America (7)

Franz Kafka

Automobilul părea să fi oprit pe o stradă izolată

Automobilul părea să fi oprit pe o stradă izolată, de peri­ferie ; în jur era linişte, doar cîţiva copii se jucau aşezaţi pe marginea trotuarului. Ceva mai departe, un om cu o grămadă de haine vechi pe umăr îşi oferea marfa în gura mare, cercetînd din ochi ferestrele caselor. Ostenit cum era, Karl se simţi de-a dreptul ameţit cînd trebui să coboare din maşină şi să pună piciorul pe asfaltul inundat de lumina caldă a soarelui de dimineaţă.
— Chiar aici locuieşti ? strigă Karl aplecîndu-se peste fereastra automobilului.
Robinson, care dormise dus tot drumul, mormăi ceva care părea să fie un răspuns afirmativ şi rămase la locul lui, aşteptînd probabil să îl scoată Karl din maşină.
— Ei, eu mi-am încheiat treburile pe aici; la revedere, spuse Karl dînd s-o ia la vale pe strada care cobora în pantă lină.
— Bine, dar ce te-a apucat aşa deodată, Karl ? strigă Robinson, atît de alarmat încît reuşi să se ridice în capul oa­selor şi chiar să se ţină destul de drept; doar genunchii mai păstrau o uşoară nesiguranţă.
— Nimic, trebuie să plec, spuse Karl, mirat cît de neaşteptat îşi revenise Robinson.
— Şi vrei să pleci aşa, fără haină, numai în cămaşă ?
— O să fiu în stare să-mi fac rost de o haină, răspunse Karl dînd din cap încrezător. După aceea îl salută pe Robin­son cu mîna ridicată şi ar fi fost ca şi dus dacă şoferul nu i-ar fi strigat:
— încă o clipă, domnule !

Află că şoferul pretindea un supliment de plată pentru timpul cît staţionase în faţa hotelului.
— Are dreptate, strigă Robinson din fundul maşinii, confirmînd cele spuse, te-am aşteptat acolo nici nu mai ştiu cît; e cazul să-i mai dai ceva.
— Nu cer decît ce mi se cuvine, zise şoferul.
— Nu ştiu dacă mi-au mai rămas ceva bani, spuse Karl şi-şi vîrî mîinile prin buzunare, deşi ştia bine că nu va găsi acolo nici o leţcaie.
— Atunci n-am încotro, trebuie să mă ţin de dumneata, zise şoferul, înfigîndu-se în faţa lui. Cu celălalt nu pot să mă tocmesc, omul e bolnav.
De lîngă o poartă se desprinse un băieţandru cu nasul ciupit de vărsat, care se apropie la numai cîţiva paşi de auto­mobil să asculte ce se vorbea. Nu mult după aceea, un po­liţist care-şi făcea rondul se opri şi el; dînd cu ochii de cel care umbla doar în cămaşă, clătină din cap.
Observîndu-l pe poliţist, Robinson făcu prostia să-i strige acestuia prin cealaltă fereastră:
— Nu se întîmplă nimic, nu se întîmplă nimic! ca şi cum pe un poliţist îl goneşti ca pe o muscă. îndată ce copiii de pe trotuar observară că poliţistul se opreşte, veniră în fugă să vadă ce se întîmplă. Mai era şi o femeie bătrînă care, din poarta de peste drum, urmărea scena cu o privire fixă.
— Rossmann ! strigă o voce de undeva de sus. Era Dela-marche, care-l striga de pe unul din balcoanele ultimului etaj. Nu-l puteai distinge decît foarte vag pe fondul albastru-alburiu al cerului; era în halat şi se uita în stradă cu un bino­clu. Lîngă el, sub o umbrelă de culoare roşie, părea să fie o femeie:
— Hallo ! strigă el în aşa fel ca să se facă auzit. A venit şi Robinson ?
— Da, răspunse Karl, puternic susţinut de un al doilea „da", ţipat de Robinson din fundul automobilului.
— Hallo ! Cobor imediat! întoarse acesta strigătul. Robinson scoase capul pe fereastra automobilului. „Bun
băiat!" spuse el admirativ, însă în aşa fel încît nu era chip să pricepi dacă cele spuse îl vizează pe Delamarche sau pe oricare dintre cei de faţă, Karl, şoferul, poliţistul. Stînd în aşteptare, Karl mai aruncă, din cînd în cînd, cîte o privire distrată spre balconul din care Delamarche tocmai plecase şi unde apăruse, de după umbrelă, o femeie bine clădită, într-o rochie roşie; cu binoclul pe care-l luase de pe balustradă, ea îi privea pe cei de jos care, la rîndul lor, o priveau şi ei, din cînd în cînd. Karl examina apoi poarta casei, după care se uită mai departe în curtea prin care circulau fără întrerupere băieţi de prăvălie purtînd pe umăr cîte o lădiţă ce părea să fie foarte grea. Ca să nu stea degeaba, şoferul se întorsese la automobil şi, luînd o cîrpă, se apucase să cureţe farurile. Ro-binson îşi pipăi braţele şi fu mirat că, deşi nu mai avea decît nişte dureri foarte vagi, le simţea totuşi chiar şi acum, cînd era absorbit de tot ce se întîmpla în jur; se aplecă mult şi începu să-şi desfacă, precaut, unul din bandajele groase de la picior. Ţinîndu-şi bastonul negru de-a curmezişul, în faţă, poliţistul aşteptă calm şi răbdător, ştiut fiind că fără răbdare nu poţi face meseria de poliţist; trebuie să ai această armă şi cînd îţi faci serviciul obişnuit, şi cînd stai la pîndă. Băiatul cu nasul ciupit de vărsat se aşezase comod pe un soclu de piatră din faţa porţii, întinzîndu-şi picioarele. Iar copiii, puţin cîte puţin, se apropiaseră de-a binelea de Karl care, poate şi fiindcă purta o cămaşă cu mîneci albastre, le părea a fi per­sonajul cel mai interesant, deşi acesta nu-i băga în seamă.
După timpul scurs de cînd îl aşteptau pe Delamarche, îţi puteai da seama cît de înaltă e casa. Delamarche sosi şi, după halatul abia încheiat, puteai vedea că, de fapt, coborîse în mare grabă.
— Aţi venit în sfîrşit! strigă Delamarche bucuros dar sever totodată. Deoarece avea pasul lung, ori de cîte ori păşea, i se vedea pentru o clipă rufăria de corp colorată. Lui Karl i se părea de neînţeles cum e posibil să apari atît de sumar îmbrăcat în plină stradă sau prin casa aceea întinsă, ca şi cum te-ai afla în intimitatea vilei tale particulare. Asemeni lui Robinson, Delamarche se schimbase mult. Pe faţa sa musculoasă, brună, bărbierită cu grijă, se citea un orgoliu care impunea respect. Ochii săi, pe care de astă dată îi ţinea pe jumătate închişi, păstrau totuşi, în mod surprinzător, o vie licărire. Halatul său mov, cam ros, cam pătat şi cam mare pentru el, avea totuşi darul de a pune în valoare o cravată de mătase grea, de culoare închisă, care se revărsa pe pieptul său, ca umflată de vînt.
— Şi acum ? întrebă el, adresîndu-se tuturor. Poliţistul se apropie uşurel şi se rezemă de botul automobilului. Karl explică scurt:
— Robinson nu se simte prea bine, dar cu puţin efort, o să poată urca scările. Şoferul cere ceva suplimentar; cursa i-am plătit-o eu. Şi acum eu trebuie să plec, bună ziua !
— N-ai să pleci, spuse Delamarche.
— I-am zis-o şi eu, vorbi Robinson din maşină.
— Şi totuşi voi pleca, spuse Karl şi se îndepărtă cîţiva paşi. Delamarche îl ajunse însă din urmă şi-l împinse înapoi cu putere.
— Am spus să rămîi! strigă acesta.
— Dar lăsaţi-mă în pace! spuse Karl, hotărît să-şi cuce­rească libertatea cu pumnii, în caz de nevoie, deşi n-avea vreo şansă să înfrunte un găligan ca Delamarche. Erau de faţă în schimb, poliţistul, şoferul şi, din cînd în cînd, pe strada asta, de obicei atît de liniştită, treceau totuşi grupuri de mun­citori. S-ar putea oare ca toţi aceşti oameni să rămînă nepăsători în cazul cînd Delamarche ar sări să-l bată ? Să rămîi singur cu Delamarche între patru pereţi e, desigur, o curată nenorocire; dar aici se schimbă situaţia. Calm, Dela­marche scoase banii şi plăti şoferului; după ce vîrî în buzu­nar suma nesperat de mare şi după ce mulţumi prin cîteva plecăciuni, arătîndu-şi astfel întreaga recunoştinţă, şoferul se apropie de Robinson să discute cu acesta care ar fi modalita­tea cea mai bună de a-l scoate din maşină. Văzînd că fiecare e ocupat cu altceva, Karl socoti că, plecînd imediat şi pe neobservate, ar reuşi să scape, lucru, evident, preferabil pen­tru a evita un scandal; în consecinţă, o porni la drum, căutînd să dispară cît mai repede. Copiii se năpustiră să-l avertizeze pe Delamarche de plecarea lui Karl, dar acesta nici nu mai trebui să intervină, deoarece poliţistul ridică bas­tonul şi strigă:
— Stai! Cum te cheamă ? întrebă el punîndu-şi basto­nul sub braţ şi scoţînd din buzunar un carnet. Karl îl privea | acum de aproape. Era un om vînjos, în ciuda părului cărunt.
— Karl Rossmann.
— Rossmann, repetă poliţistul dintr-un automatism verbal datorat anilor săi de serviciu; Karl însă, care intra pentru prima oară în contact cu autorităţile americane, tălmăci asta ca o suspiciune. Ce-i drept, situaţia sa nu era prea strălucită şi însuşi Robinson, care avea destulă bătaie f de cap cu necazurile sale personale, schiţă din automobil nişte gesturi insistente, rugîndu-l astfel peDelamarche să-l ajute pe Karl. Delamarche însă refuză cu o energică mişcare
a capului şi, vîrîndu-şi mîinile în buzunarele enorme, privi scena fără să intervină cu nimic. Băiatul care şedea pe soclul \ de piatră din faţa porţii explică unei femei care tocmai ieşise în clipa aceea, ce se petrecuse de la începutul începutului. Copiii stăteau în semicerc, în spatele lui Karl şi, fără a scoate o vorbă, îl priveau ţintă pe poliţist.
— Actele tale, zise poliţistul. Era o formalitate fără nici o noimă, pentru că ce fel de acte putea să aibă un om care n-are haina pe el? De aceea Karl tăcu, hotărînd că va răspunde cît mai amănunţit la întrebarea următoare, fapt care va scuza — socotea el — măcar într-o oarecare măsură lipsa actelor.
Dar întrebarea următoare era aceasta :
— Va să zică nu ai acte ? la care Karl fu nevoit să răspundă:
— Nu le am asupra mea.
— Asta-i grav, spuse poliţistul, privind cu îngrijorare împrejur şi bătînd uşor cu vîrful degetelor în coperta carne­tului său. Lucrezi undeva ? întrebă poliţistul în cele din urmă.
— Am fost liftier, spuse Karl.
— Ai fost liftier. Asta înseamnă că nu mai eşti. Şi din ce trăieşti acum ?
— Va trebui să-mi caut alt serviciu.
— Ai fost, deci, concediat de curînd ?
— Da, acum o oră.
— Fără preaviz ?
— Da, spuse Karl şi ridică din umeri, ca şi cum ar fi vrut să se scuze. Nu era locul să înşire toată povestea şi, chiar dacă i-ar fi fost la îndemînă acest lucru, n-avea rost să se apere de nedreptatea care-l ameninţa acum, evocînd o nedreptate suferită în trecut. Dacă nu i se făcuse dreptate atunci, cînd avusese parte de întreaga mărinimie a bucătăre-sei-şefe şi de înţelegerea chelnerului-şef, pe care aceasta îl influenţa, se mai putea oare aştepta să i se facă dreptate aici, în stradă, în mijlocul unor oameni indiferenţi ?
— Ai fost dat afară aşa, fără îmbrăcăminte, numai în cămaşă ? întrebă poliţistul.
— Da, chiar aşa, spuse Karl; aşadar şi aici, în America, autorităţile obişnuiesc să întrebe oamenii despre lucruri pe care le pot constata cu ochii lor, se gîndi el. (îşi aduse aminte cîţi nervi îi făcuse tatălui său procurarea paşaportului, cînd fusese supus de către autorităţi unui adevărat interogatoriu!) Tot ceea ce Karl îşi dorea în clipa de faţă era să poată fugi undeva, să se poată ascunde undeva, oriunde, numai să nu mai audă nici un fel de întrebare. Dar poliţistul îi pusese toc­mai întrebarea de care Karl se temea cel mai mult şi în faţa căreia trebuia să dovedească maximă prudenţă.
— La ce hotel ai lucrat ?
Karl plecă capul şi tăcu; se decise să nu răspundă la întrebare. Trebuia neapărat să evite a se întoarce la Hotelul Occidental, sub escorta unui poliţist, fiindcă asta ar fi dus la o nouă anchetă, la confruntări cu opiniile tuturor prietenilor şi duşmanilor săi şi, bineînţeles, la pierderea totală a încre­derii protectoarei sale, bucătăreasa-şefă. De unde aceasta îl credea plecat la pensiunea Brenner, era suficient să-l vadă întorcîndu-se la hotel şi încă fără haină, fără cartea ei de vi­zită şi prins de un poliţist. Chelnerul-şef ar da din cap, doje­nitor, iar portarul-şef ar pomeni, desigur, de „pronia cerească" ce îl aduce înapoi, ca să se termine o dată cu acest nemernic.
— A fost angajat la Hotelul Occidental, spuse Dela­marche, apropiindu-se de poliţist.
— Nu, strigă Karl şi lovi cu piciorul în pămînt. Acest lucru nu-i adevărat! Delamarche îl privi pe Karl cu ironie, ca şi cum ar fi putut să mai spună şi altele. Enervarea neaşteptată a lui Karl produse mare gălăgie printre copii, care se grupară lîngă Delamarche, de unde Karl putea fi pri­vit mai bine. Robinson îşi scoase capul afară din automobil şi urmărea totul atît de atent încît nici nu mişca, doar de cli­pit mai clipea arareori. Băiatul cu nasul ciupit de vărsat, aflat în poarta casei, se amuza grozav, bătea din palme de plăcere; ca să-l mai potolească niţel, femeia de lîngă el tre­bui să-i dea un ghiont cu cotul. Nişte hamali, cărora tocmai li se dăduse pauză pentru micul dejun, apărură şi ei, cu nişte căni mari de cafea neagră, în care vîrau cornuri lungi ca s-o •; amestece. Cîţiva se aşezară pe marginea trotuarului şi îşij sorbeau cafeaua leorpăind.
— Dumneavoastră îl cunoaşteţi bine pe acest tînăr ? îl întrebă poliţistul pe Delamarche.
— Mai bine nici că se poate, spuse acesta. Cîndva i-am fost de mare ajutor, dar a fost un ingrat, sînt convins că mă credeţi după scurtul dialog pe care l-aţi avut cu el.
— Da, zise poliţistul, nu-mi face o impresie prea bună.
— Bineînţeles, şi încă nu ştiţi totul.
— Aşa ? se miră poliţistul.
— Da, spuse Delamarche şi, lansîndu-se într-o adevărată tiradă, îşi agită mîinile în buzunarele adinei, încît halatul i se desfăcu cu o mişcare largă. Este un exemplar unic. întîmplător, eu şi prietenul meu, cel de colo din auto­mobil, l-am scos din mizerie pe cînd habar n-avea cum se trăieşte la noi, în America; e venit tocmai din Europa, unde este, după toate probabilităţile, de asemenea indezirabil. Ce era să facem ? L-am lăsat să se aciuieze pe lîngă noi, l-am cărat după noi, i-am explicat tot ce trebuia, am vrut să-i facem rost şi de un serviciu; speram, în ciuda aparenţelor defel încurajatoare, că vom reuşi să facem om din el. Qnd colo, într-o noapte, ne-am pomenit că a dispărut, şi încă în împrejurări de care prefer să nu mai vorbesc. Poţi să spui că n-a fost aşa ? încheie Delamarche, trăgîndu-l pe Karl dea mînecă.
— Ia daţi-vă la o parte, copii! strigă poliţistul către cei care se apropiaseră atît de mult încît Delamarche era cît pe ce să se împiedice de unul dintre ei. Hamalii, cărora pînă atunci nu li se păruse prea interesant tot ce se petrecea, de-veniră dintr-o dată atenţi şi se adunară într-un semicerc în spatele lui Karl; veniseră atît de aproape de Karl, încît acum îi era imposibil să mai facă un pas înapoi; pe deasupra îl mai şi asurzeau cu amestecul acela de voci pe care nu le prea înţelegea, poate fiindcă englezeasca lor se amesteca din belşug cu cuvinte de rezonanţă slavă.
— Vă mulţumesc pentru informaţie, spuse poliţistul salutîndu-l pe Delamarche. Pentru orice eventualitate, îl voi lua cu mine şi-l voi preda la Hotelul Occidental.
— Eu v-aş propune să-l lăsaţi, deocamdată, în seama mea, spuse Delamarche. Aş mai avea cu el o mică răfuială de ordin personal, după care eu însumi o să-l duc înapoi la hotel.
— Asta nu se poate, zise poliţistul.
— Poate vreţi cartea mea de vizită, spuse Delamarche şi i-o întinse.
Poliţistul o privi cu consideraţie, spuse însă zîmbind po­liticos :
— Nu, domnule, nu-i cu putinţă.
Deşi toată vremea Karl se ferise ca de foc să nu pice în mîinile lui Delamarche, lucrurile luaseră o astfel de întorsătură încît Delamarche devenise singura lui scăpare. Felul în care Delamarche îl ceruse pe Karl poliţistului nu promitea nimic bun, se înţelege, însă Karl se gîndea că i-ar fi mult mai uşor să-l convingă pe Delamarche să nu se mai întoarcă la hotel. Oricum, chiar în cazul cînd s-ar fi întors acolo, era de preferat să fie văzut în compania lui Dela­marche, decît a poliţistului. Deocamdată era mai prudent să nu-şi trădeze intenţia de a rămîne cu Delamarche şi, ca atare, Karl privea neliniştit mîna poliţistului care, dintr-o clipă în alta, putea să-l înhaţe dintr-o mişcare.
— Ar trebui cel puţin să merg şi să aflu motivul pentru care a fost concediat fără preaviz, zise, în cele din urmă, poliţistul, pe cînd Delamarche privea într-o parte, cu un aer jignit şi mototolea între degete cartea de vizită.
— Dar ce tot vorbiţi ? Nimeni nu l-a concediat! strigă Robinson, spre surpriza tuturor şi, sprijinindu-se de şofer, se aplecă mai mult afară din automobil, adăugind : Din contra, are acolo un post foarte bun. Este şeful dormitorului şi poate să aducă acolo pe oricine vrea. Atîta doar că e grozav de ocupat şi te apucă durerea de cap cît trebuie să-l aştepţi dacă vrei să-ţi facă un serviciu. Cînd îl cauţi e dus ori la bucătăreasa-şefă, ori la chelnerul-şef. Nici vorbă să fie concediat. Cum o să fie concediat ? Habar n-am de ce a spus una ca asta. Treaba stă aşa: la hotel eu m-am accidentat grav şi atunci el a primit dispoziţia să mă conducă acasă. Deoa­rece întîmplarea a făcut ca atunci să nu aibă haina pe el, a plecat cu mine, aşa cum era. Mi-era rău şi nu puteam să aştept să se mai ducă după haină.
— Ei, aţi văzut ? întrebă Delamarche, aruncîndu-şi braţele lateral, voind parcă să-i reproşeze poliţistului că nu e prea bun psiholog. Scurta intervenţie a lui Delamarche părea să lămurească pe deplin încîlcita depoziţie a lui Ro­binson.
— E absolut sigur ce spuneţi ? întrebă poliţistul pe un ton mai puţin profesional. Dacă e aşa, de ce afirmă băiatul că a fost concediat ?
— Tu trebuie să răspunzi, spuse Delamarche.
Karl îl privi cu milă pe acest poliţist care, în numele ordi-nei, se străduia să descurce iţele, în prezenţa atîtor necunos­cuţi, fiecare dintre aceştia trăgîndu-şi spuza pe turta lui; într-un fel, resimţea şi el cîte ceva din îngrijorarea poliţistu­lui. Dar nu voia să mintă şi îşi ţinea mîinile la spate, încleştîndu-le strîns.
în poartă apăru un supravegheator care bătu din palme, semn că hamalii trebuiau să-şi reia lucrul. Oamenii deşertară din ceşti zaţul cafelei şi, tăcuţi, mai de voie, mai de nevoie, porniră la treabă.
— Aşa nu ajungem la nici un rezultat, spuse poliţistul, ridicînd mîna să-l apuce pe Karl de braţ. Instinctiv, Karl se dădu puţin înapoi; simţi însă deodată spaţiul liber creat prin plecarea hamalilor, se întoarse şi, luîndu-şi avînt, o rupse la fugă. Copiii porniră cîţiva paşi pe urmele lui, strigînd toţi deodată şi întinzînd braţele lor mici.
— Prindeţi-l, strigă poliţistul în lungul străzii aproape pustii care cobora în pantă; alerga şi striga întruna, dove­dind multă forţă şi bun exerciţiu. Norocul lui Karl era că această urmărire avea loc într-un cartier muncitoresc. Iar muncitorilor nu le plac autorităţile. Cum fugea prin mijlocul părţii carosabile a drumului, ca să întîmpine mai puţine obstacole, zărea din cînd în cînd, pe trotuar, muncitori care se opreau locului, dar se mulţumeau să-l privească liniştit. în zadar le tot striga poliţistul:
— Prindeţi-l! Omul ordinei era nevoit să-şi continue urmărirea, drept care alerga prudent, fără să coboare de pe trotuar, arătîndu-l pe Karl cu bastonul întins. Karl, care şi aşa nu prea sperase să scape, îşi pierdu ultima speranţă văzînd că se apropie de străzile transversale, unde — fără îndoială — patrulau poliţişti; urmăritorul lui începu să fluiere, dintr-o dată, asurzitor. Singurul avantaj al lui Karl era îmbrăcămintea uşoară, aproape că zbura sau, mai bine spus, se prăvălea în lungul străzii care cobora mereu; numai că, năucit cum era după noaptea nedormită şi atîtea emoţii, făcea uneori salturi înalte, complet inutile, care-i răpeau din timp. Afară de aceasta, poliţistul n-avea de făcut altceva decît să fugă, ţinta fiindu-i mereu în faţa ochilor; în schimb Karl, pentru care fuga era un lucru secundar, trebuia să re­flecteze, să examineze grabnic diversele posibilităţi şi, în funcţie de ele, să ia mereu alte decizii. Deocamdată, planul său, oarecum disperat, era să evite neapărat străzile trans­versale ; acolo se putea aştepta oricînd la o surpriză, dacă nu nimerea cumva direct în gheara vreunui poliţist. îşi propu­nea să rămînă cît mai mult posibil pe traiectoria acestei străzi, uşor de cuprins din privire şi care se termină tocmai jos de tot, cu un pod abia vizibil în aburii care se ridicau din apă în lumina soarelui. Odată hotărît asupra faptului, Karl încercă un sprint pentru a depăşi cît mai repede prima stradă transversală, însă tocmai zări un poliţist care sta la pîndă, nu departe, în umbra unui zid gros, gata să sară şi să pună mîna pe
t Franz Kaflca
i-i rămînea altă scăpare decît s-o apuce la dreapta, pe transversală, cînd se auzi strigat pe nume; crezu că i irut doar, fiindcă de atîta fugă îi vîjîiau urechile. Fără să szite, se răsuci pe un călcîi şi o apucă la dreapta, fiind că astfel îi va deruta pe poliţişti, ar nu făcu mai mult de doi paşi — timp destul cît să :ă fusese strigat pe nume — şi al doilea poliţist începu îiere, de astă dată puternic, neobosit de goană; în tare se şi putea observa cum, auzind fluieratul, pietonii ; această stradă grăbeau pasul. Atunci se deschise în unei case o mică poartă, o mînă se întinse spre Karl şi »e într-un gang întunecos, în timp ce o voce îi şopti:
- Sss! Nici o vorbă! Era Delamarche. Respira ăiat, avea obrajii înfierbîntaţi şi părul, ud de sudoare, i pea pe frunte. îşi ţinea halatul subsuoară, aşa că şese numai în cămaşă şi izmene. închise imediat poarta se zăvorul; de fapt, nu era ceea ce se cheamă o poartă, itrare secundară de serviciu.
- Un moment, spuse el şi, rezemîndu-se de perete, cu ridicat, respiră de cîteva ori, adînc. Karl aproape că-i e în braţe şi, pe jumătate leşinat, îşi lăsă capul moale, ptul lui.
Ia ascultă cum mai fug domnii ăia, zise Delamarche, cu urechea la pîndă şi arătînd cu degetul către poarta într-adevăr, se auzea cum cei doi poliţişti treceau în iar fuga lor răsuna în această stradă pustie ca un ciocan ubuie necontenit, izbind în piatra caldarîmului.
Eşti complet distrus, zise Delamarche văzîndu-l pe că abia mai răsuflă şi nu-i în stare să scoată o vorbă, narche îl aşeză atent pe jos, îngenunche lîngă el şi-l ină, trecîndu-i de cîteva ori mîna peste frunte.
Mi-am revenit, vorbi Karl şi se ridică cu greu.
Atunci s-o luăm din loc, spuse Delamarche care, timp, îşi îmbrăcase halatul. Karl era, în schimb, atît de ; că nu reuşea să ridice capul şi înainta doar împins de la . Din cînd în cînd, Delamarche îl mai scutura şi, într-a-", asta parcă îl mai înviora pe Karl.
— Tu te plîngi de oboseală ? spuse Delamarche. Tu, cel puţin, puteai să fugi liber, ca un cal, pe cînd eu trebuia să mă strecor prin toate coridoarele şi curţile astea mizerabile! Din fericire sînt şi eu alergător! (Şi, mîndru de isprava lui, îi trînti lui Karl un pumn în spate.) Lasă, lasă, nu strică, din cînd în cînd, cîte o cursă ca asta, cu poliţia. E un antrena­ment foarte bun.
— Eram frînt de oboseală încă înainte de a o lua la fugă, spuse Karl.
— Niciodată nu căuta scuze pentru o fugă nereuşită, zise Delamarche. Ce mai încolo-ncoace, fără mine te-ar fi înşfăcat de mult.
— Şi eu cred la fel, spuse Karl. îţi sînt foarte recu­noscător.
— Bineînţeles, zise Delamarche.
Treceau printr-un gang lung şi îngust, pavat cu pietre ne­tede, de culoare închisă. Din loc în loc, în dreapta sau în stînga, descopereai cîte o scară sau vreun gang mai spaţios. Locatarii nu se prea zăreau, doar copiii se jucau pe scările pustii. Lîngă o balustradă, o fetiţă plîngea cu toată faţa scăldată în lacrimi. De îndată ce-l zări pe Delamarche, alergă în sus, pe scări, respirînd cu gura deschisă, mai-mai să se înece; se linişti abia după ce ajunse sus de tot şi se întoarse de cîteva ori să se convingă că n-are nimeni de gînd să o urmărească.
— Pe asta mică am dat-o de-a rostogolul pe scară acum o clipă, pe cînd veneam glonţ după tine, spuse Delamarche rîzînd şi o ameninţă cu pumnul, ceea ce o făcu pe fetiţă să scoată un ţipăt şi să fugă şi mai sus.
Curţile prin care treceau erau şi ele aproape pustii, întîlniră doar un băiat de prăvălie împingînd un cărucior pe două roţi, o femeie care-şi umplea găleata la o pompă de apă, un factor poştal traversînd curtea cu paşi înceţi, un bătrîn cu mustaţă albă, aşezat picior peste picior în faţa unei uşi de sticlă, fumîndu-şi liniştit luleaua; mai încolo, întîlniră un centru de expediţie în faţa căruia se descărcau lăzi, în timp ce caii moţăiau, întorcîndu-şi, din cînd în cînd capetele indiferente; un om în haine de lucru, avînd în mînă o hîrtie, şedea deoparte şi supraveghea totul. Fereastra unui birou ] era deschisă, un funcţionar sta la o masă de scris şi privea gînditor afară, pe deasupra celor doi care treceau prin faţa lui.
— Nu-ţi poţi dori un cartier mai liniştit, spuse Dela­marche. Seara, cîteva oare în şir, e puţină nebunie; peste zi, însă, tot ce se petrece aici e în perfectă rînduială. Karl îl aprobă, ba chiar era de părere că era prea multă linişte. Eu unul nici n-aş putea să locuiesc în altă parte, zise Dela­marche, deoarece Brunelda nu suportă nici un fel de zgo­mot. O cunoşti pe Brunelda ? Ei, ai s-o vezi imediat. Te-aş sfătui să umbli în preajma ei cît se poate de încetişor.
Ajunşi în faţa scării care ducea spre locuinţa lui Dela­marche, văzură că automobilul plecase între timp; băiatul cu nasul ciupit de vărsat, fără a se mai mira că îl revede pe Karl, le dădu de ştire că Robinson fusese urcat sus aproape pe braţe. Delamarche îi făcu semn cu capul, ca şi cum ar fi spus „e în regulă" unui servitor care era obligat să-i facă acest serviciu; îl apucă de mînă pe Karl, care încă se mai codea, privind strada scăldată în lumina soarelui şi îl trase după el, pe scări, în sus.
— Ajungem îndată, spuse Delamarche de cîteva ori, în timp ce urcau scările, însă această prezicere nu voia să se adeverească, mereu mai rămînea de urcat un etaj, o scară, numai că trebuiau să schimbe întruna direcţia. Karl se opri o dată locului, nu atît din pricina ostenelii, cît înspăimîntat de şirul nesfîrşit al scărilor.
— Apartamentul nostru e situat foarte sus, zise Dela­marche, în timp ce urcau neîncetat. Dar e şi ăsta un avantaj, în oraş ieşi rar, poţi să stai toată ziua în halat; în general e foarte plăcut la noi. Şi apoi, cînd locuieşti atît de sus, nu te mai deranjează toată ziua vizitatorii.
„Cine să-i viziteze pe ei ?" se gîndi Karl.
în sfîrşit, pe un palier apăru şi Robinson, aflat în faţa unei uşi închise. Ajunseseră, aşadar, la destinaţie, fără să fi ajuns însă la capătul scării, deoarece aceasta continua să urce, pînă unde, nu se ştie exact, deoarece era cufundată în semiîntuneric.
— Exact cum mi-am închipuit, vorbi Robinson cu voce joasă, ca şi cum nu i-ar mai fi încetat durerile. Mi-am zis: Delamarche a plecat să-t aducă ! Rossmann, Rossmann, ce te-ai fi făcut fără Delamarche ?
Robinson stătea în uşă numai în cămaşă şi izmene, înfăşurîndu-se, pe cît era posibil, cu mica pătură pe care o primise la Hotel Occidental. Te întrebai de ce n-o fi intrînd în casă, mai cu seamă că, aşa cum era îmbrăcat, se putea face de rîs faţă de oricine trecea pe acolo.
— Doarme ? întrebă Delamarche.
— Nu cred, spuse Robinson, dar am preferat să te aştept.
— Să vedem întîi dacă doarme, zise Delamarche şi se aplecă să se uite pe gaura cheii. Se uită o bună bucată de vreme, răsucindu-şi capul în fel şi chip, pe urmă se ridică:
— Nu se vede bine — spuse el — storurile sînt coborîte. Am văzut doar că sade pe canapea, dar poate că şi doarme.
— Este cumva bolnavă ? întrebă Karl, deoarece Dela­marche era încurcat şi părea că cere un sfat. Delamarche îi întoarse însă, enervat, întrebarea: „Bolnavă" ?
— Ştii doar că n-o cunoaşte, spuse Robinson, scuzîndu-l pe Karl.
Se deschise o uşă şi pe coridor ieşiră imediat două femei care îşi ştergeau mîinile de şorţuri; păreau că se amuză gro­zav văzîndu-i pe Delamarche şi Robinson. După o altă uşă se ivi o fată foarte tînără, cu părul de un blond strălucitor, care se lipi de celelalte două femei, apucîndu-le de braţ.
— Astea sînt dame, spuse Delamarche încet, însă evi­dent numai de teamă să n-o trezească pe Brunelda. Am să le denunţ cît de curînd poliţiei şi am să scap de ele pentru cîţiva âni. Nu te uita într-âcolo, îi şuieră el printre dinţi lui Karl, care nu găsea că face ceva rău privindu-le pe cele trei; tot n-avea altceva mai bun de făcut; stăteau pe coridor şi aşteptau să se trezească Brunelda. Lui Karl nu-i convenea să fie astfel apostrofat de către Delamarche şi, pentru a i-o do­vedi, tocmai se porni către cele trei femei, cînd Robinson îl apucă de mînă:
— Rossmann, fii cuminte, spuse acesta. La rîndul său, Delamarche, pe care gestul lui Karl îl enervase, se înfurie de-a binelea şi în clipa în care fata aceea izbucni în rîs, se năpusti asupra femeilor, zvârlind din mîini şi din picioare; ca prin farmec, acestea dispărură, fiecare pe după cîte o uşă.
— în felul ăsta sînt nevoit să curăţ mai des coridoarele de aici, spuse Delamarche pe cînd se întorcea, umblînd calm.
Aducîndu-şi aminte de împotrivirea lui Karl, spuse:
— Iar din partea ta mă aştept la o cu totul altă purtare; că de nu, cu mine o păţqti, aşa ca să ştii.
în acel moment se auzi din cameră o voce obosită care întrebă:
— Delamarche?
— Da, răspunse Delamarche, privind uşa drăgăstos. Putem intra ?
— O, da, veni răspunsul şi Delamarche deschise uşa încetişor, nu înainte de a mai arunca o ultimă privire către cei doi, care aşteptau în spatele lui.
înlăuntru era întuneric. Fereastră nu exista; perdeaua groasă, atîrnată în uşa balconului, ajungea pînă la duşumea, iar camera era ticsită de mobilă şi de rochii ce atîrnau peste tot, sporind întunericul. Aerul era înăbuşitor şi aproape că simţeai în nări praful adunat prin colţurile de care nimeni nu se atinsese vreodată, după cîte se putea vedea. întîi şi întîi, Karl reuşi să desluşească un şir de trei dulapuri, aşezate unul în spatele celuilalt.
Pe canapea sta tolănită femeia pe care Karl o văzuse din stradă, sus, la balcon. Rochia ei roşie alunecase un pic într-o parte şi atîrna pe duşumea, formînd un fel de trenă, încît i se vedeau picioarele pînă aproape de genunchi; purta ciorapi de lînă groşi, de culoare albă, iar pantofi nu avea în picioare.
— Ce căldură, Delamarche, spuse ea, întorcîndu-şi faţa de la perete şi întinzînd spre Delamarche o mînă moale, pe care acesta se grăbi s-o sărute. Lui Karl privirea i se opri lix i asupra bărbiei duble pe care o avea femeia şi care se rosto­golise o dată cu întoarcerea capului.
— Vrei să ridic perdeaua ? întrebă Delamarche.
— Să nu faci una ca asta ! zise ea strîngînd din pleoape cu un fel de disperare. Asta ar fi şi mai cumplit.
Ca s-o poată zări şi mai bine pe această femeie ciudată, Karl înainta pînă la picioarele canapelei. îl nedumereau mai ales văicărelile ei, fiindcă nu era o căldură atît de teribilă.
— Ai să te simţi îndată mai bine, spuse Delamarche şi îi descheie grijuliu nasturii de sus ai rochiei, dezgoli gîtul şi o parte a pieptului, unde apăru marginea fină, de dantelă a unei cămăşi gălbui.
— Cine-i ? zise femeia deodată, arătînd cu degetul spre Karl. Şi de ce se holbează aşa la mine ?
— Hai, treci la treabă ! spuse Delamarche şi-l împinse pe Karl deoparte, liniştind apoi femeia cu aceste cuvinte: Nu e altul decît băiatul pe care ai dorit să-l ai în serviciul tău personal.
— N-am dorit pe nimeni! strigă ea. De ce-mi aduci în casă oameni străini ?
— Chiar zilele trecute ai spus din nou că ai vrea un ser­vitor, zise Delamarche îngenunchind lîngă ea, fiindcă pe toată canapeaua aceea lată nu rămăsese un colţişor liber lîngă Brunelda.
— Vai, Delamarche, tu nu mă înţelegi deloc, dar deloc.
— în cazul de faţă chiar că nu te înţeleg, spuse Dela­marche luîndu-i obrajii între mîinile lui. Dar dacă într-a­devăr nu vrei, nu face nimic, o să plece imediat.
— în fine, dacă a venit lasă-l să rămînă.
Frînt de oboseală cum era, Karl îi fu sincer recunoscător pentru aceste cuvinte, care poate că nici nu aveau în ele un sîmbure de bunăvoinţă; îl trecu însă un fior de spaimă la gîndul că cealaltă alternativă nu putea fi decît scara nesfîrşită pe care ar fi trebuit s-o coboare. Păşi îndată pe deasupra lui Robinson, care dormea împăcat pe pătura lui, după care zise, cu toate că mîinile lui Delamarche îi făceau semne disperate:
— Vă mulţumesc, în orice caz, că-mi permiteţi să mai rămîn puţin aici. Au trecut douăzeci şi patru de ore de cînd n-am închis ochii; sînt după o noapte de muncă, am avut parte de cîteva întîmplări care mi-au pus nervii la încercare.
Sînt frînt de oboseală. Nici nu-mi dau prea bine seama unde mă aflu. Dar după ce o să dorm cîteva ore, puteţi să mă daţi afară fără menajamente, o să plec imediat.
— Ba nu, poţi să rămîi definitiv, zise femeia şi adăugă ironic: spaţiul, cum vezi, nu ne lipseşte.
— Aşa că trebuie să pleci, spuse Delamarche, n-avem ce face cu tine.
— Nu, să rămînă, zise femeia, vorbind de astă dată serios. Spre a nu o supăra, Delamarche îi spuse lui Karl:
— Atunci, du-te şi te culcă pe undeva.
— Poate să se culce pe perdele, dar trebuie să-şi scoată încălţămintea ca nu cumva să agate dantela.
Delamarche îi arătă lui Karl locul despre care vorbea Brunelda. între uşă şi cele trei dulapuri era azvîrlit un mor­man cu tot felul de perdele. Dacă toate ar fi fost împăturite, puse într-o anume regulă, întîi cele grele, apoi cele mai | uşoare, şi dacă — în sfîrşit — s-ar mai fi scos barele şi inelele de lemn, răspîndite peste tot, puteai aranja acolo un loc de dormit acceptabil. Deocamdată nu era altceva decît un mor­man diform, lunecînd în toate direcţiile, însă Karl se culcă îndată, căci era prea obosit ca să-şi mai prepare culcuşul în fel şi chip; pe de altă parte, nu-şi putea permite să aducă prea multe necazuri pe capul gazdelor lui.
Era ca şi adormit cînd auzi un ţipăt ascuţit; se ridică şi o văzu pe Brunelda aşezată pe canapea, cu braţele desfăcute, după care îl îmbrăţişa pe Delamarche, care stătea în genunchi, în faţa ei. Jenat de acest spectacol, Karl se întoarse cu spa­tele, îsi afundă capul în perdele, hotărît să doarmă cu orice ] preţ. îşi dădea seama limpede că nu va putea suporta mai j mult de două zile situaţia asta; cu atît mai mult era absolut necesar să doarmă pe săturate, să-şi redobîndească felul ager de a judeca, spre a putea lua hotărîri.
Brunelda zărise însă privirea lui Karl, ochii aceia dilataţi de oboseală, care o mai speriaseră o dată, motiv ca să strige:
— Delamarche, mă sufoc, ard toată, trebuie să mă dez­brac, trebuie să fac o baie, trimite-i afară pe cei doi, trimite-i unde vrei, pe coridor, pe balcon, numai să nu-i mai văd ! Nu înţeleg de ce trebuie să fiu deranjată întruna în propria mea locuinţă! Ce n-aş da să fiu numai cu tine, Delamarche! Dumnezeule, încă n-au plecat! Acest Robinson care se întinde cît e de lung în faţa unei doamne, numai în izmene, ce ruşine ! Şi străinul ăsta care adineauri s-a holbat la mine cu nişte ochi de sălbatic, ca să se culce imediat din nou şi să mă inducă în eroare! Scoate-i de aici, Delamarche, amîndoi îmi stau pe suflet. Dacă mor în clipa asta, să ştii că va fi nu­mai din cauza lor.
— îi scot numaidecît, dezbracă-te fără grijă, zise Dela­marche.
îl găsi mai întîi pe Robinson şi, punîndu-i piciorul în piept, îl zgîlţîi zdravăn. îi strigă apoi lui Karl:
— Rossmann, scoală-te! Trebuie să ieşiţi pe balcon şi vai de pielea voastră dacă intraţi înainte de a fi chemaţi. Hai odată, Robinson (îl zgîlţîi şi mai tare) şi tu Rossmann, vezi să nu vin acuşi şi la tine. Gata ? (Şi pocni de două ori din palme, asurzitor.)
— Vai, cît durează! strigă Brunelda de pe canapeaua ei. Stînd în capul oaselor, îşi depărtase mult picioarele, ca să dea oarecare stabilitate corpului ei din cale afară de volumi­nos. Ca să se aplece puţin, chiar şi numai pentru a-şi apuca ciorapii de capătul de sus, ca să şi-i tragă în jos, făcea un efort maxim, cu o respiraţie greoaie, cu gemete şi pauze de odihnă; de scos însă oricum nu-i putea scoate de tot, treaba asta îi revenea lui Delamarche, pe care ea îl aştepta nerăbdătoare.
Pe jumătate adormit, Karl coborî de pe mormanul de perdele şi se îndreptă, împleticindu-se, spre uşa balconului; o bucată'de perdea i se înfăşurase în jurul piciorului, însă el n-o băgă în seamă, o tîra după el cu indiferenţă. Năucit cum era, îi spuse Bruneldei, cînd trecu pe lîngă ea :
— Vă doresc noapte bună. Delamarche dădu puţin la o parte draperia din uşă, iar Karl trecu în balcon. îl urmă ime­diat Robinson, nu mai puţin adormit, bombănind anapoda, de unul singur:
— Tot timpul eşti bruftuluit! Dacă nu vine şi Brunelda, eu nu ies pe balcon ! în ciuda acestor spuse, ieşi afară fără să opună nici un fel de rezistenţă şi se culcă imediat pe ciment, deoarece Karl se instalase în fotoliu.
Cînd se trezi Karl era seară, se vedeau stelele şi, de după casele înalte de pe cealaltă parte a străzii, apăruse luna. Se uită împrejur, privi cartierul necunoscut şi, abia după ce trase în piept cîteva guri de aer rece, proaspăt, îşi dădu seama unde se afla. Cît de imprudent fusese ! Nu ţinuse seama de sfatul bucătăresei-şefe, de avertismentele ferezei, trecuse chiar peste propriile sale temeri! Şi iată-l acum şezînd li­niştit în balconul lui Delamarche, după ce mai şi'dormise acolo o jumătate de zi, ca şi cum după draperia balconului nu s-ar afla însuşi Delamarche, marele său duşman. Jos, pe ciment, Robinson se tot răsucea lenevos, cînd pe o parte, cînd pe alta, trăgîndu-l pe Karl de un picior; pesemne în felul acesta îl trezise căci îi spuse:
— Ai un somn, Rossmann ! Ehe, tinereţe fără griji! Dar cît timp vrei să mai dormi ? Te-aş fi lăsat să dormi, însă, pînă una alta, mă plictisesc grozav aici, singur pe jos şi, în al doi­lea rînd, mi-e tare foame. Te rog, ridică-te puţin. Acolo jos, sub fotoliu, am ascuns cîte ceva de-ale gurii. Aş vrea să le scot. îţi dau şi ţie cîte ceva.
După ce Karl se ridică, îl văzu pe Robinson tîrîndu-se pe burtă pînă sub fotoliu, întizînd mîinile şi scoţînd de acolo o tăviţă argintată, semănînd cu acelea în care se prezintă cărţile de vizită. Pe tăviţa aceea era o jumătate de cîrnat de culoare neagră, cîteva ţigări subţiri, o cutie de sardele des­chisă, abia începută şi încă plină de ulei, o grămadă de bom­boane, în mare parte fărîmate şi lipite ghem. Mai apăru pe loc o bucată mare de pîine şi o sticlă de parfum, care părea să aibă înăuntru cu totul altceva, deoarece Robinson i-o arătă lui Karl cu deosebită satisfacţie, ridicînd ochii şi plescăind din limbă.
— Vezi, Rossmann, spuse Robinson, înghiţind sardea după sardea şi ştergîndu-şi din cînd în cînd mîinile grase de ulei într-un şal gros, pe care Brunelda îl uitase probabil pe balcon. Vezi cum eşti silit aici să-ţi ascunzi mîncarea dacă nu vrei să mori de foame !? Ştii, pe mine m-au dat cu totul la o parte şi, dacă eşti tratat mereu ca un cîine, sfîrşeşti prin a crede că eşti cîine într-adevăr. Bine că te afli şi tu aici, Ross­mann, măcar am cu cine schimba o vorbă. Aici, în toată casa asta mare, nu-mi vorbeşte nimeni. Toţi ne urăsc şi numai din cauza Bruneldei. E o femeie pe cinste, nimic de zis... as­cultă — şi-i făcu semn lui Karl — am văzut-o goală. E ceva ! Şi, la acest gînd plăcut, îl înhaţă pe Karl de picioare, îl strînse şi îl plesni peste ele, pînă ce Karl trebui să strige:
— Robinson, eşti nebun ! şi să-i dea mîinile la o parte.
— Ah, nu eşti decît un copil, Rossmann, spuse Robin­son ; scoase de sub cămaşă un pumnal pe care-l purta la gît prins de un lănţişor şi, aşezînd de o parte teaca în care-l purta, tăie zdravăn din cîrnat. Mai ai multe de învăţat. în această privinţă, ai nimerit-o bine la noi. Stai jos. Nu vrei să mănînci şi tu ceva ? Poate îţi vine pofta uitîndu-te la mine. Nici de băut nu vrei ? Văd'că nu vrei chiar nimic, văd că nici nu prea-ţi place să vorbeşti! De fapt e totuna cu cine stai pe balcon, principalul e să fii cu cineva. Să ştii că stau foarte des pe balcon. Asta o amuză grozav pe Brunelda. Nu trebuie decît să-i vină o idee — ba îi e frig ! ba îi e cald ! ba vrea să doarmă ! ba vrea să se pieptene! ba îşi descheie corsetul! ba şi-l îmbracă — şi eu, gata, sînt expediat pe balcon. Cîteodată face într-adevăr ceea ce spune, dar de cele mai multe ori nu face altceva decît să se lungească pe canapea, ca adineauri, şi să stea nemişcată. La început, dădeam la o parte cîte un colţ de perdea şi trăgeam cu ochiul, însă o dată — sigur sînt că nu el a vrut-o, ci că Brunelda i-a cerut-o — Delamarche mi-a aplicat cîteva bice peste obraz, vezi vînătăile ? De atunci nu mai am curajul să mă mai uit. Acum stau culcat pe balcon şi n-am altă distracţie decît mîncarea. Alaltăieri seară — încă mai aveam hainele elegante pe care, din păcate, le-am pierdut la hotelul tău — stînd aşa, de unul singur, pe balcon — cîinii ăia, să smulgă ei de pe mine o haină aşa de scumpă! — şi cum îţi spuneam, stînd aşa, culcat de unul singur, şi uitîndu-mă în jos, printre gratiile balconului, m-am pomenit într-un ase­menea hal de tristeţe că am început să plîng. întîmplarea a făcut că tocmai atunci — eu nici n-am băgat de seamă — Brunelda a ieşit pe balcon îmbrăcată cu rochia roşie, care-i stă cel mai bine, s-a uitat un pic la mine şi mi-a spus în cele din urmă : „Robinson, de ce plîngi ?" Apoi şi-a ridicat rochia şi mi-a şters lacrimile cu poala. Cine ştie ce-ar mai fi făcut dacă n-ar fi trebuit să se întoarcă imediat în cameră, fiindcă o chemase Delamarche. Bineînţeles, am crezut că vine şi rîndul meu şi am întrebat, de după perdea, dacă e momentul să intru. Şi ce crezi că mi-a răspuns Brunelda ? „Nu", a zis şi a adăugat apoi: „Ce ţi-a venit ?"
— De ce mai stai aici, dacă ei te tratează astfel ? întrebă Karl.
— Iartă-mă, Rossmann, însă întrebarea ta nu-i prea in­teligentă, răspunse Robinson. Parcă tu n-ai să rămîi aici, chiar dacă ai să fii tratat şi mai rău ? De fapt, nici nu sînt tra­tai chiar atît de rău.
— Asta nu, zise Karl. Eu plec, poate chiar în seara asta. N-am de gînd să rămîn la voi.
— în seara asta ? Cum ai să pleci ? întrebă Robinson, \ care scobise miezul pîinii şi acum îl muia cu grijă în cutia de sardele. Cum să pleci, dacă nici măcar n-ai voie să intri în ca­meră ?
— De ce să nu intru ?
— Pînă nu auzim soneria, nu avem voie să intrăm, zise Robinson, care morfolea pîinea unsă, cu largi mişcări ale maxilarelor şi prindea din zbor, în căuşul palmei, uleiul ce picura de pe pîine; mai şi muia, din cînd în cînd, cîte o îmbucătură în palma pe care o folosea drept farfurie. Toate s-au înrăutăţit aici, faţă de ce a fost. La început, nu exista la uşa balconului decît o perdea subţire, prin care tot nu puteai să vezi nimic; în schimb, seara umbrele se vedeau perfect. Pe Brunelda probabil o deranja şi m-a pus să transform una din mantiile ei de teatru în perdea şi s-o atîrn aici în locul perde­lei vechi. Acum nu se mai vede nimic. Mai înainte mi-era permis să întreb dacă pot intra şi atunci mi se răspundea „da" sau „nu", după împrejurări. Dar, mai ştii ? Poate am cam abuzat de această înlesnire. Vorba e că Brunelda n-a putut suporta nici asta. Deşi foarte grasă, e destul de şubredă, are mereu dureri de cap, şi picioarele o supără întotdeauna din cauza gutei; au hotărît, deci, să-mi ia drep­tul de a întreba şi de atunci nu mai am voie să intru decît cînd aud soneria. Sună de te asurzeşte, te trezeşte şi din somn. O dată mi-am luat şi eu o pisică, să mă distrez, şi ce crezi ? Aşa a speriat-o soneria că a luat-o la fugă şi dusă a fost. Astăzi văd că n-a sunat încă — află că atunci cînd sună nu numai că am voie să intru, dar chiar sînt obligat să in­tru — şi, în cazuri ca cel de faţă, cînd soneria nu se aude mai multă vreme, te poţi aştepta să nu sune decît foarte tîrziu.
— Mă rog, spuse Karl. Toate astea te privesc pe tine, cu mine n-au nici în clin, nici în mînecă. De altfel asemenea or­dine nici nu se pot da decît unuia care e dispus să primească ordine.
— Cum asta ? strigă Robinson. De ce adică ăsta ar fi un ordin numai pentru mine ? Află că e şi pentru tine. Te sfătuiesc să stai aici cuminte pînă auzi soneria. Pe urmă n-ai decît să încerci să pleci.
— Dar tu de ce nu pleci de aici ? Numai fiindcă Dela­marche ţi-e prieten sau, mai bine zis, ţi-a fost ? Asta-i viaţă ? Nu ţi-ar fi fost mai bine la Butterford, acolo unde voiaţi să plecaţi la început ? Sau chiar în California, unde ziceai că ai prieteni ?
— Adevărat, spuse Robinson. Dar cum era să prevăd ? Şi înainte de a-şi dezvolta ideea, trase o duşcă bună din sticla de parfum:
— în sănătatea ta, dragă Rossmann. Apoi continuă: Nu ştiu dacă îţi aminteşti, eram într-o situaţie foarte proastă atunci cînd tu ne-ai părăsit în chip atît de josnic. în primele zile după aceea n-am avut nimic de lucru; de altfel, Dela­marche nici nu voia să se apuce de treabă. Dacă ar fi vrut, ar fi găsit ce să facem. Mă trimitea pe mine întotdeauna să caut de lucru şi eu nu am fost niciodată norocos. El nu făcea alt­ceva decît să se tot vînture de ici-colo şi, la un moment dat, după ce a lipsit toată ziua, seara n-a adus decît un portmo-neu de damă. Era de fapt un portmoneu frumos, din mărgele — i l-a dăruit, în cele din urmă, Bruneldei — însă înăuntru nu era aproape nimic. Pe urmă Delamarche a hotărît că trebuie să mergem la cerşit pe la casele oamenilor, deoarece — zicea el — cu această ocazie ar putea să ne mai pice cîte ceva neprevăzut. Am mers aşadar să cerşim. Eu cîntam în faţa uşilor, aşa mi se părea mai onorabil. Cum Delamarche are întotdeauna noroc, abia am ajuns la a doua uşă — uşa unui apartament luxos, situat la parter — unde am cîntat ceva bucătăresei şi servitorului, după care a venit doamna căreia îi aparţinea apartamentul. Brunelda n-avea de urcat decît cîteva trepte, însă era probabil încorsetată prea strîns, fiindcă nu putea să le urce. Dar cît era de fru­moasă, Rossmann! Avea o rochie albă şi o umbreluţă de soare, roşie. Era frumoasă, rămîneai tablou, nu altceva. Ah, Dumnezeule, Dumnezeule, cît era de frumoasă ! Asta da, fe­meie ! Spune-mi te rog, cum poate să existe pe lume o fe­meie atît de frumoasă? Bineînţeles că bucătăreasa şi servitorul au alergat îndată în întîmpinarea ei şi mai că au urcat-o pe scări numai pe braţe. Noi doi stăteam în dreapta şi în stînga uşii şi am salutat milităreşte, cum era obiceiul pe acolo. în capul scării ea s-a oprit o clipă, deoarece mai respira din greu, după aceea nu ştiu ce s-a întîmplat, ori că foamea îmi tulburase minţile, ori că, aşa cum am văzut-o de aproape, mi s-a părut mai frumoasă, şi era foarte plină, Rossmann, aşa de plină, şi avea o carne tare prin toate părţile, probabil şi din cauza corsetului; pot să ţi-l arăt, e aici în dulap. Pe scurt, am atins-o puţintel la spate, dar ştii, foarte uşor, am atins-o doar. Desigur, era de neadmis ca un cerşetor să se atingă de o doamnă bogată; poate că nici nu era o atingere, dar tot atingere era de fapt. Cine ştie ce urmări ar fi avut tre-buşoara asta, dacă Delamarche nu mi-ar fi tras, pe loc, o palmă. Şi încă una atît de zdravănă că a trebuit să-mi acopăr obrazul cu amîndouă mîinile.
— De ce drăcii v-aţi mai ţinut! zise Karl, cu totul furat de povestire, şi se aşeză pe duşumea: Asta era, deci, Brunelda ?
— Da, spuse Robinson. Asta era Brunelda.
— Dar parcă mi-ai spus că era cîntăreaţă ? întrebă Karl.
— Sigur, cîntăreaţă, şi încă una celebră, răspunse Ro­binson, răsturnîndu-şi pe limbă o enormă porţie de zahari­cale şi vîrîndu-şi din cînd în cînd, înapoi în'gură, cîte o bomboană scăpată. Pe atunci noi n-am ştiut; am băgat doar de seamă că era o femeie bogată şi foarte distinsă. Ea s-a făcut că nu simte nimic, şi poate chiar nici nu simţise nimic, deoarece adevărul e că n-o atinsesem decît cu vîrful degete­lor, în schimb, se uita mereu la Delamarche, care a ridicat privirea imediat şi s-a uitat drept în ochii ei. Ştii cum s-a ui­tat ? Aşa cum se pricepe numai el. Atunci ea i-a spus: „Intră pentru o clipă", şi cu vîrful umbreluţei a arătat uşa prin care Delamarche trebuia să treacă primul. Au pătruns amîndoi, iar servitorii au închis uşa în urma lor. Pe mine m-au lăsat afară şi eu am crezut că n-o să dureze prea mult. M-am aşe­zat pe scări ca să-l aştept pe Delamarche. Dar, la un moment dat, în locul lui Delamarche a ieşit servitorul şi mi-a întins o farfurie plină cu supă. „O atenţie din partea lui Dela­marche", mi-am zis eu ! în timp ce mîncam, servitorul mai (jîntîrzie puţin lîngă mine şi-mi povesti cîte ceva despre Bru-^nelda, îneît mi-am dat seama pe loc ce importanţă poate slăvea pentru noi această vizită. Căci Brunelda era o femeie divorţată, avea o avere mare şi era cu totul independentă ! c^Fostu'l ei soţ, un fabricant de cacao, mai era încă nebun după ^Vea, dar ea nu mai voia să ştie de el absolut nimic. El bătea la uşa ei foarte des, îmbrăcat întotdeauna elegant, ca pentru o nuntă — totul e perfect adevărat, acum îl cunosc personal — dar servitorul, cu toate bacşişurile grase pe care le primea, nu îndrăznea s-o întrebe pe Brunelda dacă vrea să-l pri­mească ; o întrebase el de cîteva ori şi de fiecare dată Brunelda îi azvîrlea în cap primul lucru care îi cădea în mînă în mo­mentul acela. O dată l-a lovit cu sticla ei mare cu apă caldă şi i-a spart un dinte din faţă. Bietul om ! Aşa, Rossmann. Ei, ce spui de toate astea ?
— De unde îl cunoşti pe fabricantul acela ? întrebă Karl.
— Păi şi acuma urcă uneori pînă aici, la noi, răspunse Robinson.
— Pînă aici ? se miră Karl şi lovi uşor cu palma în duşu­mea.
— N-ai decît să te miri, continuă Robinson. Ce m-am mai mirat şi eu cînd am auzit ce mi-a povestit servitorul, închipuieşte-ţi că, pe cînd Brunelda nu era acasă, omul ăsta se ruga de servitor să-l lase în camera ei şi, luîndu-şi de acolo cîte o mică amintire, lăsa întotdeauna pentru Brunelda un cadou foarte scump şi luxos, interzicînd însă cu stricteţe servitorului să spună de la cine este. O dată i-a adus un vas de porţelan, ceva de mare valoare, zicea servitorul, şi eu îl cred; dîndu-şi seama de la cine este, Brunelda l-a trîntit de pămînt imediat, l-a făcut ţăndări, l-a călcat, l-a scuipat şi a mai făcut şi altceva deasupra lui, încît, de scîrbă, servitorul de abia l-a mai putut scoate afară de acolo !
— Dar cu ce i-o fi greşit omul acela ? întrebă Karl.
— Drept să-ţi spun, nu ştiu, dar cred că nimic deosebit. El, cel puţin, zice că nu-şi dă seama. Am mai vorbit noi doi uneori despre asta. Ştii, el mă aşteaptă zilnic acolo, în colţul străzii, să-i spun noutăţi. Cînd nu pot veni, mă aşteaptă o jumătate de oră şi pe urmă pleacă. Mie treaba asta îmi convine, fiindcă plăteşte foarte bine pentru fiecare veste pe care i-o aduc, numai că de cînd a aflat şi Delamarche, trebuie să-i dau lui toţi banii. Aşa că în ultimul timp m-am dus mai rar pe acolo.
— Dar, de fapt, ce urmăreşte fabricantul ? întrebă Karl. Ce mai speră, doar vede că Brunelda nu poate să-l sufere ?
— Ce vrei ? Asta-i! oftă Robinson; îşi aprinse o ţigară, suflă fumul în sus şi îl împrăştie cu o largă mişcare a braţu­lui. Reveni apoi şi zise:
— Dar ce mă interesează pe mine, la urma urmelor ? Ştiu doar că ar da mulţi bani să poată sta şi el culcat aici pe balcon, cum stăm noi acum.
Karl se ridică, se rezemă de marginea balconului şi privi jos, în stradă. Luna urcase pe cer, însă lumina ei nu pătrun­sese încă pînă în adîncul străzii. Strada aceasta, atît de pustie ziua, era acum înţesată de lume. Toţi oamenii aceia, îngrămădiţi mai ales în faţa porţilor, se mişcau cu înceti­neală, greoi. Vedeai în întuneric bărbaţi fără haină, femei în rochii uşoare şi descopereai că nimeni nu poartă pălărie. Jur împrejur, numeroasele balcoane erau acum ocupate de către familiile ce se adunaseră, la lumina unui bec, pe lingă o masă mică sau doar pe un rînd de scaune; asta depindea de mări­mea balconului. Cei care nu încăpeau, căutau să-şi scoată capul măcar afară, la aer. Bărbaţii şedeau cu picioarele larg desfăcute, îşi virau genunchii printre gratiile balustradei şi citeau ziare întinse, care aproape atingeau podeaua, ori jucau cărţi, fără să-şi spună o vorbă, izbind numai din cînd în cînd, puternic, cu pumnul în masă. Femeile îşi ţineau în poale lucrul de mînă şi mai priveau uneori în jur, sau în stradă. Pe balconul vecin, o blondă firavă căsca întruna, ro-tindu-şi ochii şi ridicînd mereu, la gură, lenjeria pe care o cîrpea. Chiar şi în cele mai strimte balcoane, copiii reuşeau să se fugărească, ceea ce îi enerva cumplit pe părinţi. Din in­teriorul multor camere răsunau gramofoane, răspîndind fie muzică de orchestră, fie cîntece. Lumea însă nu se prea sin­chisea de muzică şi doar rareori capul familiei făcea un semn, pentru ca imediat cineva să fugă în cameră şi să pună o placă nouă. La cîteva ferestre se zăreau perechi care pri­veau afară, stînd nemişcate, ca nişte statui; chiar la fereastra din faţă se găsea o asemenea pereche. Tînărul o cuprinsese pe fată cu un braţ şi-i tot apăsa pieptul cu celălalt.
— Cunoşti pe vreunul din oamenii de alături ? îl întrebă Karl pe Robinson; între timp se ridicase şi acesta, se plîngea de frig, pătura şi-o păstrase pe umeri, ba se mai învelise şi cu aceea a Bruneldei.
— Mai pe nimeni nu cunosc, zise Robinson şi-l trase pe Karl mai aproape de el, ca să-i şoptească la ureche: Ştii doar în ce situaţie mă aflu aici. Deşi, deocamdată, n-aş avea prea multe motive să mă plîng. De dragul lui Delamarche, Bru­nelda a vîndut tot ce avea — a mai păstrat doar cîteva obiecte de preţ — şi s-a mutat în această locuinţă de la peri­ferie, spre a se* putea dedica lui Delamarche fără s-o deran­jeze nimeni; de altfel, asta a fost şi dorinţa lui Delamarche.
— Şi servitorii ? I-a concediat ? întrebă Karl.
— Sigur, spuse Robinson. Unde era să mai locuiască aici şi servitorimea ? Servitorii sînt nişte domni foarte pre­tenţioşi. Să vezi cum s-a întîmplat; o dată, pe cînd se afla la Brunelda, Delamarche a scos din cameră pe un servitor, trăgîndu-i palme cu nemiluita. Ceilalţi servitori au făcut, bineînţeles, cauză comună cu acesta, şi s-au adunat cu mare gălăgie în faţa uşii. Atunci Delamarche — pe atunci eu încă nu eram servitor, eram prietenul casei, cu toate că locuiam printre servitori — a ieşit şi a întrebat: „Ce vreţi ?" Cel mai bătrîn dintre servitori, un oarecare Isidor, a răspuns:
„N-aveţi dreptul să ne porunciţi; doamna e stăpîna noastră". Ei o stimau, probabil, pe Brunelda, ţi-ai dat seama şi tu că e ceva absolut normal. Fără să-i pese însă de ei, Bru­nelda a alergat spre Delamarche — pe atunci nu era încă atît de grasă ca acum — l-a îmbrăţişat, l-a sărutat şi i-a zis, de faţă cu toţi: „Dragul meu Delamarche, dă-i o dată afară pe maimuţoii ăştia". Maimuţoii erau servitorii; îţi poţi imagina ce mutre au făcut ei. Brunelda a vîrît ea însăşi mîna lui Dela­marche în punga cu bani, pe care o purta la centură, iar el a început să-i plătească pe servitori. Tot timpul cît a durat plata de lichidare, Brunelda a stat complet nepăsătoare, ţinea punga de bani deschisă. Delamarche scotea mereu bani din pungă şi-i împărţea fără să-i numere şi fără să se intereseze de pre­tenţii. Cînd treaba s-a terminat, le-a spus aşa: „Dat fiind că nu vreţi să trataţi cu mine, aflaţi, vă spun în numele Brunel-dei: ştergeţi-o cît mai repede de aici!" Aşa au fost conce­diaţi toţi pînă la unul. Au urmat cîteva procese; ştiu că o dată Delamarche a fost nevoit să meargă la tribunal, însă amănunte nu prea cunosc în privinţa asta. Mai ştiu însă că imediat după plecarea servitorilor, Delamarche i-a spus Bru-neldei: „Gata, acum nu mai ai servitori", iar dînsa i-a răspuns: „Dar îl avem pe Robinson". Atunci Delamarche m-a lovit uşor pe umăr şi mi-a zis : „Bine, de acum încolo vei fi servitorul nostru", iar Brunelda m-a lovit şi ea prieteneşte pe obraz. Dacă se iveşte vreodată ocazia, lasă-te şi tu lovit pe obraz. Ai să vezi ce plăcut e !"
— Cu alte cuvinte, ai devenit servitorul lui Delamarche ? vorbi Karl în cele din urmă.
Robinson înţelese părerea de rău care se desprindea din această întrebare şi zise:
— Sînt servitor, e adevărat, dar puţini oameni îşi dau seama. Vezi, nici tu n-ai ştiut, deşi a trecut ceva timp de cînd eşti la noi. Ai văzut ce bine eram îmbrăcat, atunci, noaptea, la hotel. Ai mai văzut servitori îmbrăcaţi în haine atît de ele­gante ? Numai că nu am voie să ies prea des în oraş, trebuie să fiu tot timpul prezent, căci într-o gospodărie mereu se iveşte cîte ceva de făcut. Din nefericire, un singur om nu poate face faţă la cîtă treabă e pe aici. Cum ai băgat de seamă, poate, camera noastră e plină cu foarte multe lucruri. Toate pe care nu le-am putut vinde. Cînd ne-am mutat, le-am cărat cu noi. Bineînţeles, erau şi lucruri care s-ar fi putut face cadou, dar Brunelda nu face cadou nimic, din principiu. Poţi să-ţi închipui cît am muncit cărînd, pe scări, atîtea obiecte!
— Pe toate le-ai urcat singur, Robinson ? exclamă Karl.
— Ce era să fac ? Am avut, ce-i drept, şi un ajutor, o vită leneşă, însă tot ce era mai greu am fost nevoit să fac singur. Brunelda sta jos la camion. Delamarche era sus şi dădea dis­poziţii unde să se pună lucrurile, iar eu am tot fugit în sus şi în jos. Totul a durat două zile, mult, nu-i aşa ? Dar nici nu-ţi închipui cît de multe lucruri sînt în cameră; toate dulapurile sînt ticsite şi în dosul dulapurilor nu mai e nici un locşor li­ber, pînă sus, în tavan. Dacă pentru transport ar fi fost toc­miţi cîţiva oameni, totul s-ar fi terminat mai repede, însă Brunelda n-a vrut să încredinţeze nimănui această sarcină decît mie. Asta a fost foarte frumos din partea ei, însă cu ocazia asta mi-am pierdut sănătatea pentru tot restul vieţii. Şi ce mai aveam eu oare, pe lumea asta, afară de sănătate ? Acum, la cel mai mic efort, simt înţepături prin toate părţile. Crezi că băieţii ăia de la hotel, broscoii ăia tineri — că altfel nu-mi vine să'le zic — crezi că ar fi putut să mă doboare dacă aş fi fost sănătos ? Dar oricît de rău m-aş simţi, de la mine n-or să afle nimic, nici Delamarche şi nici Brunelda, o să muncesc cît timp o să mai pot, şi atunci cînd nu s-o mai putea, am să mă culc şi am să mor şi atunci or să vadă şi ei — dar prea tîrziu — că în ciuda bolii mele am continuat să muncesc aici, pentru ei, pînă la ultima suflare. Ah, Ross-mann ! sfirşi el, şi-şi şterse ochii cu mîneca lui Karl. O clipă mai tîrziu întrebă: Nu ţi-e frig aşa, numai în cămaşă ?
— Lasă, Robinson, spuse Karl. Prea eşti plîngăreţ. Nu cred să fii chiar atît de bolnav. Arăţi a om sănătos, dar poate fiindcă stai mereu de unul singur pe balcon ţi-au intrat gărgăuni în cap. Se prea poate să simţi uneori o înţepătură în piept, dar asta mi se întîmplă şi mie, oricui. Dacă toată lu­mea s-ar plînge ca tine, pentru nişte fleacuri, ar trebui să-i vedem plîngînd pe toţi aceşti oameni din balcoanele din jur.
— Ce ştii tu ! zise Robinson, ştergîndu-şi acum ochii ci| colţul păturii sale. Studentul care locuieşte alături, la gazdă, una care a gătit un timp şi pentru noi, mi-a spus zilele' trecute, pe cînd i-am înapoiat nişte farfurii: „Spune-mi, Ro-,; binson, nu cumva eşti bolnav ?" Cum n-am voie să vorbesc cu nimeni, am lăsat farfuriile şi am vrut să plec. Atunci stu­dentul a venit lîngă mine şi mi-a spus: „Ascultă, omule, îngrijeşte-te, eşti bolnav". „în cazul ăsta, spuneţi-mi, vă rog, ce-ar trebui să fac ?" l-am întrebat eu. „Asta e treaba dumi-tale", a isprăvit el şi s-a întors la masă. Ceilalţi cu care stătea' lâ masă s-au pus pe rîs — aici peste tot avem numai duş­mani — situaţie în care eu am preferat s-o şterg.
— Dai, deci, crezare celor care-şi bat joc de tine, iar pe j cei care-ţi vor binele, nu-i crezi.
— Ştiu eu mai bine ca toţi cum mă simt, zise Robinson | şi începu din nou să plîngă.
— Ba nu, adevărul e că nu ştii nici tu ce-ţi lipseşte. în) loc s-o faci pe servitorul lui Delamarche, ar trebui să-ţi cauţi | o slujbă onorabilă. Din cîte mi-ai povestit şi din ce am văzut I eu însumi, îmi dau seama că asta nu e o slujbă, ci o adevărată i sclavie. Nimeni nu poate suporta o asemenea situaţie, aici îţi | dau dreptate. Tu socoteşti, însă, că n-ai dreptul să-l părăseşti pe Delamarche, deoarece îi eşti prieten. Lucrurile nu stau | chiar aşa. Dacă el, ca prieten, nu-şi dă seama că eşti nevoit să I duci o viaţă mizerabilă, atunci tu nu mai ai faţă de el nici un | fel de obligaţie.
— Crezi, într-adevăr, Rossmann, că aş putea să revin la condiţia de om, dacă aş înceta să mai fiu servitor aici ?
— Bineînţeles, spuse Karl.
— Bineînţeles ? întrebă Robinson încă o dată.
— Fără îndoială, răspunse Karl, zîmbind.
— înseamnă că aş putea să fac lucrul ăsta chiar acum, zise Robinson, privindu-l ţintă pe Karl.
— Cum adică ?
— Aşa bine, fiindcă tu va trebui să preiei munca mea, | răspunse Robinson.
— Cine ţi-a spus asta ? întrebă Karl.
— Este un plan mai vechi. Se tot vorbeşte despre aşa ceva de cîteva zile, începînd din ziua în care Brunelda m-a certat, zicînd că nu-s capabil să ţin locuinţa curată. Se înţelege că eu am promis pe loc că am să le pun pe toate în ordine. Dar vezi că ăsta e un lucru foarte greu. Starea în care mă aflu nu-mi îngăduie, de pildă, să mă tîrăsc şi să şterg praful de peste tot; dacă nu reuşesc eu să mă mişc uşor nici în mijlocul camerei, dar să mă mai şi vîr prin colţuri, strecurîndu-mă printre atîtea mobile şi provizii ? De altminteri, dacă m-aş lua după pretenţiile lor şi aş vrea să fac curăţenie peste tot, ar trebui să mişc din loc toată mobila. Dar cum să faci asta de unul singur ? Unde mai pui că treaba asta ar trebui să se des­făşoare fără nici un zgomot, ca să n-o conturb pe Brunelda, dat fiind că ea nu-şi părăseşte camera aproape niciodată. Pe scurt, am promis să fac o curăţenie generală, însă de făcut n-am făcut-o. Iar Brunelda, imediat ce a observat cum stau lucrurile, i-a spus lui Delamarche că situaţia nu poate să mai dureze şi, ca atare, mai trebuie angajat un ajutor. „N-aş vrea, dragă Delamarche — i-a spus ea — să-mi faci vreodată re­proş că nu ţi-am condus menajul aşa cum trebuie; personal nu pot face nici un efort, lucru pe care cred că îl recunoşti şi tu, iar Robinson constat că nu le poate face pe toate de unul singur; la început era destul de vioi, se învîrtea peste tot, dar de la un timp încoace observ că e mereu obosit şi preferă să-şi petreacă timpul retras în vreun colţ de odaie. îţi dai seama însă că o odaie ca a noastră, ticsită de lucruri, nu se ţine sin­gură în ordine." Auzind asta, Delamarche a cam stat pe gînduri, e clar că nu poţi să introduci pe oricine într-un me­naj ca al lor, nici măcar de probă, ţinînd seama că mai şi sîntem înconjuraţi, din toate părţile, numai de oameni duşmănoşi. Fiindcă-ţi sînt prieten bun şi fiindcă am auzit de la Renell cît te chinuieşti la hotel, chiar eu am fost primul care m-am gîndit la tine. Delamarche a fost imediat de acord, cu toate că atunci te-ai purtat cu el foarte urît; eu m-am bucurat, desigur, că pot să-ţi fiu de folos. Slujba asta e parcă făcută pentru tine, eşti tînăr, voinic şi îndemînatic, pe cînd eu nu mai sînt bun de nimic. îţi pun în vedere însă că nu te poţi considera angajat dacă n-ai să-i placi Bruneldei; cu părere de rău, însă, în acest caz nu vom avea ce face cu tine. Aşa că dă-ţi silinţa să-i fii pe plac, şi restul las' pe mine.
— Şi tu ce-ar urma să faci pe cînd eu aş fi servitor aici ? întrebă Karl după ce-i trecuse prima spaimă pricinuită dei spusele lui Robinson şi se simţi mai în largul lui. înseamnă că treaba nu e chiar de speriat, socoti Karl în sinea lui; De-lamarche nu avea altă intenţie cu el, decît să-l facă servitorul său. Dacă ar fi avut vreo intenţie mai rea, atunci, fără] îndoială, guralivul de Robinson ar fi dat-o în vileag. Şi dacă lucrurile stăteau astfel, atunci el va face tot posibilul să plece încă în seara aceea. Doar nu-l putea obliga nimeni să accepte 1 această situaţie. După plecarea de la hotel, Karl se întrebase | dacă va putea găsi destul de repede un post convenabil şi cel puţin echivalent, care să-l ferească de foame; acum însă, în comparaţie cu ce i se hărăzise, oricare altă ocupaţie i s-ar fi părut mai bună, ba chiar şi situaţia de şomer. Dar nu încercă să explice toate astea lui Robinson; încălzit cum era de spe- ' ranţa că datorită lui Karl va fi despovărat de grijile sale, acesta n-ar fi fost în stare să înţeleagă mare lucru.
— Prin urmare, va trebui să încep cît de curînd să-ţi ex- | plic rosturile gospodăriei şi să-ţi arăt proviziile, spuse Ro­binson proptit în coate pe balustradă şi însoţindu-şi vorbele j cu o bogată gesticulaţie. Eşti un băiat cu carte, ai desigur şi un scris frumos, aşa că ar fi foarte bine să te apuci mai întîi să faci un inventar al tuturor lucrurilor pe care le avem. E ceva ce Brunelda îşi doreşte demult. Chiar mîine dimineaţă, dacă e vremea frumoasă, o vom ruga pe Brunelda să se aşeze pe balcon şi noi o să putem lucra liniştiţi în cameră, fără s-o conturbăm. Fiindcă lucrul cel mai important, dragă Ross-mann, este ca nu cumva s-o conturbi pe Brunelda. Ea aude orice zgomot, cum ştii, e cîntăreaţă, aşa că are urechea foarte sensibilă. Scoţi, să zicem, butoiaşul cu rachiu din dosul du­lapului şi îl rostogoleşti ca să-l duci afară; înseamnă că faci un zgomot oarecare, deoarece butoiaşul e greu şi întîlneşte în cale tot felul de lucruri care, cum bine ştii, la noi sînt răspîndite pretutindeni. Să zicem că în timpul ăsta Brunelda stă lungită pe canapea şi e atentă la prinsul muştelor — deoarece pe ea, observ, muştele o necăjesc foarte mult. Ai deci impresia că nu se sinchiseşte de tine şi continui să rosto­goleşti butoiaşul; iar ea continuă să stea tot lungită, încon­jurată de calmul ei aparent. Şi deodată, cînd te aştepţi mai puţin şi ai impresia că nici nu se mai aude vreun zgomot, nu­mai ce-o vezi că se ridică în capul oaselor, izbeşte cu palmele în canapea, încît abia o mai zăreşti în norul de praf care se ridică — află că de cînd stăm noi aici n-am reuşit să scutur canapeaua, fiindcă Brunelda tot timpul stă culcată — şi strigă de te asurzeşte, strigă ca un bărbat, cîteva ceasuri în şir. Vecinii i-au interzis să cînte, dar nimeni nu-i poate inter­zice să strige, ceea ce se întîmplă, la urma urmelor, destul de rar, căci eu şi Delamarche am devenit foarte prudenţi. La drept vorbind, toate aceste ieşiri necontrolate i-au stricat foarte mult sănătatea, o dată chiar a leşinat; Delamarche nu era acasă şi a trebuit să-l chem pe studentul de alături. Stu­dentul a stropit-o cu un lichid dintr-o sticlă mare şi ea şi-a revenit imediat, dar nu-ţi poţi închipui ce miros îngrozitor putea să aibă lichidul acela, îl mai simţi şi acum cînd apropii nasul de canapea. Fără îndoială, studentul ne este şi el duşman, ca toţi vecinii de aici. Trebuie să te fereşti de toţi, să nu intri în vorbă cu nici unul.
— Ascultă, Robinson, zise Karl. Serviciul pe care mi l-ai pregătit e greu, în schimb, ce să zic ? e încîntător.
— Nu te nelinişti, spuse Robinson, clătinînd din cap şi închizînd ochii ca şi cum astfel i-ar fi fost mai uşor să risi­pească grijile lui Karl. Serviciul tău are şi unele avantaje pe care nu le poate avea nici un alt serviciu. Eşti mereu în apro­pierea unei doamne cum este Brunelda, dormi cîteodată în aceeaşi cameră cu ea şi această situaţie nu e lipsită de unele ocazii plăcute, îţi închipui şi tu. Ai să fii plătit regeşte, aici sînt o mulţime de bani. Eu, ca prieten al lui Delamarche, n-am primit nimic, exceptînd ieşirile în oraş, cînd Brunelda îmi dădea ceva de cheltuială. Pe tine, în schimb, nu încape îndoială, te vor plăti ca pe orice servitor, deoarece te afli aici numai şi numai în această căutate. Pe deasupra, ai şi norocul că eu te voi ajuta la toate treburile. La început, bineînţeles, n-o să fac nimic, o să mă odihnesc şi eu, însă îndată ce o să mă simt puţin mai odihnit, poţi conta pe mine. Obligaţia de a o servi personal pe Brunelda o păstrez, de altfel, pentru mine; mă refer la servicii ca îmbrăcatul sau coafatul — sigur, în măsura în care de acestea nu se ocupă Delamarche. Tu ai să te ocupi doar de curăţenia camerei, de tîrguieli, în general de treburi casnice mai grele.
— Nu, Robinson, toate astea nu mă interesează, spuse Karl.
— Nu fi prost, Rossmann, spuse Robinson, postîndu-se în faţa lui Karl. Nu întoarce spatele unei ocazii atît de fru­moase. Unde crezi că ai să găseşti imediat un serviciu ? Dacă j eu şi Delamarche, oameni care am trecut prin multe şi care, slavă Domnului, avem ceva experienţă, am alergat după o slujbă săptămîni întregi şi tot fără ea am rămas. Ei bine, nu, ăsta nu-i lucru uşor, aş zice că e îngrozitor de greu.
Karl lăsă capul în jos mirat cît de înţelept putea să vor­bească Robinson. Pentru el însă toate aceste sfaturi nu aveau nici o valabilitate, el trebuia să plece neapărat; era imposibil ca într-un oraş atît de mare să nu se găsească şi pentru el un locşor potrivit. Noaptea, restaurantele sînt asal­tate de clienţi, e nevoie de un personal numeros care să-i servească pe aceştia, iar în respectiva meserie, Karl se poate lăuda că are o oarecare experienţă. Era convins, de altfel, că s-ar fi adaptat repede oricărui serviciu. Ar fi găsit aşa ceva poate chiar în clădirea de peste drum; se afla acolo un mic restaurant din care răzbătea o muzică zgomotoasă. Intrarea principală era acoperită doar cu o perdea mare, de culoare galbenă, care se înfoia la fiece curent de aer. în general, strada se liniştise mult. Mai toate balcoanele se cufundaseră în întuneric, doar în depărtare mai apărea ici-colo, cîte o lu­mină ; abia o zăreai însă, deoarece oamenii se şi ridicau şi se grăbeau să intre în casă, iar cel care rămînea ultimul, observa becul aprins şi, după ce mai arunca o ultimă privire jos, în stradă, stingea lumina.
„Se înnoptează de-a binelea — îşi spuse Karl — dacă mai rămîn aici o singură clipă, n-o să mă mai pot desprinde de ăştia." Se întoarse ca să dea la o parte perdeaua din uşa lo­cuinţei.

— Ce vrei să faci ? întrebă Robinson, aşezîndu-se între Karl şi perdea.
— Vreau să plec, spuse Karl. Lasă-mă, lasă-mă !
— Cum adică ? Vrei să-i conturbi ? strigă Robinson. Ce ţi-a venit ? Apucă cu mîinile gîtul lui Karl, îşi încolăci pi­cioarele pe trupul acestuia, se atîrnă de el cu toată greutatea şi îl trase într-o clipă la pămînt. Cum însă Karl învăţase în dormitorul liftierilor să se bată, îi trase lui Robinson un pumn sub bărbie, deşi cu oarecari menajamente. Robinson, la rîndul său, îi administra, prompt şi fără milă, un picior în burtă; apoi, apucîndu-se cu mîinile de bărbie, începu să urle atît de tare încît în balconul învecinat cineva bătu nervos din palme, strigînd: „Linişte!". Karl mai rămase o clipă întins pe pămînt ca să i se stingă durerea pricinuită de lovitura lui Robinson. Se mulţumi să-şi întoarcă faţa spre perdeaua care atîrna grea şi nemişcată, în faţa odăii cufundate în întuneric. Ai fi zis că nu mai era nimeni în cameră; să fi ieşit oare De­lamarche şi Brunelda în oraş ? în acest caz Karl avea toată li­bertatea să se descotorosească de Robinson care se purtase ca un veritabil cîine de pază.
în clipa aceea, de undeva din depărtare, se auziră sunete de tobe şi trompete. Vocile izolate pe care le desluşi de pre­tutindeni se contopiră curînd într-un vacarm general. Karl întoarse capul şi văzu cum toate balcoanele se animau din nou. Se ridică în capul oaselor — nu putea să se ridice în pi­cioare — şi se propti cu toată greutatea în balustradă. Jos, pe trotuar, mărşăluiau, cu paşi mari, băieţi tineri care îşi flutu­rau şepcile cu braţele ridicate, întorcîndu-şi capetele, din cînd în cînd, ca să privească în urmă. Numai partea carosa­bilă a străzii mai rămăsese liberă. Unii legănau în vîrful unor beţe lungi lampioane din care se ridica un fum galben. Cei ce băteau toba şi suflau din trompete intraseră, în rînduri strînse, într-un cîmp de lumină şi Karl tocmai se minuna cît de mulţi sînt, cînd auzi în spatele lui nişte voci. Se întoarse, îl văzu pe Delamarche dînd perdeaua la o parte; apăru apoi Brunelda ieşind din întunericul odăii. Avea pe ea rochia roşie, pe umeri un şal de dantelă, în cap o bonetă de culoare închisă, aruncată în grabă peste părul nepieptănat, strîns într-un coc, din care mai atîrna cîte o şuviţă ici-colo. în mînă avea un evantai mic, deschis pe care însă nu-l agita, îl ţinea lipit de trup.
Karl se tîrî de-a lungul balustradei, făcîndu-le loc celor doi. Spera, se înţelege, că ei nu-l vor reţine cu forţa; chiar dacă Delamarche ar încerca s-o facă, Karl s-ar adresa Bru-neldei, care i-ar lua apărarea, fără îndoială, şi l-ar lăsa să-şi t vadă de drum. Ştia că Brunelda nu-l poate suferi din pricina ochilor lui, care o speriaseră. Din clipa în care însă Karl făcu | un pas către uşă, ea fu aceea care-l observă şi-i zise:
— Unde vrei să pleci, micuţule ? Speriat de privirile se­vere ale lui Delamarche, Karl se opri locului şi Brunelda îl prinse de braţ şi-l trase spre ea. Nu vrei să vezi şi tu defilarea ? întrebă ea, împingîndu-l spre balustradă. Ştii despre ce este vorba ? o auzi Karl adresîndu-i-se din spate şi el se smuci instinctiv, cu gîndul să încerce să-i scape din mînă, însă nu reuşi. Privi aşadar cu adîncă tristeţe strada, ca şi cum acolo s-ar fi aflat motivul amărăciunii sale.
Delamarche stătu un timp în spatele Bruneldei, cu mîinile încrucişate, pe urmă însă fugi în cameră şi-i aduse acesteia binoclul. Acolo jos, în urma muzicanţilor, apăru cortegiul propriu-zis. Un uriaş purta pe umerii săi un domn, pe care nu-l distingeai prea bine de la înălţime — nu i se vedea decît chelia, cu un luciu stins, deasupra căreia îşi agita mereu jobenul, salutînd. Toţi cei din preajma sa purtau pan­carte de lemn cu felurite inscripţii; de sus, de pe balcon acestea se vedeau albe. Părea că se dăduse cuvînt de ordine ca toate aceste pancarte să se grupeze, la un moment dat, din toate direcţiile, îneît îl înconjurară foarte de aproape pe acel domn, care părea că se înalţă mult deasupra lor. Cum coloana era într-un marş continuu, şi zidul de pancarte era în conti­nuă mişcare, ba se răsfira, ba îşi strîngea la loc rîndurile. Pe toată lărgimea străzii — nu şi în lungime, deoarece nu se putea zări prea departe din pricina întunericului — apăreau, strînşi într-o masă compactă, susţinătorii acestui domn, care băteau din palme şi îi scandau numele într-un fel de cor tărăgănat, un nume scurt, dar neinteligibil. Unii dintre aceştia, răspîndiţi cu pricepere prin mulţime, purtau faruri de automobil, pe care le mişcau încet, de jos în sus şi de sus în jos, aruneînd o lumină foarte puternică peste zidurile clădirilor de pe ambele părţi ale străzii. La înălţimea la care se afla Karl, lumina farurilor de automobil nu mai era supărătoare, însă în balcoanele de jos se vedeau oameni care, nimerind pe neaşteptate în cîmpul de lumină, îşi du­ceau repede mîinile la ochi.
Rugat de Brunelda, Delamarche îi întrebă pe cei din bal­conul vecin care e scopul acestei manifestaţii. Karl era oare­cum curios să vadă dacă i se va răspunde lui Delamarche şi în ce termeni. într-adevăr, Delamarche fu pus în situaţia să întrebe de trei ori la rînd, fără să primească răspuns. Dela­marche îşi luă atunci riscul să se aplece peste balustradă, însă Brunelda bătu din picior, enervată, secundă în care Karl se simţi atins de genunchii ei. Se auzi totuşi un răspuns, în cele din urmă, însă lumea din balconul vecin izbucni totodată într-un hohot de rîs. Delamarche ripostă atît de cumplit îneît, dacă n-ar fi fost vacarmul din stradă, toţi cei din jur ar fi rămas înmărmuriţi. Efectul nu întîrzie totuşi să se arate pentru că rîsetele amuţiră.
— Mîine în districtul nostru va fi ales un nou judecător şi acela pe care îl duc cocoţat pe umeri este unul dintre can­didaţi, spuse Delamarche, adresîndu-se cu un calm perfect Bruneldei, după care adăugă, ciocănind cu delicateţe spatele acesteia: Ehe, aproape că nu mai ştim nimic din cîte se pe­trec pe lume.
Brunelda aduse însă din nou în discuţie purtarea vecini­lor, zicînd:
— Delamarche, ce n-aş da să mă mut, dacă lucrul ăsta n-ar fi atît de obositor ! Din păcate, nu mă pot încumeta din nou la un asemenea efort. Oftă iar şi, neliniştită, îngîndu-rată, începu să se joace cu cămaşa lui Karl; după cîteva încercări, acesta reuşi să se depărteze, discret, de mîinile ace­lea mici şi grase, fiindcă Brunelda nu-l ţinea cu dinadinsul, ci pur şi simplu era dusă pe gînduri.
Dar şi Karl, la rîndul său, uită curînd de Brunelda şi su­portă pe umeri braţele grele ale acesteia, deoarece era foarte atent la ceea ce se petrecea pe stradă. Din iniţitiva unui mic grup de bărbaţi care mărşăluiau chiar în faţa candidatului şi cu care acesta se înţelegea prin gesturi — păreau să fie deo­sebit de importante aceste discuţii, deoarece toate feţele se întorceau către ei, cu ascultare — întregul cortegiu se opri în mod neaşteptat în faţa restaurantului. Unul dintre bărbaţii importanţi ridică mîna şi făcu un semn care se adresa atît mulţimii cît şi candidatului. Mulţimea amuţi, iar candidatul, după ce încercă de cîteva ori să se salte în picioare pe umerii celui care-l purta şi recăzu la loc de tot atîtea ori, rosti o cuvîntare scurtă, pe parcursul căreia îşi agită jobenul încoace şi încolo, ca bătut de un vînt repede. Nu se pierdea nici un amănunt din acest tablou, deoarece în timpul discursului toate farurile de automobil fuseseră îndreptate spre vorbii \ tor, care părea a se afla în centrul unei stele luminoase.
Karl băgă de seamă interesul cu care întreaga stradă urmărea acest eveniment. Din balcoane, adepţii candidatului îi strigau şi ei numele, o dată cu cei de jos şi, întinzînd mîinile cît puteau de mult peste balustradele balcoanelor, aplaudau frenetic. De pe alte balcoane — acestea formau majorita­tea — se dezlănţuiau strigăte contradictorii, dar care nu erau de efect, le lipsea unitatea, deoarece susţineau pe mai mulţi alţi candidaţi. în schimb, toţi duşmanii candidatului de faţă se uniseră într-un fluierat general, la care se adăugau şi cîteva gramofoane puse în funcţiune în mai multe locuri. între balcoane disputa politică era tot mai aprinsă, sporită şi de tîrzia oră din noapte. Cei mai mulţi din cei aflaţi în balcoane erau îmbrăcaţi de culcare, unii îşi trăseseră pe deasupra doar un | halat, iar femeile se înfăşuraseră în şaluri mari şi încăpătoare; copiii nesupravegheaţi se căţărau primejdios pe marginea | balustradelor şi ieşeau în număr din ce în ce mai mare din camerele cufundate în întuneric unde apucaseră, probabil, să şi tragă un pui de somn. Se întîmpla ca manifestanţi din cale-afară de înfierbîntaţi să arunce în adversarii lor tot felul de obiecte pe care nu le distingeai din pricina întunericului; acestea nimereau foarte rar la ţintă, de cele mai mare ori cădeau jos, în stradă, stîrnind urlete de furie. Atunci cînd animatorii manifestaţiei găseau că vacarmul era prea mare, făceau semn toboşarilor şi trompetiştilor, care interveneau atît de puternic şi prelung, încît reuşeau să anihileze toate vocile omeneşti, pînă sus, la acoperişuri. După aceea trom-petiştii şi toboşarii isprăveau şi ei, dintr-o dată, pe neaştep­tate, în timp ce mulţimea din stradă, vădit pricepută să intervină la momentul oportun, ataca de îndată imnul parti­dului pentru care manifesta — vedeai, în lumina reflectoare­lor, gura fiecăruia larg deschisă — pînă ce se dezmeticeau adversarii şi începeau să strige din balcoane şi de la ferestre, de zece ori mai puternic decît adineauri şi, după scurta lor victorie, îi obligau pe cei de jos la tăcere generală; cam atît se putea vedea de la înălţimea balconului în care se afla Karl.
— Ei, ce zici, micuţule ? întrebă Brunelda, care stătea în spatele lui Karl; se tot foia încoace şi încolo, grijulie să vadă prin binoclu tot ceea ce se petrecea acolo jos. Karl dădu din cap şi observă, în treacăt, că Robinson punea o deosebită rîvnă în a-i spune ceva lui Delamarche. Lui Karl îi dădu prin gînd că ar putea fi vorba de discuţia lor de adineauri, însă văzu totodată că Delamarche nu prea dă importanţă celor auzite; dimpotrivă, căuta mereu să-l dea la o parte pe Ro­binson, cu mîna stîngă, în timp ce cu dreapta o ţinea de talie pe Brunelda.
— Nu vrei să te uiţi şi tu cu binoclul ? îl întrebă Brunelda pe Karl, punîndu-i mîna pe piept ca să înţeleagă că lui i se adresează.
— Văd bine şi aşa, spuse Karl.
— încearcă totuşi, ai să vezi şi mai bine, zise ea.
— Am ochi buni, spuse Karl. Văd totul.
Brunelda îi apropie binoclul de ochi, însă Karl găsi acest gest mai degrabă supărător decît amabil, mai cu seamă că Brunelda nu mai rosti nimic afară de monosilabicul cuvînt „tu", pe un ton melodios, dar ameninţător. Imediat Karl se pomeni cu binoclul lipit de ochi şi acum chiar că nu mai vedea nimic.
— Dar nu văd nimic, spuse el şi voi să scape de binoclu. Brunelda îl ţinea bine fixat şi Karl nu mai putea să-şi
mişte capul, nici înapoi, nici la dreapta, nici la stînga; putea, cel mult, să-şi cufunde capul în pieptul ei.
— Acum vezi, desigur, zise ea şi învîrti şurubul binoclu- i lui.
— Nu, nici acuma nu văd nimic, spuse Karl şi cugetă cum, pe negîndite, îl despovărase pe Robinson şi devenise, în locul acestuia, ţinta capriciilor insuportabile ale Bruneldei.
— Dar cînd ai să începi să vezi odată ? se impacientă ea, potrivind întruna binoclul. Tot obrazul lui Karl era acum învăluit de respiraţia ei apăsătoare. Dar acum ? întrebă ea.
— Nu, nu, nu ! strigă Karl, cu toate că, de astă dată, deşi încă neclar, începea totuşi să se mai limpezească imaginea. Din fericire, Brunelda deschise o discuţie cu Delamarche şi, într-o oarecare măsură, îl mai slăbi pe Karl; cu binoclul des­prins de la ochi, Karl putu să privească strada în voie, fără ca Brunelda să fi băgat de seamă. Puţin după aceea ea nu mai insistă şi se folosi singură de binoclu.
Din restaurantul de jos ieşi în mijlocul manifestanţilor un chelner care, umblînd în fugă, luă comenzile şefilor. Se vedea cum se înalţă în vîrful picioarelor ca să cuprindă cu privirea tot interiorul localului şi să pună la treabă întreg personalul de serviciu. După atîtea preparative, mani­festanţii urmau să primească băuturi, însă candidatul nu mai contenea să vorbească. După fiecare două-trei fraze, uriaşul care-l purta pe umeri făcea cîte o mică întoarcere spre dreapta sau spre stînga, ca discursul să poată fi auzit în toate direcţiile. Căutînd să dea cuvintelor sale cît mai multă pu­tere de convingere, candidatul sta mereu aplecat şi, în timp ce mîna sa liberă nu înceta să se mişte ritmic, cu cealaltă agita jobenul. La intervale aproape regulate, ridica amîndouă braţele şi se adresa tuturor deodată, chiar şi celor aflaţi în balcoanele cele mai de sus, deşi n-aveau cum să-l auză nici măcar cei din balcoanele de jos; şi chiar dacă l-ar fi auzit, ni­meni nu era dispus să-l asculte, deoarece la fiecare fereastră şi în fiecare balcon se afla cel puţin cîte un orator care-şi ţi­nea în gura mare propriul său discurs. între timp cîţiva chel­neri ieşiseră din restaurant cu o tavă de lemn de mărimea unei mese de biliard, încărcată cu pahare pline care strălu­ceau, iar şefii manifestaţiei vegheau la distribuţie, avînd grijă ca toată lumea să treacă în şir indian prin faţa uşii restauran­tului. Cu toate că paharele de pe tavă nu încetau să fie um­plute, păreau a nu fi de ajuns pentru atîta lume; alţi doi chelneri s-au postat în dreapta şi în stînga tăvii şi s-au apucat să servească mulţimea. Candidatul îşi încheiase discursul şi se folosea de pauză ca să prindă noi puteri. Se retrăsese ceva mai departe de mulţime şi de lumina orbitoare, în timp ce hamalul său îl plimba încet încoace şi încolo, însoţit doar de cîţiva dintre oamenii lui apropiaţi; cu privirile aţintite în sus, aceştia nu încetau să-i vorbească.
— Ia te uită la micuţul ăsta, zise Brunelda. E atît de in­teresat de tot ce vede acolo îneît parcă a şi uitat unde se află. Pe neaşteptate, îi apucă creştetul cu ambele mîini, îl întoarse cu faţa spre ea şi îl privi drept în ochi. Nu dură decît o clipă, şi Karl scăpă din mîinile ei; era totuşi nemulţumit că nu e lăsat un moment în pace şi totodată, că nu se află şi el acolo jos, în stradă, să poată vedea, totul de aproape. Luă deci hotărîrea să se desprindă imediat, cu toate forţele, din colţul unde îl înghesuise Brunelda. Spuse, de aceea:
— Vă rog, lăsaţi-mă să plec.
— Vei rămîne la noi, zise Delamarche, fără a-şi lua ochii din stradă; întinse doar mîna şi îl împiedică pe Karl să plece.
— N-ai grijă, ai să vezi că rămîne, îi spuse Brunelda lui Delamarche. Şi, dînd la o parte mîna lui Delamarche, îl îndesă ea însăşi către balustradă, îneît lui Karl nu-i mai rămînea decît să se lupte spre a reuşi să scape. Dar ce ar fi cîştigat, oare ? în stînga lui se găsea Delamarche, în dreapta Robinson; era pur şi simplu prizonierul lor.
— Bucură-te că nu eşti dat afară, spuse Robinson, stre-curîndu-şi o mînă pe sub braţul Bruneldei şi înghiontindu-l pe Karl uşurel.
— Că nu e dat afară ? spuse Delamarche. Un hoţ care a scăpat cu fuga nu e dat afară, e predat poliţiei. Şi este ceea ce va păţi chiar mîine dimineaţă, dacă nu se astîmpără.
Din această clipă, lui Karl îi pieri cheful de a mai urmări ceea ce se petrecea în stradă. De ridicat nu se putea ridica de pe balustradă din cauza Bruneldei; se mulţumi să se mai aplece puţin în afară. Absorbit cu totul de grijile sale personale, privea strada cu o totală indiferenţă, aproape că nu-i băga în seamă pe cei ce păşeau prin faţa uşii restaurantului în grupuri de cîte douăzeci. Aceştia apucau paharele, le ridi­cau, închinînd în cinstea candidatului — care însă îşi vedea de treabă — îi scandau în cor salutul partidului, goleau pa­harele şi le trînteau cu un pocnet la loc, pe tava de lemn — de sus, toate gesturile astea păreau lipsite de zgomot — şi, în sfârşit, făceau loc unui alt grup, aţîţat de nerăbdare. Orches­tra care cîntase în restaurant din ordinul şefilor, ieşi deodată în stradă — instrumentele mari de suflat păreau şi mai strălucitoare în mijlocul mulţimii întunecate — însă toate sunetele se pierdeau în vacarmul general. Strada era acum şi mai înţesată de lume, cît vedeai cu ochii, mai ales pe partea restaurantului. Unii se urneau în josul străzii, coborînd panta pe care o străbătuse şi Karl dimineaţa, venind cu automobi­lul, în timp ce alţii urcau la deal, venind de jos, dinspre pod. Chiar oamenii care se aflau la casa lor nu putuseră rezista tentaţiei de a se amesteca direct în acest tumult; în balcoane şi pe la ferestre aproape că nu mai rămăseseră decît femei şi copii, bărbaţii se năpusteau cu toţii în jos, pe scări, ieşeau val-vîrtej pe porţile caselor. Cînd muzica şi băutura îşi făcu­seră efectul, iar lume se strînsese destulă, unul din şefi, flan­cat de două faruri, făcu semn orchestrei să tacă, fluieră strident şi, de undeva, rămas în urmă, apăru uriaşul care îl căra pe candidat. Cîţiva simpatizanţi ai acestuia îi deschi­deau drum prin mijlocul mulţimii.
De cum ajunse în dreptul uşii restaurantului, candidatul începu un nou discurs, în lumina aceloraşi faruri de automo­bil, grupate în cerc în jurul lui. Acum totul mergea însă mai greu decît înainte. Uriaşul nu mai putea să facă nici o mişcare, atît de cumplit era înghesuit. Grupul din imediata apropiere a oratorului, care se străduise adineauri să-i susţină spusele în fel şi chip, de astă dată abia reuşea să se menţină în preajma vorbitorului; doar vreo douăzeci de inşi izbuteau, cu preţul unui mare efort, să se ţină agăţaţi de uriaş. Chiar şi acest om puternic era acum la discreţia mulţi­mii, nu mai avea nici o posibilitate de a influenţa manifes­taţia, aşa cum fusese învăţat, prin întoarceri precise, înaintări calculate şi retrageri spectaculoase. Mulţimea se revărsa anarhic, unul se pomenea căzut peste celălalt, nimeni nu izbutea să se ţină drept pe picioare; afluxul de public părea să fi sporit considerabil numărul adversarilor. Uriaşul care făcea hamalîc se menţinuse mult timp în faţa uşii res­taurantului, după care nu mai opuse vreo rezistenţă, se lăsă împins pe stradă, în sus şi în jos, în timp ce candidatul nu înceta să vorbească, fără a se şti precis dacă îşi expune mai departe programul ori strigă după ajutor. Se părea — dacă nu era cumva o impresie înşelătoare — că mai apăruse un contracandidat, sau poate chiar mai mulţi, căci în diverse lo­curi apărea brusc, în cîte o dîră de lumină, un alt om ridicat deasupra mulţimii. Palid la faţă şi cu pumnii strînşi acesta ţi­nea un discurs aclamat de numeroase voci.
— Dar ce se întîmplă aici ? întrebă Karl şi se întoarse tulburat spre păzitorii săi.
— Micuţul nostru e grozav de emoţionat! îi spuse Bru-nelda lui Delamarche după care îl apucă pe Karl de bărbie şi îi întoarse capul către ea. Năucit de cele ce se petreceau jos, gestul îi displăcu lui Karl şi, nemaiţinînd seama de nimic, se scutură atît de tare, încît Brunelda nu numai că îl eliberă, dar se dădu instinctiv un pas înapoi, făcîndu-i loc.
— Acum te-ai uitat destul. Du-te înăuntru, aranjează paturile şi pregăteşte totul pentru noapte, spuse ea, evident nemulţumită de purtarea lui Karl şi arătînd cu degetul în di­recţia odăii. Era tocmai direcţia în care Karl voia s-o zbu­ghească de cîteva ore, aşa că nu protestă în nici un fel. Tocmai în clipa aceea, din stradă se auzi un puternic zgomot de sticlă spartă, făcută ţăndări. Karl nu se putu stăpîni şi, dintr-un salt, fu din nou lîngă balustradă, să mai arunce o privire acolo jos. Adversarii reuşiseră un atac, poate chiar unul decisiv. Farurile de automobile ale simpatizanţilor, care controlau cu lumina lor orbitoare întreaga asistenţă reuşind să menţină astfel ordinea în limite oarecum nor­male, se sparseră într-o singură clipă; fură distruse toate deodată, încît pînă şi candidatul cu hamalul său rămaseră în lumina aceea tulbure, care se distribuia uniform de-a lungul întregii străzi, dîndu-ţi impresia de întuneric beznă. Nu s-ar fi putut spune, nici măcar cu aproximaţie, pe unde se găsea în acel moment candidatul, iar confuzia stîrnită de întuneric spori şi mai mult cînd se auzi dinspre pod un cîntec grav şi prelung, ce se apropia mereu, într-o cadenţă de unison.
— Nu ţi-am spus ce ai de făcut acum ? spuse Brunelda. Grăbeşte-te, sînt obosită, adăugă ea şi îşi întinse braţele, iar pieptul bombat i se rotunji mai mult ca de obicei. Dela-marche, care o ţinea de talie încă de la început, se retrase cu ea într-un colţ al balconului. Robinson îi urmă ca să dea la o , parte resturile aperitivelor sale, care rămăseseră acolo.
Nu era cazul să se mai uite jos, o dată ce — profitînd de această ocazie favorabilă — el avea să ajungă în stradă unde avea posibilitatea să vadă totul mai pe îndelete decît din balcon. Din două salturi traversă camera luminată de o zare roşietică; din păcate însă uşa era încuiată şi cheia nu se afla la locul ei. Se punea problema să fie găsită, dar cine să dea peste o cheie în harababura din cameră şi în numai cîteva se­cunde pe care le avea la dispoziţie ! Ar fi trebuit să fi şi ajuns pe scară, coborînd în goană, cît îl ţineau picioarele, şi cînd colo el era pus în situaţia să caute cheia ! O căută prin toate sertarele pe care le avea ia îndemînă, răscoli pe masă, printre farfuriile îngrămădite lîngă o broderie începută, îi atrase apoi atenţia un fotoliu pe care se înălţa un morman de haine vechi, însă chiar dacă s-ar fi aflat cumva cheia aici, era impo­sibil de găsit; în cele din urmă, se sui pe canapea, care într-a­devăr mirosea urît, şi o pipăi prin toate colţurile şi cutele. Se lăsă, în cele din urmă, păgubaş şi se opri descumpănit în mij­locul camerei. „Poate că Brunelda poartă cheia cu ea, prinsă de cordon — îşi spuse Karl — are obiceiul să-şi atîrne de cordon o mulţime de lucruri." Oricum, în cameră era inutil să mai caute.
Apucă orbeşte două cuţite şi le împlîntă în canatul uşii, cu o răsucitură, unul sus şi altul jos, pentru a obţine două puncte de atac, distanţate între ele. De îndată ce smuci de cuţite, lamele acestora se rupseră în două. De fapt, era toc­mai ce-i trebuia: cioturile mai scurte şi mai tari se puteau înşuruba mai bine. Le răsuci deci, trăgînd cu toată puterea, cu braţele larg deschise şi cu picioarele mult depărtate, icnind şi pîndind uşa cu o privire fixă. Uşa nu putea să re­ziste la infinit, iar încuietoarea, după cum tocmai observa Karl cu bucurie, ceda întrucîtva; nici nu prea era de dorit, de altfel, ca treaba să meargă foarte repede, întrucît broasca ar fi sărit prea dintr-o dată şi zgomotul i-ar fi făcut atenţi pe cei din balcon. Broasca trebuia să se deschidă normal, aşa încît Karl lucră cu migală, privind tot mai îndeaproape lucrarea.
— Ia te uită ! se auzi vocea lui Delamarche. Toţi trei se aflau în cameră, perdeaua se şi lăsase în urma lor. Luat pe neaşteptate, lui Karl îi căzură braţele moi. N-apucă să des­chidă gura, să se explice cumva, pentru că Delamarche se năpusti asupra lui într-un acces de furie, cu mult mai cum­plit decît merita situaţia dată; şnurul desfăcut al halatului său descrise prin aer o curbă amplă. Karl reuşi să se ferească la timp. Ar fi putut scoate cuţitele din uşă, spre a se apăra cu ele, dar nu o făcu; în schimb, se aplecă scurt, sări imediat în sus, îi apucă lui Delamarche gulerul lat al halatului şi, cu o singură smucitură, îl ridică în aer, ţinîndu-l parcă agăţat de creştet; halatul fiind, cum se ştie, prea mare pentru Dela­marche, i se îngrămădi tot în cap. Uluit, Delamarche îşi agită mîinile prin aer, în fel şi chip, şi abia după ce-şi mai reveni se apucă să-l izbescă pe Karl cu pumnii în spate, fără să-l lo­vească însă cum ar fi vrut, deoarece Karl se ţinea lipit de pieptul lui Delamarche, ca să-şi ferească faţa. Cu toate că se zbătea de durere, Karl suportă loviturile, deşi acestea deve­neau din ce în ce mai puternice; cum să nu le suporte, din moment ce victoria lui se apropia văzînd cu ochii ?! Ţinîndu-l de cap pe Delamarche, vîrîndu-şi degetele mari în ochii aces­tuia, Karl se pregătea să-l împingă înainte, către mormanul de mobile din colţul camerei, să-l înghesuie acolo şi, adunînd cu vîrful piciorului şnurul halatului, să-l încolăcească în ju­rul gleznelor lui Delamarche.
Intrucît trebuia să se ocupe exclusiv de Delamarche — mai ales că simţea împotrivirea crescîndă a corpului vinjos ce se opintea tot mai tare pentru a scăpa — Karl uitase că nu sînt singuri în odaie. Curînd însă avu prilejul să-şi amin­tească, întrucît se trezi cu picioarele imobilizate; Robinson se aruncase pe duşumea chiar în spatele lui, îl ţintuise locului, ţipînd. Oftînd, Karl îl eliberă pe Delamarche, care mai lunecă un pas îndărăt. în mijlocul camerei, Brunelda se ridi­case în picioare, în toată masivitatea ei, cu genunchii îndoiţi şi mult depărtaţi, poziţie în care urmărea, cu ochi sclipitori, scena. Ca şi cum ea însăşi ar fi luat parte la luptă, respira adînc, ochind şi aruncîndu-şi pumnii înainte. Delamarche îşi dezbrăcă halatul, cu un gest smucit, şi, avînd cîmp liber de acţiune, îşi calculă şansele, desigur nu atît de a continua lupta, ci de a-l pedepsi pe celălalt. îl apucă pe Karl de piepţii cămăşii, îl ridică în sus şi îl izbi de dulapul din apropiere cu forţă şi dispreţ, după care nici măcar nu se mai uită la el. La început Karl crezu că junghiurile pe care le simţea în spate şi în cap se datorează pumnilor lui Delamarche: în realitate, se datorau izbiturii de dulap. Totul i se întunecă în faţa ochilor şi nu mai apucă să audă decît exclamaţia furibundă a lui De­lamarche ; „Canalie!" şi se prăbuşi lîngă dulap; jos, i se păru că mai aude, de undeva, de departe: „îţi arăt eu ţie !"
Cînd îşi veni în fire, văzu că în jur e întuneric. Era desi­gur noapte tîrzie; dinspre balcon, pe sub perdea, se strecura în cameră o palidă rază de lună. Se auzea respiraţia calmă a celor trei care dormeau. Mai ales Brunelda răsufla şuierat, cum se întîmpla, de altfel, şi cînd era trează şi vorbea. După ureche, nu prea puteai să-ţi dai seama cam pe unde se aflau cei care dormeau. Zgomotoasa lor răsuflare umplea toată camera. Abia după ce îşi făcu o idee de felul cum sînt aşezate obiectele din jur, Karl se ocupă şi de sine; se înspăimîntă, deoarece, deşi se simţea ţeapăn şi încovrigat de durere, nu bănuise că are şi răni sîngerînde. Simţea în moalele capului ceva ca o continuă apăsare şi tot obrazul, gîtul, pieptul şi cămaşa păreau a fi ude de sînge. Trebuia să iasă negreşit la lumină, trebuia să-şi dea seama exact în ce stare se află, poate că l-au lăsat infirm pe viaţă; în acest caz cu siguranţă că Delamarche i-ar da drumul, însă la ce i-ar mai folosi liber­tatea ? Se închideau toate porţile visurilor sale. îşi aduse aminte de băiatul de la poartă, cu nasul ciupit de vărsat, şi imediat îşi ascunse faţa în palme.
Dintr-o pornire lăuntrică se întoarse către uşă şi merse spre ea în patru labe, bîjbîind prin întuneric. Dădu curînd, cu vîrful degetelor, peste o cizmă, apoi peste un picior; cine altul putea dormi încălţat decît Robinson ?! I se poruncise, probabil, să se culce de-a curmezişul uşii, ca să-l împiedice pe Karl să iasă, în cazul cînd acesta ar încerca să fugă. Dar cum de nu-şi dăduseră seama în ce stare se afla el ? Aşa cum era, nici prin minte nu-i putea trece să fugă. Voia doar puţină lumină. Deoarece pe uşă nu era chip să iasă, trebuia să iasă pe balcon.
Masa era în cu totul alt loc decît fusese seara, iar cana­peaua, de care el se apropie, bineînţeles, cu multă prudenţă, o găsi, spre surprinderea lui, neocupată; în mijlocul camerei dădu, în schimb, peste un morman de haine, cuverturi, per­dele, perne şi covoare, aşezate straturi-straturi. Crezu întîi că nu e decît o grămadă de vechituri, asemenea aceleia peste care dăduse pe canapea, şi care, între timp, se rostogolise, pesemne pe duşumea; tîrîndu-se mai departe, observă însă cu mirare că aici se afla un întreg depozit de lucruri. Proba­bil că ziua se păstrau în dulapuri, iar noaptea erau anume scoase afară. Se tîrî împrejurul grămezii şi înţelese curînd că nu era altceva decît un culcuş în care dormeau Delamarche şi Brunelda, pe care tot pipăind cu precauţie, îi descoperi de îndată.
Ştiind acum pe unde dormea fiecare, se grăbi să ajungă pe balcon. Dincolo de perdea era acum altă situaţie. Aer proaspăt, clar de lună, încît Karl nu se mai sătura să se plimbe pe balcon încoace şi încolo. Privi strada şi o găsi calmă. Din restaurant continua să se audă muzica, dar foarte vag. în faţa uşii, un om mătura trotuarul. Pe aceeaşi stradă, unde seara fusese atîta vacarm, încît pînă şi discursul ţipat al candidatului în alegeri nu se putea distinge printre celelalte voci, acum se auzea clar foşnetul măturii pe caldarîm.
Zgomotul unei mese mişcate îl făcu pe Karl să se uite în balconul vecin; cineva se afla acolo şi învăţa. Era un tînăr cu o barbă mică, ascuţită; citind şi bolborosind, nu înceta să şi-o tot răsucească. Stătea lîngă o măsuţă acoperită cu cărţi, faţă-n faţă cu Karl. Coborîse becul de pe zid şi-l sprijinise între două cărţi mari, încît era scăldat într-o baie de lumină.
— Bună seara, zise Karl, părîndu-i-se că tînărul se uitase la el.
Dar se convinse imediat de contrariul, căci tînărul era orbit de lumină şi, chiar după ce se uită de cîteva ori, cu mîna streaşină la ochi, să afle cine l-a salutat, nu reuşi să vadă nimic; ridică, de aceea, becul, luminînd întrucîtva şi balconul învecinat.
— Bună seara, răspunse el în cele din urmă; poposi o clipă cu privirea asupra balconului vecin şi mai zise: Ei, ce este ?
— Vă deranjez ? întrebă Karl.
— Bineînţeles, bineînţeles, spuse omul, punînd din nou becul pe măsuţă.
Deşi aceste cuvinte erau de natură să-i reteze de la înce­put orice posibilitate de comunicare, Karl rămase totuşi în acel colţ al balconului, aflat la distanţa cea mai mică de veci­nul său. îl urmărea în tăcere, cum îşi citeşte cartea, cum întoarce filele, căutînd uneori, repede-repede, cîte ceva într-o altă carte şi făcîndu-şi însemnări într-un caiet, asupra căruia întîrzia întotdeauna surprinzător de mult.
Oare tînărul era student ? Aveai într-adevăr impresia că studiază ceva. Qndva — Doamne, cît timp trecuse de atunci! — la fel stătuse şi Karl la o masă, în casa părinţilor săi, scriindu-şi temele, în timp ce tatăl citea ziarul sau punea la zi corespon­denţa şi fişele contabile ale unei asociaţii, iar mama ridica şi cobora acul cu o mişcare largă, aplecată peste broderie. Pen­tru a nu-l incomoda pe tatăl său, Karl îşi aşeza pe masă doar caietul şi călimara, iar cărţile de care avea nevoie şi le punea, teancuri-teancuri, pe scaune, în dreapta şi în stînga lui. Cît de liniştit era acolo! Cît de rar intrau în camera aceea oameni străini! încă de cînd era mic de tot, lui Karl îi plăcuse s-o pri­vească mai ales pe mama lui, anume cînd lua cheia şi, înainte de culcare, se ducea să încuie uşa casei. Sărmana, nici nu visa că va veni o zi cînd Karl al ei va fi în situaţia de a încerca să spargă cu cuţitul o uşă străină.
De fapt, ce rost avusese toată învăţătura lui ?! Uitase aproape tot şi, dacă aici ar fi trebuit să-şi continue studiile, lucrul l-ar fi îngreunat foarte tare. îşi aminti că acasă s-a întîmplat odată să fie bolnav timp de o lună; ce efort a tre­buit să depună pentru a se pune din nou la punct cu învăţătura ! Şi uite, trecuse atîta timp de cînd nu mai deschi­sese o carte, afară de acel manual de corespondenţă comer­cială.
— Ascultă, tinere, se pomeni Karl strigat. N-ai putea să te instalezi în altă parte ? Privirea dumitale fixă mă deran­jează cumplit. La orele două din noapte, cred că oricine poate pretinde să lucreze nestingherit pe balconul său. Ori poate vrei să mă întrebi ceva ?
— Studiaţi ? întrebă Karl.
— Da, da, spuse tînărul şi folosi clipa, şi aşa sustrasă studiului, pentru a-şi face puţină ordine între cărţi.
— în acest caz, n-aş vrea să vă deranjez, zise Karl. De altfel, e şi timpul să mă întorc în odaie; noapte bună.
Celălalt nici nu răspunse; auzind că nu va mai fi deranjat se cufundă din nou în studiul său, cu fruntea sprijinită în palma dreaptă.
Ajungînd în faţa perdelei, Karl îşi aminti imediat pentru ce ieşise pe balcon; nu ştia încă nimic despre gravitatea stării în care se afla de pe urma loviturilor primite. Ce-l apăsa oare atît de tare în creştetul capului ? Ridică mîna şi pipăi; spre surprinderea lui, nu găsi rana sîngerîndă, lucru de care se temuse în întunericul odăii, ci un simplu bandaj, încă ud, legat în formă de turban. Judecind după resturile de dantelă care mai spînzurau pe ici pe colo, bandajul părea o fişie dintr-o lenjerie veche a Bruneldei, cu care — după toate probabilităţile — Robinson îl înfăşurase în grabă. Numai că uitase să-l stoarcă, şi în timp ce Karl zăcea fără cunoştinţă, apa se scursese şiroaie pe faţă şi pe sub cămaşă. Cînd se tre­zise, îl cuprinsese o spaimă cumplită.
— Tot mai eşti aici ? întrebă tînărul aruncînd o privire
spre Karl.
— Acuma plec de-a binelea, spuse Karl. N-am vrut decît să văd ceva aici, la lumină. în cameră e întuneric beznă.
— Dar cine eşti dumneata ? întrebă tînărul. îşi lăsă to­cul pe cartea rămasă deschisă şi păşi spre balustradă. Cum te cheamă ? Şi cum de ai nimerit la ei ? Eşti aici mai demult ?
Ce ziceai că ai vrut să vezi ? Aprinde şi dumneata becul de pe balcon, aşa nu te zăresc deloc.
Karl îi făcu pe plac, nu însă înainte de a mai trage pînă în capăt draperia uriaşă din uşă, ca nu cumva să fie văzut din cameră.
— Scuzaţi-mă că vorbesc atît de încet, spuse el aproape în şoaptă. Dacă mă aud cei dinăuntru iar o să am parte de-un scandal.
— Iar ? întrebă tînărul.
— Da, spuse Karl. în noaptea asta am mai avut cu ei o ceartă serioasă. Aici mai am, cred, un cucui de toată fru­museţea. Şi îşi pipăi creştetul capului.
— De ce v-aţi certat ? întrebă tînărul, şi fiindcă nu i se răspunse îndată, adăugă: Mie poţi să-mi spui cu încredere tot ce ai pe suflet în legătură cu ei, fiindcă nu pot să-i sufăr pe nici unul, şi mai ales pe „cucoana" voastră. M-ar mira să ştiu că încă nu te-au aţîţat contra mea. Mă numesc Josef Mendel şi sînt student.
— Da, spuse Karl. Mi-au vorbit de dumneavoastră, dar nu de rău. Se pare că aţi doctoricit-o, odată, pe doamna Bru-nelda, nu-i aşa ?
— întocmai, spuse studentul şi rîse. Mai miroase cana­peaua ?
— O, da, spuse Karl.
— Asta mă bucură, spuse studentul şi-şi trecu mîna prin păr. Şi de ce-ţi fac dumnealor cucuie ?
— Ne-am certat, zise Karl, gîndindu-se cum ar putea să explice studentului întreaga păţanie. Apoi, întrerupîndu-şi şirul gîndurilor, întrebă: Poate vă deranjez ?
— în primul rînd — spuse studentul — m-ai şi deranjat şi cum sînt, din păcate, foarte nervos, îmi trebuie mult timp ca să-mi pot reveni. De cînd ai început să te plimbi pe balcon mi-a fost imposibil să mai învăţ ceva. în al doilea rînd, pe la orele trei, fac întotdeauna o pauză. Aşa că, povesteşte mai departe. Mă interesează.
— E foarte simplu, spuse Karl. Delamarche vrea să-i de­vin servitor, iar eu mă opun. Am vrut să plec aseară. El însă n-a vrut să-mi dea drumul, a încuiat uşa; atunci eu am încercat s-o sparg şi uite aşa am început să ne batem. Sînt tare amărît că n-am reuşit să plec de aici.
— Ai cumva vreun serviciu în altă parte ?
— Nu, spuse Karl. Dar nu-mi pasă mie acum de asta; principalul e să scap de aici.
— Cum să nu-ţi pese? întrebă studentul, după care tăcură amîndoi cîteva clipe. Şi de ce nu vrei să rămîi la ei ?
— Delamarche e un om rău, spuse Karl. îl cunosc de­mult. Cîndva am bătut drumurile împreună, timp de o zi, şi am fost fericit cînd am putut să mă despart de el. Cum să ac­cept acuma să-i fiu servitor ?
— Dacă toţi servitorii ar fi atît de pretenţioşi în alegerea stăpînilor, spuse studentul cu o urmă de zîmbet. Vezi, eu, de pildă, ziua sînt un vînzător oarecare sau, mai exact, un om de alergătură la magazinul Montly. Acest Montly este, desigur, un ticălos, dar pe mine asta mă lasă rece. Singurul meu ne­caz e că sînt plătit mizerabil. Ai putea să-mi urmezi exem­plul.
— Cum adică, ziua sînteţi vînzător şi noaptea studiaţi ?
— Da, n-am încotro. Am încercat diferite soluţii, dar pînă în prezent alta mai bună n-am găsit. Cu ani în urmă, eram numai student — zi şi noapte — numai că atunci crăpăm de foame, dormeam într-un bîrlog infect şi cu hai­nele pe care le aveam mi-era ruşine să mă prezint la cursuri. Din fericire, toate astea s-au terminat.
— în cazul acesta, cînd dormiţi ? întrebă Karl, privindu-l pe student cu mirare.
— Să dorm ! O să dorm după terminarea studiilor. Deo­camdată beau cafea neagră.
întorcîndu-se la măsuţa sa, scoase de dedesubt o sticlă mare, turnă cafeaua într-o ceşcuţă şi o dădu pe gît dintr-o înghiţitură, ca pe un medicament al cărui gust voia să-l simtă cît mai puţin.
— Grozav lucru, cafeaua, spuse studentul. Păcat că eşti tocmai acolo, altfel ţi-aş oferi şi dumitale.
— Mie nu-mi place cafeaua, spuse Karl.
— Nici mie, preciza studentul şi rîse. Dar ce m-aş face fără ea ? Fără cafea, Montly nu m-ar mai ţine nici o clipă în serviciu, cu toate că, deocamdată, nici nu ştie că exist. Nu pot să-mi închipui cum m-aş comporta, dacă n-aş avea me­reu sub tejghea o sticlă la fel ca asta. încă n-am avut curajul să pun capăt obiceiului de a bea o cafea; îmi închipui însă că aş cădea pe sub tejghea şi aş dormi dus. Din păcate, la maga­zin, a început să se cam ştie; mulţi îmi spun acolo „Schwarz-kaffee". E o glumă de prost gust, care, sînt sigur m-a împiedicat la avansare.
— Şi cînd vă terminaţi studiile ?
— Merge încet, spuse studentul cu capul plecat. Se depărta de balustradă şi se aşeză din nou, la masa lui: spriji-nindu-şi coatele pe cartea deschisă şi treeîndu-şi mîinile prin păr, adăugă: Cred că o să mai dureze un an-doi!
— Şi eu am vrut să studiez, spuse Karl, ca şi cum asta i-ar da dreptul să ceară din partea studentului mai multă încredere decît pînă acum.
— Aşa! spuse studentul. Nu se înţelegea bine dacă-şi reluase lectura sau îşi privea doar cartea distrat. După o clipă însă, i se adresă din nou : Să nu regreţi că ai renunţat. Uite eu — au trecut de acum cîţiva ani — studiez numai prin consecvenţa pe care mi-o impun. Am prea puţine satisfacţii şi încă mai puţine perspective de viitor. Ce pot spera ? Ame­rica e plină de medici escroci!
— Eu voiam să devin inginer, se grăbi Karl să explice studentului, care părea absent.
— Şi acum vor să te facă servitorul lor, spuse studentul ridieîndu-şi o clipă ochii de pe carte. Sigur, asta te necăjeşte.
Această constatare a studentului dovedea, fără îndoială, o greşită înţelegere a situaţiei; Karl se gîndi însă că şi din asta ar putea să tragă unele foloase, aşa îneît întrebă:
— N-aş putea obţine şi eu un post la magazin ? întrebarea îl făcu atent pe student, care îşi întrerupse
îndată lectura; nici nu-i trecuse prin minte că l-ar putea ajuta pe Karl pentru a găsi un serviciu.
— încearcă, spuse el. Sau mai bine, lasă-te păgubaş! Cînd am reuşit să obţin postul de la Montly, mie mi s-a părut cel mai mare succes al vieţii mele. Dacă aş avea de ales între studii şi acest serviciu, aş alege, bineînţeles, serviciul. Fac însă tot ce pot ca să evit asemenea alegere.
— E chiar aşa de greu să obţii o slujbă acolo ? zise Karl, mai mult pentru sine.
— Mai întrebi ?! E mai uşor să ajungi judecător distric­tual decît portar la Montly.
Karl rămase pe gînduri. Acest student, cu mai multă ex­perienţă decît el, care n-avea de ce să-i dorească răul, care-l ura pe Delamarche — din motive pe care Karl încă nu le cu­noştea — iată că nu găsea nici un cuvînt spre a-l încuraja să părăsească această casă. Şi încă studentul nu cunoştea peri­colul care-l ameninţa pe Karl din partea poliţiei; pericol de care se putea apăra — chiar dacă numai într-o măsură re­dusă — doar în casa lui Delamarche.
— Ai văzut demonstraţia de aseară, nu-i aşa ? Cine nu ştie cum stau lucrurile ar putea să creadă că acest candi­dat — se numeşte Lobter — are perspective serioase.
— Eu nu mă pricep deloc la politică, zise Karl.
— Asta nu e bine; oricum, totuşi ai ochi şi urechi, ai putut să-ţi dai seama că acest om are şi duşmani, însă şi mulţi prieteni. Sînt sigur că asta ai observat-o şi dumneata. Ei bine, închipuie-ţi că acest om nu are, după părerea mea, nici o şansă să fie ales. Din întîmplare, cunosc situaţia lui. Unul din amicii lui locuieşte la noi. Nu este un incapabil şi, cu opiniile sale politice, cu trecutul său militant, ar fi un foarte potrivit judecător de district. Dar nimeni nu se gîndeşte că ar putea fi ales. O să cadă mai mult ca sigur; bineînţeles după ce campania sa electorală îi va fi înghiţit pînă şi ultimul dolar. Asta-i tot ce se va întîmpla.
Karl şi studentul se priviră o clipă în tăcere. Studentul dădu din cap, zîmbind, şi îşi trecu mîna peste ochii obosiţi.
— încă nu mergi să te culci ? întrebă el. Eu o să mă aşez să citesc mai departe. Vezi ce mult mai am de parcurs ? Şi răsfoi în grabă jumătate din carte, pentru a-l face pe Karl să-şi dea seama ce muncă îl aştepta în continuare.
— Atunci noapte bună, îi ură Karl înclinîndu-se uşor.
— Treci pe la mine într-o zi, spuse studentul. Se şi aşezase din nou la măsuţa sa. Bineînţeles dacă îţi face plăcere, adăugă el. La noi o să găseşti întotdeauna lume des­tulă, între orele nouă şi zece seara pot să-mi fac timp şi pen­tru dumneata.
— Mă sfătuiţi, aşadar, să rămîn la Delamarche ? întrebă Karl.
— Neapărat, zise studentul şi-şi aplecă îndată privirea asupra cărţilor sale.
Părea a nu fi fost el cel care rostise acest ultim cuvînt. Cuvîntul continua să răsune în urechile lui Karl, venind parcă de departe şi vibrînd într-un timbru mai grav decît cel al vocii studentului. îl mai privi o dată pe student, care încre­menise din nou în cîmpul său de lumină, înconjurat de noapte, după care porni cu paşi rari către perdea şi se stre­cură în cameră. îl întîmpină tripla răsuflare a celor care dor­meau. Merse de-a lungul peretelui, căutînd canapeaua; după ce o găsi, se întinse pe ea, comod, ca şi cum ar fi fost în patul său dintotdeauna. Studentul îl cunoştea bine atît pe Delamarche, cît şi ambianţa generală a vieţii americane şi, pe deasupra, mai era şi un om cultivat; din moment ce el îi dădea sfatul să rămînă pe loc, nu era cazul ca, măcar deo­camdată, să-şi mai facă gînduri negre. El nu avea, la urma ur­mei, ţeluri atît de înalte ca vecinul său, studentul, şi cine ştie dacă ar fi reuşit să-şi termine vreodată studiile, chiar dacă ar fi rămas în patria lui; iar dacă acolo, acasă, ar fi avut difi­cultăţi în această privinţă, nimeni nu-i putea cere să reuşească aici, într-o ţară străină. Poate că, într-adevăr, ar avea mai multe posibilităţi să-şi găsească un serviciu onora­bil primind oferta lui Delamarche şi stînd locului, cu situaţia pentru moment asigurată, pînă se vor ivi ocazii mai fericite. Părea că se aflau pe această stradă destule birouri de catego-' rie medie şi inferioară care nu aveau, probabil, prea multe pretenţii la alegerea personalului. în lipsă de ceva mai bun, ar accepta şi un post de curier. La urma urmelor, de ce n-ar fi angajat exclusiv pentru lucrări de birou, ca să se poată şi el aşeza, într-o zi, la masa lui de scris şi să privească, din cînd în cînd, afară, prin fereastra deschisă, ca acel funcţionar pe care-l zărise dimineaţă, pe cînd traversa curtea. închise ochii şi se linişti definitiv, gîndindu-se că, înainte de orice, e băiat tînăr, iar în ceea ce-l priveşte pe Delamarche, va veni şi ziua cînd acesta îi va îngădui să plece; menajul lui tot nu promi­tea să dureze o veşnicie. Dacă va izbuti să obţină vreodată un serviciu la birou, medita Karl, nu s-ar ocupa cu nimic altceva decît cu lucrările sale; nu şi-ar risipi forţele, aşa cum făcea studentul. La nevoie ar lucra şi noaptea, dar tot pentru birou, şi nu încape îndoială că, măcar la început, asta ar fi chiar foarte necesar, date fiind lacunele cunoştinţelor sale în materie comercială. Nu dorea decît să servească interesele acelei întreprinderi; ar îndeplini toate lucrările, chiar şi pe cele refuzate de alţi funcţionari, ca fiind nedemne de ei. In capul lui Karl roiau bunele intenţii, ca şi cum viitorul său şef ar fi fost acolo şi l-ar fi privit, dorind să-i citească totul pe chip.
Cu aceste gînduri, Karl adormi şi nimic nu-i mai tulbură somnul. Doar un scîncet al Bruneldei îi atrase atenţia; aceasta era chinuită, pesemne, de vise urîte şi se zvîrcolea în culcuşul ei.

(va urma)