Alexandr Soljenitin
Sefului de brigada îi trebuie multa slanina.
Sa duca la P.P.G. si sa-si umple si el pântecele.
Cu toate ca nu primeste pachete, el are întotdeauna slanina. Daca
cuiva din brigada îi soseste un pachet, seful îsi primeste fara întârziere
ploconul. Altfel nu se poate trai. Seful de la repartizare cerceteaza lista:
— Tiurin, ai un bolnav? Astazi ati iesit numai douazeci si trei.
— Douazeci si trei — spune Tiurin dând din cap.
Cine lipseste? Aha, Panteleev. O fi oare bolnav? Imediat brigada
începe sa sosoteasca, Panteleev, câinele, a ramas iarasi în zona. Nu-i
bolnav. L-a oprit ofiterul de la informatii. Va fi din nou batut cineva.
Îl cheama si ziua, fara nici o sfiala si chiar daca-l tine trei ore, nimeni
nu vede si nu aude nimic. Se preface ca-i bolnav si pleaca.
Întregul platou de adunare e negru de bluze. În lungul lui se târasc încet
brigazile pentru perchezitie. Suhov îsi aminti ca trebuie sa-si înnoiasca
numarul de pe pieptar.
Îsi croi drum prin viermuiala platoului si se apropie de pictor. Doi-trei
detinuti i-o luasera înainte. Se aseza Ia rând. Pentru detinut, numarul este
o adevarata nenorocire. Gardianul te vede de la distanta, iar escorta te
noteaza. Daca nu-ti înnoiesti la timp numarul, te asteapta carcera. De ce
nu ai grija de numar?
În lagar sunt trei pictori. Picteaza pentru sefi tablouri pe gratis. La
adunare ies pe rând sa scrie numere. Astazi e rândul batrânului cu barbuta
carunta.
Când îti scrie numarul pe caciula pare un preot care te miruieste. Vopseste,
vopseste si sufla în manusi. Manusi împletite de oras. Mâna întepeneste
curând. Nici numere nu mai poate desena.
Pictorul îi înnoi numarul "Sce-854" pe pieptar. Cu sfoara în mâna, fara
sa-si mai încheie bluza, Suhov alerga sa-si ajunga brigada, care se apropia
de locul unde se facea perchezitia. Brusc observa ca Cezar, din aceeasi
brigada, fumeaza. Nu fuma pipa. Fuma o tigara. Asta înseamna ca poate
sa vâneze ceva. Nu ceru direct. Se aseza cât putu mai aproape de Cezar
si-i arunca, din când în când peste umar, priviri care se voiau indiferente.
Dupa fiecare inhalatie (Cezar tragea rar, parca cuprins de beatitudine),
cercul rosu de scrum urca pe tigara micsorând-o si apropiinduse de capat.
Dar Fetiukov, sacalul, se asezase în fata lui Cezar si i se uita cu
nerusinare în gura. Ochii îi ardeau.
Suhov stia ca n-o sa-i ramâna nici un capat de tigara si nici nu vedea
posibilitatea de a face rost pâna diseara. Astepta cu încordare. Dorea
acum acest capetel mai mult decât libertatea însasi. N-ar fi putut coborî
totusi pentru el pâna unde coborâse Fetiukov. În Cezar sunt amestecate
toate natiile. E si grec si evreu si tigan. Nu mai întelegi nimic. E înca tânar
si a jucat într-un film pe care nu l-a ispravit din cauza arestarii. Are mustati
negre si dese. Nu i le-au dat jos. Asa arata în fotografia de la dosar.
— Cezar Markovici — scapa un scuipat, nemaiputându-se stapâni, Fetiukov.
Da-mi sa trag o data!
Obrazul i se înfioara de lacomie si dorinta.
Cezar ridica ploapele de pe ochii negri si se uita la Fetiukov. Într-o
vreme fumase pipa tocmai ca sa nu fie întrerupt, ca sa nu-i ceara nimeni
sa traga un fum. Nu-i parea rau de tutun, ci de gândul rupt în doua. Fuma
ca sa trezeasca în el un gând frumos si puternic si în felul acesta sa
evadeze din cercul strâmt în care se învârtea. Dar abia-si aprindea tigara
si vedea într-o multime de ochi aprinzându-se deodata aceeasi dorinta:
"Las-o s-o termin eu"! Cezar se întoarse spre Suhov si spuse:
— Ia, Ivan Denisâci! Si scoase cu degetul cel mare chistocul care
ardea tigareta de chihlimbar.
Suhov tresari (asteptase de fapt ca Cezar însusi sa-l îmbie). Schita un
gest de recunostinta si lua cu o mâna chistocul, iar cu cealalta se ajuta, sa
nu-l scape jos.
Nu se simti câtusi de putin jignit ca lui Cezar îi fusese scârba sa i-l dea
în tigareta de chihlimbar. Unul are gura curata, altul putreda. Degetele lui
batatorite nu se arsera. Suhov putea tine în ele chiar carbuni aprinsi.
Important era ca îl învinsese pe sacalul de Fetiukov si acum fuma. Curând
începu sa se friga la buze. M-m-m-m! Fumul se raspândi în trupul flamând
si se cuibari în picioare si în cap, provocându-i o stare de adevarata
euforie. Abia se cufunda în apele ei linistitoare ca în jurul sau se si auzira
strigate:
— Se confisca rufele de corp!
Asa se scurge toata viata detinutului. Suhov se obisnuise. Trebuie sa
fii cu ochii în patru ca sa nu te apuce cineva de gât. De ce sa fie luate
rufele de corp? Chiar comandantul lagarului daduse ordin? Nu, nu poate fi
asa...
Pâna la perchezitie mai ramasesera doua brigazi si cei de la 104
vazusera ca dinspre baraca administratiei venea locotenentul Volkovoi —
ofiterul cu disciplina. În treacat el striga ceva gardienilor. Gardienii, care
pâna atunci perchezitionasera oarecum de mântuiala, se înflacarara pe loc
si se aruncara asupra detinutilor ca niste fiare. Gardianul sef striga:
— Descheiati-va camasile!
Nu numai detinutii se tem de Volkovoi, ci si gardienii. Se spune ca însusi
comandantul lagarului se teme. Smecherul de dumnezeu îl
însemnase, îi daduse, un nume de familie pe cinste3. Altfel Volkovoi nu
aduce a lup. E înalt, neguros, mereu încruntat si iute ca o zvârluga. Apare
de dupa o baraca si zbiara: "De ce v-ati adunat aici?" Nu te poti ascunde
nicaieri. La început avea si o biciusca din piele rasucita, lunga de-un cot.
Batea cu ea la carcera la apelul de seara, când detinutii se îngramadeau
lânga baraca. Se furisa pe la spate si te plesnea peste gât: "De ce nu esti
în rând, hoitule?" Ca un val în reflex, multimea se retragea brusc din calea
lui iar cel lovit se apuca de gât, îsi stergea sângele si tacea. Sa nu ajunga
la carcera. Acum, nu se stie de ce, nu mai purta biciusca.
Întotdeauna când era ger, la perchezetiile obisnuite, fie ca erau seara
sau dimineata, regula era blânda: detinutul îsi desfacea vesta si tragea în
parti marginile ei de jos. Înaintau câte cinci si cinci gardieni stateau în fata
lor. Pipaiau detinutul în jurul pieptarului încheiat la toti nasturii si cercetau
cu atentie unicul buzunar admis. Acesta se gasea la genunchiul drept.
Daca simteau un obiect suspect nu-l scoteau imediat, ci întrebau alene:
"Asta ce-i"?
Ce trebuie sa cauti dimineata la un detinut? Cutite? Nu le scoate din
lagar. Dimineata trebuie sa verifici daca cineva nu are asupra lui doua-trei
kilograme de mâncare ca sa evadeze.
A fost o vreme când s-au temut atât de mult de pâine, chiar de
bucatelele de doua sute de grame, încât au dat ordin ca fiecare brigada
sa-si confectioneze o lada de lemn în care detinutii sa-si pastreze pâinea.
E greu de presupus ca au facut asta pentru ca aveau ceva de
câstigat. Au facut-o mai mult pentru a chinui oamenii, pentru a le da o
grija în plus. Musca putin din ratia ta, sa aiba un semn si pe urma pune-o
în lada. Numai ca ratiile sunt oarecum la fel, toate-s din aceeasi pâine si
tot drumul te gândesti si te chinui sa nu ti-o schimbe. Din pricina asta te
poti certa cu oricare si poti ajunge chiar la bataie. Însa într-o buna zi trei
3 Volkovoi — de la volk — lup
detinuti fugira din zona, cu un camion si sterpelira o lada.
Sefii luara atunci aminte; toate lazile au fost sparte la corpul de garda
si fiecare a început sa-si poarte iarasi ratia. Dimineata trebuie sa mai
controlezi daca sub uniforma de detinut cineva n-a îmbracat un costum
civil. Hainele civile au fost luate însa demult sub cuvânt ca vor fi înapoiate
la expirarea termenului. Dar termenul n-a expirat înca pentru nimeni în
acest lagar.
Trebuie de asemenea sa se controleze daca cineva nu are vreo
scrisoare, pe care intentioneaza s-o expedieze printr-un om din afara. A
cauta, însa, scrisori la fiecare, înseamna sa nu termini perchezitia nici
pâna la prânz. Volkovoi poruncise sa se caute ceva si gardienii îsi scoasera
repede manusile si ordonasera sa se desfaca pieptarele (în care fiecare
ascunsese caldura din baraca) si sa se descheie camasile.
Începura apoi sa verifice daca cineva nu este îmbracat contrar
dispozitiilor regulamentului. Detinutul are voie sa îmbrace numai doua
camasi. Restul — jos. Asa suna ordinul lui Volkovoi si detinutii îl
transmisera din rând în rând. Brigazile care scapasera mai înainte — ferice
de ele — se aflau lânga poarta. Câteva trecusera deja dincolo. Cele care
ramasesera trebuiau sa se dezbrace fara întârziere.
La brigada 104 Volkovoi schimba furia în marinimie.
Sa se noteze — zise — ceea ce este de prisos iar seara cei în cauza sa
se prezinte la magazie cu o nota în care sa arate cum si de ce au ascuns.
Suhov era îmbracat conform regulamentului si daca îl pipaiau bine,
sub hainele de detinut îi gaseau numai oasele si sufletul.
La Cezar notara o camasa de molton, iar la Buinovski o jiletca sau
cam asa ceva. Obisnuit cu torpiloarele sale, Buinovski striga cât îl tinea
gura:
— Nu aveti dreptul sa-i dezbracati pe oameni în ger. Nu cunoasteti
articolul noua din codul penal!
(Buinovski n-are nici trei luni de lagar). Au dreptul. Tu, fratioare, înca
nu stii.
— Nu sunteti oameni sovietici! — striga capitanul. Nu sunteti comunisti!
Volkovoi se abtinuse când Buinovski pomenise articolul noua din
codul penal. Acum însa se cutremura ca un fulger negru:
— Zece zile si zece nopti de carcera aspra!
Si încet catre seful de la repartizare:
— Diseara vei face ceea ce trebuie.
Nu le convine sa te ia la carcera dimineata. Se pierde un om la
munca. Ziua sa-si rupa salele iar seara la carcera.
Carcera se afla în partea stânga a platoului de adunare. E din piatra.
Are doua aripi. A doua a fost terminata în toamna asta. Una singura
devenise neîncapatoare. Închisoarea are optusprezece celule. Pentru
celulele individuale folosesc peretii despartitori. Întregul lagar este
construit din lemn. Numai închisoarea — din piatra.
Frigul se furiseaza hoteste sub camasa si nu mai poate fi alungat. Zadarnic
s-au înfofolit detinutii. Suhov simte ca a ajuns la capatul puterilor.
Oh, daca ar fi acum într-un pat de infirmerie sa doarma, sa doarma, sa
doarma! Nu-si doreste nimic altceva decât sa doarma si patura sa fie grea,
cât mai grea.
Detinutii pornesc spre poarta încheindu-se si legându-se din mers. Escorta
de afara striga:
— Hai! Hai!
Seful de la repartizare îi ghionteste din spate:
— Hai! Hai!
Prima poarta. Apoi rondul. Poarta a doua. Corpul de garda si
parapetele de-o parte si de alta.
— Stai! striga un gardian. Mergeti ca o turma de oi. Aliniati-va câte
cinci.
Se face ziua. Dincolo de corpul de garda arde focul escortei. Înainte
de adunare ei aprind întotdeauna focul. Sa se încalzeasca si sa numere
mai bine.
Unul dintre gardieni numara cu glas puternic si aspru:
— Întâia! A doua! A treia!
Aliniati câte cinci, merg în rânduri separate unele de altele si fie ca te
uiti înainte sau în urma vezi acelasi lucru: cinci spinari, cinci capete, zece
picioare.
Un alt gardian, un fel de controlor, sta si tace lânga un parapet.
Verifica daca numaratoarea e buna. Aceeasi îndeletnicire o are un
locotenent. El e din partea lagarului. Omul este aici mai pretios decât
aurul. Daca dispare un cap pui în loc capul tau ca sa acoperi golul. Brigada
se strânge iarasi la un loc. Acum numara sergentul escortei:
— Întâia! A doua! A treia!
Se formeaza din nou rânduri de câte cinci, distantate unul de altul.
Verifica loctiitorul sefului de garda. Apoi un alt locotenent. Acesta e de
la escorta. Dupa cum se vede, greseala este exclusa. Cine greseste, totusi,
ia loc în brigada.
Escorta e foarte numeroasa. Au înconjurat în semicercuri coloana care
se deplaseaza spre centrala termoelectrica, si-au ridicat automatele si ti le
baga în mutra. Au si câini cenusii. Un câine îsi arata dintii. Parca râde de
detinuti. Escorta e îmbracata în scurte îmblanite. Sase din ei au cojoace.
Cojoacele sunt purtate cu rândul. Se îmbraca cei care merg la posturile de
observatie. Escorta numara din nou toata coloana termocentralei.
— La rasaritul soarelui e gerul cel mai mare — anunta capitanul de
rangul doi. Pentru ca atunci e punctul culminant al gerului din timpul noptii.
Capitanului îi place grozav sa explice. Ce fel de luna este, daca-i noua,
daca-i veche; îti calculeaza asta, daca vrei, pentru oricare zi si pentru
oricare an.
Merge cu ochii deschisi, obrajii îi sunt scofâlciti, dar îndârjirea nu-i
scade. Aici, în afara lagarului, vântul bate în rafale, iar gerul creste si
musca adânc, cu salbaticie, obrazul tabacit al lui Suhov.
Curând, el îsi dadu seama ca vântul va bate din aceeasi directie tot
timpul — pâna la centrala termoelectrica — si hotarî sa-si puna cârpa de
fata. Cârpa asta se fixeaza cu doua panglici lungi.
Detinutii stiu cât de folositoare este ea la nevoie si de aceea o poarta
întotdeauna asupra lor. Suhov îsi acoperi fata pâna la ochi, apoi îsi petrecu
panglicile pe sub urechi si le lega la ceafa. Coborî dupa aceea clapa din
spate a caciulii acoperindu-si ceafa, trase pe frunte clapa din fata, îsi ridica
gulerul si îsi strânse bine, pe mijloc, bluza cu sfoara.
Numai ochii ramasesera neacoperiti. Acum totul e în regula. Pacat ca
manusile sunt proaste si din pricina asta i-au înghetat mâinile. Le scutura
si le lovi una de alta. Stia ca în curând va trebui sa le puna la spate si sa le
tina asa tot drumul.
Comandantul escortei citi "molitva" zilnica de care toti se saturasera.
— Atentiune, detinuti! În timpul deplasarii sa se respecte cu strictete
ordinea coloanei. Nu va departati, nu fugiti, nu treceti dintr-un rând în
altul, nu discutati, tineti mâinile numai la spate! Un pas la dreapta sau la
stânga se socoteste tentativa de evadare. Escorta deschide foc fara
avertisment. Cap de coloana, înainte, mars!
Conform regulamentului, în fata mergeau doi din escorta. Coloana se
înclina în fata, umerii începura sa se clatine. De o parte si de alta, la douazeci
de pasi, se afla escorta. Cei din escorta erau asezati în linie, la zece
pasi departare unul de altul.
Coloana se urni. Porni si escorta cu automatele pregatite pentru
tragere.
Nu mai ninsese de vreo saptamâna si drumul se batatorise. Parca era
asfaltat. Trecura pe lânga lagar. Vântul începu sa bata piezis. Cu mâinile la
spate si capetele aplecate, coloana mergea ca la o înmormântare.
Vedeai doar picioarele celor din fata si petecul de pamânt pe care
urma sa calci. Din când în când cineva din escorta striga: "Iu-43! Mâinile la
spate!", "Be-502! Grabeste pasul"! Apoi strigatele se raresc. Vântul arde si
spulbera zapada împiedicându-i sa vada. Ei nu au voie sa se lege cu cârpe.
Nu-i prea grozava slujba lor. Când afara e cald, cei din coloana discuta.
Poti sa strigi sau sa nu strigi la ei. Astazi, însa, toti sunt înconvoiati, se
ascund în spatele celor din fata si se lasa furati de gânduri. Gândul
detinutului! Niciodata nu-i liber si se întoarce mereu si mereu la unul si
acelasi lucru. Totul este din nou rascolit.
Oare nu vor dibui ratia din saltea?
Îl vor primi diseara la infirmerie?
Îl vor încarcera sau nu pe capitan?
De unde facuse rost de camasa lui calduroasa? De buna seama,
unsese pe careva de la magazie si primise hainele civile. Altfel de unde?
Dimineata Suhov mâncase totul rece, fara pâine si acum îi era foame.
Ca sa nu-l mai doara burta si sa nu-i mai ceara de mâncare, încerca sa uite
lagarul si începu sa se gândeasca cum va scrie el, în curând, o scrisoare acasa.
Coloana trecu pe lânga o întreprindere de prelucrare a lemnului construita
de detinuti, pe lânga un cartier de locuinte (baracile fusesera construite
tot de detinuti, dar erau locuite de oameni liberi) si pe lânga clubul
nou (îl construisera tot detinutii, însa la filme mergeau numai cel aflati în
libertate). Apoi iesira în stepa fara capat, în întâmpinarea vântului si a
rasaritului care înrosea cerul. O zapada curata si subtire se întindea cât
vedeai cu ochii la stânga si la dreapa. Stepa era pustie si nicaieri nu se
zarea nici un copacel.
Începuse un an nou — anul '51. Suhov avea dreptul sa scrie în acest
an doua scrisori. Ultima o trimisese în iulie, iar raspunsul îl primise în
octombrie. La Ust-Ijma era o alta rânduiala. Puteai sa scrii în fiecare luna.
Dar ca puteai sa scrii în scrisoare? Nici atunci nu scria mai des decât
acum.
Suhov plecase de acasa la 23 iunie 1941. Era duminica, oamenii se întorceau
din Poloninia, de la liturghie si vorbeau ca s-a pornit razboiul.
Stirea fusese aflata de posta din Poloninia. Pe vremea aceea, la
Temgheniov nimeni nu avea radio. Acum se scrie ca în fiecare casa rasuna
radioul cu cablu. Sa scrii acasa înseamna, de fapt, sa faci doau aluzii. Nu
poti scrie nici în ce brigada lucrezi si nici ce fel de sef de brigada e Andrei
Prokofievici Tiurin. Acum ai mai multe de vorbit cu Kilgas, letonul, decât cu
cei de acasa.
Ei îti scriu tot de doua ori pe an si nici tu nu poti afla nimic despre
viata lor. Cica a fost numit un nou presedinte de colhoz. În fiecare an e
ales un presedinte nou. Colhozul s-a marit. Si mai înainte îl mareau si pe
urma iarasi îl farâmitau. Celor care nu-si îndeplinesc norma la zile munca li
se micsoreaza lotul în folosinta pâna la cinsprezece la suta. Unora li se taie
parcela chiar pâna sub casa. Nevasta îi scria un lucru pe care Suhov nu-l
putea întelege în ruptul capului: de la razboi încoace populatia colhozului
n-a sporit cu nici un suflet. Toti baietii si toate fetele se pricep sa
gaseasca, într-un fel sau altul, o portita de scapare si pleaca pe capete la
oras, în fabrici sau la exploatarile de turba. Jumatate din barbati nu s-au
mai întors din razboi, iar pe cei care s-au întors nu-i intereseaza colhozul.
Traiesc acasa si lucreaza prin alte parti.
Singurii barbati din colhoz sunt brigadierul Zahar Vasilici si dulgherul
Tihron de 84 de ani, care s-a însurat nu de mult si are deja copii. Femeile
duc colhozul. Aceleasi din 1930. Suhov nu întelege în nici un chip: traiesc
acasa si lucreaza în alta parte. Vazuse multe în viata lui, fusese si taran individual
si colhoznic, dar tarani care sa nu munceasca în satul lor nu
vazuse înca si nici nu putea sa admita una ca asta. O fi vorba de ocupatii
sezoniere? Dar cu secerisul cum stau lucrurile?
Nevasta i-a scris ca s-au lasat de mult de ocupatiile sezoniere. Nu se
mai ocupa nimeni nici cu dulgheritul. În dulgherit locurile lor erau vestite.
Nici cosuri de nuiele nu mai împletesc. Nimeni nu mai are nevoie, acum,
de asta. Exista, totusi, o îndeletnicire noua si usoara — pictarea
covoarelor. Cineva a adus din razboi modele si cu timpul s-au ivit o
multime de mesteri vopsitori. Ei nu lucreaza nicaieri, ajuta colhozul o
singura luna pe an, la seceris si la cules, iar pentru celelalte unsprezece
luni capata adeverinte ca sunt învoiti pentru treburile lor si nu au obligatii
neîndeplinite. Umbla prin toata tara si zboara chiar cu avioanele caci îsi
pretuiesc timpul, asa aduna bani, nu gluma. Multe mii. Pretutindeni
vopsesc covoare. Costa cinzeci de ruble de vopsit un covor pe orice pânza
veche de cearceaf care li se da. Ca sa pictezi un covor din acesta îsi
trebuie cam un ceas, nu mai mult.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu