „natiunea cea mai favorizata" acordat Romaniei a continuat sa fie reinnoit de guvernul Statelor Unite, oferind astfel Bucurcstiu-lui beneficii semnificative, atit politice cit si financiare. Cu ajutorul operatiunii „Orizont" si al altor operatiuni similare de influenta, Ceausescu continua sa transforme metodic Romania intr-un remarcabil monument dedicat marxismului si lui insusi, un element semnificativ fiind arcul de triumf pe care l-a ridicat in anul 1986 la intrarea in Bucuresti si pe frontispiciul caruia sta scris: „Epoca de aur - Epoca Nicolae Ceausescu".

Sfirsit