Partidul e unul singur

Mihai Maci

Între “Poemele în proză” ale lui Oscar Wilde e unul, teribil în felul lui, despre omul ajuns în “Casa Judecăţii”. La ceasul bilanţului, acesta e pus în faţa faptelor lui şi cum – vorba lui Dostoievski – nu e zi în care să nu încălcăm toate poruncile, acestea strigă la cer: nedreptatea, minciuna, ura, invidia, batjocura şi toate formele ticăloşiei se întâlnesc în Cartea Vieţii Omului. Departe de-a se căi pentru ele, acesta spune simplu, dar răspicat: Da, pe toate le-am făcut. Şi cum e înaintea Judecătorului, acesta îi hotărăşte soarta în eternitate: pentru toate acestea, vei fi trimis în iad. Nu se poate – spune omul. De ce? – îl întreabă Judecătorul ceresc. Pentru că în iad mi-am trăit întreaga viaţă, răspunde omul. Aşa e, şi atunci te voi trimite în rai – îşi schimbă Cel Drept sentinţa. Nu se poate – spune omul. De ce? – e întrebat. Pentru că din viaţa pe care am trăit-o nu mi-am putut imagina niciodată raiul – răspunde cel condamnat. Şi se făcu adâncă tăcere în Casa Judecăţii, încheie Oscar Wilde.

In pragul alegerilor prezidenţiale şi, mai ales, la 25 de ani de la “evenimente”, povestea aceasta e cât se poate de actuală şi pentru noi, căci – în felul lor – ambele momente ne cheamă la judecată. Iar această judecată se cuvine să poarte deopotrivă asupra trecutului (care nu trece niciodată până ce nu e înţeles) şi asupra viitorului (care e orizontul întregii noastre făptuiri, cel care dă sens şi consistenţă prezentului). Trecutul acestui sfert de veac ne e prea aproape pentru a deveni pagină impersonală de manual; îi aparţinem mai mult decât am vrea şi ne condiţionează – direct sau indirect – mai mult decât suntem dispuşi să credem. Viitorul ne pare însă străin şi, departe de-a ni-l apropia, programele şi promisiunile electorale se încăpăţânează să ni-l înstrăineze şi mai mult. Viitorul roz, în care toţi vom fi mulţumiţi şi realizaţi, pe care încearcă să ni-l ofere candidaţii, are o doză de ireal care – chiar şi pe cei mai naivi – ne face să devenim melancolici. Oricât am aplauda pe stadioane şi în pieţe, ştim că nu va fi aşa ci, dimpotrivă, ziua de după alegeri va semăna cu cea dinaintea lor şi, apoi, toate zilele se vor asemăna între ele, debordând de griji şi afaceri mărunte ce nu cunosc nici un fel de aplauze. Înainte de-a duce să alegem, s-ar cuveni să ne oprim puţin şi să ne uităm cum arătăm acum. Care e chipul nostru, dincolo de pulberea iluziilor de acum 25 de ani?

Va trebui s-o recunoaştem o dată: am pornit cu stângul. După carnavalul sângeros din decembrie, ne-am vrut cu toţii eroi şi am ridicat la demnitatea rezistenţei traiul nostru mizer din ultimii ani ai ceauşismului. Ce făceam în acel timp? Trăiam duplicitar, mimând în public acordul cu stupizeniile “geniului Carpaţilor” – deşi nimeni nu credea o iotă din ceea ce mass-media acelor vremuri deversa asupra noastră. Nimeni nu se obosea să citească elucubraţiile lui Ceauşescu (nu din carţile roşii – care aveau un unic destinatar, dar măcar din prima jumătate a tuturor revistelor şi almanahurilor), însă, în ciuda acestui fapt, şedinţele se ţineau regulat, oamenii luau cuvântul, îşi luau angajamente, trimiteau la “lumina” congreselor sau a plenarelor şi apoi plecau liniştiţi acasă. Universul nostru se redusese la spaţiul domestic: Totul pentru casă! Totul pentru familie! – acestea ar fi putut fi cuvintele de ordine ale acelui timp. În familie măcar oamenii puteau să elibereze de duplicitatea publică. Pe nesimţite, familia a devenit opusul societăţii. Cu toţii (indiferent dacă o recunoaştem sau nu acum) simţeam arbitrariul acelui timp. Erau două căi de a-i rezista: prima era încurajată – formalismul; cea de-a doua tolerată – familia. Partidul comunist nu-ţi cerea convingerea, ci doar participarea constantă la un ritual care îţi fixa locul în ierarhia egalităţii propovăduite de ideologie. Toţi minţeau, şi ştiau – uitându-se unii în ochii altora – că mint. Însă tot aşa cum nuditatea pe o plajă de nudişti nu are nimic extraordinar (acolo nimeni nu strigă că “regele e gol”), nici minciuna într-o lume de mincinoşi nu sună fals. Tocmai pentru că ştia că cei de lângă el mint, fiecare se simţea reconfortat: era un simplu gest vid care “trebuia” făcut; viaţa era alta, iar minciuna publică era preţul – în definitiv mărunt de tot – plătit pentru ca omul să-şi poată vedea de ale lui. Estomparea violenţei anilor ’50 (când şedinţele semănau cu execuţiile publice) şi reiterarea lor din ce în ce mai strânsă (sub semnul “mobilizării întregului popor în jurul Comandantului Suprem”) au avut ca efect banalizarea acestei minciuni obligatorii. Oamenii participau mecanic la şedinţe, la defilări, la tot ce era obligatoriu. Consecinţa este aceea că se dedublau perfect şi fără nici o problemă morală. Nimănui nu i se părea scandalos ceea ce se întâmpla; lucrurile erau enervante, supărătoare, dar “în ordine”. Comunismul terminal nici nu le cerea altceva: îşi pierduse el însuşi suflul, mizeria devenise o evidenţă chiar şi pentru (foştii) fanatici, şi tot ce mai putea fi dorit era menţinerea liniştii în societatea aflată într-o criză indepasabilă. Liniştea aceasta le era necesară oamenilor aparatului de partid – mai ales celor de la vârful lui (probabil cu excepţia cuplului Ceauşescu) – din aceeaşi raţiune ca şi tovarăşilor de rând: cu toţii voiau să se tragă acasă şi să trăiască cu adevărat. Să se bucure de ce au, de sănătate, de familie, de lucrurile strânse, de mâncarea “procurată” – să se uite la meciuri, să asculte şi să danseze “populara” şi “uşoara”, să se bârfească unii pe alţii, să se uite la reclamele filmelor “prinse” cu parabolica şi la un film mai deocheat pe video. Asta era viaţa; asta era fericirea unui om din anii sfârşitului comunismului din România. Nimeni nu se gândea decât la două lucruri: cum să se “descurce” şi cum să-şi “asigure” acest spaţiu al intimităţii de asediul – insidios (dar amintirea brutalităţii din anii lui Dej nu dispăruse cu totul) – “organelor” statului. Virtutea supremă a acelui timp era faptul de-a te “descurca”: adică de-a face cât mai puţin din ceea ce ţi se cere şi de-a te refugia cât mai mult în mediul protector al familiei. Întrucât orice activitate presupunea – formal – informarea şi acordul Statului, oamenii nu făceau nimic care să atragă atenţia acestuia. În fapt, viaţa viermuia în ritmul ei natural: spaţiul casnic era amenajat în fel şi chip (să ne amintim doar de închiderea balcoanelor), o întreagă economie paralelă – bazată, în parte, pe producţia casnică a rurarului şi în rest pe furtul mărunt (dar constant) din  întreprinderile socialiste – se dezvolta din mers, sectorul serviciilor funcţiona impecabil în ciuda blocajului oficial (toţi ştiau ce şi cât “se dă” la fiecare medic, la ce profesori se meditează copiii şi cine ce poate “procura”). În general, în acea lume cu puţine nevoi, toate nevoile puteau fi satisfăcute pe o piaţă ce nu avea în comun decât topografia cu cea oficială. “Binele comun” pe care îl clama regimul nu interesa pe nimeni; fiecare se gândea – cât se poate de concret – la binele lui. Paradoxul unei societăţi care se pretindea comunistă consta în exacerbarea individualismului. De vreme ce spaţiul public era confiscat (şi cele două ore de televiziune nu aveau altă menire decât tocmai faptul de-a ne aminti acest lucru), nu mai rămânea decât închiderea fiecăruia în enclava casei şi a familiei sale. Orice ieşire în afară – dacă nu se respectau codurile impuse – risca să-l arunce pe individul singuratic în arcanele puterii absolute şi impersonale. Fiecare ştia, intuitiv (şi din memoria generaţiei precedente), că dacă face un pas greşit, se va regăsi singur – într-o singurătate siderală, căci, pentru a supravieţui, propria familie ar fi trebuit să-l renege. Acesta e principalul motiv al inexistenţei unei rezistenţe articulate la deriva dictatorială a comunismului autohton. Da, toţi vedeau ce se întâmplă, dar – în egală măsură – fiecare ştia că, dacă ar fi spus ceva în afara cercului familial, se autodesemna ca victimă. În felul ei, propaganda oficială avea dreptate: un asemenea gest era o dovadă de nebunie. S-ar mai cuveni spus un lucru: dacă domeniului public i se blochează principala lui funcţie, care e cea a negocierii sociale, atunci existenţele enclavizate vor dezvolta orogolii, frustrări şi invidii proporţionale cu izolarea lor. Lucrul acesta era, evident, în beneficiul puterii: oamenii se urau, se supravegheau şi se denunţau unii pe alţii. Temându-se unii de alţii, temându-se să-şi adreseze (altfel decât oficial sau familial) cuvântul – pentru că aceasta i-ar fi putut compromite – oamenii se supravegheau din priviri, care concentrau, într-un voyeurism generalizat, ferocitatea, banalitatea şi plăcerea intruziunii neinvitate în universul celuilalt. A şti – în maniera “organelor” – mai mult despre celalălt era, în fond, o modalitate de-a fixa o ierarhie între două existenţe care n-aveau nimic în comun, dincolo de mimarea minciunii sociale (care nu însemna nimic nici pentru una, nici pentru cealaltă). Pentru că oamenii nu se puteau întâlni în spaţiul public, se uitau peste gard, în curtea vecinului. Cum fiecare îşi “procura” cum ştia bunurile necesare existenţei, pe acest teren se stabilea competiţia între oameni (şi tot aici se juca şi invidia). Aici era şi “adăpătoarea” la care pândeau “organele”. Ideea era aceea că o măruntă “colaborare” poate să constituie un avantaj în competiţia “procurării”. Şi tot ea ridica voyerismul la nivel de artă. E drept, funcţiona în acea lume o distincţie destul de clară – moştenită din deceniile represiunii – între “ei” şi “noi”. Numai că ultimul deceniu, cele ale mizeriei cotidiene, sfârşise prin a o eroda şi pe aceasta. “Ei” nu mai erau (şi nici nu se mai afişau) ca duşmani ai “rămăşiţelor burgheze”; dimpotrivă, se îmburghezeu cu rapiditatea omului sărac ajuns la resurse şi singurul lucru care-i mai distingea de ceilalţi era poziţia privilegiată în ierarhia corupţiei acelui timp. În acel timp al minciunii şi al furtului, nimeni nu (mai) avea conştiinţa acestor lucruri, tocmai pentru că o atare conştiinţă ar fi presupus ceea ce era cu desavârşire interzis: tematizarea lor. Oamenii se “descurcau” cum puteau şi orice făceau era justificat de “familia” în care se aduna mărunta agoniseală. Erau, în linii mari, două feluri de-a te descurca: furtul direct, dublat de trocul pe piaţa “nereglementată” şi “datul din gură” pe la şedinţe, care se lăsa cu mici “beneficii” cuantificabile. Într-o ţară lăudată a fi de muncitori, acesta din urmă era activitatea cea mai lucrativă. Nu trebuia nici un fel de calificare pentru a o practica: o însăilare de lozinci, insistenţa pe “indicaţiile” şi rolul Tovarăşului, precum şi “aplauzele prelungite” provocate spasmodic erau suficiente. Oricum, nimeni nu era interesat şi nimeni nu asculta aceste discursuri. Ele nu erau nimic altceva decît elementele unui ritual care avea nevoie de figuranţi. Iar figuraţia era răsplătită; nu cu mult, ci acea cu acea nuanţă atât de importantă în ierarhia mentală pe care o stabileau invidia şi orgoliul. Într-un sens, viaţa aceea era foarte cenuşie, dar era o viaţă completă. Sau poate, mai exact ar fi să spunem că era o viaţă aplatizată. Dar dacă apropiem de ea lupa sau microscopul descoperim – precum în rugozitatea de detaliu a unei suprafeţe care în mare pare plană – că avea un relief foarte complex. Discursul “despre” comunism (luat aşa, în mare) şi sublimarea comunismului ca rău absolut ne ascund acest relief. Dar, din nefericire pentru noi, timpul – cei 25 de ani – acţionează asemeni unei lentile: astăzi putem vedea clar relieful în cauză în tot nefirescul lui: e geografia prezentului nostru.

Când, la 25 decembrie 1989, era împuşcat Ceauşescu, cu toţii credeam că acea execuţie e marca vizibilă a faptului că nu ne vom mai întoarce în lumea “dinainte” – şi am acceptat-o cu toţii ca atare (indiferent de ceea ce invocăm acum). Doar mai târziu, când am început a descoperi că “nu s-a schimbat nimic” ea ne-a apărut ca o simplă crimă, una din multele crime ale acelor zile (şi dintre ele multe puse la cale de Ceauşescu însuşi), care nu mai marchează decât un moment de oroare pe un drum altminteri fără rupturi de nivel, în ciuda “meandrelor” lui (pe care le evoca un alt patron al crimelor acelor zile). În pofida discursului – bombastic – pe tema “revoluţiei”, fapt e că singurele schimbări concrete care au urmat acelor zile au fost abandonarea discursului oficial al propagandei de partid şi legalizarea, ba mai mult, eroizarea şi hipostazaierea ca valoare în noua lume, a descurcărelii în care ne antrenasem atât de bine. Discursul oficial a fost abandonat de toată lumea, inclusiv (sau, poate, în primul rând) de profesioniştii lui, fără nici un fel de problemă morală sau de conştiinţă. Timp de decenii în România s-au produs mii de tone de maculatură despre partid, despre socialism şi comunism, despre “noua revoluţie agrară”, despre Ceauşescu, despre “societatea socialistă multilateral dezvoltată”, etc. Mii de oameni au muncit – cu normă întreagă – în industria care fabrica asemenea idioţenii. Ce e ciudat e faptul că-n doar câteva ore, în 22 decembrie, toţi aceşti oameni (cu excepţia lui Ceauşescu însuşi) au abandonat limbajul în care au vorbit vreme de decenii. L-au uitat? Nu. Pentru că, aşa cum bine ştie orice psiholog, limbajul formează cadre mentale şi reflexe comportamentale. Oamenii aceştia şi-au scos din vocabular nişte cuvinte – pe care, oricum, nu le foloseau decât în contexte oficiale – dar au rămas în siajul unui mod de gândire pe care l-au vehiculat acele cuvinte. Toată lumea îşi declara, cu entuziasm, adeziunea la noua “formaţiune” şi toţi se întreceau în discursuri de condamnare a trecutului (fără a se gândi că propria lor biografie îi aparţinea). Din nou, la fel ca mai înainte, această amnezie era cauţionată de universalitatea ei: trecutul recent nu era cel al umilinţei personale (în care căutai, cu disperare, “ceva carne” şi o pereche de indispensabili), ci acela al unei drame care potenţa oroarea “revoluţiei televizate”: alături de morţi veneau muribunzii (condamnaţi în spitalele pentru incurabili), apoi supravieţuitorii închisorilor lui Dej. “Loviţi de milă şi iubire”, cu toţii empatizam în acele zile cu victimele şi aura lor victimară a sfârşit prin a se proiecta asupra tuturor: cu toţii fusesem prizonierii unui regim nebun şi criminal, cu toţii suferisem, cu toţii rezistasem şi cu toţii puteam revendica drepturi în noua lume. Acesta a fost pactul revoluţiei. Cum suferisem noi, cei mulţi şi interşanjabili? Îndurând lipsurile de tot felul, mizeria cotidiană şi îndobitocirea instrumentată de propagandă. Şi cum rezistasem? Descurcându-ne. A pune mâna pe ceva nu era un furt, ci o modalitate de-a palea o necesitate pe care statul n-o putea satisface; a nu lucra era o formă de afirmare a libertăţii şi-a independenţei personale; a bârfi o cale de informare alternativă, etc. Umilinţa – grea şi de nemărturisit – se compensa cu exagerarea unui curaj inexistent şi cu un enorm orgoliu resentimentar.

Ceea ce ar fi trebuit să fie condamnabil în trecutul nostru, devenea dintr-o dată un merit – şi o cale de urmat. Căci nu acesta e capitalismul? Nu înseamnă el pur şi simplu a te descurca? Nu e minciuna o “strategie de comunicare” în lumea de oglinzi a mass-mediei? Şi furtul nepedepsit nu e o formă de “management de succes” sau – mai corect – o “scurtătură” atât de necesară “acumulării primitive a capitalului”? Aşa s-a năsut capitalismul românesc şi aşa îl vedem astăzi, la ceasul anchetelor DNA-ului: bazându-se pe delapidarea generalizată a “bunului public”, pe cârdăşii cu geometrie variabilă, pe aranjamente de cârciumă şi având ca unică miză “familia mea” – o casă, apoi încă una, studiile copiilor, nişte călătorii şi ceva decoraţiuni interioare. Nu faptul că lucrurile acestea au cangrenat economia (şi – poate şi mai mult – societatea) e grav, ci faptul că, luaţi dintr-o dată, n-am şti să spunem ce e rău în ele. Nu furtul în sine ne stârneşte mânia (pentru că, în lumea noastră, el are multe nume şi şi mai multe scuze), ci faptul că el nu e democratic, că nu ajunge la toţi. Şi mai deranjantă e etalarea luxului bazat pe furt, care crează ierahii la baza cărora sapă ura şi invidia. Însă dacă acceptăm că descurcarea la scară mică e o virtute, nu e deloc clar de ce descurcarea la scară mare ar fi o infracţiune.

Descurcarea postcomunistă nu e apanajul politicianului şi al afaceristului de tranziţie: se descurcă, la fel de onorabil (chiar dacă sumele sunt diferite), funcţionarul ce “mijloceşte” accesul la nişte date teoretic publice, doctorul ce are “tarif”, profesorul “după ore”, disponibilizatul cu “salariile compensatorii”, mulţimea pensionarilor făcuţi de “de boală” de un medic sau o comisie cointeresată, “subvenţionaţii” din mediul rural, minoritarii plătiţi ca să ramână “minoritari”, toată fauna “marilor proiecte” şi a micilor granturi, autorii de manuale “facultative”, dar obligatorii, universităţile de provincie, vânzătorii ce nu (d)au rest, Agenţiile de stat – toate şi fiecare în parte şi, practic, toţi cei care – pe orice căi – au putut să “ia” câte ceva. Este cu desăvârşire iluzoriu să ne imaginăm că doar un mic grup – sudat prin interese oculte – de “ei” au comis “marele jaf postcomunist”. În fapt, toată ţara a fost părtaşă la acesta, numai că nu în mod egal. Ceea ce-i supără astăzi pe oameni nu e jaful (pe care, într-un scenariu al autocompătimirii, îl atribuie exclusiv celorlalţi), ci nedreptatea flagrantă cu care s-a făcut, instaurând inegalităţi pe care mulţi le văd ca indepasabile.

Se putea şi altfel? Eram pregătiţi şi pentru altceva? Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu unul cred că nu. Nimeni n-ar fi fost înţeles dacă ar fi vorbit, în ’90, despre rigoarea profesională şi despre etica responsabilităţii. Nici un guvern n-ar fi îndrăznit să introducă, atunci, măsuri de eficientizare a muncii şi sancţiuni reale pentru cei care continuă să lucreze ca-n anii ceauşismului. În mod straniu, după ’89 reproduceam exact păcatul comuniştilor de după ’45: trăiam libertatea ca pe o prelungire a clandestinităţii. Deşi vorbeam cu toţii de schimbare, ne mişcam în siajul gesturilor mecanice deprinse în anii “procurării” strictului necesar şi al papagalicirii “directivelor de partid”. Atunci, în acel timp al începuturilor, s-a creat marele partid transpartinic al descurcării ca strategie de viaţă şi al minciunii ca politică de stat. Deşi, ocazional, ne mai dorim şi noi câte ceva din atributele unei democraţii prospere, în fapt ştim – prea bine – că, în lumea noastră, singurul lucru care contează e puţinul pe care pui mâna şi/sau la fel de puţinul care “ţi se dă”. Dar din puţin în puţin mult se face şi talentele noastre naturale (subsumate unui termen pe care nu-l epuizează toate ştiinţele “dezvoltării carierei” de factură americană: şmecheria) ne ajută să ne “asigurăm” împotriva unui viitor pe care, în partea aceasta de lume, l-am ştiut întotdeauna ca fiind nesigur.

E vreo deosebire între noi şi ceilalţi? Nu sunt, în definitiv, la fel toate naţiile lumii dezvoltate? În ultimă instanţă criza aceasta interminabilă nu are ca protagonişti rapacitatea, minciuna şi autoamăgirea la scară planetară? Poate prezentul “integrării” va fi unul al convergenţei (şi nu doar în sensul că vom deveni noi ca ceilalţi, ci şi în acela că ei vor ajunge ca şi noi), dar, în mod cert, trecutul ne e diferit. Din punct de vedere economic, la 1 ianuarie 1990 nu eram cu nimic deosebiţi de ceea ce eram în 14 decembrie 1989. Poate părea deplasată invocarea acestui argument economic, însă – ne place sau nu –  de el depinde întregul nostru mod de a fi. După acel 1 ianuarie nu am beneficiat nici de mai multă muncă, nici de mai multe investiţii (cum a beneficiat Occidentul după 1945 – 1947 şi câteva ţări central europene după 1989). Astfel că, în ciuda tuturor declaraţiilor şi apelurilor (multe, poate cele mai multe, sincere), lumea noastră nu s-a schimbat şi sărăcia ei endemică ne-a condiţionat şi ne condiţionează până astăzi. Atunci guvernul a decis accesul imediat la bunurile şi serviciile limitate de Ceauşescu (n-ar fi putut face altfel, pentru că ar fi fost măturat de strada care vedea o “altă viaţă” tocmai în căldură şi portocale), a introdus week-end-ul, a închis ochii la răstimpurile de nemuncă (în numele libertăţii de expresie) şi ne-a dat divertismentul în care se resorbeau toate visele şi toate frustrările, toate admiraţiile şi toate bârfele noastre. Nimeni n-a strigat atunci: nu, nu de asta avem nevoie, nu cu aşa ceva se construieşte o ţară, o economie şi o societate nouă. Toţi am acceptat aceste lucruri, sub semnul unui meliorism posibil şi dezirabil, şi acceptându-le ne-am raliat unicului partid al acestei ţări: cel al descurcăreţilor, al chibiţilor de televiziune şi a celor care aşteaptă să vadă cum o să fie. Că ne-am certat mai apoi unii cu alţii, că unii au venit cu idei, alţii cu afaceri, că unii au trecut la smoking şi alţii la bermude, că unii şi-au amenajat palate pe Rivieră, iar alţii şi-au pierdut şi micul lor apartament e aproape indiferent. Cu toţii ne-am dus în aceeaşi direcţie, deşi – aproape toţi – cel puţin de la un anumit moment, am înţeles încotro duce. Doar un noroc providenţial ne-a făcut să fim ancoraţi de Europa. În rest, suntem aceiaşi.

Cum suntem – după 25 de ani? Mai înainte de toate, într-un soi de capitalism à la russe care, pentru capitaliştii adevăraţi, seamănă mai mult cu feudalismul. În speţă o lume alcătuită din trei categorii sociale: boieri (care se boieresc graţie funcţiei pe care şi-au cumpărat-o), scutelnici (exceptaţi – în virtutea unui favor personal – de la plata dărilor comune) şi şerbi (a căror muncă necalificată şi a căror existenţă mizeră asigură puţina “plusvaloare” pe care o “smântânesc” celelalte două categorii). La baza economiei practicate de o asemenea societate se află o economie a exploatării extensive: se vinde tot ce poate fi vândut (inclusiv oamenii), se concesionează şi “încredinţează” absolut orice aduce un venit cuantificabil şi palpabil acum şi aici. Săracul nu se gândeşte la viitor, el trăieşte doar în orizontul nevoilor imediate. Nici bogatul autohton nu se gândeşte la viitor, el e bogat doar atâta vreme cât îşi poate etala public un train de vie care să-l facă interesant pentru clienţii săi şi intangibil pentru duşmanii săi. Toate acestea au în centru interesul, definit în cel mai restrictiv, mai egoist şi mai imediat mod. Într-o societate care a practicat timp de secole religia doar la nivelul unor ritualuri comunitare fără a-i interioriza exigenţele, nu există nimic de genul unor valori morale (religioase sau laice) menite a contrabalansa şi a modera excesele hipostazierii interesului ca normă a vieţii publice. Într-o lume a sărăciei endemice, cu resurse limitate, incapabilă de “dezvoltare durabilă”, de acumulare şi de reinvestire şi dispusă la orice cheltuieli (păguboase, dar necesare) de “reprezentativitate”, competiţia e acerbă. Este, din multe puncte de vedere, o luptă pentru supravieţuirea elementară; de multe ori cel care nu “se ajunge” e relegat într-o existenţă vegetală şi fără nici un orizont.  Mai mult, într-o lume lipsită de polistratificarea şi multipla mediere a câmpului social proprie societăţilor dezvoltate, lupta e de tipul sau – sau: sau boierie – sau şerbie (scutelnicia e o etapă extrem de instabilă). Ca atare ideea de cooperare şi cea de negociere sunt foarte puţin dezvoltate în acestă zonă. Substitutul lor (circumstanţial) e cârdăşia – alianţa temporară ce nu presupune decât urmărirea unui interes de moment. Aliaţii de azi pot deveni mâine duşmani şi duşmanii de ieri se înfăţişează azi ca având un scop comun. E limpede că, în aceste circumstanţe, nici cuvântul nu are o valoare prea mare. Într-o lume rămasă timp de veacuri la periferia Orientului, cuvântul poate însemna – în funcţie de auditoriu şi de situaţie – ceea ce spune, opusul a ceea ce spune şi infinita gamă de nuanţe dintre cele două. Cuvântul e o armă şi un risc, pe care doar inflaţionarea lui în discursul găunos al vieţii publice o face mai puţin ofensivă. Cum nici cuvântul nu e luat în serios, nici minciuna nu este. Din această cauză nici contractul nu are, aici, aceeaşi greutate ca în Apus. În lumea întunecată a Nordului angajamentul şi jurământul conjură pedeapsa eternă, în vreme ce – la noi – unde nici păcatul cu fapta nu e atât de grav precum pare, cel cu cuvântul e cu totul neglijabil. Prin urmare, contractul e o simplă bucată de hârtie faţă de care nici unul dintre semnatari nu se simte obligat. Punând problema la nivel social, respectul (faţă de contract, în acest caz) presupune încrederea. Dar dacă puţinătatea resurselor exclude orice colaborare pe termen lung şi “negocierea” se termină – inevitabil – cu eliminarea unui competitor, atunci încrederea nu poate fi decât o formă de nebunie la care mai nimeni nu consimte. Categoriile lumii noastre sunt: familia, aliaţii de moment, şefii, duşmanii şi străinii (ultimii doi parţial superpozabili). Poate părea prea simplu, dar e o cartografiere a societăţii suficient de clară pentru ca fiecare să-şi poată urmări obiectivele. Acestea din urmă nu sunt mari planuri sau proiecte, ci doar trecerea din condiţia de şerb, în cea de boier şi, apoi, menţinerea în boierie. Nici la scară socială nu avem proiecte de anvergură, în lumea noastră detaliile contează; bătăliile decisive se dau pe subtilităţi de nuanţă şi pe arabescuri insesizabile. Asupra centrului existenţei noastre sociale suntem, în mod paradoxal, cu toţii de acord: n-are cum să ne fie bine, lumea aceasta e pradă Prinţului acestei lumi (care, în proiecţia lui seculară, se află la Istambul, la Moscova sau la Washington) şi tot ce putem spera e ca – graţiei şmecheriei – să-i înşelăm vigilenţa. Descurcatul şi şmecheria nu sunt, în acest context, păcate ci, dimpotrivă, sunt virtuţi ale supravieţuirii. La rândul său, faptul de-a supravieţui – cu tot ce presupune el (inclusiv cursa pentru putere sau cea pentru bani, vizibile deopotrivă în socialism şi capitalism) – e deasupra oricărei morale şi, ca atare, desfide orice judecată. În orizontul detaliilor şi în vârtejul vorbelor duse de vânt judecata e glossă subtilă şi ironie muşcătoare. Nimeni nu se simte atins de ea. Ne ştim prea bine unii pe alţii şi, tocmai de aceea, ştim că doar lui Dumnezeu îi aparţine adevărata judecată. Şi mai ştim că El e atoateiertător. În peisajul nostru interesele se aleargă unele pe altele şi alianţele se fac şi se desfac cu o viteză ameţitoare; scena lumii e aceeşi, dar personajele şi situaţiile se schimbă mereu. Lucrurile seamănă mai puţin cu un teatru, cât cu ceva ce situat la jumătatea drumului între bâlci şi carnavalul nebunilor, populat cu figuri groteşti ce se destramă imediat ce apar şi umbre ce se întrupează pe neaşteptate. Fiecare se vede pe sine în lojă şi pe ceilalţi pe scândura subţire a scenei; fiecare îşi dă cu părerea, îşi afirmă opinia şi, în general, are ceva de spus. Contează mai puţin ce spune; ceea ce e important e faptul că vrea să spună, să se audă, să fie luat în seamă. Într-o asemenea hărmălaie de voci e limpede că doar cei mai stridenţi se fac remarcaţi. Aici stridenţa – oricare i-ar fi genul – nu e nelalocul ei, dimpotrivă, e o figură retorică pe care fumul vorbelor şi ceaţa imaginilor o poartă mai departe decât pe altele. A fi înseamnă a fi vizibil, iar a fi vizibil înseamnă a te agita încontinu. Nu contează nici ce faci, nici ce spui – pentru că oamenii sunt prea prinşi într-ale lor ca să-ţi mai acorde atenţie – important e să rămâi undeva, ca o imagine sau un zgomot de fond, vag supărător, dar de neevitat. Altminteri cavalcada de pe scenă te aruncă în uitare. O societate care funcţionează potrivit unor asemenea logici nu are cum să se dezvolte şi nedezvoltându-se nu are cum crea prosperitate. Prin urmare accesul la venituri nu e unul bazat pe competitivitate şi pe valorizarea concurenţială a aptitudinilor şi a calităţilor proprii, ci unul care depinde mereu de redistribuirea sărăciei. Ori ca aceasta să fie redistribuită e nevoie de un redistribuitor – Statul. Şi, vorba proverbului, cine-mparte, parte-şi face. Statul nu e nimic altceva decât o birocraţie stufoasă şi ineficientă, dar care e orizontul realizării pentru cei mai mulţi şi calea cea mai sigură către boierie. Imprevizibilitatea, modificarea aleatorie şi permanentă a legilor, facerea şi desfacerea majorităţilor parlamentare, fiscalizarea absurdă, regulamentele ininteligibile, etc. nu spun decât un singur lucru: că, în ciuda “licenţelor de exploatare” (acordate la “bună” înţelegere), Statul îşi păstrează proprietatea “mijloacelor de producţie”. Dovada cea mai bună e aceea că nimeni nu îl înfruntă: nici sindicate, nici asociaţii profesionale, nici firava “societate civilă”. Nimeni nu are autonomia necesară pentru a-i rezista Statului. A fi la putere înseamnă, aici a te identifica cu Statul. Toată lumea ştie că accesul la resurse trece printr-un pasaj obligatoriu. Şi ştie şi cine (şi cu cât) vămuieşte în acest pasaj. O ştiu şi străinii care, venind aici, se simt eliberaţi de imperativul responsabilităţii la care îi constrânge tradiţia şi presiunea socială din lumea lor. Într-o lume ai cărei localnici se exploatează cinic unii pe alţii, de ce ar face străinii operă de binefacere? Intră şi ei în joc şi aduc în lumea noastră arhaică şi bazată pe metode primitive tehnicile exploatării ştiinţifice. Din păcate pentru noi acestea nu duc la acumularea care a fost premisa dezvoltării Occidentului, ci doar la o aservire fără orizont şi la un verbiaj fără măsură comună cu realitatea palpabilă.


Cu ce rămânem la capătul tuturor acestora? La scară individuală cu disperarea vârstei târzii şi la scară socială cu o subdezvoltare indepasabilă. Cu senzaţia că istoria se repetă, că altundeva am fi putut fi alţii şi am fi putut trăi altfel (Raiul s-a secularizat şi el, şi e în Occident) şi cu un acut sentiment al inutilităţii. Singurul lucru care mai merită a fi spus este acela că toate acestea nu sunt fatalităţi căzute peste noi (deşi, cel mai adesea, tocmai aşa le justificăm), ci opera noastră zilnică; făptuirea noastră în timp. Sub semnul lor ne înregimentăm şi ne recunoaştem ca într-un unic şi mare partid. Şi pe acesta îl votăm la nesfârşit, cu cât mai mult ne clamăm nevoia de “altceva”. Dar oare, din existenţa pe care o ducem noi cotidian, ne mai putem imagina măcar ceva care să fie altfel decât toate acestea? Sau, cum a zis neamţul acela care a pus în mişcare Modernitatea: Ce putem şti? Ce trebuie să facem? Şi: ce putem spera? Aceasta e miza alegerilor şi a sarbătoririi ce se apropie.