Confesiune...

Constantin Moldovan

Eu n-am urât pe nimeni - niciodată -

Și evident că n-o să-ncep s-o fac;

Nu pot fi rău, deși mi-au pus capac

Destui în viața asta complicată.

Am răspândit în jurul meu iubire,

Mi-am ajutat prietenii, mereu,

Dar mă întreb, când mie-mi este greu,

De ce sunt exilat în amintire?

Am încercat, timid, de-a lungul vieții,

Să dăruiesc sublimul din cuvânt

Și să ridic căzuții la pământ,

Să-i smulg, zâmbind, din brațele tristeții.

Am oferit, cu drag, o-mbrățișare,

Un sfat pentru orice, un gând curat,

Dar când am fost de soartă încercat

Puțini s-au întrebat de ce mă doare.

M-am străduit să fiu, întotdeauna,

Alături de acei ce simt frumos,

De cei ce nu se lasă trași în jos

Când unii declanșează, -n vis, furtuna.

Am mai greșit și eu, greșim cu toții,

Nu sunt nici cel mai drept, nici cel mai sfânt,

Dar cât voi mai umbri acest pământ

N-oi tolera să mă mai prade hoții.

N-o să abdic de la a crede-n bine,

Iar dacă s-o-ntâmpla, cumva, să mor

Să vă gândiți, din când în gând, la mine,

La cel ce-a scris cu roșu de Humor.