Liliana Trif
„Să
nu mai plângi, iubito, că lacrimile tale
Sunt
diamante, rare, furate de vestale
Din
templul dimineţii, să-ţi împletească părul
În
nopţile albastre când cauţi adevărul.”
Aşa-mi
spuneai aseară când ochii mari, uimiţi,
Te
căutau departe, c-o lacrimă tiviţi...
De
mână doar tristeţea mă ţine şi-nțeleg
Că
lipsa ta mă doare... Tu, oare, eşti întreg?
Vezi,
lacrimile astea-mi sunt martori nefireşti
Că-n
fiinţa mea plăpândă doar tu poţi să zideşti
Un
templu pentru astăzi şi aripi pentru zbor,
Noi
ne-amintim ambiguu acelaşi viitor.
„Să
nu mai plângi, iubito, că lacrimile tale
Însângerează
cerul şi-apoi, printre petale
De
flori imaculate ce caută lumina
Ajung
până la mine, rănindu-mi rădăcina.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu