vineri, 19 septembrie 2014

O dorință împlinită, l-am cunoscut pe Traian Băsescu


Angela Tocilă



 

N-am făcut niciodată un secret din cauză că aș fi băsistă, ba chiar am și spus asta chiar pe vremea când părea că președintele s-a votat singur iar apelativul ”băsist” era sinonim cu ”lepros”. Am rămas consecventă și băsistă iar una dintre dorințele mele a fost să-l cunosc pe Traian Băsescu, și chiar cu o zi înainte de vizita acestuia la Sânnicolau Mare am spus cuiva că aș vrea să-l întâlnesc chiar și după ce nu va mai fi președinte. Avusesem parcă o premoniție pentru că a doua zi m-am trezit invitată la Sânnicolau. N-am spus nimănui, de teama omului pățit și ghinionist, genul căruia i se scufundă bărcuța la mal, în fața căruia se-nchid ghișee, se termină marfa sau se strică ceva. Ăsta-s eu sau cel puțin, am fost până ieri.

 

Gătită, nerăbdătoare, cu prietenii mei timișoreni în fața primăriei Sânnicolau, prin mulțimea de oameni și cea a corespondenților de presă, caut din reflex cu privirea grupuri ostile, aștept să vină cineva să ne instruiască, să ne așeze, deh, reminiscențe de pe vremea pionieratului când cei mai arătoși dintre noi erau scoși în față, nu care cumva să strice vreun știrb sau vreun urâțel feng shui-ul cuplului Ceaușescu. N-a venit nimeni, nu ne-a așezat nimeni, nu ni s-a spus unde să stăm sau ce să facem, eram pur și simplu acolo, tineri, bătrâni, copii, români, maghiari, țigani, așteptând să-și vadă președintele.


Apare Traian Băsescu, SPP-iștii fac cu greu un culoar îngust prin mulțimea care nu scandează, nu huiduie, nu fluieră, doar freamătă și aplaudă. Stau cuminte cu brațul unui sepepist pe talie. Îi zic zâmbind ”Io-s cuminte”. ”Credeți-mă, eu vă protejez”, îmi zice el. La un moment dat, mulțimea începe să se miște în valuri și simt cum mă clatin împinsă din partea dreaptă, de unde venea președintele. Cameramanii își forțează drumul pășind cu spatele, împingând și îmbrâncind lumea, ca o turmă de bivoli. Ei creează busculada, mă ia valul celor împinși, cu sepepistul ce aproape mă luase pe sus cu tot. Apuc să văd o bucățică din chelia prezidențială, deși e la mai puțin de 5 metri de mine, alături de soția sa a cărei zi de naștere aflăm mai târsiu că este. N-o văd nici pe ea, de fapt, văd doar cefe și umeri. Sper să-l văd când trece înapoi spre primărie dar se repetă scena de la sosire. Cireada de cameramani și reporteri obișnuiți să-și facă loc trece iar croindu-și  drum cu cablurile și camerele de luat vederi, fără grija de a nu călca lumea în picioare. În fruntea lor, ca și la sosire, e un reporter Antena3.



Traian Băsescu intră în primărie, lumea se risipește pe la tarabele cu kurtos kalacs, mici, vată pe bâț și tot felul de flecuștețe colorate. Sunt oarecum descumpănită, nu apucasem să-l văd, cu toate că trecuse la jumătate de metru de mine dar urmează să particip la recepția organizată în onoarea sa și mă gândesc că acolo va fi mai răsfirat și fără presă. Așa s-a și întâmplat, presa n-a mai avut acces. A vorbit scurt primarul, apoi președintele, degajat, prietenos, natural, glumeț și recunoscător pentru primire. I s-a adresat soției ce stătea sfioasă, dintr-un alt film parcă, unul cu domnițe serafice și modeste, puțin în lateral, cu ”draga mea soție”. I-a urat la mulți ani și ne-a spus că dacă ne-ntrebăm ce vârstă are, să știm că sunt ”de-o seamă”. S-a ghicit în vocea și privirea lui șugubeață, mândria bărbatului, a soțului. Doamna zâmbea parcă puțin jenată de privirile audienței și de atenție. Vioi, Traian Băsescu a venit de mai multe ori la microfon, intervenind cu câte-o glumă, în ciuda oboselii de care, din câte aflaserăm, se plânsese mai devreme în primărie.

 

Apar cupele de șampanie și președintele dă ocol sălii ciocnind cu toată lumea. Sunt nerăbdătoare să ajungă. De obicei sunt timidă, dacă cineva mi se bagă-n față, eu fac un pas în spate. De data asta decid că nu voi face pasul în spate. Ajunge în dreptul meu, o doamnă îi spune că a venit din Ungaria, doar să-l vadă. Ciocnesc paharul cu șampanie. Președintele se întoarce spre mine, mă prezint, zice ”da”. Habar n-am dacă ”da”-ul acela înseamnă că știa cine sunt sau nu. Nici nu mă interesează, îi spun că este eroul meu și-l întreb dacă vrea să facem o fotografie împreună. Acceptă zâmbind, mă cuprinde cu brațul, îl cuprind și eu și întreabă: ”cine face poza?” Fac mai mulți, și nu una.  Lumea îl așteaptă și merge mai departe, eu rămân cu paharul cu șampanie în mână și mă trezesc că-l dau pe gât, după care mă rezem de masă. Mi s-au cam tăiat picioarele și-mi dau seama că tocmai mi-am împlinit una dintre dorințele ultimilor 10 ani, aceea de a-l cunoaște pe Traian Băsescu.

 



El iese pe terasă, în sală e cald și aerul e dintr-o dată de nerespirat. De pe terasă, coboară din nou în mulțime, se duce și se așează în fața scenei unde cântă niște tineri. Eu rămân în balcon, imi aprind o țigără și-mi scot pe rând picioarele din pantofi. Realizez că mă dor și mi le răcoresc de cimentul rece, lângă o doamnă ce se descălțase de-a binelea, oftând și văietându-se. Mie nu-mi mai trebuie nimic, simt doar mulțumire, sunt ca o pisică ce tocmai a smântânit oalele. Ne întoarcem la Timișoara, nerăbdători să descărcăm fotografiile. Schimbăm impresii între noi, băsiștii, facem scenarii despre ce se va întâmpla și cine va ajunge președinte. Speculații și un lucru pe care îl știm sigur, anume că Traian Băsescu, odată scăpat de îndatoririle și obligațiile prezidențiale, va fi liderul dreptei. De fapt, el va fi dreapta.

 

N-am redat aici discursul său, a fost făcut public și cu toate că l-am ascultat atentă, n-am reținut aproape nimic, eram prea concentrată să înțeleg de ce pe bărbatul acela destul de scund, chel, slab și obosit, îl urăști sau îl iubești. De ce ura față de el e atât de profundă și de ce admirația față de el e atât de puternică. Și știu de ce… Pentru că este un om care nu trece prin viață fără să lase urme iar urma lui Traian Băsescu e adâncă și va rămâne în istorie. Traian Băsescu, urât sau iubit, lasă urma apăsată a celui care nu s-a temut să schimbe România, nu s-a temut să-și facă dușmani, n-a jucat după regulile Moscovei. De aceea, cei ce-l iubesc și cei ce-l urăsc deopotrivă, îl vor ține minte ca fiind președintele care a rupt ”tradiția” lașității, pe care nu l-au înfrânt structurile, care a preferat lupta și nu ”liniștea” mult dorită de omul Moscovei, Ion Iliescu.













Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu