miercuri, 24 septembrie 2014

Acoperit sau nu, Victor-Galaxie este periculos


Cristian Campeanu





Singurul „program“ anunțat până acum de Victor Ponta în campania sa pentru alegerile prezidențiale este re-unificarea țării, de parcă România ar fi sfâșiată de forțe teribile din exterior și interior. Acest „proiect“, aparent nobil și aproape monarhic, ascunde însă o amenințare la adresa viitorului democratic și liberal al României. În fond, cei mai sângeroși tirani au comis cele mai oribile crime în numele „păcii“ și „unității“.


În interviul acordat TVR, Traian Băsescu a lăsat să se înțeleagă că ofițerul sau fostul ofițer acoperit care candidează la președinție ar fi, într-adevăr, Victor Ponta, în momentul în care a ținut să precizeze că socrul lui Ponta, Ilie Sîrbu, nu a spus decât jumătate de adevăr. Apoi, Băsescu s-a încurcat singur în explicații privind serviciile secrete și proveniența informațiilor într-un asemenea hal încât, dacă nu va oferi, în momentul în care va decide să facă public numele, măcar dovezi indirecte solide, riscă să se facă de râs la finalul mandatului.


Dar, dacă va reuși să construiască un caz din mărturii sau documente ale unor instituții nesecretizate că Ponta a fost la un moment dat ofițer acoperit, atunci această dezvăluire ar trebui să constituie o lovitură mortală dată credibilității lui Ponta. Chestiunea fundamentală nu este dacă apartenența la un serviciu secret este în sine un lucru rău sau bun sau dacă activitatea unui astfel de ofițer a fost în slujba țării. Acestea sunt perdele de fum menite să ascundă realitatea, iar realitatea este că un asemenea amănunt biografic este o dovadă a naturii duplicitare a unui astfel de om.


Un om antrenat să disimuleze, să își ascundă identitatea și scopul real ridică automat întrebarea: ce altceva mai ascunde? Cât de credibil poate fi un președinte a cărui meserie a fost să mintă și să înșele, chiar și în interes național? Comparațiile cu George H. Bush, devenit vicepreședinte și președinte după ce a fost director al CIA, sunt la fel de neghioabe pentru că Bush își clarificase trecutul în momentul în care a intrat în politică și toată lumea știa cine a fost și ce făcuse, ceea ce nu este cazul lui Ponta, dacă se confirmă acuzațiile lui Băsescu. Faptul că Ponta nu a negat și că atât el, cât și Sîrbu s-au ascuns în spatele cuvintelor, ultimul vorbind despre ofițeri activi, iar celălalt despre „CV-ul legal“, nu cel real, nu face decât să întărească suspiciunile.


Dar, pe de altă parte, Ponta a dovedit că se simte ca peștele în apă în minciună, disimulare și manipulare. Faptul că „minte cum respiră“ a devenit marca sa politică și, de aceea, discursul său politic trebuie analizat cu multă atenție și decriptat pentru a înțelege ceea ce spune de fapt și care sunt planurile politice ale celor care îi stau în spate. Ponta minte prea mult și prea des ca să mențină coerența sistemului de minciuni de unul singur.


Or, strategia PSD și a lui Ponta pare a fi una extrem de coerentă. Ceea ce a început cu un mesaj naționalist-tribal rudimentar în campania pentru europarlamentare, cu femeile PSD îmbrăcate în pseudo-ii populare kitsch, continuă acum cu „A doua Mare Unire a României“. Cu cât mai enorm mesajul, cu atât mai mare impresia asupra electoratului.


Din punct de vedere electoral, inventarea unui profil de președinte unificator pentru Ponta are noimă în măsura în care este menit să-l plaseze deasupra politicii partizane, în rol de mediator și pacificator social (bineînțeles, în contrast cu predecesorul său), și să-i confecționeze o aură cvasi-monarhică. Dar acest program „național“ post-politic ascunde o realitate mult mai sinistră.


Într-un celebru articol despre „Politică și Limba Engleză“ scris în 1946, George Orwell conchidea: „Limbajul politic (…) este destinat să facă în așa fel încât minciunile să sune veridic, iar crima respectabilă și să dea aparența de soliditate vântului pur“. Mai sus, Orwell dă și un exemplu. Să luăm în considerare un profesor de engleză care apără totalitarismul rusesc. El nu poate spune direct „Cred în uciderea oponenților atunci când acest lucru îți aduce rezultate bune“ și, de aceea, va spune ceva de genul: „Acceptând de bunăvoie că regimul sovietic are câteva trăsături certe pe care un umanist ar fi înclinat să le deplângă, trebuie, cred, să fim de acord că o anumită restrângere a dreptului la opoziție politică este inevitabilă în perioadele de tranziție și că vicisitudinile cărora poporul rus trebuie să le facă față sunt amplu justificate de sfera realizărilor concrete“.


„Realizările concrete“ sunt, desigur, un lucru bun și la fel sunt „unitatea națională“ și „pacea socială“ ale lui Ponta. Problema – avertizează Orwell – este că aceste cuvinte au fost golite de înțeles în măsura în care politicienii le folosesc în ce sens doresc. Hitler vorbea necontenit despre pacea în Europa, dar înțelegea pacea exclusiv în termenii celui de-al treilea Reich. Stalin a unificat și pacificat Rusia sovietică cu prețul a zeci de milioane de victime, dar, în esență, unitatea și pacea sunt lucruri bune, nu? Comuniștii „luptau pentru pace“, iar Putin se luptă pentru unitatea Ucrainei cu „fasciștii“ de la Kiev.


Ponta a arătat ce înțelege prin „unitate națională“ când l-a acuzat pe Emil Boc pur și simplu că nu este român, când l-a declarat pe Băsescu „cel mai mare dușman al poporului român“, când i-a calificat pe Monica Macovei, dar și pe jurnaliștii de opoziție drept „naziști“, când și-a descoperit rădăcinile ortodoxe-naționale în contrast cu „alogenul“ Johannis, deși acesta nu este deloc alogen, sașii fiind o parte esențială din cultura și identitatea Transilvaniei.


Pe de altă parte, „unitatea societății“ românești în viziunea lui Ponta și a PSD înseamnă un singur lucru: libertatea de a fura în totală impunitate fără imixtiunea DNA și a tribunalelor. România „unită a doua oară“ – România lui Ponta – este România în care opoziția este „antiromânească“, critica – antinațională, iar Justiția – nazistă. L-ați auzit pe nebunul de la Dâmbovița care vrea să dea foc „regimului Băsescu“ în toată țara? România unită a lui Ponta ar trebui să fie ceea ce va rămâne după ce se va fi stins acest foc.



Și dacă tot au început să i se închine ode încă înainte să devină președinte și să fie ridicat la rangul de „galaxie“, ce altă comparație mai bună decât aceea cu Războiul Stelelor? Și acolo, un cancelar „sub acoperire“ complotează pentru a deveni stăpânul malefic al Imperiului Galactic. Iar atunci când gardienii „statului de drept“ și Republicii se revoltă, Împăratul justifică asasinarea lor prin nevoia de a instaura Pacea și Unitatea galaxiei.
















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu