Traian Băsescu a mers (aproape) până la capăt

Horaţiu Pepine

Traian Băsescu nu a vorbit de imixtiunea serviciilor în politică, ci, invers, de un amestec al politicului în afacerile serviciilor. Dar problema e tocmai această confuzie între cine pe cine controlează.


Traian Băsescu a prezentat câteva fapte certe, care nu mai pot fi ignorate sau minimalizate: anul trecut Guvernul Ponta a adoptat o Hotărâre de Guvern prin care secretul de stat a fost extins de la personalul activ al serviciilor de informaţii şi asupra celor care au încetat ”în orice mod, raporturile de muncă sau de serviciu”. Actul a fost promovat în guvern de către directorul SIE la acea dată, Teodor Meleşcanu, care semnează nota de fundamentare. La acestea se adaugă corespondenţa oficială pe care preşedintele Traian Băsescu a iniţiat-o cu directorul SIE prin care îi solicită să furnizeze informaţii despre ofiţerii acoperiţi din Guvern. Directorul SIE i-a răspuns că nu îi poate satisface cererea, deoarece o nouă Hotărâre de Guvern (cea pe care tocmai o promovase) i-ar interzice acest lucru.


Faptul că Hotărârea cu pricina nu a trecut prin CSAT, ocolindu-l cu bună ştiinţă, i s-a părut preşedintelui cu totul suspect. Într-adevăr, am asistat la o decizie politică luată pe traseul SIE-Guvern, care l-a scos din joc pe Traian Băsescu. De aici înainte încep deducţiile mai sigure sau mai puţin sigure. Am putea spune că, cel puţin din primăvara lui 2013 încoace, preşedintele nu a mai beneficiat de colaborarea loială a serviciilor de informaţii sau a unora dintre ele. Este posibil ca reorientarea să se fi produs, încetul cu încetul, după alegerile din toamna lui 2012, când Traian Băsescu pierduse sprijinul politic. Susţinerea populară fusese, ce-i drept, pierdută încă de la referendumul din vara acelui an, atunci când un număr covârşitor de alegători votaseră pentru demiterea sa, dar puterea, aşa cum ştim, se exercită prin reprezentare.


Traian Băsescu a mai insistat însă asupra faptului că preşedintele de republică are din principiu acces la toate informaţiile secrete, chiar dacă ele sunt protejate prin lege de ochii cetăţenilor de rând şi, prin urmare, nici Hotărârea Guvernului din 2013 nu ar fi justificat refuzul lui Teodor Meleşcanu. Aici ne aflăm în chiar miezul discuţiei: sunt serviciile de informaţii subordonate integral puterii civile? A avut acces integral preşedintele Băsescu la toate informaţiile înainte de a fi căzut în dizgraţie politică? Va fi fost accesul său fără rest? Preşedintelui Traian Băsescu i-a plăcut mult să se laude că este „omul cel mai bine informat”, dar, după ultimile dezvăluiri, nu mai putem fi siguri că lucrurile au stat cu adevărat aşa, deşi, într-o vreme, el părea cu adevărat să fie stăpânul jocului.


În fine, prim-ministrul, Victor Ponta, a negat categoric toate dezvăluirile implicit acuzatoare ale lui Traian Băsescu. Mai mult, l-a prezentat pe acesta ca pe un alienat, care nu mai are controlul faptelor sale. Cu toate acestea, destule indicii converg către ipoteza că actualul prim-ministru a fost ofiţer de informaţii. Şi, de altfel, chiar declaraţia premierului, făcută în ambianţa emotivă a pelerinajului la moaştele Sfintei Parascheva de la Iaşi, conţine un mic amănunt care ar putea să ne spună ceva: ”După ce am terminat facultatea de Drept, de fiecare dată am respectat legile ţării, mi-am servit ţara ca magistrat, ca ministru şi voi face în continuare la fel”. S-ar putea să exagerăm, dar expresia ”mi-am servit ţara” vine direct din jargonul militar. Un magistrat nu ”serveşte ţara”, ci justiţia, iar în democraţiile elective, un ministru este ”în slujba poporului”. A fost poate un act ratat, cu atât mai probabil cu cât premierul se găsea în imediata proximitate a sacrului, care îi va fi produs o anumită tulburare.


Să mai spunem ceva: prea multă lume face astăzi confuzie între moralitate şi legalitate. Se spune că Victor Ponta s-ar face vinovat în ordine morală. Dar dacă lăsăm deoparte presupusa minciună (scuzabilă de vreme ce face parte din regula profesiei), vina lui nu poate fi decât una legală, căci magistratura este incompatibilă cu spionajul. S-ar putea ca acest lucru să se întâmple şi la case mai mari, dar cu siguranţă că şi acele servicii încalcă legea din propriile ţări.


Dacă serviciile de informaţii infiltrează agenţi în magistratură, politică şi presă este încălcată Constituţia în litera şi spiritul ei. Nu există câte un articol explicit pentru fiecare situaţie, dar arhitectura interioară a Constituţiei, cu separaţia puterilor şi cu modul ierarhizat de distribuire a suveranităţii naţionale, pretinde o încadrare foarte strictă a activităţii serviciilor secrete. Căci altfel suveranitatea naţională exercitată de popor „prin alegeri libere şi corecte” este deturnată. (Art. 2, al. 1) Suveranitatea s-ar gasi mereu în altă parte şi, mai exact, în cabinetele serviciilor de informaţii. Aceasta este problema de principiu.


Este foarte interesant modul în care a prezentat lucrurile preşedintele Traian Băsescu, căci el nu a vorbit de imixtiunea serviciilor în politică, ci, exact invers, a spus că ar fi vorba de o imixtiune a politicului în afacerile serviciilor. Probabil că, din punctul său de vedere, încearcă să salveze ce mai poate fi salvat. În realitate, situaţia e ambiguă şi, tocmai de aceea, ar pretinde o clarificare.



Dar toată lumea a observat, cu un sentiment de decepţie şi neputinţă, că nu există o cale legală de a face lumină până la capăt. Ar putea fi totuşi o lecţie pentru viitor. Parlamentul (cine altcineva?) ar trebui să reformeze comisiile speciale de supraveghere a serviciilor de informaţii şi să investească oameni noi, cu gândire limpede şi exigentă, care, cu discreţia necesară, să facă ordine în această materie confuză. Viaţa statului român lasă prea mult impresia că se complace în promiscuitate.