Cine a compromis intrarea în Schengen

CRISTIAN CAMPEANU

Preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, a declarat luni, într-o emisiune a unui post TV francez, că România şi Bulgaria nu vor adera la spaţiul Schengen la 1 ianuarie 2014, punând în acest fel capăt speranţelor actualului guvern.Potrivit preşedintelui Traian Băsescu, şanse privind aderarea în 2014 există în continuare, dar ele depind de Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV). Preşedintele a rostit însă numai jumătate de adevăr.

Din punct de vedere legal, al tratatelor europene, nu există, într-adevăr, nici o legătură între MCV şi aderarea la spaţiul Schengen de liberă circulaţie. Acesta a fost convenit pentru prima oară între cinci state europene în 1985 în localitatea Schengen din Luxemburg şi a devenit operaţional zece ani mai târziu, în 1995. În 1997, acordul Schengen a devenit parte a Tratatului de la Amsterdam şi, ca atare, parte a legislaţiei Uniunii Europene. Două ţări – Marea Britanie şi Irlanda – au primit dreptul de a opta să nu facă parte din spaţiul de liberă circulaţie, ceea ce au şi făcut, dar alte patru state non-membre UE au ales să devină parte – Elveţia, Norvegia, Liechtenstein şi Islanda. Lucrurile au mers bine câtă vreme Schengen a fost un spaţiu exclusiv occidental. O dată cu valul de extindere din 2004, a apărut însă şi prima sincopă. Deşi este obligată, prin tratatul de aderare, să respecte toate standardele Schengen, Cipru nu poate deveni membru din cauza aşa-numitei Republici a Ciprului de Nord, care nu este supusă normelor UE. Când România şi Bulgaria au devenit membre UE în 2007, situaţia spaţiului de liberă circulaţie s-a relativizat încă şi mai mult.

Ce are Schengen cu MCV

Frustrarea României şi Bulgariei privind aderarea la spaţiul Schengen provine din faptul că cele două ţări sunt obligate prin tratatul de aderare să implementeze toate normele şi măsurile cerute de zona Schengen pentru asigurarea frontierelor externe ale UE, dar statele membre Schengen NU sunt obligate să accepte România şi Bulgaria în rândurile lor. Cu alte cuvinte, respectarea standardelor Schengen este o datorie tehnică a celor două ţări ce decurge din calitatea de membru UE, dar aderarea la spaţiul Schengen este o decizie politică luată de liderii statelor membre, care nu sunt ţinuţi de nici un tratat să le accepte în rândurile lor. Acest dezechilibru a devenit evident încă din 2008, imediat după aderarea celor două ţări la UE. Cum aderarea din 2007 se făcuse într-un moment când cele două state nu îndepărtaseră celebrele „steguleţe roşii” privind reforma în Justiţie şi statul de drept, acestea au fost incluse în celebrul Mecanism de Cooperare şi Verificare.

În scurt timp însă, europenii s-au confruntat cu realităţile politice post-aderare din cele două ţări, când, la nici trei luni de la data aderării, principalul autor al reformelor din Justiţie, Monica Macovei, a fost scoasă din Guvern iar preşedintele a fost suspendat. În acel moment, europenii au realizat că nu au nici o pârghie pentru a exercita presiuni asupra guvernelor celor două ţări astfel încât să continue reformele prin care se angajaseră prin MCV şi au exploatat ambiguităţile şi dezechilibrul legal privind spaţiul Schengen pentru a crea o astfel de pârghie.

Astfel, prima evocare a unei posibile amânări a aderării la spaţiul Schengen în lipsa unor progrese suficiente în combaterea corupţiei şi reforma Justiţiei a fost făcută în draftul raportului MCV din 2008: „Eşecul în a face suficiente progrese în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare şi de a risipi dubiile privind capacitatea României de a combate corupţia privează cetăţenii români de aceste drepturi şi erodează încrederea lor în statul de drept. Ar putea avea efecte descurajatoare pe termen lung asupra performanţelor economiei româneşti, împiedicând investiţiile străine atât de necesare. Va influenţa şi evaluarea României în ceea ce priveşte pregătirea ei pentru a prelua responsabilităţi şi a deţine un rol mai amplu în numele altor state membre, ceea ce ar fi necesar, dacă doreşte să adere la spaţiul Schengen şi zona euro”.

Această menţiune a fost scoasă pe ultima sută de metri a negocierilor dintre Guvern şi Comisia Europeană, dar precedentul era creat şi, de atunci încolo, toate rapoartele MCV au legat explicit sau implicit aderarea la Schengen de combaterea corupţiei şi progresele în Justiţie. Mai mult, în anii următori aveau să se adauge condiţionalităţi noi legate de transparenţa în procesul de achiziţii publice, utilizarea fondurilor europene şi, mai recent, libertatea de expresie.

Începutul sfârşitului

România a îndeplinit condiţiile tehnice de aderare încă din 2010 în urma unor investiţii masive (s-a vorbit despre un miliard de euro) în sistemele de protejare a frontierelor externe şi avea, aşadar, temeiuri solide să solicite aderarea. Cu toate acestea, la nivel politic lucrurile erau departe de a fi lămurite, cu Germania, Olanda, Austria, Finlanda, dar şi Franţa destul de reticente. În toamna anului 2011, Olanda şi Finlanda s-au opus aderării României şi Bulgariei invocând „progresele insuficiente” în combaterea corupţiei, care nu pot asigura impermeabilitatea frontierelor celor două ţări faţă de imigraţia ilegală.

Guvernul României şi preşedintele Băsescu au acuzat atunci faptul că guvernul liberal al Olandei ar fi fost luat prizonier de formaţiunea calificată drept „extremistă” a lui Geert Wilders şi au declanşat chiar şi un miniboicot al transporturilor de flori din Olanda, care, în cele din urmă, nu a avut nici un efect. Opoziţia Olandei era cunoscută demult, dar discuţiile bilaterale nu au dus la nici un rezultat, nici în mandatul lui Teodor Baconschi, nici în cel al lui Cristian Diaconescu, deşi acesta din urmă a mers în Parlamentul de la Haga pentru discuţii cu parlamentarii olandezi. Un amănunt ironic îl constituie faptul că la un moment dat, prin 2010, Baconschi i-a solicitat lui Călin Popescu Tăriceanu să facă lobby pe lângă liberalii olandezi, dar fostul premier a refuzat pentru că, a spus el, „nu vrea să ascundă mizeria corupţiei generalizate a guvernării Boc sub preş”.

Acordul sfărâmat

Perioada dintre toamna lui 2011 şi primăvara lui 2012 a fost petrecută de diplomaţia românească pentru a convinge partenerii europeni că România merită să primească un semnal politic pozitiv şi să fie primită în doi paşi în Schengen, mai întâi cu frontierele aeriene (aeroporturile) din toamna aceluiaşi an şi, ulterior, şi cu frontierele navale şi terestre. La Consiliul European din mai 2012, Băsescu obţinuse acordul celorlalţi şefi de stat sau de guvern asupra acestei abordări care urma să fie validată în Consiliul JAI. La acest acord s-a referit preşedintele Băsescu ieri, când a declarat, înainte de plecarea la Paris, că „în primul rând, vreau să ştiţi că din punctul meu de vedere, am obţinut în Consiliu decizia ca, în Consiliul European, încă de anul trecut am obţinut această decizie, în primăvară, ca la nivelul Consiliului Uniunii Europene, la JAI, să se ia în discuţie subiectul. Deci această decizie politică a Consiliului European va trebui dusă la îndeplinire de Consiliul JAI, acolo unde este reprezentat Guvernul.” Apoi a venit dezastrul. Criza politică generată de tentativa de lovitură de stat şi de subminare a statului de drept au suspendat toate demersurile de aderare a României la spaţiul Schengen. Raportul MCV s-a concentrat asupra celebrului „decalog al lui Barroso” lista de cerinţe imperative ale Comisiei pentru salvgardarea statului de drept, a căror urgenţă suspenda orice alt demers de integrare. Din acel moment, întreaga muncă trebuia reluată de la zero.

Fondurile europene, slăbiciunea României

Raportul MCV din iarna trecută a confirmat atât legătura deja cvasioficială dintre MCV şi aderarea la Schengen, cât şi tendinţa de adăugare a unor condiţionalităţi noi legate de achiziţiile publice şi absorbţia fondurilor europene. Delegaţia Comisiei prezentă la sfârşitul acestei luni în România va confirma şi va întări această tendinţă după cum a confirmat, indirect, şi purtătorul de cuvânt al Comisiei, Mark Gray: „Nu este o legatură directă (între fondurile europene şi MCV, n.n.), dar politici eficiente şi robuste pentru integritate şi lupta împotriva corupţiei sunt, bineînţeles, esenţiale pentru proceduri eficace la achiziţiile publice şi absorbţia fondurilor europene”. Cum legătura dintre Schengen şi MCV este deja făcută, nu mai era decât un pas până la a se face legătura directă dintre fondurile europene şi Schengen şi acest pas a fost făcut de ministrul german de Interne, Hans-Peter Friedrich, luna trecută. În martie acest an, când România a încercat să forţeze introducerea aderării la Schengen pe agenda Consiliului Justiţie şi Afaceri Interne, Friedrich a ieşit public cu un avertisment explicit în care a ameninţat cu utilizarea dreptului la veto dacă România face acest gest. Friedrich a motivat atunci prin faptul că măsurile de combatere a corupţiei sunt insuficiente şi că nu pot garanta că imigranţii ilegali nu îşi vor cumpăra prin mită accesul în UE la graniţa românească.

Metamorfoza problemei romilor în cea a fondurilor

În octombrie, Friedrich şi-a reluat opoziţia numai că de această dată şi-a motivat-o acuzând gradul redus de absorbţie a fondurilor europene de către cele două ţări. Cum s-a ajuns însă aici?

Germania şi Friedrich au dat dovadă de mai multă subtilitate decât Franţa, care anunţase din septembrie că se opune aderării României şi Bulgariei la Schengen pentru că nu îşi integrează minoritatea romă. Germania a evitat prăpastia rasismului, dar şi pe cea a discriminării pe temeiul sărăciei a celor două ţări şi a susţinut că, dacă ar fi avut mecanisme eficiente de absorbţie a fondurilor europene, atunci ar fi avut suficienţi bani pentru integrarea minorităţilor şi reprezentanţii acestora nu ar mai trebui să facă turism social în ţările occidentale unde încasează beneficii generoase. Germania a reuşit să transforme o problemă de rasă şi/sau sărăcie – sancţionată virulent de Comisia Europeană prin vocea lui Viviane Reding în cazul Franţei – într-una legată de capacitatea administrativă de absorbţie a fondurilor europene şi de combatere a corupţiei care împiedică absorbţia. Şi cu acest argument nimeni nu poate lupta.

Preşedintele Băsescu a afirmat ieri că şansele României depind de MCV, dar acest lucru este doar pe jumătate adevărat. Un raport MCV bun este condiţia necesară pentru a avea o şansă minimă de aderare, dar este departe de a fi suficientă. Cu alte cuvinte, respectarea condiţiilor de integritate, absenţa ingerinţelor în Justiţie sau respectarea deciziilor Justiţiei de către politicieni sunt condiţiile minimale de la care se poate porni discuţia asupra altor condiţionalităţi. Or, un raport prost subminează dezbaterea despre Schengen încă dinainte de a începe şi îndepărtează şi mai mult data aderării. Iar până atunci, s-ar putea să nu mai existe nici un Schengen la care să aderăm.

Oportunitatea pierdută

Criza economică a adus o resurgenţă a naţionalismelor, protecţionismului şi izolaţionismului, precum şi ascensiunea partidelor populiste antieuropene. Sub presiunea acestor partide, guvernele au pus din ce în ce mai apăsat problema imigraţiei ilegale şi, în consecinţă, acordul de liberă circulaţie. Prima ţară care a încercat să impună unilateral controale la frontiera internă a fost Danemarca, urmată, parţial de Franţa şi Germania. Ultimele două ţări s-au înţeles în primăvara anului 2012 să lanseze o reformă a spaţiului Schengen şi în luna mai a acestui an Uniunea Europeană a decis să reformeze Acordul Schengen. Din 2014, statele membre vor putea să reinstaureze controale la frontierele naţionale pentru o perioadă maximă de doi ani. E vorba despre un mecanism de urgenţă ce poate fi activat dacă ţările Schengen se tem de un val masiv de imigraţie. Decizia a fost comunicată de comisarul european pentru Afaceri Interne, Cecilia Malmström, care a anunţat că statele membre, Comisia Europeană şi Parlamentul European au ajuns la un punct de vedere comun în acest sens. Noile reguli vor intra în vigoare după o perioadă de tranziţie în toamna lui 2014. Cum de atunci, în loc să se atenueze, valul de xenofobie s-a accentuat, după cum o demonstrează ascensiunea Frontului Naţional în Franţa şi campania anti-romi, limitele libertăţii de circulaţie s-ar putea extinde prin modificarea în continuare a acordului Schengen. Criza generată de naufragiul soldat cu sute de morţi din apropierea insulei Lampedusa a agravat şi mai mult situaţia. Ministerul de Externe, care în mandatul Corlăţean s-a aflat în mod constant cu cel puţin un pas în urmă în dosarul Schengen, a susţinut ieri că „Barroso a reconfirmat poziţia de fond a Comisiei Europene cu privire la îndeplinirea în totalitate de către România şi Bulgaria a cerinţelor pentru aderarea la Schengen” Acesta este un mod unic de a pune mâinile la ochi şi de a respinge realitatea.

În declaraţia sa de la televiziunea TF1, Barroso a afirmat că „este un amalgam incredibil între Schengen, imigraţie, Lampedusa, lucrători detaşaţi. Este un amalgam care trebuie denunţat, pentru că altfel vom avea un puseu al mişcărilor extremiste care determină Europa să facă lucruri periculoase. România şi Bulgaria nu vor intra în Schengen pentru că există ţări care se opun”, ceea ce înseamnă că în realitate, situaţia este fără speranţă. De fapt, recrudescenţa extremismelor şi un scor mare al partidelor populiste la alegerile europarlamentare de anul viitor ar putea duce la sfârşitul acordului Schengen sau la restrângerea acestuia. Ceea ce înseamnă că, în iunie-iulie 2012, România a ratat oportunitatea de a intra în spaţiul de liber schimb.

Cine este de vină?

În primăvara acestui an, Corlăţean a declarat că dacă tot nu ne primesc şi Europa adaugă condiţionalităţi noi, România s-ar putea să se declare neinteresată de dosarul Schengen pe viitor. Această poziţie a fost respinsă de preşedintele Băsescu, nu în ultimul rând pentru că Schengen nu înseamnă numai posibilitatea de a călători în Europa fără controale a cetăţenilor români. Calitatea de membru aduce avantaje economice majore pentru că stimulează comerţul şi reduce costurile, un avantaj deloc de neglijat pentru o economie anemică precum a României, după cum absenţa din spaţiul Schengen înseamnă costuri suplimentare în fiecare zi şi handicap în competiţia cu companiile din statele membre. Deci cine este de vină pentru eşecul României de a adera la Schengen. I-am întrebat pe doi dintre liderii implicaţi în negocierile din anii trecuţi, unul în diplomaţie, Teodor Baconschi, iar celălalt, Monica Macovei, în procesul de reformă a Justiţiei. „Schengen e o temă interguvernamentală, în care preşedintele Comisiei Europene face numai munca purtătorului de cuvânt. Fapt e că puciul 2012 şi atmosfera prezentă din România au compromis politic aderarea noastră. Aveam, când am plecat de la Externe, un calendar de acces în doi paşi. În prezent, adio! Iar dl. Corlăţean nu pare sa aibă un dialog curent cu Laurent Fabius (ministrul de Externe al Franţei, n.n.„R.L“). Mai mult, entorsele făcute statului de drept, sub bagheta USL, au lărgit grupul statelor-membre opozante. Combinaţia taxe-corupţie-atac la justiţie e letală pentru investitori si, prin urmare, pentru economia reală. E păcat de investiţia originară în tehnologia de securizare a frontierelor. Pentru a le putea apăra, trebuie sa fii credibil.”

La rândul ei, Monica Macovei nu a ezitat să identifice pentru „România liberă“ responsabilii „Ratarea intrării României în spaţiul Schengen este una din «reuşitele» lui Ponta. Din cauza lui Ponta, Antonescu şi USL românii nu pot beneficia de avantajele intrării în spaţiul Schengen. Cum să ai încredere într-un Guvern din care face parte un ministru trimis în judecată de procurii anticorupţie, cum e Liviu Dragnea? Cum să ai încredere că Parlamentul are voinţa politică să lupte cu corupţia cât timp blochează anchetele procurorilor şi nu ridică imunitatea parlamentarilor cu dosare penale? Statele membre care s-au opus aderării au spus că îşi vor revizui poziţia atunci când România va primi două rapoarte pe MCV pozitive. Guvernarea Ponta a reuşit performanţa să obţină două rapoarte negative din partea Comisiei Europene şi nici următorul nu are cum să fie favorabil. Din cauza iresponsabilităţii politicienilor USL suferă o ţară întreagă.”