Bogdan Al Petcu
nu pot să-ţi spun care cărare duce la zenit sau de ce marea-şi plimbă cântecul în clopot sau în tăcerea trupului căzut
eu nu-s aici să spun eu nu-s aici să plâng să ţip, ci să iubesc
să te iubesc cu un cuvânt cu două sau cu un strigăt disperat din patul vieţii mele din patul fără zbor
stau în spitalul minţii mele şi totu-i decorat în purpuriu şi sânge
stau în spitalul vieţii mele şi nu primesc pastilă oxigen nimic
am lacăte pe viaţă pe plămâni
pe mâini pe ochi
sunt dictatorul unui suflet răvăşit
sunt comunismul unei vieţi ce-n zorii vieţii ei s-a deflorat în trup şi suflet
iar eu încerc a spune că ele-mi sunt la fel
trupul e secerea care se taie singur ca pe un spic pal amurgit
ciocanul sufletul şi-mi modelează viaţa mea lăuntric
eu sunt aici să te urăsc că te-nconjoară lumea
că te cuprinde viaţa de parcă-i aer şi atât. un aer dens şi-o ceaţă ca voalul de mireasă e-o densitate ca de apă pusă pe văzduh
e nuntă azi mi-am regăsit şi trup şi suflet, dar am pierdut biserica din mine
şi ah rămân aici ca să urăsc tăceri secunde dilatate-n limbi de ceas
şi să iubesc clepsidra obosită întoarsă de la coasă de pe câmp
rămân aici şi-mi pun pecetea morţii pe obraji
te-aştept să mă săruţi sa mă iubeşti să mor în tine
iubito
oferă-mi un alt trup să-mi vărs sângele meu cel din urmă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu