marți, 23 septembrie 2014

Aș fi putut



Rodica Buzdugan






uite înlăuntrul meu cresc dorințele tale,
mă cuprind și mă înalță până la gura cerului
rămasă deschisă, pentru a mă înghiți,
cu tot cu iubirea asta crescută ca un copil
răsfățat,
(încetează dacă vrei să mai respiri...
urlă oglinda buclucașă cu gura strâmbă,
de cât a tot vorbit, deși niciodată
nu o aud, pentru că ea, oglinda,
încercă de fiecare dată să facă ordine
în dezastrul vieții mele, dezastru care nici el,
nu este vinovat,
pentru că nu vinovații sunt acuzați,
ci victimele lor,
care sunt, întotdeauna tăcute...)
mă scutur de tine în petale de flori
trăite un timp neștiut de frumos...
îți cad ploaie de vise pe pleoapa
nedormită, de când nu te vreau doar o clipă
rămas...
(vezi, aici sunt toate zilele,
netrăite, rămase urme de lacrimi
pe cuvintele scrise, scrisoare,
niciodată nu ai fost în stare
să o termini, bolborosea nebuna de oglindă,
în nervii mei ajunși la calmul absolut,
din lipsă de obiecții, pentru că ea, avea
dreptate, eu, nu o să recunosc
niciodată...)
aș fi putut să înduplec gura cerului să mă înghită
fără dorul tău crescut cu mine cu tot...
și fără iubirea asta lipită de noi

infinit...






















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu