Rodica Buzdugan
uite
înlăuntrul meu cresc dorințele tale,
mă
cuprind și mă înalță până la gura cerului
rămasă
deschisă, pentru a mă înghiți,
cu
tot cu iubirea asta crescută ca un copil
răsfățat,
(încetează
dacă vrei să mai respiri...
urlă
oglinda buclucașă cu gura strâmbă,
de
cât a tot vorbit, deși niciodată
nu
o aud, pentru că ea, oglinda,
încercă
de fiecare dată să facă ordine
în
dezastrul vieții mele, dezastru care nici el,
nu
este vinovat,
pentru
că nu vinovații sunt acuzați,
ci
victimele lor,
care
sunt, întotdeauna tăcute...)
mă
scutur de tine în petale de flori
trăite
un timp neștiut de frumos...
îți
cad ploaie de vise pe pleoapa
nedormită,
de când nu te vreau doar o clipă
rămas...
(vezi,
aici sunt toate zilele,
netrăite,
rămase urme de lacrimi
pe
cuvintele scrise, scrisoare,
niciodată
nu ai fost în stare
să
o termini, bolborosea nebuna de oglindă,
în
nervii mei ajunși la calmul absolut,
din
lipsă de obiecții, pentru că ea, avea
dreptate,
eu, nu o să recunosc
niciodată...)
aș
fi putut să înduplec gura cerului să mă înghită
fără
dorul tău crescut cu mine cu tot...
și
fără iubirea asta lipită de noi
infinit...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu