Abis (21)

Colin Forbes

NOTA AUTORULUI
Toate personajele înfăţişate sunt creaţii ale imaginaţiei autorului şi nu au nici o legătură cu vreo persoană în viaţă. De asemenea, mi-am luat libertatea de a face modificări în geografia regiunii Dorset, creând un vârf care nu există, Lyman's Tout. La fel am procedat şi în Elveţia şi am inventat un munte, Kellerhorn, şi alte două zone - Col du Lemac şi Col de Roc.


În toiul nopţii, în apartamentul ei de la Hotel des Bergues, Paula avu o discuţie cu Philip şi, pe moment, nici unul nu fu dispus să renunţe.
- Eu spun că ar trebui să luăm un tren la prima oră spre Berna, zise Paula.
- Eu nu sunt de acord cu mijlocul de transport, replică Philip. O să închiriem o maşină cu care o să mergem până acolo.
- Drumurile o să fie ca dracu', spuse Paula cu vehemenţă.
- Conduc eu. Sper că nu-mi pui la îndoială această abilitate, nu-i aşa?
- Bine-nţeles că nu! Nu mai fi aşa de sensibil. Şi trenul ne duce acolo. Trenurile elveţiene întotdeauna... - Mai târziu va trebui să ajungem la Zurich, în caz c-ai uitat.
- N-am uitat! Paula începu să măsoare camera în lung şi-n lat, cu paşi mari, ca Tweed. Tu ai uitat că există trenuri expres de la Berna la Zurich.
- Ştiu asta...
- Atunci de ce eşti atât de încăpăţânat?
- Nu sunt încăpăţânat. Privesc doar lucrurile în perspectivă, se răsti Philip. Putem să mergem cu maşina din Berna până la Zurich şi să fim acolo la ora pe care a propus-o Tweed.
- Cred că trenul e mai sigur...
- Ba nu. Dacă bătăuşii lui Craig au aflat că stăm aici, pot lua acelaşi tren ca şi noi.
- De unde naiba să afle că stăm aici? întrebă ea. Făcu o pauză. Sau s-ar putea să afle?
- Da, făcând pe detectivii, cerând la recepţie să se uite în registru. Crezi că Craig nu s-a gândit la asta, nu şi-a înzestrat mai de mult oamenii cu legitimaţii false de poliţişti?
Paula rămase nemişcată, apoi îşi încrucişă braţele la piept. Philip turnă cafea în ceşti pentru amândoi.
- Mulţumesc, zise Paula automat. Philip, cred că ai dreptate. O să închiriem o maşină. Mă întreb ce naiba înseamnă Ariane? Se pare că Tweed ştie.
În Park Crescent, curierul francez sosise cu fotografiile din Guyana Franceză. Tweed il rugă să aştepte jos, scoase din plic un teanc de poze mari, lucioase, şi le împrăştie pe birou. Marler, Newman şi Monica veniră lângă el.
- Nu-mi spun nimic, zise Tweed după ce le examină cu o lupă. Îi dădu lupa lui Newman, care studie repede fotografiile.
- O grămadă de nimic. Să sperăm că Grogarty e mai deştept decât noi.
- Monica, pune-le într-un plic cu adresa profesorului, du-te jos la curier, care, după câte mi-am dat seama, când am vorbit cu el, ştie engleză. Pune-l pe Butler sau pe Nield să-l ducă pe curier cu maşina la Grogarty, pe Harley Street şi spune-i curierului să aştepte dacă profesorul vrea să-l trimită repede înapoi.
- Am pregătit plicul...
După ce Monica se întoarse şi le spuse că Butler Îl duce pe curier cu maşina la profesor, Marler vorbi:
- Am hotărât să plec la Geneva... nu la Zurich. Am acolo pe cineva căruia aş vrea să-i fac o vizită. O să avem nevoie de un depozit întreg de arme. Se gândea la Rico Sava, traficantul de arme. După aceea o să iau un expres până la Zurich şi-o să ajung la timp, chiar înainte de întâlnirea cu Brazii...
- Monica, te rog schimbă-i biletul lui Marler cu unul pentru Geneva. Pentru unul din primele zboruri; cel mai devreme posibil, îi ceru Tweed.
De-abia puse Monica receptorul jos, după convorbirea cu aeroportul Heathrow, că telefonul sună din nou. Monica ridică din sprâncene a uimire.
- Ai zis tu c-o să fie o noapte lungă, îi spuse ea lui Tweed. E Keith Kent, sună de departe, îi zise după ce răspunse.
- Cum mai merge treaba, Keith? începu Tweed.
- Probabil voi obţine informaţia despre banca din Geneva mâine... nu, azi. Unde pot lua legătura cu tine?
- Rămâi la telefon... Tweed îi strigă Monicăi: Care e numărul de la Schweizerhof, din Zurich?
Ea i-l dădu imediat. Tweed Îl repetă pentru Kent.
- Zurich? Kent chicoti. Îmi verifici informaţia despre Zurcher Kredit? glumi el.
- Sigur. Întotdeauna îţi verific informaţiile, glumi şi Tweed. Acum ştii unde să dai de mine. Începând cu ora cinci după-amiaza, ora Elveţiei.
- Mai vorbim...
- Keith Kent e la Geneva, le spuse Tweed celorlalţi după ce puse receptorul jos. Se pare că Geneva e un loc foarte popular.
Nici nu termină de vorbit, că se auzi din nou telefonul.
- Bill Franklin la telefon, Îl informă Monica pe Tweed.
- Nu mai doarme nimeni în zilele noastre, il salută Tweed pe Franklin.
- Eu chiar mă întreb dacă tu ai dormit vreodată, replică Franklin cu un chicotit. Rezistenţa ta n-a încetat niciodată să mă uimească.
- Nici tu nu te descurci prea rău. Ce s-a întâmplat?
- Speram să te prind. Telefonul meu e sigur. Franklin făcu o pauză. Al tău cum e?
- Las-o baltă, Bill. Ştii că am secretizor.
- Bravo ţie! Că n-ai uitat să apeşi pe buton, Îl tachină Franklin. Adoptă un ton de afaceri. Oamenii mei de la agenţie au fost foarte ocupaţi. Domnul Brazii se află momentan la vila sa din Berna. Pe Kochergasse. Aproape vizavi de hotelul Bellevue Palace. Ieri-seară a venit aici o femeie cu un Renault. Unul roşu.
- Descri-o.
- E cam greu. Avea un batic pe cap şi un altul care îi acoperea faţa de la bărbie până la nas. Din garajul subteran unde şi-a parcat maşina, a mers foarte încet. Garajul e chiar sub capătul estic al hotelului Bellevue Palace. Omul meu crede că are în jur de cincizeci, poate şaizeci de ani. După mers.
- Asta dacă nu e foarte deşteaptă, spuse Tweed.
- Ce vrei să spui cu asta?
- Nimic. Un gând răzleţ. Mai e ceva?
- Da. Carson Craig, adjunctul lui Brazii, a venit înaintea femeii. A intrat în vilă cu un individ tare urât, un bărbat înalt şi slab. O să-ţi spun mai multe când o să ştiu mai multe.
- Notează numărul ăsta... Tweed îi dădu numărul de la hotelul Schweizerhof din Zurich. O să fiu acolo mâine-seară.
- Iar pleci la plimbare. Carevasăzică, lansezi o ofensivă mare?
- Nu neapărat. Ţine-mă la curent cu ce se mai întâmplă.
- Nu închide, zise Franklin repede. Încă ceva. Omul meu, care supraveghează vila lui Brazii, a spus că imediat după ce Craig şi ceilalţi au venit, pe Kochergasse a apărut o bandă de zece motociclişti. Şi-au lăsat motocicletele în garaj şi au intrat în vilă. Erau îmbrăcaţi în haine de piele neagră, cu cască pe cap. În Geneva, noaptea trecută, a fost o bătaie în Oraşul Vechi între nişte motociclişti similari şi altcineva... nu ştiu cine. Localnicii, speriaţi de moarte, i-au poreclit Bombardierele de Piele. Se pare că acum şi-au făcut apariţia şi la Berna.
- Foarte interesant. Mulţumesc, Bill...
În timp ce Tweed le relată celorlalţi ce-i spusese Franklin, Marler, rezemat de un perete, răsucea între degete o ţigară lungă, fără s-o aprindă. Era încruntat.
- Ultima ştire primită de la Franklin mi-a dat o idee, zise el încet. Vei avea nevoie de protecţie, Tweed, când ajungi la Zurich.
- Da, aşa e, spuse şi Newman cu vehemenţă. Eu tot cred că s-ar putea să fie o cursă.
- Eu nu sunt de acord cu tine, replică Tweed. Acum ştiu cam ce fel de om e Brazii. În ciuda ticăloşiilor de care s-ar putea să fie responsabil, cred că are propriul său cod de onoare, mai ciudat, într-adevăr. Acum, cred c-o să moţăi vreo jumătate de oră. Asta dacă cumva nu sună telefonul să ne-aducă aminte că e şi el pe-aici.
Işi scosese haina de la costum şi cravata, îşi lărgise gulerul de la cămaşă, când intră Pete Nield.
- Deranjez? întrebă el, uitându-se la Tweed.
- Nu. Ce e?
- N-am avut ocazia să-ţi spun ce-am descoperit cât am stat de unul singur în Dorset. Buchanan a luat-o razna. Şi-a băgat în cap că personajul-cheie al celor patru crime e dispărutul Marchat şi întoarce Dorset-ul cu fundul în sus ca să-l găsească.
- Mulţumesc pentru informaţie. Îi urez succes. Tweed continuă: Marchat e undeva prin Elveţia. Apoi închise ochii şi adormi.
Când plecară din Geneva, la primele ore ale dimineţii, ningea. Philip conducea un Audi închiriat, pe care Îl luase de la aeroport. Paula, lângă el, îşi zicea în gând „ţi-am spus eu", dar se abţinea să spună tare ceva.
Luna pălea, făcând loc unei noi zile, întâmpinată de o luminozitate stranie, creată de fulgii uşori care cădeau. În stânga, Paula privea în depărtare conturul înalt şi alb al munţilor Jura, satele vechi cu acoperişurile caselor ascunse sub zăpadă.
- Peisajul e superb, remarcă ea. Apropo, aşa, ca fapt divers, crezi că suntem urmăriţi? - Până acum, urmăritorii n-au dat nici un semn de viaţă.
- Cam la ce oră crezi că ajungem la Berna?
- Chiar la timp ca să ne luăm micul dejun la Bellevue Palace. Mă întreb la ce s-a gândit Archie când a menţionat Berna.
- Probabil că urmăreşte o altă piesă care să se potrivească în mozaicul pe care Îl construieşte Tweed.
- Mă mai întreb unde e acum Năluca.
- Hai, nu-mi strica ziua. Uite cât e de frumoasă.
Ceea ce era foarte adevărat. Paulei, un şofer experimentat, îi plăcea foarte mult să meargă cu maşina condusă de cineva care să ştie, într-adevăr, să stăpânească volanul, iar pe Philip Îl considera un şofer excelent. Chiar când se gândea la asta, maşina derapă. Philip lăsă maşina liberă, apoi remedie situaţia, chiar înainte să intre în bariera laterală.
- Gheaţa se formează din cauza zăpezii ăsteia uşoare, zise el.
- Ai făcut tot ce trebuia să faci, replică ea. A fost o mişcare foarte inteligentă să-l întrebi pe recepţioner, înainte să plecăm, care e cel mai bun drum spre Basel.
- Ei bine, dacă se interesează cineva unde am plecat, o să piardă ceva timp căutându-ne.
- Cred că asta a fost şi intenţia ta. Ştii, am impresia că această călătorie la Berna se va desfăşura fără incidente.
- Faimoasele cuvinte de final...?
Tweed se trezi, îşi dezmorţi mâinile, se ridică, îşi încheie cămaşa, îşi puse haina şi îşi aranjă cravata, într-o oglindă pe care i-o ţinea Monica. Se simţea la fel de proaspăt ca după un somn bun.
- Ai dormit adânc, îi spuse Monica. Treizeci de minute. Cord Dillon a sunat de la cartierul general al CIA din Langley, dar n-ai mişcat o pleoapă.
- Ce-a spus?
- Din câte pot spune ei - informaţia a fost verificată de două ori - Potlogar Unu, satelitul lui Brazii, descrie o orbită care include Asia, Europa, Londra, Atlanticul, Washington-ul, San Diego şi Pacificul. Spunea că orbita pare să varieze spasmodic, ceea ce e lipsit de sens. E furios şi din cauză că orbita principală pare să treacă peste Pentagon. Ne va spune mai multe mai târziu.
- Curios.
Tweed se duse până la o masă dintr-un colţ pe care se găsea un glob pământesc şi urmări cu degetul orbita pe care i-o explicase atât de detaliat Cord. Sună telefonul în timp ce el studia globul.
- Profesorul Grogarty, strigă Monica.
- S-a mişcat repede. Sau poate are vreo nelămurire.
- Tweed? Grogarty începu cu acelaşi chicotit răguşit. I-am dat de cap, cu ajutorul microscopului pe care l-am inventat eu. Dificilă problemă, de data asta. Fotografiile arată că satelitul tău e o centrală telefonică mobilă. Foarte ingenios. Mii de numere, dar eu am recunoscut unul.
- Care?
- Cel strict secret de la Pentagon... cel care e legat, după câte ştiu eu, la computerele lor.
- Ştii tu numărul ăsta? întrebă Tweed sceptic.
- Sigur că-l ştiu, omule. Îmi pun tot timpul întrebări, aşa că trebuie să le ştiu numărul ca să-i sun când găsesc răspunsurile. Chicoti iar. Am mai dat de unul... al vostru. Care e orbita nenorocitului ăstuia?
Tweed i-o spuse, adăugând faptul că Potlogar Unu pare să-şi varieze cursul.
- Asta e Irina Krivitsky. Ţi-aduci aminte că ţi-am spus că unul dintre numele de pe lista pe care mi-ai arătat-o e o rusoaică de vârf? E specializată în controlul şi manevrarea sateliţilor cu ajutorul laserului. Ei bine, satelitul tău are un mecanism cu laser în el, darundeva, la sol, pe Pământ, trebuie să fie şi o staţie cu un alt sistem laser care să-l activeze pe cel din interiorul satelitului. N-am mai văzut atâtea trucuri la un loc.
- Ar fi nevoie de o echipă care să-l producă?
- Categoric. Echipa aceea pe care ar forma-o savanţii care lipsesc, cei de pe lista ta. Ei l-ar putea face. Şi e o chestie foarte avansată, bebeluşul ăsta care se învârte deasupra capetelor noastre. Ţi-am trimis curierul înapoi, cu fotografiile.
- Nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc...
- Ba ştii. Trimite-mi o sticlă de Château d'Yquem.
Tweed puse receptorul jos, se gândi o clipă, apoi îi puse Monicăi o întrebare:
- Bănuiesc că numărul meu personal de telefon nu e legat la porcăria aceea de la etaj?
Monica păru încurcată. Se ridică şi îi făcu semn lui Tweed să se uite în spatele biroului ei, în partea de jos a peretelui.
- Aveam de gând să-ţi spun, dar am fost foarte ocupaţi. Nu, adevărul e că n-am ştiut cum să-ţi spun. Am crezut c-o să dai vina pe mine.
- De ce să dau vina pe tine?
- Cât timp ai fost plecat în Dorset, a venit aici Howard cu nişte oameni şi a spus că instalează un cablu prin care îţi conectează telefonul la maşinăria aceea aiurită pe care o au sus. Eu am protestat, dar Howard nu m-a luat în seamă.
- Chiar aşa? Ei bine, eu nu dau vina pe tine, asta e clar. Howard a ales un moment când eu nu eram aici ca să mă tragă pe sfoară. Ştie că numărul meu - cel personal - e cel mai sigur din clădire. Tweed examina cablul gri şi gros care aproape se confunda cu plinta gri de bordură şi dispărea printr-o gaură bine ascunsă în holul de afară. Howard se face tot mai viclean pe măsură ce îmbătrâneşte, darn-avem timp de pierdut cu asta...
Le spuse şi celorlalţi, pe scurt, ce-i raportase Grogarty.
- Pe mine mă depăşeşte, zise Monica. Nu ţi-a explicat mai clar?
- Nici nu i-am cerut s-o facă, şi asta în mod intenţionat. Aş fi stat aici toată ziua... Se opri când Monica răspunse la telefon, apoi se strâmbă.
- E tot Grogarty.
- Salut, din nou, zise Tweed. Fii scurt, te rog. Trebuie să prind avionul.
- Tu întotdeauna trebuie să prinzi avionul. Voiam doar să-ţi aduc aminte că unul dintre cei de pe listă - Ed Reynolds, din California - e expert în sabotarea comunicaţiilor. Mă auzi?
- Da. Zi mai departe...
- Savanţii mult prea deştepţi au inventat un sistem mondial de comunicaţii. Au centralizat comunicaţiile. Eu cred că satelitul tău, care se plimbă pe cer pe deasupra capetelor noastre, ar putea fi un foarte eficient instrument de sabotare a comunicaţiilor mondiale. Întrebarea care se pune este de ce ar vrea cineva să facă aşa ceva? Şi când o să se întâmple? Bon voyage...
Din nou, Tweed făcu un rezumat concis pentru ceilalţi a celor spuse de Grogarty. Marler dădu din cap, apoi se uită la ceas.
- Acum trebuie să plec, să nu pierd avionul. O să am o discuţie cu prietenosul meu traficant de arme din Geneva. Salută scurt, îşi puse o haină groasă foarte elegantă, cu guler de astrahan, îşi luă valiza şi plecă.
- Ceea ce avem noi de făcut, spuse Tweed după ce plecă Marler, este să localizăm staţia de la sol care controlează satelitul.
- Şi cum o s-o facem? întrebă Newman.
- Habar n-am.
Ajungând în Geneva, Marler urmă acelaşi drum ca şi Paula. Luă un taxi şi ceru să fie lăsat în faţă la Hotel des Bergues. Dar, spre deosebire de Paula, el nu intră în hotel.
Cu valiza în mână, traversă Rhone-ul umflat, pe podeţ. Se opri de câteva ori, puse valiza jos, ca şi cum ar fi fost grea, şi o trecu dintr-o mână într-alta. În timp ce făcea acest lucru, se uită în spate. Podeţul era gol. Pentru binele lui Rico Sava, era important să nu fie urmărit.
Ar fi trebuit să fie deja lumină, dar februarie se terminase şi începuse martie. Cea mai proastă perioadă a anului în ceea ce priveşte vremea rea. Oraşul se trezea sub nori negri care acopereau cerul. Lumina semăna cu un amurg urât, şi Marler trebuia să fie atent pe unde merge. Podeţul era o fâşie solidă de gheaţă.
După ce ieşi de pe podeţ, Marler se furişă pe strada unde locuia Sava şi unde îşi avea afacerea lui ilegală. Era aproape întuneric, deşi iluminatul pe străzi era încă în funcţiune. Trecu de uşa grea a magazinului lui Sava. Instinctul îi spunea că cineva Îl supraveghează.
„Şi încă nu sunt înarmat", se gândi el. Merse pe jos o bună bucată de drum, apoi se întoarse brusc. Nu văzu pe nimeni. „Devii paranoic", îşi spuse. Se întoarse la uşa cea grea şi închise ochii după ce apăsă pe butonul soneriei, amintindu-şi de lumina orbitoare.
Lumina se aprinse. Urmă aşteptarea obişnuită. Apoi ferestruica se deschise.
- Am închis, se auzi vocea lui Sava în franceză.
- Nu şi pentru mine. Sunt Marler. Marler, repetă el.
Lumina orbitoare fu stinsă şi Marler păşi agale în întuneric. Sava închise uşa, o încuie la loc, aprinse o lumină, luă mâna pe care i-o întindea Marler şi o prinse între mâinile sale.
- Eşti întotdeauna cel mai bine-venit. Nu doar pentru afacerile pe care mi le-aduci, ci pentru tine. De ce nu vii şi tu o dată doar în vizită, să bei ceva cu mine?
- O să vin. Într-o bună zi. Ce bei?
- Un coniac vechi şi bun.
- O să bem odată unul. Când o să am timp. Sau, poate, chiar două? zise Marler, zâmbind.
- Două, băute încet... aşa o să avem timp să vorbim. Acum, ce-ţi dau?
Marler începu să-şi turuie lista, o listă lungă. Pentru prima oară de când Îl ştia, Sava se uită la el uimit.
- Ai de gând să faci curat în Elveţia, să declanşezi un nou război?
- Partea adversă va declanşa războiul, noi o să-l terminăm.
- Dar ai nevoie de ceva ca să cari toată încărcătura asta.
Marler îşi trânti valiza pe o masă, o deschise, scoase doi saci de voiaj mari, cu curele de pus pe umăr, care stătuseră turtiţi pe hainele lui impecabil aranjate. Îi dădu sacii de pânză lui Sava, care îi luă şi începu să îndese în ei ceea ce îi comandase Marler. Apoi îi puse deoparte cu grijă.
- Doi prieteni de-ai tăi au trecut ieri pe-aici, zise Sava, zâmbind.
- Ştiu.
Jucându-se din nou cu ţigara între degete, fără s-o aprindă, Marler observă că Sava nu amintise că unul din ei fusese o femeie. Un om foarte discret. Sava puse pe masă o scrumieră de tablă.
- Poţi să fumezi. Chiar te rog. Nu mai durează mult.
Fiecare obiect era învelit cu grijă în polietilenă, aranjat în aşa fel, încât să nu se mişte nimic. Ceea ce era foarte important, ţinând cont de unele articole pe care le comandase.
- Parcă ţin minte că la capătul străzii e o staţie de taxiuri, îşi aminti Marler. Lângă braserie.
- Aşa e. O să te cam rupă astea.
- Câte-un sac pe fiecare umăr, valiza pot s-o duc în mână. Dă-mi Walther-ul şi un toc de pistol pentru şold. Îl vreau acolo unde ajung cel mai repede la el.
- Eşti un om înţelept.
Marler îşi desfăcu paltonul şi haina de la costum, îşi puse tocul la şold, verifică scurt starea Walther-ului, îi băgă un încărcător pe care i-l întinse Sava, apoi puse pistolul în toc.
Sava îi spuse cam cât ar face totul, cu o reducere generoasă, şi Marler scoase un plic umflat din buzunarul de la piept al jachetei şi începu să numere bancnote de o mie de franci.
- Ai grijă de tine, îi spuse Sava, ajutându-l să-şi îmbrace paltonul. Marler îşi ridică cei doi saci de călătorie fiecare pe câte un umăr, apoi îşi luă valiza în timp ce Sava se duse la uşă şi începu să demonteze fortăreaţa.
- Ai şi tu grijă, îi spuse Marler. N-o să uit de cele două coniacuri mari. Era o remarcă pe care şi-o va aminti mai târziu cu amărăciune.
Bărbatul care se ascundea sub arcada întunecoasă de pe partea cealaltă a străzii rămase în umbră până ce dispăru Marler. Apoi traversă strada şi se opri în faţa uşii grele băgate într-un alcov. Se uită în susul şi în josul străzii. În depărtare, câteva siluete vagi se duceau la muncă, târându-şi picioarele. Pe peretele din dreapta al alcovului, undeva mai sus, bărbatul trase de o cutiuţă de metal care fusese prinsă de perete cu ventuze. După ce o scoase, trase la o parte carcasa care îi acoperea partea superioară, ţinu cutia aproape de ureche, apăsă un buton care activă mecanismul de ascultare.
Am închis...
Nu şi pentru mine. Sunt Marler. Marler...
Cuvintele se auzeau încet, dar clar. Bărbatul puse cutia în buzunarul de la palton, trase adânc aer în piept, apoi apăsă pe sonerie. Se aprinse o lumină orbitoare.
Urmă o lungă aşteptare. Bărbatul era obişnuit să aştepte. Apoi se deschise ferestruica.
- Cine e? Am închis.
- M-a trimis Marler înapoi. Marler mai are nevoie de ceva, spuse vocea în franceză, limba care fusese folosită în înregistrare. Lumina cea orbitoare se stinse.
Urmă o altă aşteptare, până ce fură descuiate toate yalele şi date la o parte toate grilajele. Uşa se deschise spre interior şi vizitatorul păşi cu grijă înăuntru. Sava închise uşa şi aprinse lumina.
Vizitatorul lui părea să fie de înălţime mijlocie, adus de umeri. Părea gras, nasturii de la palton stăteau gata să plesnească. Partea de jos a feţei era acoperită cu un batic, iar fruntea era bine ascunsă sub o pălărie. Rămase nemişcat.
- Ei bine? întrebă Sava, cu o urmă de nesiguranţă în voce. Credeam că i-am dat tot.
- Un Smith & Wesson 38.
- Mai vrea unul? întrebă Sava.
- Da.
- Ciudat. Sava ezită. N-a mai uitat nimic până acum.
- O armă ca aceea de-acolo.
Vizitatorul arătă cu degetul. Din partea lui Sava fu un reflex să se uite în spate, deşi mintea îi spunea că nu e nici o armă de văzut acolo.
Când se întoarse, vizitatorul se mişcă repede. Gâtul lui Sava fu înconjurat de un braţ puternic. Celălalt se lăsă pe umărul stâng al victimei, imobilizându-l. Braţul vizitatorului făcu o anumită mişcare. Sava îi căzu în braţe, cu gâtul rupt. Bărbatul il puse pe podea cu faţa în sus; în câteva secunde, Sava nu mai era decât un cadavru. Oricine avea să-l găsească avea să-i observe gâtul întors într-un unghi grotesc şi ochii larg deschişi, fără să mai vadă vreodată.
Vizitatorul îşi scoase mănuşile groase de şofat, dând la iveală mâini ascunse în mănuşi chirurgicale. Umblă repede la încuietorile de la uşă, o întredeschise şi se uită afară. Nu era nimeni prin preajmă. Îşi puse mănuşile de şofat, trase uşa care aproape se trânti în spatele lui şi o luă încet în josul străzii. Nu voia să treacă prea mult timp până ce cadavrul va fi descoperit. La urma urmei, avea dreptul să se bucure de onorariul lui.

- Te întreb şi eu, Craig, de ce ai vrut descrierea Paulei Grey, a lui Bob Newman şi Philip Cardon pe care ţi le-am dat... ca să nu mai vorbim de Bill Franklin? întrebă Eve.
Se aflau în propria ei cameră din vila din Berna; Îl întâlnise pe Craig pe scări şi, cu o invitaţie făcută cu ajutorul unuia dintre zâmbetele ei, Îl poftise la ea în cameră. Craig, care înţelesese taman pe dos - aşa cum intenţionase şi ea - intrase în camera ei ca un miel la tăiere.
Acum, ea nu făcea altceva decât să tune şi să fulgere. Craig era complet debusolat. Ca o simplă femeie să-i vorbească aşa, pur şi simplu, îi depăşea înţelegerea. Se uită la ea şi încercă s-o liniştească verbal:
- Ce dracu' vrea să însemne tonul ăsta cu care mi te-adresezi?
- Nu mi-ai răspuns la întrebare, scârnăvie! urlă ea, stând în picioare, cu mâinile în şold.
- Dracu' să mă ia dacă-ţi răspund.
- O să te ia, tună ea. Te-am auzit ieri-noapte vorbind la telefon în biroul tău, dându-i cuiva descrierile alea. Înainte să te grăbeşti să prinzi avionul de pe aeroportul Belp. Domnul Brazii ştie cui i-ai telefonat? Că ai dat telefonul ăla?
Agresivitatea lui Craig se topi ca o bucată de gheaţă sub un soare puternic. Era îngrozit şi expresia de pe faţa lui Îl trăda. Eve înţelese şi ştiu că Îl adusese acolo unde dorise ea. Fără portiţă de scăpare.
- A fost un telefon confidenţial, spuse el pe un ton aproape plângăreţ. Am o mulţime de treburi de făcut şi şefu' îmi lasă mână liberă...
- Deci Brazii nu ştie de telefonul ăla, rosti ea printre dinţi, cu un aer triumfător. Pe cine dracu' ai sunat?
În sinea lui, Craig se temea. Nu bănuise cât de şireată putea fi această femeie. Cu siguranţă că ascultase la uşă şi o deschisese încet, la puţin timp după ce el făcuse apelul acela pe linia lui personală. Îi era imposibil să spună pe cine sunase.
îşi şterse palmele transpirate pe pantaloni şi îi zâmbi mieros lui Eve. Ea aşteptă, cu o figură urâtă şi cu mâinile încă în şold. Savura situaţia... să-l vadă pe individul ăsta, care n-o băgase niciodată în seamă, târându-se la picioarele ei. Acum ea controla situaţia.
- Sunt sigur că ai gusturi scumpe, începu el. Poate o mică primă personală, aşa, doar între noi, ţi-ar prinde bine.
- Nu-mi place cuvântul „mică".
El îşi scoase portofelul, scoase două bancnote de câte o mie de franci şi i le întinse.
- Pune-le pe masă, ordonă ea.
El le puse pe masă, urând-o pentru umilirea prin care Îl obliga să treacă, tratându-l ca pe un servitor. Uitându-se la bani, ea îşi îndoi degetul arătător şi-i făcu un semn. Craig începu să vină spre ea.
- Rămâi unde eşti! îi urlă ea. Chiar atât de prost eşti? N-ai înţeles că eu îţi făceam semn să scoţi din nou portofelul?
- Nu ţi-ajunge?
- Nici pe-o măsea. Eşti plin de bani.
Craig îşi ţinu respiraţia, îşi scoase din nou portofelul, mai scoase trei mii de franci şi-i puse pe masă. Cinci mii cu totul. Şantaj la nivel înalt. Eve vorbi din nou:
- Lasă-i acolo şi ieşi dracului de-aici...
Ştergându-şi fruntea asudată, Craig se grăbi să ajungă în biroul lui. De-abia închise uşa, când telefonul începu să sune. Înjură scârbos, se aşeză la masa lui de lucru şi ridică receptorul.
- Craig la telefon. Cine e? întrebă el răutăcios.
- Cineva de la care aşteptai un telefon, zise o voce stridentă în engleză.
- Te superi dacă aştepţi puţin, te rog, să asigur uşa...
Tonul i se schimbase într-unul plin de amabilitatea unui om de afaceri. Sări în picioare, fugi la uşă, o încuie şi o verifică. Ar fi trebuit s-o facă data trecută, înainte s-o deschidă Eve şi să tragă cu urechea, ticăloasa.
- Da, sunt aici, zise el, reluând conversaţia.
- E linia ta personală?
- Da, nu-ţi face griji...
- Eu nu-mi fac niciodată griji, eu verific de două ori, continuă vocea cea stridentă. Treaba e aranjată. Domnul Rico Sava nu mai e cu noi.
- înţeleg.
- Aşa că te rog să faci transferul necesar de fonduri în contul meu. Eu prefer o plată promptă.
Legătura se întrerupse şi Craig începu din nou să transpire. Era ceva în vocea aceea stridentă care il tulbura. Habar n-avea cine era Năluca şi-l apuca durerea de cap de fiecare dată când trebuia să-l plătească. Craig controla un număr mare de fonduri... multe dintre ele servindu-i să-şi plătească banda de motociclişti, darJose făcea câte o revizie contabilă la intervale regulate, verificând cheltuielile la ordinele lui Brazii.
De asemenea, Craig nu ştia nici cum să ia legătura cu Năluca. Ştia doar că el - sau unul dintre oamenii lui - va primi mai târziu, în cursul dimineţii, un alt telefon prin care i se va da un număr de telefon la care Năluca putea fi contactată. Numărul respectiv era întotdeauna un robot care îi dădea un alt număr de telefon.

Craig se duse la un dulăpior, îşi turnă un pahar mare cu scotch, il bău pe jumătate şi se aşeză la masa de lucru. Se gândea de mult timp că Brazii foloseşte metode prea blânde. În linişte, Craig încerca să schimbe acest lucru.
Cu câteva luni în urmă, luase legătura cu un amic care avea legături în lumea interlopă. Dorise un asasin cu adevărat dur. Pentru orice eventualitate. În cele din urmă, i se dăduse un nume, Năluca, şi un număr la care putea lua legătura cu el. Năluca îi dăduse telefon o săptămână mai târziu şi îi spusese cât l-ar costa o treabă completă. Acesta fusese începutul legăturii secrete dintre Craig şi asasin.
Cineva bătu insistent la uşă. Craig deblocă uşa, apoi o deschise; în faţa ei stătea Jose.
- Domnul Brazii vrea să te vadă de urgenţă...
- Craig, în după-amiaza asta o să mă întâlnesc cu domnul Tweed, la hotelul Schweizerhof din Zurich. Asta în caz că vrei să dai de mine. Jose mă va duce acolo cu maşina. Plecăm imediat, ca să pot face o vizită unui prieten din Zurich înainte să mă întâlnesc cu Tweed.
- Ai nevoie de protecţie, fu prima reacţie a lui Craig.
- Nu. Fără protecţie. Am încredere în Tweed. L-am mai întâlnit o dată, nu pentru mult timp, la o petrecere în Londra.
- Ai nevoie de protecţie, repetă Craig. O pregătesc imediat... Tăcu brusc şi se trase înapoi. Brazii izbise în birou cu pumnul strâns.
- Am spus fără protecţie. Eşti surd? Acum poţi să pleci.
Philip ajunse la Berna la puţin timp după ce se oprise ninsoarea, dar deja oraşul era îngropat în zăpadă. Paula arătă cu degetul o clădire.
- Ia uite! Ţurţurii care atârnă de jgheaburi seamănă cu barele unui gard. Mi-e frig şi mi-e foame.
- Ei, am ajuns pe Kochergasse şi uite Bellevue Palace. Mergem să parcăm în garajul subteran şi o să comandăm micul dejun.
- Bine. Îmi chiorăie maţele...
Se întoarseră pe jos la hotel şi intrară în hol. Prima persoană pe care o văzură fu Archie care şedea la o masă, lângă fereastră, cu o tavă cu cafea în faţă.
- Nu-mi vine să cred, zise Paula, ducându-se spre el. Cum se face că dăm de tine aici?
- Pentru că, le şopti Archie, de unde stau acum pot să observ vila lui Brazii. Chestia aceea veche de piatră, aşezată mai în spate faţă de stradă.
- Atunci o să ne luăm şi noi micul dejun aici, zise Philip. Asta dacă n-ai nimic împotrivă.
- Fiţi invitaţii mei, spuse Archie, cu ţigara lui stinsă agăţată în colţul gurii. Chemă chelnerul. Ce vreţi? Făcură comanda, timp în care ochii lui Archie nu se dezlipiră de pe vila pe care le-o arătase. Paula se aşeză lângă el. Deja încep să se mişte, comentă Archie. Cred că aceea care iese e limuzina lui Brazii, iar la volan e José. Da, iată-l pe Brazii în persoană ieşind. Ce bine arată! Probabil că merge să se întâlnească cu o persoană importantă. Paula schimbă o privire cu Philip, dar nu spuse nimic. Interesant, continuă Archie în timp ce limuzina se îndepărta de vilă. Pleacă fără bătăuşii pe care-i asigură întotdeauna Craig.
- Trebuie să aibă încredere completă în cel cu care a plecat să se întâlnească, oricine ar fi el. Paula îşi păstră aceeaşi figură inexpresivă, dar de această dată nu se mai uită la Philip. Archie continua să supravegheze locul în timp ce vorbea: Cred că Brazii e nervos. Am reuşit să-i văd faţa preţ de o clipă. Avea privirea unui om care speră că va reuşi într-o aventură, dar se teme că va da greş.
- Cum poţi să spui atâtea... când omul n-a făcut altceva decât să treacă? întrebă Philip.
- Pentru că mi-am pierdut multe ore aşteptându-l pe domnul Brazii să apară, prin multe părţi ale lumii. L-am studiat cu atenţie. O personalitate extrem de impresionantă. Nu-i de mirare că-l simpatizează preşedinţii şi prim-miniştrii din toată lumea.
- Şunca şi ouăle astea sunt foarte bune, zise Paula, concentrându-se asupra celei mai importante activităţi. - Şi cafeaua e bună, comentă Philip. Ce e?
Figura relaxată a lui Archie se tensionase. Se aplecă în faţă.
- Ah! Acum se întâmplă ceva foarte interesant. Într-adevăr, foarte interesant. - Ce e? întrebă Philip, care stătea cu spatele spre vilă.
- A mai oprit o maşină mare în faţa vilei. Un Volvo. Dacă nu mă înşel, e condusă de un ticălos cu totul special. Un anume domn urât, pe nume Gustav. Omul de încredere al lui Craig.
- Ţine-mă la curent, zise Philip. Nu voia să se întoarcă, pentru a nu atrage atenţia asupra lor.
- Devine şi mai interesant, continuă Archie. A apărut şi Domnia Sa. Nimeni altul decât marele om în persoană. Domnul Carson Craig cu un sac de voiaj care de aici pare greu.
- Arată ca un mare om de afaceri, în costumul ăla, zise Paula. Şi când zic mare, zic mare. Este ciudat... nu e cum l-a descris Newman că era îmbrăcat când s-au bătut la Grenville Grange.
- Iată-l şi pe blândul Gustav, şi el cu o geantă grea. Probabil arme.
- Mai coboară doi duri, observă Paula. Arată de parcă s-ar duce să facă afaceri. Se suie în spatele Volvo-ului. Gustav conduce, Craig lângă el. Pleacă...
Philip văzu Volvo-ul trecând pe lângă hotel, urmând aceeaşi direcţie ca şi limuzina lui Brazii. Archie se gândea.
- Ştiţi, informatorul meu mi-a spus foarte puţine despre Craig. Se ocupă cu securitatea, atunci când Brazii o aprobă, darCraig are impresia că el ştie cel mai bine cum să se ocupe de slujba asta şi se ştie că s-a ocupat în felul său brutal şi indiferent. Eu cred că Brazii n-a vrut nici o escortă pentru călătoria asta, dar Craig îşi urmează din nou instinctele primitive.
- Nu-mi place ce se întâmplă, zise Philip, aruncându-i o privire Paulei. Nu-mi place chiar deloc. Cred c-ar trebui s-o luăm din loc spre destinaţia noastră.
- Aşa cred şi eu, încuviinţă Paula.
Philip plăti pentru micul lor dejun şi pentru cafeaua lui Archie. Se ridică şi spuse încet, în timp ce-şi punea paltonul:
- Archie, ai grijă de tine. Lupii au ieşit după pradă.
- Vreau să vă amintesc ceva amândurora, replică Archie, ignorând avertismentul. Nu uitaţi de Anton Marchat, în Valais...
De la fereastra ei, de unde vedea toată Kochergasse, Eve Îl urmărise pe Brazii plecând. Mai târziu, fu foarte surprinsă să-i vadă pe Craig şi pe încă alţi trei bărbaţi, inclusiv pe nesuferitul de Gustav, plecând într-un Volvo pe acelaşi drum.
De ce Craig nu mergea cu maşina în spatele limuzinei, ca protecţie pentru Brazii, aşa cum era procedura normală? Craig punea ceva la cale pe ascuns, făcându-şi jocul din nou, aşa cum ştia ea că şi-l făcuse de multe ori, fără ca Brazii să ştie? îşi frecă mâinile. Avea să aştepte să vadă dacă nu va auzi vreun zvon în legătură cu ceea ce se întâmpla. Ar mai putea să smulgă încă cinci mii de franci de la detestabilul Craig.
Apoi împietri. Deşi din stradă nu putea fi văzută din cauza perdelelor groase, aproape că se dădu un pas înapoi, apoi rămase nemişcată. Mişcarea putea să-i trădeze prezenţa. Aproape că nu-i venea să creadă.
Philip şi Paula Grey ieşiseră din Bellevue Palace. Auzi pe cineva intrând în cameră şi aruncă o privire peste umăr. Marco, unul dintre oamenii de gardă, descuia un sertar. Scoase repede de-acolo-un cuţit lung şi-l vârî într-o teacă ataşată curelei de la pantaloni.
- Marco! strigă ea panicată. Vino aici, repede. Nu mişca perdelele... -Ce e?
Marco era deja lângă ea. Eve îi arătă cu degetul pe Philip şi pe Paula care mergeau spre garajul subteran.
- Îi vezi pe cei doi? Urmăreşte-i. Sunt duşmani ai domnului Brazii...
- Am plecat.
Paula mergea lângă Philip, aproape de rampa care cobora în garaj, unde era parcată maşina lor, când alunecă. Philip o prinse de braţ şi, în următoarea clipă, ea îngheţă. Rămase nemişcată la adăpostul peretelui şi dădu din cap.
Pe trotuarul de vizavi mergea, cu paşi mari, un bărbat înalt, îmbrăcat ca un rus, cu o haină şi o căciulă de blană. Philip se holbă la ea, deschise gura să spună ceva, dar Paula i-o luă înainte:
- E Bill Franklin. Îi recunosc mersul. Ce face la Berna? Ce-ar fi să aflăm şi noi?
- A intrat într-o farmacie. E coadă la ghişeu. Dau o fugă până jos să mă asigur că maşina e în stare bună.
- Berna seamănă cu un furnicar, protestă ea.

Philip o luase deja la fugă în josul rampei şi nu o auzi. Paula rămase, tremurând de nerăbdare, fiind sigură că Franklin va ieşi din farmacie înainte ca Philip să se întoarcă. Se linişti când Philip reapăru după câteva minute, suind rampa în fugă.
Prefăcându-se că studiază meniul de la Bistro, restaurantul hotelului Bellevue Palace, ca să ia o gustare, Marco Îl văzu pe Philip dispărând şi se încruntă. Mai mult ca sigur că se ducea să vorbească cu îngrijitorul garajului, ca să afle unde plecase Brazii.
Marco, slab ca un ţâr şi alb la faţă ca un mort, era întotdeauna suspicios, interpretând cum era mai rău acţiunile celor pe care îi urmărea.
Suspiciunile îi fură confirmate când Îl văzu pe Philip apărând pe rampă două minute mai târziu.
Evident, ţinta Îl mituise pe îngrijitor, ca să-i spună destinaţia lui Brazii. Dacă îngrijitorul şi-ar fi ţinut gura, ar fi stat mai mult în garaj. Ar fi fost o discuţie mai lungă.
- E tot în farmacie, raportă Paula.
- Hai să trecem strada cât mai putem. Vin tramvaiele care coboară de pe podul de peste Aare.
Tocmai traversaseră, când de peste pod apăru un tramvai mic şi verde. Franklin ieşi din farmacie, se uită în jur, aşteptă până ce în intersecţia unde se întâlneau mai multe străduţe nu mai trecu nici o maşină, apoi traversă cu paşi mari spre Munstergasse, o stradă liniştită, pavată cu piatră cubică, ce cobora spre mastodontul de piatră al Munster-ului, un edificiu în formă de turn, cu o turlă înaltă care domina Berna.
Pe partea pe care mergea el, trotuarul era străjuit de arcade. Philip şi Paula Îl urmară încet, oprindu-se scurt să se uite în vitrine. Erau magazine de patiserie, mici ateliere de pictură, anticariate şi o cofetărie. Sub picioarele lor, pavajul era alunecos şi înşelător, acoperit cu o gheaţă lucioasă. Temperatura era sub zero grade.
În spatele lor, Marco, îmbrăcat într-o haină de piele maro, deschisă ca să poată ajunge repede la cuţit, îi urmărea târându-şi picioarele. Trecură cu toţii pe lângă câteva alei vechi şi înguste prin care se continua trotuarul de unde dispăruse brusc Franklin.
- Unde naiba s-a dus? se întrebă Philip.
- Mergi şi-o să aflăm, insistă Paula.
Ajunseră la o altă alee, atât de îngustă, încât nu intrau doi oameni unul lângă celălalt. Încercând să străpungă întunericul cu privirea, văzură silueta înveşmântată în blană părând că merge în interiorul unui zid.
Intrară repede pe alee, ţinându-se de pereţi, ca să nu alunece.
Aleea deveni brusc foarte întunecoasă. Paula se uită în sus, la spaţiul dintre acoperişurile vechilor clădiri care se sprijineau unele de altele, lăsând între ele doar un spaţiu ceva mai mare decât o crăpătură. Cerul nu se mai
vedea, ascuns de nori deşi şi negri ca smoala, care începuseră să cearnă fulgi mari de zăpadă.
- Aici a intrat, zise Paula, chiar înainte să ajungă într-un loc unde cotea aleea, ascunzând strada în care ieşea şi care mergea paralel cu Munstergasse. În interiorul unui mic alcov, două trepte roase în mijloc de generaţii întregi de paşi, coborau spre o uşă închisă. Pe plăcuţa de lângă uşă se putea citi Emil Voigt - Sachwalter. Deasupra uşii nu era nici o fereastră.
- S-a dus să vadă un avocat, zise Paula. Cred că eu ar trebui să ies în strada următoare, în caz că o ia pe-acolo când iese. Tu întoarce-te în Munstergasse. Ne întâlnim la intrarea în garaj după ce unul din noi află unde se duce.
- Bună idee.
Paula tocmai dispăruse după cotitura pe care o făcea aleea, când Philip se întoarse s-o ia în partea cealaltă şi,
prin zăpada care cădea, văzu o siluetă subţire, îmbrăcată într-o haină de piele maro, apropiindu-se de el.
- Tu eşti spion, strigă Marco într-o germană foarte guturală. Ai încercat să afli unde s-a dus domnul Brazii. Eşti duşmanul lui!
Şi mai violent, Marco îşi smulse cuţitul din teacă şi se năpusti asupra lui Philip. Era sigur că acţiunea lui îi va aduce laude din partea lui Craig, poate chiar o promovare. Căutând să ajungă la Walther-ul lui, Philip făcu câţiva paşi rapizi în spate, simţi cum îi fug picioarele pe gheaţa subţire, se răsturnă pe spate, ferindu-şi capul printr-o ridicare bruscă a umerilor. Marco îşi ridică cuţitul pentru a-l înfige în corpul întins jos, înaintă doi paşi, alunecă pe aceeaşi porţiune de gheaţă şi se izbi de zid în cădere.

Apăru Paula. Îl auzise pe Marco urlându-şi ameninţările. Marco începuse să se târască de-a buşilea, când Paula îşi scoase Browning-ul şi-l izbi cu mânerul în cap. Marco se prăbuşi şi rămase nemişcat, fără să mai încerce să se ridice. Zăpada care cădea se asorta cu faţa lui albă, ca de mort.
- Cred c-ar trebui să uităm de Franklin, zise repede Philip, ridicându-se şi sprijinindu-se de perete. E timpul să plecăm la Zurich. Franklin o să aibă o surpriză când o să iasă. Şi mulţumesc... pentru că mi-ai salvat viaţa...

(va urma)