Alexandr Soljenitin
Nevasta traieste cu nadejdea ca dupa întoarcere, Ivan va deveni
vopsitor. Atunci se vor ridica din saracia în care ea se zbate vor da copiii la
o scoala tehnica, iar în locul casei vechi si putrede vor cladi alta noua. Toti
pictorii-vopsitori îsi dureaza case noi. Lânga calea ferata nu mai sunt acum
cinci mii de case, ci douazeci si cinci de mii.
Suhov o rugase pe nevasta-sa sa-i explice cum ar putea fi el
pictor-vopsitor, daca în viata lui n-a desenat niciodata nimic? O mai rugase
sa-i spuna lamurit cum devine cazul cu covoarele astea atât de minunate
si ce anume se deseneaza pe ele?
Nevasta-sa îi raspunsese ca numai nu prost nu le-ar putea picta: asezi
modelul si vopsesti cu penelul prin gaurele.
Covoarele sunt de trei feluri. Covoare "Troica" — trei cai focosi la o
troica în care se afla un ofiter de husari, apoi covorul numit "Renul" si, în
sfârsit, o imitatie dupa covoarele persane. Alte modele nu mai sunt, dar si
pentru acestea oamenii îti multumesc si ti le smulg din mâini.
Asta pentru ca un covor adevarat nu costa cincizeci de ruble, ci mii...
Suhov ar fi vrut grozav sa vada, fie si numai pentru o clipa, covoarele
astea.Umblând mereu prin lagare si închisori, Ivan Denisovici uitase sa se
mai gândeasca cu ce îsi va hrani mâine sau peste un an familia.
În locul lui gândeau sefii, la toate gândeau, si asa si era parca mai
usor. Mai avea de stat aici o iarna si o vara si apoi înca o iarna si o vara.
Covoarele despre care îi scrisese nevasta-sa nu-i dadeau pace. Dupa
cum se vede, câstigul e mare si se obtine usor si stie el ca nu s-ar simti
bine daca va ramâne în în urma consatenilor. În adâncul sufletului, însa,
Ivan Denisovici n-ar fi vrut sa se apuce de pictat covoare. Pentru asta
trebuie sa fii obraznic si fara rusine.
Suhov calca pe pamânt de patruzeci de ani, pierduse o duzina de dinti
si chelise. De la nimeni n-a luat, însa, niciodata nimic si nici n-a dat nimanui
nimic. Nici în lagar n-a învatat asta. Banii câstigati usor n-au nici o valoare.
N
-ai nici senzatia ca i-ai câstigat tu. Adevarat vorbeau batrânii: haina
pe care o platesti ieftin n-o porti mult. Suhov are înca mâini bune, care stiu
sa munceasca.
E oare posibil sa nu poata munci, când va fi liber, ca sobor sau lemnar
sau tinichigiu?
Va zugravi covoare numai în cazul în care nu-i vor îngadui sa se
întoarca acasa sau daca îl vor priva de drepturi civile si nu-l vor primi
nicaieri sa lucreze.
Între timp coloana ajunsese si se oprise în fata corpului de garda al
zonei largi din jurul obiectivului.
Mai înainte, chiar la marginea zonei, doi din escorta se desprinsesera
si apucasera peste câmp, spre posturile lor de observatie. Pâna când cei
din escorta nu ocupa toate punctele do observatie n-ai voie sa patrunzi
înauntru. Cu automatul aruncat pe umar, comandantul escortei intra în
corpul de garda. Din hornul scund se înalta, fara oprire, un vâretj de fum.
Un gardian liber sta aici toata noaptea ca sa nu dispara cumva scânduri
sau ciment.
Peste portile de sârma ghimpata, peste întreaga zona a constructiei si
peste sârma ghimpata din partea cealalta urca un soare mare, rosu,
învaluit într-o ceata laptoasa.
Lânga Suhov, Aleoska priveste soarele si se bucura. Pe buze îi staruie
un zâmbet palid. Obrajii îi sunt scofâlciti. Traieste din ratie. Nu câstiga
nimic în plus. De ce se bucura? Ca toti baptistii, dumineca sopteste mereu
ceva. Dumnezeu stie ce. Pentru ei lagarul e ca apa pentru gâste.
Botnita de cârpa se udase pe drum din cauza rasuflarii si pe alocuri înghetate.
Suhov o coborî sub barbie si se aseza cu spatele spre vânt. Frigul
nu-l patrunsese prea tare, dar mâinile îi înghetasera în manusile proaste si
nu-si mai simtea degetele de la piciorul stâng. Pâslarul stâng nu mai era
bun de nimic cu toate ca fusese cârpit a doua oara. Salele si spinarea
toata, pâna la umeri, îl durea cumplit si durerea îi stoarce puterile. Cum o
sa lucreze? Privi în jur si îl vazu pe seful de brigada. Trece spre unul dintre
rândurile din spate. Are umeri puternici si obraji mari. E întotdeauna ursuz,
dar nu-i înjura si se îngrijeste ca ratia sa fie întreaga. Îsi face acum al
doilea termen de condamnare si cunoaste ca pe propriile degete
obiceiurile lagarului.
În lagar, seful de brigada este cheia si lacata. Daca ai un sef bun traiesti;
un sef rau te baga în mormânt.
Suhov îl stia pe Andrei Prokofievici înca de la Ust-Ijma, numai ca acolo
nu fusese în brigada lui. Când detinutii din lagarul comun de la Ust-Ijma au
fost adusi aici, la munca silnica, Tiurin îi lua imediat la el pe toti cei condamnati
cu articolul 58. Suhov n-avea de-a face cu comandantul lagarului,
cu P.P.G-ul, cu sefii de lucrari sau cu inginerii. Peste tot, în locul lui se ducea
Tiurin. Seful de brigada are pieptul de otel si te ocroteste, dar e îndeajuns
sa miste el din sprânceana sau sa arate cu degetul, ca alergi oriunde
si faci orice. În lagar poti sa înseli pe oricine, numai pe Andrei Prokofievici
sa nu-l înseli. E singura modalitate de a trai. Suhov ar fi vrut sa-l întrebe pe
seful de brigada daca vor munci tot în locul în care au muncit ieri sau daca
vor trece în alta parte, dar îi fu teama sa nu-l întrerupa din gândurile lui
"înalte".
Abia se descotorosise de "Oraselul socialist" si acum, de buna seama,
se gândeste la procentajul brigazii, de care depinde hrana pe urmatoarele
cinci zile.
Fata lui Tiurin este ciupita cumplit de varsat si când sta împotriva
vântului nu i se crispeaza pentru ca pielea e întocmai ca o coaja de stejar.
Detinutii îsi lovesc mâinile si tropaie. Vântul bate cu furie turbata. Se
pare ca toate cele 6 posturi de observatie au fost ocupate. Totusi nu li se
da drumul. Vigilenta a grozava. În sfârsit! Îsi face aparitia comandantul
escortei însotit de un controlor din corpul de garda. Se aseaza de o parte si
de alta a portii si o deschid.
— A-li-ni-a-ti-va câte cinci!
— Întâia! A doua!
Detinutii pasesc cadentat, ca la parada.
Sa se vada ei înauntru ca acolo stiu ce au de facut.
În spatele corpului de garda, nu prea departe, se afla cladirea biroului.
Lânga ea — seful de lucrari, îi asteapta pe sefii de brigada. Ei se duc acolo
fara sa-i cheme. Se duce si Der — un sef de echipa si canalie pe cinste. E
mai rau decât un câine.
E ora opt si cinci. (Cu câteva clipe mai înainte rasunase sirena trenului
electric). Conducerea se teme ca detinutii sa nu piarda timpul si sa nu se
împrastie în cautarea unor locuri calduroase. Pentru detinuti, însa, ziua-i
mare. Ajunge pentru toate. Cum intra în zona, fiecare se apleaca: ici o surcica,
dincolo alta. Pentru foc e bun orice. Si prin gropi se gaseste câte ceva
si ei se strecoara cu îndemânare.
Tiurin îi ordona lui Pavlo-ajutorul lui sa mearga cu el la birou. Porneste
într-acolo si Cezar. El e bogat, primeste de doua ori pe luna pachet. Le-a
bagat mâna plina în buzunar tuturor celor de care are nevoie. Cezar
lucreaza la birou. E ajutor de normator.
Restul brigazii o ia la sanatoasa fara sa mai astepte. Soarele se înalta
rosu, cetos, deasupra zonei pustii. Panourile pentru casele din prefabricate
sunt troienite de zapada; o constructie de piarta începuta cândva a fost
parasita la temelie; o manivela de escavator, stricata, zace aruncata
undeva; o cupa de escavator si fier vechi si gropi si transee si canale.
Sub un acoperis este amenajat un atelier de reparatii auto, iar pe o
ridicatura de pamânt se afla centrala termoelectrica ajunsa pâna la primul
etaj.
S-au ascuns toti. Doar cele sase sentinele stau în foisoarele de
observatie, iar în preajma biroului e forfota. Iata înca o clipa care este a
noastra. Seful principal de lucrari n-a ajuns la nici un capat, oricât a
amenintat ca va repartiza de seara munca fiecarei brigazi.
Asta pentru ca de seara pâna dimineata totul se întoarce la ei cu
capul în jos.
Clipa de ragaz este însa a noastra. Pâna va stabili totul conducerea,
baga-te unde este mai cald, stai în picioare sau stai jos si-ti mai îndoaie
spinarea.
E cu atât mai bine daca exista un foc lânga care poti sa-ti întorci obielele
si sa te încalzesti putin. În cazul acesta, picioarele îti vor fi calde toata
ziua. E bine însa si fara foc.
Brigada 104 a intrat în sala mare a atelierelor de reparatii auto. Aici
au fost puse geamuri din toamna si brigada 38 toarna placi de beton.
Unele placi zac în forme, altele sunt asezate în pozitie verticala, în plasa
armaturilor. Sala e înalta, sub picoare-i pamânt si chiar daca nu-i prea
cald, exista totusi un foc în care se pun carbuni fara economie. Exista aici
si un termometru si dumineca, chiar daca lagarul nu iese la lucru, cineva,
un om liber, arunca pe foc carbuni.
Brigada 38, se întelege, nu permite vreunui strain sa se apropie de
foc. Îl înconjoara pe toate partile si îsi usuca obielele. Ce poti sa faci? Stam
si noi aici, într-un colt. Suhov se aseaza pe unul dintre cofraje (unde nu-si
asezase el oare, pâna acum, fundul pantalonilor vatuiti) si îsi sprijina
spatele de perete. Când se aplecase, vesta si pieptarul se întinsesra si el
simti cum îl înteapa ceva tare, în partea stânga a pieptului, lânga inima.
Era coltul de pâine din buzunarul interior, jumatatea de ratie pe care si-o
luase pentru prânz. Întotdeauna îsi luase cu el, la lucru, o jumatate din
ratia de pâine si nu se atingea de ea pâna la prânz. Cealalta jumatate o
mânca dimineata. Astazi n-o mâncase. Întelese ca, de fapt, n-a economisit
nimic. Nu mai putu rabda si hotarî s-o înfulece, acum, la caldura. Pâna la
prânz mai sunt cinci ore, timp mult. Durerea din spate coborî în picioare.
Simti ca picioarele îi slabesc. Ah, dac-ar putea sta lânga un foc! Îsi puse
manusile pe genunchi, se descheie la bluza, îsi desfacu de la gât botnita
înghetata, o frânse de câteva ori si o baga în buzunar, îsi scoase apoi
bucatica de pâine înfasurata într-o cârpa alba si tinând cârpa foarte
aproape de barbie, pentru ca nici o firimitura sa nu cada pe jos, începu sa
muste câte putin si sa molfaiasca.
Purtase pâinea sub îmbracaminte, o încalzise cu propria lui caldura si
de aceea acum nu era câtusi de putin înghetata. În lagare, Suhov îsi
amintise de multe ori cum se mânca înainte, la tara: tigai întregi cu cartofi,
oale cu casa si — mai înainte înca — bucati zdravene de carne. Pe
deasupra, unii mai beau si lapte pâna aproape sa la crape burta.
A înteles abia în lagar ca asa nu era bine. Iata, acum bucatelele astea
mici, le stoarce cu limba si le framânta cu falcile. Si ce buna pare pâinea aceasta
neagra si necoapta! Ce manânca Suhov de 8-9 ani? Nimic. În
schimb molfaia cât zece.
Suhov era ocupat peste masura cu cele doua sute de grame de pâine,
iar în preajma lui, în aceeasi parte a baracii se afla toata brigada 104. Doi
estonieni, pe care-i puteai crede frati buni, stateau pe o placa de beton si
fumau pe rând, dintr-o tigareta, o jumatate de tigara. Erau amândoi blonzi,
amândoi înalti, amândoi slabanogi, aveau amândoi nasurile lungi si ochii
mari. Se tineau atât de strâns unul de altul încât aproape ca-ti venea sa
crezi ca unuia nu-i ajunge aerul fara celalalt.
Seful de brigada nu-i despartea niciodata. Mâncau totul pe dindoua si
dormeau — în paturile suprapuse — unul în vecinatatea celuilalt.
Când se aflau în coloana sau asteptau pe platoul de adunare sau
înainte de culcare, vorbeau mereu între ei, întotdeauna în soapta si fara sa
se grabeasca. Nu erau frati. S-au cunoscut aici, în brigada 104.
Unul fusese pescar pe malul marii, iar pe celalalt îl dusesera parintii în
Suedia în anul în care s-au instaurat Sovietele. Când s-a facut mare i-a
venit în minte sa se întoarca în Estonia si sa termine o facultate.
Se spune ca nationalitatea nu înseamna nimic si ca în fiecare natie exista
oameni rai. Suhov vazuse în viata lui multi estonieni, dar oameni rai
printre ei nu întâlnise.
Sedeau cu totii, unii pe placile de beton si pe cofraje, altii direct pe
pamânt. Dimineata, limba se dezmorteste greu. Fiecare este stapânit de
gândurile lui si tace.
Sacalul de Fetiukov strânsese chistoace de pe undeva (le scotea fara
sa-i fie scârba si din scuipatoare) si acum le desface pe genunchi si
rastoarna tutunul într-un petec de hârtie.
Are acasa trei copii, dar, dupa ce a fost condamnat, toti trei l-au
renegat iar nevasta-sa s-a maritat cu altul
Nu primeste nici un ajutor de nicaieri.
Buinovski îl priveste chioris si se rasteste:
— Ma, de ce aduni toate murdariile? Ai sa te îmbolnavesti de sifilis.
Arunca-le!
Buinovski a fost capitan de rangul doi si e obisnuit sa comande. Vorbeste
cu toata lumea de parca ar comanda. Fetiukov zice:
— Asteapta, capitane! Dupa ce-ai sa stai aici opt luni ai sa strângi si
tu. Au venit în lagar oameni si mai mândri decât tine...
Fetiukov îi judeca pe toti dupa masura lui. S-ar putea totusi ca Buinovski
sa reziste.
— Ce-i? Ce-i? întreba surdul Senka Klevsin. Credea ca-i vorba despre
întâmplarea de dimineata, când Buinovski se înfierbântase. — Nu trebuia
sa te împotrivesti — clatina el trist din cap. Nu trebuia sa se întâmple.
Senka Klevsin e un om pasnic, un nenorocit. În patruzeci si unu
surzise de-o ureche. Apoi a, cazut prizonier a evdat, l-au prins din nou si
l-au dus la Buchenwald. Acolo a fost la un pas de moarte. A scapat printr-o
minune.
Acum îsi duce pedeapsa calm. Spune mereu ca împotrivirea te duce
la pierzanie. Trebuie sa te supui chiar daca îti vine sa urli. Daca te
înfierbinti te frângi în doua. Alioska si-a înfundat obrazul în palma. Citeste
în tacere molitve. Suhov îsi manânca pâinea pâna la degete, dar îsi pastra
o farâma aproape rotunda, de coaja. Cu nici un fel de lingura nu poti
curata strachina de casa atât de bine cum o poti face cu pâinea. Înveli
coaja în cârpa alba, o baga în buzunarul interior, sub pieptar, si se încinse
cu sfoara. Era gata pentru munca. Ar fi fost, fireste, si mai bine daca-l mai
slabeau cu munca.
Brigada 38 se scula si se împrastie; care la betoniera, care la apa sau
la armatura. Tiurin nu se întorsese înca. Nici Pavlo — ajutorul lui. Brigada
104 statea degeaba de vreo douazeci de minute, dar tuturor li se parea ca
au parte de o mare fericire si ca pâna seara nu mai era mult.
— Eh, nu mai sunt de mult viscole! ofta letonul Kilgas. Avea fata rosie
si bine hranita. Nici un viscol în toata iarna! Ce iarna mai e si asta?
— Ah, da... viscole... viscole..., relua oftatul toata brigada.
Când viscoleste nu-i scot la lucru. Ba chiar si din baraca se tem sa-i
scoata. Daca nu întinzi de la baraca pâna la sala de mese o frânghie, te
ratacesti, îngheti în zapada si te manânca câinii. Au fost cazuri. Când
viscoleste, zapada e marunta si se aseaza în troiene, presata parca de
cineva.
Daca te gândesti bine, viscolul nu aduce nici un folos. Detinutii stau
sub lacat, carbuni nu sunt la timp, caldura din baraca se pierde, faina nu
se aduce, pâine nu este. Nici cei de la bucatarie nu se pot descurca. Cât
viscoleste, trei zile, o saptamâna, detinutii sunt socotiti liberi si apoi scosi
la lucru duminici la rând. Cu toate acestea detinutii iubesc viscolul si se
roaga sa vina. Abia începe vântul sa bata mai tare si toti îsi arunca ochii
spre cer si se roaga: "De-ar veni pânza alba, pânza alba"! Adica zapada.
Pentru ca de la zapada batuta nu se porneste niciodata un viscol strasnic.
Cineva se strecura lânga focul brigazii 38, sa se încalzeasca, dar fu alungat.
În momentul acela, în sala intra Tiurin. Era prost dispus. Toti întelesera
ca au ceva de facut si înca repede.
— Asa! Tiurin îi privi. Cei din 104 sunteti toti? Si fara sa mai verifice si
sa mai socoteasca, pentru ca nimeni nu putea sa plece, Tiurim începu sa
dea dispozitii cu repeziciune.
Pe cei doi estonieni, pe Klevsin si pe Gopcik îi trimise sa ia din
apropiere o lada mare de mortar si sa o duca la centrala termoelectrica.
Astfel deveni clar pentru toti ca brigada trece la centrala termoelectrica
ramasa neterminata si parasita în toamna. Doi oameni fura trimisi la
magazie, unde Pavlo primea materiale. Patru primira sarcina sa curete
zapada pe lânga centrala, la intrare, pe scari si chiar în sala masinilor. Alti
doi plecara în graba sa sterpeleasca carbuni si scânduri, sa le despice si sa
faca focul în sala, unul primi ordin sa aduca ciment cu sania, doi si care
apa, alti doi nisip si înca unul sa scoata nisipul de sub zapada si sa-l sparga
cu ranga.
Ramasera nedistribuiti doar Suhov si Kilgas, cei mai priceputi oameni
din brigada. Tiurin îi chema la el si la spuse:
— Iata despre ce-i vorba baieti! Nu era mai în vârsta decât ei, dar se
obisnuise sa le spuna "baieti". Veti zidi la etajul întâi, acolo unde lucrul a
fost parasit în toamna de brigada 6. Acum, însa, trebuie sa încalzim sala
masinilor. Sunt acolo trei ferestre mari si e musai sa le astupam cu ceva.
Am sa va dau oameni în ajutor, numai sa va gânditi cu ce le astupati. Sala
masinilor ne va fi si loc de munca si loc de încalzire. Daca n-o încalzim o sa
înghetam, ca niste câini. Ati înteles?
Ar mai fi spus, poate, ceva, dar veni în fuga Gopcik, — un baietandru
de vreo saisprezece ani, trandafiriu ca un purcelus — si se plânse ca alta
brigada nu le da lada si se porneste bataia. Tiurin se repezi într-acolo.
Oricât de greu era sa începi ziua de munca pe un asemenea ger, trebuia
s-o începi, n-aveai încotro si principalul era sa treci peste pragul acesta.
Suhov si Kilgas se uitara unul la altul. Nu lucrau pentru prima data
împreuna si respectau unul la celalalt si pe zidar si pe dulgher. Nu era însa
deloc usor sa gasesti pe zapada pustie ceva cu care sa poti acoperi
ferestrele. Kilgas spuse:
— Vania! Acolo, lânga casele din prefabricate stiu eu un locusor unde
se afla un sul de carton gudronat. Eu însumi l-am ascuns. O-ntidem?
Cu toate ca-i leton, Kilgas stie limba rusa ca pe cea de acasa.
Alaturi de satul lui se afla un sat rusesc, de stil vechi si el a învatat rusa
înca din copilarie. În lagar a venit numai de doi ani, dar se pricepe la
toate: daca nu misti nu obtii nimic. Îl cheama Kilgas Johann, însa Suhov îi
zice tot Vania.
Hotarâra sa mearga dupa cartonul gudronat. Înainte de a pleca,
Suhov trase o fuga la corpul de constructii al atelierelor de reparatii auto,
sa-si ia mistria.
Daca-i usoara si-ti vine bine la mâna, mistria e un lucru mare pentru
un zidar. Numai ca la toate obiectivele este urmatoarea rânduiala: unealta
pe care o primesti dimineata, o înapoiezi seara; întâmplarea hotaraste pe
ce unealta pui mâna.
Suhov îl pacalise într-o zi pe magazioner si nu mai daduse îndarat o
mistrie foarte buna. În fiecare seara o ascunde undeva, iar dimineata,
daca e vorba de zidit, o ia. Se întelege ca daca brigada 104 ar fi mânata
astazi la "Oraselul socialist", Suhov n-ar fi avut mistrie. Nu facu altceva
decât sa dea la o parte o piatra, îsi baga degetele într-o crapatura si
scoase mistria.
Suhov si Kilgas iesira din atelierul de reparatii auto si o luara spre
casele din prefabricate. Rasuflarea lor isca un abur dens.
Soarele se ridicase, dar plutea ca într-o ceata, si pe ambele lui
margini se înaltau parca niste stâlpi.
— Nu-s oare stâlpi? — arata din cap Suhov.
— Nu ne împiedica stâlpii — se eschiva Kilgas si începu sa râda.
Numai de n-ar întinde sârma ghimpata de la un stâlp la altul, asculta ce-ti
spun.
Kilgas glumeste la fiecare cuvânt si pentru asta îl iubeste întreaga brigada
si-l respecta grozav letonii din tot lagarul. Trebuie sa va spun ca primeste
doua pachete pe luna si se hraneste aproape normal. E îmbujorat
de parca n-ar fi trait în lagar. Îi da mâna sa glumeasca
Zona obiectivului e mare si ai de mers, nu gluma, pâna o strabati. Pe
drum întâlnira baietandrii din brigada 82. Fusesera pusi iarasi sa sape
gropi. Gropile nu trebuie sa fie mari: cincizeci pe cincizeci si adâncimea tot
cincizeci. Aici si vara pamântul e tare ca piatra, darmite acum când e
înghetat! Încearca sa-l sfarâmi! Izbesc cu târnacopul în pamânt,
târnacopul nu prinde, aluneca si sar scântei. iar pamântul ramâne neatins.
Baietandrii stau, fiecare deasupra unei gropi, si privesc în jur, n-au unde
sa se încalzeasca, nu li se da voie sa plece si se apuca iarasi de
târnacop. El le da singura caldura.
Suhov zari printre ei un cunoscut din Viâtka si spuse:
— Hei, voi, ascultati. Face-ti câte-un focusor deasupra fiecarei gropi.
S-ar mai înmuia pamântul.
— Nu ne dau voie — ofta cel din Viâtka. Nu ne dau lemne.
— Trebuie sa gasiti!
Kilgas scuipa.
— Vania, spune tu! Daca sefii ar avea ceva in cap, i-ar pune pe
oameni sa sfarâme pamântul cu târnacopul pe un ger ca asta?
Kilgas mai trase câteva înjuraturi fara sa se înteleaga prea bine ce
spune si tacu. Când e ger nu ai chef de vorba.
Plecara mai departe spre locul unde, sub zapada, erau îngropate
panourile caselor prefabricate. Lui Suhov îi place sa lucreze cu Kilgas.
Pacat ca nu fumeaza si din cauza asta în pachetele lui n-ai sa gasesti
niciodata tutun.
Kilgas este îndemânatic si perspicace. Asta e clar.
Ridica împreuna o scândura, apoi alta si sub ele gasira sulul de carton
gudronat. Îl scoasera. Acum se punea întrebarea cum sa-l duca? Nu se temeau
ca vor fi vazuti de la un post de observatie. Sentinelele au o singura
grija — sa nu evadeze detinutii. În interiorul zonei ei pot sa faca tandari
toate panourile. Nu-i intereseaza. Nu s-ar fi întâmplat nimic nici daca le-ar
fi iesit în cale un gardian.
Gardianul însusi umbla sa sterpeleasca câte ceva pentru nevoile lui.
Detinutii ar scuipa pe casele astea prefabricate. La fel si sefii de brigada.
De ele se îngrijesc doar seful de lucrari (acesta nu-i detinut), un sef de
echipa dintre detinuti si lunganul Skuropatenko. Skuropatenco e un simplu
detinut. L-au scutit de alte munci numai ca sa pazeasca de detinuti casele
din prefabricate. Altfel acestia le-ar jefui. Acest Skuropatenko este singurul
care i-ar putea prinde.
— Asculta Vania, pe lat nu-l putem cara — reflecta Suhov. Hai sa-l ducem
în picioare. Sa-l luam între noi si sa mergem încet. O sa-l acoperim cu
trupurile noastre si de departe n-or sa se prinda.
Suhov gândise bine. Sulul era incomod de dus altfel, asa ca îl
strânsera între ei ca pe un al treile om si plecara. Privindu-i dintr-o parte
nu puteai sa observi decât ca doi oameni merg unul lânga altul.
— Când va vedea cartonul în ferestre, seful de lucrari va ghici totul —
spuse Suhov.
— Ce amestec avem noi în treaba asta? — se mira Kilgas. Am venit la
centrala termoelectrica si aici totul era asa. Asta înseamna, oare, ca noi
l-am sterpelit?
Rationamentul era just.
În manusile înghetate, degetele îi încremenisera si nu le mai simtea
de loc. Pâslarul stâng, însa, rezista. Pâslarii sunt lucrul cel mai important.
Când muncesti, mâinile se dezmortesc singure.
Razbira prin zapada neatinsa înca si dadura de niste urme de sanie
care duceau de la magazia de unelte spre centrala termoelectrica.
Probabil au carat ciment mai înainte. Centrala termoelectrica se afla pe o
ridicatura, iar în spatele ei zona se termina. Aici n-a mai fost nimeni, de
mult, si toate caile de acces sunt ascunse într-o zapada egala. Cu atât mai
vizibile sunt, de aceea, urmele de sanie, care par niste cararui adânci si
proaspete. Au trecut ai nostri. Pe lânga centrala se curata zapada cu
lopetile de lemn. Se elibereaza drumul. Ar fi bine daca ar lucra macaraua.
Motorul a ars însa cândva si nu l-a mai reparat nimeni. Asta înseamna ca
iarasi va trebui sa cari totul pe brate, pâna sus, la etajul întâi. Si mortarul
si caramizile de zgura. Centrala termoelectrica a stat doua luni în zapada,
parasita, ca un schelet cenusiu.
Si iata ca a venit brigada 104. Cu ce se tin sufletele ei? Burti goale încinse
cu cingatori din foaie de cort, un ger de crapa pietrele si nici o
posibilitate sa te încalzesti, nicaieri nici o zare de foc, nici o scânteie
macar.
A venit deci brigada 104 si din nou începe aici viata. Lada cu mortar
se rupsese chiar la intrarea în sala masinilor. Era subreda si Suhov stia ca
n-o vor aduce întreaga. Seful de brigada înjura cumplit, dar se convinse si
el ca nimeni nu era vinovat.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu