Bogdan Al Petcu
aici mă încep şi nu ştiu unde şi cum o să termin.
mi-am uitat nume şi viaţă şi trup şi stau pe o stâncă de veghe,
dar nu mă aştept
îmi sorb tăcerea din palmă şi îmi sărut linia asta,
linia vieţii. încep să număr vagoane şi şine
mâna îmi pleacă pe-o roată. am rămas singur fără de mână
sunt pământul cel orb şi de lipsă
sunt calul urât şi bat din copită când voi mă călcaţi
picioare de oase şi capete agăţate în crengi
în plictiseala vieţii facem lucruri ciudate: ne sinucidem moartea,
cioplim trupul nostru în cruce şi îl numim dumnezeu,
ne punem lacăte lacăte, uităm şi de chei,
uităm şi de zbor, ne ciuntim câte-o mână – un bal al descărnării
şi toate damele ţipă. mergem agale, nu numărăm paşii făcuţi
lăsăm lumii pe noi, dar nouă ce ne rămâne?
să descărnăm şi măduva de oase, să ne-ncruntăm
să ne spunem nouă pe noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu