Anne Marie Bejliu
aminte
ia când spaima mintea ţi-o trezeşte
şi
lasă-n tine firul de apă ruginie
să
îţi şoptească-n taină
poem
de toamnă... fie...
se
naşte-atunci din tine izvor de sete vie
înfometată
umbră
muşcă
fuge-n vie
şi
numără în boabe de câte ori amarul
s-a
înfruptat din tine
păşeşti
discret pe-aleea cu pietre prea rotunde
pentru
a fi lăsate de Mâna Lui să-nfeşe
călcâiu-ncercuit
de drumuri ramuri fumul
trecut
peste câmpie în înfloriri răzleţe
surprinse
în iubiri
ajungi
din urmă vara prin primăveri lăsate
în
inima-ncercării
să
redevii inelul
fântânii
fără gânduri
adâncă-ntunecare
cu
luminări de ceruri în pântecul pustiu
în
mijloc este stepa ce trupu-şi înfăşoară
pe
arcuiri de gând
când
inima ta cere iubire din pustie
arunci
fântânii glasul
se-ntoarce
mut la locu-i
şi
buzele-ncleştate rămân veciei porţi
pe
unde fugi tu fată când cearcănul în cearcăn
îţi
rotunjeşte ochii
priveşte-o
clipă-n fila pe care-ai aşternut
ca
pe o masă totul şi toate-n început
sfârşitul
nu-i aproape
e
prea departe bucla din infintul reavăn
lăsat
de cer pământ
să
îţi înfigă stâlpul de foc de viu de arse
visuri
răsfirate dintr-un întreg-pământ
aminte
ia când spaima mintea ţi-o trezeşte
tu
să nu taci credinţei
să
te deschizi mereu prin tainice cotloane
în
care glasul pasul
celui
ce crede-n sine
n-ajunge
tu-l
petreci
pe
orbul din răscruce
------------------------
cândva
bucla de taină înfiripa-va viaţa
vie
iubirea-n tine o vei simţi cântând
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu