luni, 1 februarie 2016

Școala vieții. Manual de utilizare a știrilor

Adela Dinu





Pentru mine, cărțile cu adevărat memorabile (ale căror înțelesuri nu devin opace la două-trei săptămâni de la finalizarea lecturii) sunt cele capabile să-mi producă revelații (chiar și minore) cu privire la aspecte prea puțin explorate ale existenței mele cotidiene. Un autor cu care știu că nu dau greș e Alain de Botton- hedonist declarat și filozof al vieții trăite. Școala vieții pe care o conduce este un proiect de coborâre a filozofiei în stradă și de resuscitare a interesului tinerilor pentru acest domeniu suficient de elitist. 


De data aceasta, după incursiunea revigorantă în “Religia pentru atei” (despre care am scris tot aici) și după “Eseurile de îndrăgostit”, am dat de o carte al cărei titlu m-a atras din prima: “Știrile. Manualul utilizatorului” (Humanitas, 2015). Știrile senzaționaliste, headline-urile, burtierele, tragediile la prima mână, trăite live, prin intermediul televiziunii, radioului, internetului- toate acestea nu numai că fac parte din viețile noastre private, dar ne și definesc și ne modelează statutul de ființe sociale. Știrile și religia au multe în comun:
“În economiile dezvoltate, știrile ocupă acum o poziție de putere cel puțin egală cu poziția pe care o aveau înainte credințele. Fluxurile de știri corespund cu o precizie deconcertantă orelor de slujbă: utrenia s-a preschimbat în știrile dimineții, vecernia a fost înlocuită de știrile serii. Însă știrile nu se limitează la respectarea unui orar cvasireligios. Ele cer de asemenea să le abordăm cam cu aceleași așteptări respectuoase pe care le-am fi nutrit odinioară cu privire la credințe. Asta fiindcă și aici ne așteptăm să trăim revelații, să aflăm cine e bun sau rău, să îndurăm suferințe și să descifrăm logica în curs de desfășurare a existenței. Iar dacă refuzăm să luam parte la ritualuri, ni se poate reproșa și aici că suntem eretici.”



Alain de Botton


Ritualurile religioase au însă un atu (pe care știrile și știriștii nu l-au descoperit încă): ele sunt conștiente de pericolul uitării, de aceea transmit misterul în doze homeopate. Dincolo de o jalonare aproape ritualică a existenței noastre zilnice, știrile par să aibă un rol de paliativ, de securizare a vieții personale prin crearea unei iluzii – una legată de caracterul inexpugnabil al cetății spațiului nostru privat. Tragedia e numai a altora, niciodată a individului contemplator, așezat comod în fotoliul din fața televizorului.



“Aceste întâmplări, evident nebunești, ne fac să ne simțim sănătoși și binecuvântați prin comparație. Putem să le întoarcem spatele și să trăim un nou sentiment de ușurare legat de viața noastră previzibilă, de felul autoritar cum ne-am ținut sub control dorințele mai neobișnuite și de stăpânirea de sine manifestată prin faptul că încă nu ne-am otrăvit nici un coleg și nu ne-am îngropat nici o fostă amantă sub pavelele din curtea interioară.”


Cu toate astea, trăim într-o societate în care știrile se iau mult prea în serios, în care informarea și tabloidizarea sunt termeni interșanjabili, în care pâinea și circul sunt adevăratele imbolduri ale demersurilor mediatice. De curând, emisiunea lui Dan C. Mihăilescu de la Pro Tv a fost sistată pentru că nu mai era rentabilă…


Nu e o noutate pentru întreaga lume occidentală că spațiul mediatic nu e nici pe departe ideal. Orice persoană de bun simț știe intuitiv că expunerea la tornada știrilor poate cauza tulburări, stres, anxietate, dar și invidie sau satisfacție răutăcioasă. Cu toate astea, nu ne putem ține departe de ecranul televizorului/ calculatorului/ telefonului. Suntem dependenți de (falsa)informare. Problema cu știrile (iar absența cenzurii în acest plan al existenței sociale este sine qua non în orice societate democratică) este, în mod surprinzător, chiar concizia lor și pretenția de obiectivitate (iluzorie). Dacă o societate totalitară funcționează prin cenzură, prin camuflare și mistificare voită, o societate democratică eșuează printr-o prea îndârjită nevoie de informare. Absența informării și inflația de știri au efecte asemănătoare: inerția individului, incapacitatea de a reacționa, egalizarea euristică a informației.


Alain de Botton nu este genul de critic intransigent, care deconstruiește fără să propună alternative. El schițează, așadar, un proiect al știrilor viitorului, al căror rol ar fi ameliorarea mentalităților și al societăților deschise. Știrile viitorului ar prezenta și senzaționalismul normalității, nu doar anomaliile spațiului social:
“O bunică de 87 de ani a fost ajutată să urce trei etaje la gară de un tânăr pe care nu-l cunoștea.
Un profesor și-a controlat emoțiile nutrite pentru o studentă.
Un bărbat a renunțat la ideea nesăbuită de a-și ucide soția după ce s-a gândit mai bine.”


Alain de Botton nu e numai un hedonist, un degustător rafinat al plăcerilor prezentului, el e și un veritabil utopist al lumii moderne. Ca orice utopist serios, Alain de Botton alocă un spațiu generos desconspirării metehnelor prezentului. El noi pune degetul pe rănile spectatorului de știri (și nu numai): pasivitate și intransigență, imaturitate și dezinteres, proastă inspirație în alegerea modelelor de viață, irosirea capitalului de admirație pe vedete prefabricate (familia Kardashian sau, la noi, clanul Guță- cu copii, neveste, amante) și lista ar putea continua. Cercul vicios al ratingului (spectatorul cere mizerie televizată, iar televiziunile se simt obligate să i-o împacheteze frumos) trebuie deschis. Știrile viitorului sunt menite, idealist, să modeleze caractere, să atragă interesul asupra unor spații exotice, din care spectatorul (transformat în actor al propriei vieți) are ceva de învățat. Reporterii, fotografii, știriștii trebuie să se metamorfozeze în artiști și scriitori inspirați, care împrumută trucurile artei adevărate pentru a seduce un public numeros, dar prea puțin pretențios. Nu în ultimă instanță și nu fără o doză aproape letală de idealism, Alain de Botton își dorește ca știrile (mediile în general) să ne facă mai interesați, mai implicați și mai empatici, mai conștienți și mai fericiți, mai atenți la frumusețe și diversitate.

Despre toate acestea (și despre multe altele) scrie Alain de Botton în acest indispensabil manual de utilizare a știrilor. Poate cel mai lăudabil aspect al cărții este forța cu care trezește câteva zone amorțite ale conștiinței moderne- acele zone asupra cărora nu ne aplecăm aproape niciodată. Cartea lui Alain de Botton este una din acele (rare) cărți care poate că nu clatină ceva din structura ta interioară, dar care, cu certitudine, modifică aproape insesizabil unghiul din care ne raportăm la eternul prezent în care (ni se pare că) suntem captivi. Rămânem, la finalul lecturii, cu o boare de optimism, cu o curiozitate promițătoare legată de resorturile știrilor și de posibilitățile lor viitoare. Poți cere mai mult de la o carte?


Alain de Botton:
Adevărata cauză a culturii celebrității nu e superficialitatea narcisistă, ci deficitul de bunătate. O societate în care toți vor să fie celebri este o societate unde, dintr-o sumedenie de motive esențialmente politice (în sensul larg), a fi obișnuit nu-ți aduce gradul de respect necesar ca să satisfaci apetitul natural al oamenilor pentru demnitate.
În măsura în care lumea modernă e obsedată de celebritate, trăim nu atât vremuri superficiale, cât vremuri fără bunătate. Faima a devenit un mijloc de-a atinge un scop, drumul cel mai drept spre un tip de respect care altminteri ar fi fost câștigat prin alte mijloace, mai puțin dependente de renume- mai degrabă prin bunătate decât prin coperte de reviste.
Dacă vrem să micșorăm impulsul de a obține faimă, ar trebui să nu începem prin a ne încrunta sau a încerca să cenzurăm știrile despre celebrități; ar trebui să începem să ne gândim la niște modalități prin care bunătatea, răbdarea și atenția să fie la îndemâna tuturor, îndeosebi a celor tineri.




















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu