Lichidati Parisul (11)

Sven Hassel

CAPITOLUL UNSPREZECE

Sângerând, cu oasele zdrobite, parasutistul Robert Piper a fost trans­por­tat la sediul Feldgendarmeriei din stradă Saint-Amand.
— Avem la. dispoziţie 12 ore pentru a te hotărî să vorbeşti, l-a informat concis Oberleutenant Brühner.
Ce anume avea să i se întâmple dacă n-avea de gând să răspundă la întrebările anche- tatorului, nu i s-a mai spus. Poate nici cei ca­re-l capturaseră nu ştiau. Mai mult ca sigur nu le trecuse prin cap că se va ivi problema asta. Puteau în fond să facă pe ori - cine să vorbească în 12 ore. Untersturmfüh­rer-ul SS Steinbauer, agent al Gestapo - ului, zâmbea gândind la ce va urma. Având la dispoziţie o jumătate de zi, misiunea asta i se părea un foc de copil. Con­templând epava umană care fusese nu demult un brav paraşutist, îşi dădu seama că acesta nu va putea rezista prea mult me­todelor de convingere care transformau un om într-o bucată de carne vie, sângerândă şi insen - sibilă. Se întâmpla uneori, când se încăpăţânau să continue farsa, să nu poată opri creierul să rămână activ. În acest punct se putea recurge la un bici zdravăn de modă veche sau, dacă te simţeai plin de energie, se aplicau câteva şuturi bine ţintite în vintre sau în stomac. Singurul necaz era că această metodă cerea să fii un adevărat expert în materie, în aşa fel încât „pacientul" să nu moară înainte de a dezvălui informaţiile. Dintre toate, cea mai grozavă distracţie era să fixezi victima sub un jet de apă sub presiune. Era amuzant şi eficient în acelaşi timp.
Douăspezece ore! Untersturmführer-ul avea deja senzaţia că i se oferise o felie de tort; îşi frecă mâinile şi se puse pe treabă, cu zelul său obişnuit.
Paraşutistul torturat a cedat după 27 de minute: au scos de la el o listă cu 31 de nume şi adrese, iar în cursul aceleiaşi nopţi au fost arestate 38 de persoane. Mai apoi, generalul von Choltitz a semnat senin 38 de condamnări la moarte.


EVADAREA DIN ÎNCHISOAREA DE LA FRESNES

Barăcile de la PRINCE EUGENE păreau să fie mereu într-o stare de alarmă şi confu- zie generală: împuşcăturile, strigătele şi înjurăturile umpleau aerul; soldaţii se învâr - teau de colo-colo, ofiţerii ţipau răguşiţi, dând comenzi care se băteau cap în cap. Şi to­tuşi, starea de aparentă confuzie se dovedea în cele din urmă că face parte dintr-un sistem bine pus la punct, bazat pe o disciplină strictă. Ordinea era menţinută chiar şi într-un mod incoştient: peste tot erau ochi care supravegheau şi urechi care ascultau. Santinelele pe care le puteai vedea tolănindu-se la soare, aparent moţăind, se dove - deau deosebit de vigilente şi gata de acţiune la cel mai mic semnal de alarmă.
De altfel, şi barăcile păreau liniştite. Pentru moment, erau pe jumătate pustii. Un abur cald plutea deasupra împrejurimilor şi întreaga curte părea cuprinsă de un aer apatic. Într-un colţ mai îndepărtat se auzeau comenzile unui gradat care instruia un pluton de recruţi.
Ţinând seama de toate aceste condiţii, în ciuda unei discipline severe, aveam parte de o încartiruire liniştită. Programul se des­făşura monoton, fără să ne solicite prea tare rezervele de energie, iar în ce priveşte execuţiile la care eram obligaţi să participăm din trei în trei zile... ei bine, ne obişnuisem şi cu asta. După ce totul a fost spus şi făcut, nu mai vedeai vreo diferenţă între apăsarea pe trăgaci pe care o executai de pe tanc, din tranşee, sau dintr-un pluton de execuţie. Scopul era acelaşi.
— Aşa-i războiul, spunea Legionarul de fiecare dată când exe­cutam un condamnat la moarte.
În după amiaza aceea eram de gardă în perimetrul exterior al închisorii. Nefericiţii care urmau să fie judecaţi formau un rând ce te ducea cu gândul la cozile formate în faţa cinematografelor ce programau un film de succes. Inevitabil, unul sau doi din ei ne cereau câte-o ţigară şi inevitabil, noi le ofeream această ultimă bu­curie..
— Ia de-aici, prietene! zise Porta, oferind unui băieţandru câteva ţigări, sub privirile mustrătoare ale unui fanatic din Poliţia Militară, care nu se putu abţine să-i atragă atenţia că greşeşte:
— Nu-i da nimic ticălosului ăstuia! A trimis pe lumea cealaltă pe unul dintr-ai noştri.
Porta fu însă cuprins deodată de o surzenie acută şi avu grijă să-i ofere şi un foc tânărului prizonier.
Cel din Poliţia Militară se făcu stacojiu la faţă şi încercă să-şi descarce furia scuipându-şi veninul:
— Profită acuma, cât mai poţi să tragi fumul în piept. Mâi­ne, pe vremea asta o să-i ceri ţigări lui Sfântu' Petru!
Băieţandrul, a ridicat din umeri cu indiferenţă. Avea un aer de aroganţă, specific tinerilor fanatici.
— Eşti foarte mândru, zise Gregor, clătinând din cap. Şi eşti aşa de tânăr... fiule.
— Şi crezi că-mi pasă? Din partea mea, puteţi să vă duceţi cu toţii la dracu!
— Şi de ce tocmai noi? întrebă Porta, dezvăluindu-şi un zâmbet amar. De ce noi şi nu fraţii voştri roşii; de la Moscova? Pe cinstea mea, nu pot să-nţeleg ce poate găsi la ei un copil ca tine!
— Întâmplator sunt comunist, rosti băiatul, cu un aer înţe­pat. Singurul lucru care mă interesează este libertatea pentru toţi muncitorii.
— Oh, desigur, zise Porta, pe un ton înţelegător. Şi mâine o să fii mort, având o les - pede de piatră deasupra capului, dacă asta poate fi o consolare... Şi cât o să stai tu la doi metri sub pământ, sărmanii muncitori vor fi în continuare persecutaţi şi jecmăniţi. Tu crezi că e mai bine la Moscova? Porta s-a întors şi a tras un scuipat. Nu mă face să râd! Du-te acolo, să te convingi singur, priete­ne. O şă-ţi schimbi ideile destul de repede, poate chiar după câteva zile.
— Chiar aşa? Şi e mai bine în Germania nazistă?
— Am susţinut eu vreodată chestia asta?
— Vreau să ştiu: este mai bine?
— Sigur că nu! Dar aici, în Franţa, este, şi o să-ţi dai seama numai dacă o să încetezi să ai o idee fixă. Vrei să-ţi spui părerea contra autorită­ţilor? Poţi s-o faci. Pentru ca eşti în Franţa!... Încearcă doar să faci aşa ceva la Moscpva şi pielea ta n-o să valoreze mai mult decât o copeică.
— Chestiile astea nu mă interesează. Eu lupt împotriva fascismu­lui...
— Lasă asta, zise Porta, cu blândeţe.: Fascism, pe dracu. Ştii doar ce-ai făcut, nu-i aşa? Te-ai dus şi ai omorât un biet muncitor oropsit, unul din cei pentru care lupţi din răsputeri ca să-l salvezi de la exploatare. Chiar dacă el era neamţ, nu înseamnă că nu era totuşi un muncitor. Înainte de a fi fost trimis pe front a fost şi el un muncitor ca oricare altul.
— Pentru Franţa! Lupt pentru Franţa, ca orice alt francez con­ştient.
— Bine, atunci rămâi cu ideea asta, zise Porta, vădit dezgustat.
— Şi uite unde-ai ajuns, adăugă Legionarul. Aşa se întâmplă când asculţi orbeşte ordinele engezilor. Ei îţi ordonă să omori pe cineva, sau să minezi un pod, sau să-ţi tragi un glonţ în cap şi toţi vă agiţaţi de colo până colo behăind ca o turmă de oi şi vă daţi sufletul ca să faceţi tot ce vor ei.
— Nu-i adevărat. Eu lupt pentru libertate!
— Pentru libertate? Sau pentru comunism?!
— Este acelaşi lucru.
— Prostii, trânti Legionarul. De ce nu încerci să te strecori ca spion neamţ, în spatele liniilor ruşilor? Astfel, ai reuşi săâmpuşti doi iepuri dintr-o lovitură: scapi de plutonul nostru de execuţie şi înveţi adevărul despre viaţă
Băiatul se îndepărtă, vădit supărat în urma discuţiei purtate.
Ceva mai încolo se auzea vocea unuia de la căile ferate, care se lamenta într-una:
— De ce mă consideră vinovat! N-am făcut nimic!
Când îl vedeai cât e de slab, cu salopeta murdară atârnând pe el ca şi cum ar fi fost agăţată în cuier, gesticulând ca să atragă atenţia, îţi provoca un sentiment de compasiune:
— Pentru Dumnezeu, l-a avetizat Gregor, când ajungi în faţa ălora, poţi să le îndrugi orice, numai să nu le spui că n-ai făcut nimic rău. Tot n-o să te creadă şi asta îi înfurie cel mai tare. O să-i scoţi din minţi cu văicărerile tale.
— Dar n-am făcut nimic!
— Poate că nu, dar nu ăsta-i locul unde se adună nevino­vaţii, crede-mă... Mărturiseşte tot ce vor ei să mărturiseşti. Spu­ne-le price te-ar putea îndepărta de plutonul de execuţie.
— Dar ce să mărturisesc? N-am făcut nimic! Totul este o gre­şeală!
Unul din paznici interveni în discuţie, oferind prizonierului un mic sfat.
— Inventează şi tu ceva, orice, dar dă-le prilejul să te creadă. Trebuie însă să fii sigur că nu-ţi semnezi singur condamnarea la moarte. Pe exemplu, nici prin gând să nu-ţi treacă să pomeneşti ceva legat de arme de foc. Vor deveni nişte bestii în cazul când le laşi cea mai mică bănuială că ai pus mâna pe vreo armă. Te condamnă pe loc numai dacă ai pomenit ceva de ele.
— Dar ce anume am făcut? şopti slăbănogul, cu o adâncă tristeţe în glas.
— Oh, inventează şi tu ceva, zise gardianul. Spune-le că ai lovit un soldat cu o bară de fier.
— Pentru ce să-l fi lovit, zise omul, cam tulburat.
— Oh, Isuse, de unde naiba să ştiu eu? Pentru că aşa ţi-a venit!
— Dar n-am vrut... adică... n-am putut...
Un alt prizonier îi sări în ajutor.
— Grupul nostru a şterpelit un camion. Nu ştiu dacă asta îţi convine. Dacă da, te cooptăm. Singurul necaz e că vor verifica. Rahaţii ăştia sunt foarte meticuloşi în treburi d-astea.
— Ce părere ai de ceva în legătură cu bursa neagră? a sugerat Porta. E un motiv destul de bun.
— Dar nu cunosc pe nimeni care să se ocupe cu astfel de tre­buri.
— Păi nici nu trebuie să cunoşti pe cineva, zise S.D.-istul. Asta e una din primele reguli ale jocului: să nu recunoşti niciodată că ai vreo legătură. Nu trebuie să cunoşti pe nimeni, dacă vrei să nu-ţi putrezească oasele în închisoare...
— Ei vor încerca să scoată de la tine nume şi adrese, explică Porta.
— Mai bine spui că erai singur!
Omul clătină din cap deznădăjduit. Ne uitarăm după el cum intra în sala de tribunal şi nu-i dădeam prea multe şanse. După zece minute se întoarse. Spre surpinderea noastră, zâmbea.
— Am reuşit! M-au crezut!
— Ce ai reuşit? spuse Gregor.
— Ce au crezut? întrebă Porta.
— Că sunt un bişniţar, spuse el fericit. Trei luni de închisoare!
Continuă să povestească despre sentinţa lui nedreaptă, cu lacrimi de recunoştinţă în ochi. Timp de câteva minute am discutat problema, până când unul dintre S.D.-işti a început din nou să-l pocnească pe tânărul comunist; de fapt, făcea tot posibilul să-l întărite.
— Dacă aş putea, te-aş spânzura! V-aş spânzura pe toţi! „Roşii" nenorociţi ce sun - teţi! L-aţi omorât pe taică-meu în 1933 — ştiu, ai să spui că erai prea tânăr ca să-ţi aminteşti, dar eşti la fel de vinovat ca toţi ceilalţi! Sunteţi cu toţii nişte comunişti îm­puţiţi, asta sunteţi!
— Lasă-l în pace, mârâi Porta. Mai are doar câteva ore de trăit, ce Dumnezeu! Nu poţi să-l laşi în pace?
— E evreu, se încăpăţână S.D.-istul. Îi simt de la un kilome­tru... Eşti evreu împuţit, nu-i aşa, „frăţioare roşu"?
Băiatul dădu din cap.
— Sunt evreu, confirmă el.
— Bun! Asta-i bine! Mâine pe vremea asta au să-ţi scoată ochii, iar eu o să fiu acolo şi o să-i ajut.
Puţin după asta, băiatul fu chemat în sala de tribunal. Lipsi o jumătate de oră bună şi când apăru, nu mai avea de ce să zâmbească: îl condamnaseră la moarte, după cum ne aşteptasem. Adă­ugaseră chiar un paragraf suplimentar că nu avea dreptul la re­curs.
— Vezi! spuse Porta cu tristeţe, în timp ce îl conduceam pe băiat înapoi la Fresnes în duba închisorii. N-are rost să fi atât de mândru. De ce dracu te-ai amestecat în toate afacerile astea comuniste? Poate ai crezut că faci bine, dar n-o să puteţi scurta voi războiul — nu, nici măcar cu un minut. Şi pur şi simplu nu merită.
— Câţi ani ai, băiete? îl întrebă Bătrânul cu blândeţe.
— Mâine o să împlinesc 18. Se corectă. Aş fi împlinit 18 mâine. Poate chiar aşa o să şi fie. Depinde când se hotărăsc să mă omoare.
— Prea tânăr ca să moară, mormăi Porta. De ce nu s-a găsit cineva să-l pună pe idio- tul ăsta mic pe genunchi şi să-i tragă câteva, când încă mai avea o şansă?
— Optsprezece? spuse Bătrânul, gânditor.
Se întoarse către Heide.
— Cine e de servici, Julius? Tu?
— Mda...
Heide confirmă vag, cu gândurile în altă parte.
— Aşa e. 24 de ore de plictiseală nenorocită... Deodată îşi scutură capul şi se uită spre Bătrân, cu o privire bănuitoare.
— De ce? Ce-ţi pasă cine e de servici? Ascultă, Bătrâne — se uită la el cu gravitate, nu te amesteca în afacerea asta. N-avem nevoie de necazuri.
Bătrânul rămase tăcut; îşi frecă de câteva ori nasul cu degetul şi nu spuse nimic.
La ora 18.00 am schimbat garda la Blocul nr. 4. Într-o în­chisoare ăsta e cel mai ani - mat moment al zilei. Se serveşte masa de seară, prizonierii sunt escortaţi la şi de la sălile de masă, celule şi spălătoare. Hauptfeldwe­bel-ul îşi făcea inspecţia obişnuită de seară, cheile se învârteau în lacăte, balamalele scârţâiau, uşile poc­neau. Era o zarvă ca într-o casă de nebuni.
Stăteam rezemat în spatele uşii mari de la capătul coridorului principal, uitându-mă printre gratii. Alături, Barcelona tocmai ter­mina o partidă de cărţi în celula unor con - damnaţi, iar în altă parte a închisorii, sub pretextul agitaţiei generale de la ora şase, Micuţul găsise ocazia să se strecoare ilegal în biroul Hauptfeldwebel-ului.
Îl împinse pe Porta în cameră împreună cu el şi închise uşa după ei, după care Porta, foarte calm şi normal, se aşeză la birou şi, cu tocul Hauptfeldwebel-ului,imită semnă- tura acestuia pe un permis de ieşire pentru tânărul evreu care fusese condamnat la moarte. Permisul era eliberat pe motivul unui interogatoriu supli­mentar la Gestapo, la ora 19.00.
— Sună bine? zise Porta.
— Mie îmi sună bine, zise Micuţul.
Micuţul şi Porta formau o echipă fără egal în Armata germană, ca spărgători şi plasto- grafi. Nu fusese încă inventat lacătul pe care Micuţul să nu-l poată deschide; nu exista semnătură pe care Porta să n-o poată imita. Semnătura atât de sigură care înflorise mândră în josul permisului de ieşire urma să fie instinctiv recunoscută mai târziu de către Hauptfeldwe­bel, drept propria sa semnătu­ră. Numai printr-un pur procedeu deductiv s-a recunoscut ulterior că fusese plastografie.
Porta îi aruncă cartonul pătrat lui Barcelona, care venise să contro­leze operaţiunea, apoi se rezemă din nou comod pe scaun, cu picioarele pe biroul lustruit.
— Niciodată nu mi-am dat seama ce bine e să fii Hauptfeld­webel... Ce confort au ticăloşii ăştia! Ia uite...
Apăsă perna moale a scaunului, în timp ce Micuţul tocmai încerca sofaua, doar Barcelona privea nervos spre uşă, cu faţa, plină de sudoare.
— Pentru numele lui Dumnezeu! Sunteţi nişte boi nesimţiţi! Miş­caţi-vă şi să ieşim mai repede de-aici!
— Ce atâta zarvă? protestă Micuţul. Nu facem decât să executăm ordinele, nu-i aşa?
— Păi tocmai asta-l zgândăre, zise Porta trăgând un sertar şi uitân­du-se înăuntru.
— Doar el a dat ordinele... Pătrundeţi în biroul Hauptfeld­webel-ului şi imitaţi sem - nătura pe o hârtie, aşa a zis. Pe ur­mă, după ce o faci, nu-i mai pasă. Unii oameni nu sunt niciodată mulţumiţi.
— N-am spus să te tolăneşti în fotoliul lui şi să-i scotoceşti biroul! mormăi Barcelona.
Încet şi cu o precizie înnebunitoare, Micuţul şi Porta controlau camera eliminând orice posibilă urmă a trecerii lor, în timp ce Bar­celona îi privea încruntat. Din fericire era prea ocupat să-l urmăreas­că pe Porta cum şterge stiloul Hauptfeldwebel-ului cu batista, ca să-l mai vadă pe Micuţul cum îşi îndesa în buzunar un pumn de ţigări.
— Haideţi odată, pentru Dumnezeu, ajunge!
Barcelona le făcu semn cu capul şi deschise larg uşa. Porta puse la loc stiloul fără tra- gere de inimă şi ieşi după el pe coridor. Micuţul ieşi ultimul. Închise uşa după el şi bagă cu grijă o bucăţică de băţ de chibrit în încuietoare.
— Ce dracu mai faci acum? şuieră Barcelona.
— Îţi salvez gâtul ăla împuţit! i-o întoarse Micuţul. Niciodată nu se deschide o uşă fără să se controleze mai întâi încuietoarea. Am făcut-o doar o dată în viaţa mea şi m-am ales cu nouă luni de răcoare; proprie­tarul uşii înfipsese o bucăţică de lemn acolo şi eu n-am observat. De-aia întotdeauna controlez înainte să fac treaba. Poţi să-ţi iei adio de la scumpa ta viaţă dacă Hauptfeldwebel-ul se întoarce şi nu-şi găseşte beţi - şorul preţios. Aşa n-o să afle niciodată, nu?
Barcelona dădu din cap cu prefăcută admiraţie.
— În regulă, ai câştigat. Tu ştii mai bine ce ai de făcut. Recunosc asta.
El şi Micuţul plecară fiecare pe la treburile lui, prin închi­soare. Porta veni să-mi adu - că OK-ul şi pornirăm împreună spre celula tânărului evreu.
— Ţine, zise Porta aruncându-i o haină. Pune-ţi asta şi vino cu noi.
— De ce? Băiatul se ridică livid. Credeam că e abia mâine.
— Că să fie?
— Execuţia.
— S-a amânat pe termen nelimitat, zisei eu.
— Nu te cred! De ce?
— Dumnezeule! zise Porta. Nu vrei să te mişti odată? Am venit să te scoatem de-aici, n-avem timp, de pălăvrăgeală. Ai putea cel puţin să ne ajuţi.
— Dar...
— Nici un „dar". Ridică-te şi ascultă cu atenţie! Îţi spun o sin­gură dată, aşa că ţine minte. Cum plecăm noi, ieşi dracului de aici şi ia-o pe scări. Dacă te opreşte cineva, spui că te duci la budă. Dacă nu vezi pe nimeni, coboară până la parter cât poţi de repede şi fără nici un zgomot. OK? Când ajungi acolo, ia-o pe prima uşă la stânga. Asta te scoate direct în spatele mlaştinii. Stai acolo, ascuns, până se sting luminile. Pe urmă alergi până la zidul exterior al curţii. Ai înţeles?
— Da, dar...
— Dacă între timp nu se întâmplă nimic, continuă Porta, neluând seama la întreru - pere, ai cam două minute pentru asta. După aia luminile se întorc şi te văd santinelele. O sa fii aşteptat. După ce vă întâlniţi, restul or să facă ei. OK? Fă ce-ţi spun ei şi o să fie bine.
— E o porcărie, zisei eu — fiindcă eram singurul pesimist con­vins, care nu vedea cum o să funcţioneze tot planul.
— Sigur, zise Porta, dacă ceva nu merge, e mai bine să te aver­tizăm că va trebui să te împuşcăm. Înţelegi ce vreau să spun? Dacă eşti prins asupra faptului, ca să zic aşa, nu ne putem risca pielea mai mult decât am făcut-o până acum.
— Oricum, mult noroc, zisei eu.
Ne-am întors în camera de gardă, ca să urmărim desfăşurarea evenimentelor. Porta zicea că oricum nu-i pasă, nu dădea doi bani pe comunişti, chiar dacă erau numai puşti de 18 ani, dar când i-am spus că atunci ar fi putut să nu se amestece în toată povestea din noaptea asta, m-a ameninţat că-mi mută fălcile dacă nu-mi ţin gura şi am încheiat discuţia.
Băiatul părăsi celula de îndată ce paşii noştri s-au îndepăr­tat. Închise încet uşa în ur - ma lui, alergă până la capătul scărilor, stătu să asculte. Nu venea nimeni. În câteva secunde ajunse la parter şi descoperi uşa din stânga. Când o deschise, se auzi un scârţâit ca o pisică în călduri şi Barcelona îşi duse mâinile la urechi, înăl­ţându-şi privirile la ceruri.
— Cristoase! Dacă aude cineva, ne-am dus!
— Cred că oricum aude, mormăii eu.
Bătrânul, care hălăduise pe afară, împinse uşa camerei de gardă şi dădu din cap în semn de salut.
— E O.K., a ieşit.
Potrivit planului, am mers împreună să închidem uşile care fu­seseră lăsate deschise. Când ne-am întors în camera de gardă, în curte se stingeau toate luminile de cerce - tare. Asta era treaba lui Gregor. Ne spusese s-o lăsăm pe seama lui şi se părea că o făcuse bine.
Luminile rămaseră stinse timp de vreo două minute, pe urmă începură din nou să con troleze curtea prin toate cotloanele. Dar umbra fugarului nu se mai zărea ascunsă între latrine şi zidul în­chisorii. Folosise cum trebuie cele două minute şi acum era în afara spotului, întins pe burtă în umbra zidului exterior.
Paşi grei se apropiară de el. Bănuia că trebuie să fie patrula care urma să-l conducă spre următorul punct al călătoriei. Spotul luminos fulgeră deasupra lui, de-a lungul zidului, apoi spre în­tunericul curţii. Văzu cum sentinela se apropria de el, călăuzită de Legionarul şi Günther Soest. Căştile lor — ura căştile germane care ar fi transformat şi faţa unui sfânt într-o mască de gorilă — sclipiră ameninţător în lumina puternică. Băiatul trebuie să fi avut îndoieli asupra gândurilor lor bune.
În timp ce se apropiau, Günther înjură nervos pe sub mustaţă. Era pentru a doua oară că înlesnea o evadare şi după prima se jurase pe toţi sfinţii că el, Günther Soest, n-o să se mai lase păcălit ca un ageamiu.
— Pur şi simplu nu merită, zicea el. Nimic şi nimeni nu merită să-ţi rişti pielea pen - tru el în războiul ăsta afurisit şi un afurisit de prizonier, nici atât.
Şi dacă cineva ştia acest lucru, atunci ăsta era Günther. Con­dusese 8 ani un tanc. În răstimpul ăsta îi muriseră 37 dintre cei mai apropiaţi camarazi şi de nouă ori fusese gata să împărtăşească şi el aceeaşi soartă. Dar a zecea oară destinul îl înşfăcase: scăpase cu viaţă, dar aproape că nu mai avea faţă. Uleiul încins îi arsese sprâncenele şi buzele, iar carnea de pe corp i se transformase în fleici bine prăjite. Stătuse şapte luni în baie de apă. Fusese smuls din ghearele morţii, nu înainte însă ca moartea să-şi fi pus amprenta iremediabil asupra lui. Mâinile lui erau ca nişte gheare pergamentoa­se, faţa o mască purpurie. Logodnica lui nu fusese în stare să-şi înfrângă oroarea la vederea sa şi fugise tremurând; iar acum omul acesta îşi risca pentru a doua oară viaţa ca să salveze un prizonier condamnat din Fresnes.
Un francez, în primul rând, şi pe deasupra evreu şi comu­nist. Günther ştia că într-o zi, după război, acelaşi evreu şi comunist va trece pe lângă el pe stradă şi îşi va întoarce faţa cu milă şi dezgust de la acea mască purpurie. Când proprii compatrioţi nu erau în stare să-şi stăpânească simţămintele, ce şansă ar avea cu un străin?
Iar după război, ce vor face oameni ca Günther? Să trăiască într-o casă cu alţii la fel ca el? Să se expună ca o curiozitate a naturii în spectacole în aer liber? Să se ascundă şi să trăiască în întuneric, unde să nu-l vadă nimeni? Era prea puţin probabil ca oamenii normali să fie vreodată în stare să-l privească fără a se înfiora. Dar Günther fusese chipeş odinioară. Fusese obişnuit să fie admirat, iar fetele să i se agaţe de gât şi să se întreacă în a-i câştiga atenţia. Acum, propriile sale surori suportau cu greu să stea în aceeaşi cameră cu el, iar în ultima permisie stătuse acasă doar două zile, după care maică-sa făcuse o depresiune nervoa­să; doctorul spusese că din cauza stresului permanent provocat de amintirea vie a ceea ce făcuse războiul din unicul ei fiu.
Atunci Günther plecase de-acasă. Îşi petrecuse restul permisiei într-o casă de refacere din Trols. Acolo, măcar, era cu alţii ca el, o întreagă nouă generaţie de monştri frankenstein creată de război. Erau bine trataţi în casa de refacere, numai atât că aveau un re­gulament strict în privinţa ieşirilor în sat: puteai să te duci în cârje, puteai să te duci în cărucior, puteai fără braţe sau fără picioare; dar în nici un caz nu puteai să ieşi fără faţă. Ziceau că nu e bine pentru moralul ţării. Eroii erau admişi numai dacă aveau răni eroice şi nu era eroic să fii ars de viu într-un tanc şi pe urmă să pro - voci repulsie. Oricum, prea puţini dintre monştrii fără faţă doreau să iasă în sat. Încă erau sensibili la oamenii care-i arătau cu degetul holbându-se şi ştiau prea bine că nici o fată nu i-ar mai săruta pe buze. În general, nu mai aveau buze; numai o gaură fără contur, înconjurată de o oribilă pânză purpurie. Unii dintre ei sperau că îşi vor aranja faţa după ce se termină războiul. Era unicul motiv pentru care Günther rămăsese în armată şi se întorsese ca să-şi facă mai mult decât datoria. Era singurul său ţel — credinţa că dacă va rămâne până la sfârşit, Armata o să-l răsplătească în mod sigur cu o nouă faţă. Bineînţeles, cu condiţia ca Germania să câştige războiul. Oameni ca Günther nici nu-şi puteau permite să se gân­dească la altă variantă.
Patrula ajunse în dreptul băiatului ghemuit în întuneric. În tă­cere el se ridică în picioa re şi intră între ei, fără ca ritmul marşului să se schimbe. La căpătul zidului, unde acesta făcea un unghi ascuţit la stânga, se opriră. Legionarul vorbi iute, fără să pri - vească spre băiat.
— O să găseşti sus o funie gata fixată. Imediat după ce luminile de control au trecut pe deasupra, te repezi la ea. Ai aproximativ 30 de secunde să ajungi sus şi să cobori în partea cealaltă, aşa că trebuie să te mişti foarte repede... Ţine asta şi foloseşte-o nu - mai dacă trebuie, altfel nu. Este o carte de identitate, dar a fost făcută în grabă, aşa că nu te baza sută la sută pe ea. N-o să fie nici o problemă în caz de control întâmplător.
Spotul luminos ajunse din nou pe ei. Patrula se strânse, as­cunzân­du-l pe băiat de ochiul cercetător.
— Trebuie să ajungi la Paris cât poţi de repede. Mai ai cam două ore până la ziuă. Te duci la Sacré-Coeur, în Montmartre. Intri în al treilea confesional şi spui că ai furat flori dintr-un cimitir. Când preotul o să te întrebe ce fel de flori, răspunzi: myosotis. De rest se ocupă el.
— Un preot? mormăi băiatul, mirat.
Legionarul îi aruncă o privire amuzată.
— Ai prefera Gestapo-ul?
— Sigur că nu. Băiatul umplu întunericul cu un torent de vorbe: Să ştiţi că vă sunt foarte recunoscător pentru tot ajutorul...
— E prea devreme, mai ai încă drum lung. Uite că vine din nou lumina de control. Mai bine ai lua-o la fugă după asta.
Lumina se scurse pe ei. Legionarul îl împinse iute pe băiat, Günther stătea gata de ajutor, dar puştiul, mai agil ca o pante­ră, era deja în vârful zidului. Legionarul îşi armă pistotul automat şi-i făcu semn lui Günther să fie gata. Dacă lumina de control îl surprindea pe băiat în timpul evadării, n-aveau încotro şi trebuiau să tragă.
Li se păru că farul luminos s-a întors mult prea devreme. Le­gionarul îşi apăsă puternic arma sub claviculă.
— Asta a fost, mormăi Günther.
Lumina trecu peste ei şi de-a lungul zidului. Îşi îndreptară armele spre punctul unde fugarul bâjbâia după funie. Exact în momentul în care lumina ajunse la el, băiatul dispăru, alunecând de-a lungul funiei şi fără îndoială că-şi făcuse mâinile ferfeniţă. Dar reuşi­se. Calm, legionarul trase la loc pârghia de siguranţă şi-şi puse arma pe umăr. Patrula îşi continuă imperturbabilă drumul.
— Ei bine, Bătrânul o să se bucure, remarcă Legionarul, după câţiva paşi. Avea o idee tâmpită.
— Tâmpită e lumea asta, murmură Günther.
— Ce rost au toate astea?
— Sunt sigur că nici unul.
— Atunci de ce dracu le facem?
— N-am nici cea mai mică idee, spuse Legionarul, zâmbind.
— Ei bine, nici eu, zise Günther. Şi jur în faţa lui Dumnezeu că e pentru ultima dată când eu mă mai bag într-o treaba ca asta.
Peste o jumătate de oră se schimbă garda. Şi vocile noastre au sunat în cor prin toată închisoarea:
— Nimic de raportat.

(va urma)