Între utopie și distopie

Andrei Cornea

Care sunt „scopurile secunde“ ale lui Călin-Popescu Tăriceanu (prin noua propunere de suspendare a preşedintelui), ale UDMR (prin proiectul de autonomie) şi ale Elenei Udrea şi Monicăi Macovei (prin candidatura la prezidenţiale)?


O campanie prezidențială este, s-ar părea, momentul ideal când explodează în viața politică ceea ce aș numi „scopurile secunde“. Înțeleg prin aceasta faptul că un anumit număr de actori politici au drept scop esențial al acțiunilor lor nu ceea ce pretind explicit și public, ci alt­ceva, nerecunoscut deschis; acest „scop secund“ este de fapt mai important și mai au­ten­tic pentru respectivul actor decât „scopul primar“, dar el nu poate fi mărturisit public, de­oarece întreg sensul acțiunii sale s-ar pră­buși. Ceea ce nu înseamnă că acest „scop se­cund“ nu ar fi destul de transparent.


Un exemplu aproape extrem este planul lui Călin-Popescu Tăriceanu, aliatul PSD și li­de­rul Senatului, pentru o nouă suspendare a lui Traian Băsescu. Spun că este un „exemplu aproape extrem“, fiindcă este evident că ideea înlăturării președintelui nu poate fi scopul autentic al demersului, de vreme ce referendumul de demitere ar urma să aibă loc, după Tăriceanu, exact în ziua primului tur de scrutin al prezidențialelor, care vor aduce în orice caz un alt preşedinte decât Traian Băsescu. Ce vrea Tăriceanu cu acest plan aparent absurd? Să polarizeze și mai mult campania între „băsiști“ și „antibăsiști“, ajutându-l astfel pe Victor Ponta și scoțându-l din joc pe ezitantul și „căldicelul“ Iohannis? Să-și potențeze propriile șanse de a intra în turul doi? Verosimil. Dar poate că Tăriceanu nu vrea altceva decât să fie președinte interimar pentru două-trei săptămâni și să aibă o răzbunare simbolică asupra vechiului lui inamic, Traian Băsescu.


Un alt caz de „scop secundar“, destul de transparent și el, este cel al proiectului autonomiei teritoriale propus de UDMR. În sine, planul nu înseamnă nici „separatism teritorial“, nici catastrofa prezentată în media. În condiții „normale“, el ar putea fi discutat și poate chiar luat în calcul în cazul unei amendări constituționale. Dar toată lumea știe bine că în acest moment nu are nici cea mai mică șansă de a fi discutat cu seriozitate. Mai ales pentru PSD, aflat în coaliție de guvernare cu UDMR, orice discuție este „interzisă“ în acest moment, iar sprijin nu are cum primi de la partidele românești din opoziție. Mai mult, după cum oricine își dă seama, momentul este nefericit și pe plan internațional, mai ales din cauza războiului din Ucraina. Atunci, de ce l-a promovat UDMR? Fiindcă, în bătălia internă dusă mai ales cu Partidul Civic Maghiar, Uniunea are nevoie să ofere o „hrană“ mai consistentă electoratului său – iar un astfel de proiect „sună bine“. Cred că după alegeri și formarea unui nou guvern – în care UDMR va fi aproape sigur parte –, planul de autonomie va fi înmormântat sub diferite pretexte.


Tot astfel, candidatura Elenei Udrea mărturisește un „scop secundar“ relativ transparent: este, într-adevăr, plauzibil că nu obținerea președinției - practic imposibilă – este ținta ei reală și nici măcar puțin probabila intrare în turul doi; scopul real, nemărturisit, este acela de a consolida PMP pentru Traian Băsescu, după încheierea mandatului. Dacă, de pildă, Iohannis pierde președinția, e verosimil că ACL se va destrăma, că Iohannis și Blaga vor fi înlocuiți, iar un PMP cu Traian Băsescu în frunte va fagocita PDL rămas orfan.


Cazul cel mai interesant, după mine, este cel al Monicăi Macovei. Și aici este perfect limpede că nu există aproape nicio șansă nici măcar pentru intrarea în turul doi. Care ar putea fi „scopul secundar“ în acest caz? Spre deosebire de cazul Udrea, aici nu vedem niciun scop secundar politic. După alegeri, d-na Macovei își va continua activitatea la Bruxelles, nu va fi lider politic în țară, iar voturile strânse în primul tur nu vor folosi la nimic în mod practic. Și atunci, care să fie „scopul secund“, căci e de necrezut că nu ar exista și acesta? Mai mulți jurnaliști și intelectuali publici de renume – „băsiști“ – dau un răspuns simplu: de dragul valorilor statului de drept pe care ea le-a promovat de-a lungul timpului și le promovează în continuare, în contra politicii partidelor, a aranjamentelor și a compromisurilor rușinoase. Până la urmă, votul dat Monicăi Macovei va fi un vot cumva utopic contra „politicii reale“, cel puțin așa cum ea s-a practicat la noi în ultimul sfert de secol. Din acest punct de vedere, votul respectiv va face o demonstrație reală, deși nonpolitică – mai slabă sau mai puternică în funcție de scor.



Există totuși o întrebare pe care cei deciși să voteze cu Monica Macovei nu ar trebui să o evite, ci să reflecteze atent și cu maximă responsabilitate la ea: ar putea această candidatură, alături de aceea a lui Iohannis și de aceea a Elenei Udrea, fărâmița în asemenea măsură preferințele electoratului de centru-dreapta, încât în mod neașteptat Tăriceanu să intre în turul doi, alături de Ponta? Motivul principal de îngrijorare pentru mine constă în slăbiciunea campaniei lui Klaus Iohannis (ca să nu spun a candidatului Iohannis), despre care se spune că este deja intrat pe un trend descrescător. Așadar, noi, cei care în primul tur de scrutin dorim să votăm demonstrativ cu Monica Macovei în numele utopiei, n-ar trebui să avem grijă să nu înlesnim involuntar prin acțiunea noastră realizarea distopiei?