Abis (22)

Colin Forbes

NOTA AUTORULUI
Toate personajele înfăţişate sunt creaţii ale imaginaţiei autorului şi nu au nici o legătură cu vreo persoană în viaţă. De asemenea, mi-am luat libertatea de a face modificări în geografia regiunii Dorset, creând un vârf care nu există, Lyman's Tout. La fel am procedat şi în Elveţia şi am inventat un munte, Kellerhorn, şi alte două zone - Col du Lemac şi Col de Roc.


Eve era foarte agitată pentru că era închisă în vilă. Brazii dăduse ordin clar ca ea să nu părăsească clădirea. Nu mai fusese la Berna şi ardea de nerăbdare să iasă şi să arunce o privire prin magazine. În plus, cei cinci mii de franci pe care îi scosese de la Craig îi ardeau geanta. Când Eve avea bani, îi cheltuia. Şi avea şi nişte veşti interesante să-i spună lui Brazii - că-i localizase pe Paula Grey şi pe Philip pe Kochergasse.
Tocmai se gândea la asta, când sună telefonul. Fugi la el, curioasă să afle ce se întâmplă.
- Tu eşti, Eve? Bine. Brazii la telefon, vorbesc de la o staţie de benzină. Nu, la naiba! E un service. Americanii nu sunt în stare să vorbească corect engleză ca să-şi salveze viaţa.
- Cu ce pot să te-ajut?
- Suie-te în maşină cu tot cu valiză. Du-te urgent la Zurich. Am sunat în prealabil şi ţi-am rezervat o cameră la Baur-en-Viile. E pe Bahnhofstrasse, lângă...
- Ştiu unde e. Am mai fost la Zurich.
- Atunci, te rog s-o iei din loc. Mă grăbesc. Rămâi în camera de la Baur-en-Viile de îndată ce ajungi. Ne vedem acolo...
Brazii închise. Stai în camera ta de hotel... „Ar vrea el", gândi Eve, grăbindu-se spre dormitorul ei ca să-şi facă valiza. „Bahnhofstrasse, sosesc!" Toate magazinele acelea minunate...
- Mă întreb dacă l-am omorât pe nenorocitul ăla, acolo, pe alee. reflectă Paula cu voce tare.
Cu Philip la volan, mergeau pe o autostradă principală, după ce părăsiseră Berna cu o jumătate de oră mai devreme. Ningea constant, şi depăşiseră câteva pluguri de zăpadă care menţineau şoseaua accesibilă. Philip se uită la Paula şi spuse cu fermitate:
- Nu, nu l-ai ucis. M-am oprit înainte s-o iau după tine şi i-am verificat pulsul la carotidă. Era normal. Şi dacă l-ai fi omorât? Era el... sau eram eu... fii sigură că m-ar fi dat gata cu cuţitul ăla lung. Atunci, cum te-ai fi simţit... dacă nu te-ai fi mişcat destul de repede? Gândeşte-te la asta.
Fu rândul Paulei să se uite la Philip, care îşi întorsese faţa şi se concentra asupra drumului. În acel moment, nu mai era în plasa lui Eve, o femeie rea, după părerea Paulei. Deşi nu avea nici o îndoială că durerea pentru fosta lui soţie, Jean, era încă puternică în sufletul lui, era complet stăpân pe sentimentele şi gândurile sale. Paula îşi aminti ce-i spusese Tweed.
- În cele din urmă, Philip va trebui să-şi rezolve problema singur. Nici unul dintre noi n-a avut o experienţă atât de îngrozitoare, aşa că nici unul dintre noi n-are de unde să ştie cum trebuie să fie...
Tweed zbură la Zurich împreună cu Newman, care stătea în avion lângă el. Le ordonase, lui Butler şi lui Nield, aflaţi la bordul aceluiaşi avion, să călătorească separat, ca şi cum n-ar avea nimic de-a face cu el.
- Problema e, îi explică el lui Newman, în timp ce se aflau în aer, că, după câte spune Archie, Brazii are o listă incompletă a echipei noastre. Ştie de Paula, de tine, de Bill Franklin, ca posibil membru, darnu ştie de Philip, de Butler sau de Nield, aşa că e bine s-o lăsăm aşa. Şi nici despre Marler nu ştie.
- Singurii care ar fi putut să-l informeze despre şederea noastră în Dorset sunt Eve, Kent sau însuşi Franklin.
- Nu, Franklin nu, sublinie Tweed. Nu cred c-ar fi putut să se pună pe listă, nici măcar ca posibil membru. Sunt doar curios de ce e Brazii atât de nerăbdător să facă o listă.
- Mie mi se pare o listă neagră, zise calm Newman. Ceva după care să se ia domnul Craig. Sau poate Năluca.
- Mă întreb pe unde-o fi Năluca, se gândi Tweed, în timp ce avionul începuse să coboare spre aeroportul Kloten din Zurich.

Keith Kent îşi conducea cu viteză Audi-ul închiriat pe autostrada de la Geneva spre Zurich, cu fereastra deschisă... era un fanatic al aerului curat. Bine înfăşurat într-un fular care Îl proteja de frig, fluiera pentru sine o melodie, în timp ce depăşea camioane imense.
Asculta o casetă cu Sade, cântăreaţa de muzică pop. Aceasta avea o voce dulce, ispititoare, care se potrivea foarte bine cu starea lui optimistă. Câştiga din nou bani, ceea ce îi crea întotdeauna un sentiment cât se poate de satisfăcător. Poate o să-şi cumpere un costum din acelea foarte scumpe, made în Germany, de pe Bahnhofstrasse. Germanii deveniseră croitori superbi.
Kent plecase din Geneva devreme şi se îndrepta spre Banca Zurcher Kredit din Talstrasse, stradă care era paralelă cu Bahnhofstrasse. Foarte convenabil. Depăşea un Mercedes sport, când îşi aruncă o privire pe lateral. La volanul celeilalte maşini, singură, se afla o blondă superbă. El îi zâmbi şi-i făcu cu mâna. Ea îi zâmbi la rândul ei... Kent era un bărbat arătos şi atrăgător pentru sexul opus.
„Păcat că nu suntem în Zurich, prinşi în trafic, se gândi el. Aş fi putut s-o conving să ia cina cu mine." Cu un dezvoltat simţ de observaţie, îi văzuse mâna stângă de pe volan pe care nu purta nici un inel.
Kent era întotdeauna foarte atent să nu se încurce cu femei măritate. Nu era atât o chestiune de etică... dar când era un soţ la mijloc, totul putea să devină extrem de încurcat.
Ajunse la Zurich la ora prânzului, micşoră viteza când intră pe Talstrasse, unde nu era prea mare aglomeraţie, rămase cu privirea fixată într-un anumit punct, încetini şi mai mult, rămânând în continuare cu privirea fixată în acelaşi loc. În faţă la Banca Zurcher Kredit se oprise un Mercedes negru, lung, cu geamurile lângă un aparat de taxare de culoarea chihlimbarului.
Kent opri lângă un aparat liber, rămase nemişcat pe locul lui, cu faţa în mâini. O siluetă înaltă, impunătoare, ieşi din limuzină, se opri şi îşi
îndreptă spatele într-o manieră desăvârşită, apoi se îndreptă spre bancă, fu salutat de un bărbat îmbrăcat într-un costum negru şi cei doi bărbaţi intrară în clădire.
Mintea lui Kent lucră cu rapiditate. Nu era nici o îndoială. Bărbatul care intrase în bancă era Leopold Brazii. Ultimul om din lume pe care s-ar fi aşteptat să-l vadă întorcându-se la banca asta.
Având grijă să nu apară vreun supraveghetor de parcare, Kent se gândi la evenimente anterioare, petrecute pe vremea când se aflase că obligaţiunile la purtător, presupuse ca fiind capitalul total al băncii, dispăruseră. Uciderea preşedintelui băncii. Nu, ăsta nu era un lucru asupra căruia să insişti.
Când se scurseseră informaţiile despre obligaţiunile dispărute, Zurich-ul fusese zdruncinat din temelii. Oraşul fusese în pragul unei panici generale, ajungându-se la discuţii despre un consorţiu format din toate băncile mari pentru salvarea băncii Zurcher, urmate de constatarea că sucursalele sale deţineau fonduri mai mult decât suficiente pentru a păstra banca solvabilă.
Brazii fusese consultant al acestei bănci, director neexecutiv. Deşi felul în care obţinuse ultima poziţie Îl depăşea pe Kent... legea elveţiană era foarte strictă şi spunea că numai cetăţenii elveţieni, născuţi în Elveţia, puteau fi directori de bancă, de orice fel.
„Va trebui să-mi amân vizita, cât timp Brazii e înăuntru", îşi zise Kent.
Un taxi opri în faţa maşinii lui Kent şi o doamnă foarte bătrână se dădu jos încet. Şoferul apăru prin faţa vehiculului, cărând o valiză imensă cu ambele mâini. Pasagera sa îi dădu nişte bani. Şoferul se uită la bani, făcu un gest dispreţuitor, se sui la volan şi plecă. Doamna cea în vârstă se uită în jur cu o expresie tulburată. Kent sări din maşină şi-i vorbi în germană:
- Vă îngrijorează ceva?
- Valiza mea. E foarte grea. I-am spus şoferului că stau la etajul al treilea al acestei clădiri. Cum o să-mi duc valiza până la apartamentul meu?
- Etajul al treilea? Simplu. Veniţi după mine, aşa încet cum mergeţi dumneavoastră. Nu trebuie să vă grăbiţi...
Ridică valiza care i se păru plină cu blocuri de ciment. Zvelt cum era, Kent urcă scările în fugă, trăgând după el valiza închisă la culoare, fără să se oprească. Stătu apoi minute întregi până ce apăru şi bătrâna doamnă cu o cheie în mână. Descuie o uşă şi Kent intră după ea cu imensa valiză. Îi dădu drumul pe un divan, unde îi arătase ea. În apartament mirosea a mucegai, iar mobila veche şi demodată Îl umplea până la refuz. Bătrâna doamnă se cufundă într-un fotoliu şi se uită la el fără nici o urmă de căldură.

- Acum mai bine-ai pleca, zise ea.
- Am plecat. E totul bine?
- Du-te. Acum...
Coborî în fugă scările mohorâte de piatră, întrebându-se dacă nu cumva primise o amendă pentru că parcase fără să pună bani în aparatul de taxat. Strada era goală - cu excepţia limuzinei parcate în faţa băncii. Şoferul, un bărbat tuciuriu, ştergea parbrizul. Ceea ce Îl impresionase pe Kent era faptul că, în loc să-l aştepte pe şofer să-i deschidă uşa de la maşină, procedura normală pentru cei care se considerau ca făcând parte din elită, Brazii ieşise singur din maşină.
Reîntorcându-se în maşina lui, Kent îşi îndoi mâna cu care dusese valiza. Nici o durere. Kent nu era numai
puternic, ci şi în formă. Demară şi merse prin oraş pe un drum ocolit, cu sens unic. În cele din urmă, parcă în
garajul subteran de la Globus, marele magazin universal aflat pe Bahnhofstrasse, aproape de capăt.
Simţind nevoia să-şi dezmorţească picioarele după călătoria de la Geneva, merse pe jos spre Bahnhofplatz,
marele scuar din faţa staţiei principale. Coborî cu scara rulantă în Shopville, Îl traversă şi luă o altă scară ca să
urce în gara mare.
îşi cumpără un pahar de carton cu cafea de la o tarabă şi o luă ca s-o bea afară. Aici era un trafic permanent, maşini multe, plus tramvaiele mari şi albastre ale Zurich-ului care huruiau în toate direcţiile. Dincolo de scuar era hotelul Schweizerhof.
Îşi bea cafeaua când brusc se opri şi rămase cu ochii holbaţi. Un taxi se opri în faţa hotelului Schweizerhof. Din el coborâră Tweed şi Newman.
Ceea ce Îl aştepta pe Tweed la sosirea în hotel nu era nicidecum pacea şi liniştea pe care le anticipase înainte de întâlnirea cu Brazii. De-abia intră în hol împreună cu Newman, că un bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum închis, cu părul grizonant, ochi verzi, o mustaţă căruntă şi o expresie morocănoasă, sări dintr-un fotoliu şi veni spre ei. Arthur Beck, de la Poliţia Federală.
- Tweed, trebuie să vorbesc cu tine acum. Şi cu tine, Newman. Am rezervat o cameră unde o să avem linişte. Pe
aici.
- Sper că tu plăteşti camera, zise Tweed zeflemitor.
- Poliţia nu plăteşte nimic, i-o întoarse Beck când intrau în lift, apoi apăsă pe un buton. - Ar fi trebuit să ne trecem în registru, remarcă Tweed.
- Recepţionerul vă ştie bine.
- La naiba! zise Newman scurt, iritat de maniera nepoliticoasă a lui Beck. N-am mâncat de prânz şi mi-e foame. - Asta va trebui să aştepte.
Beck avea o cheie în mână. După ce ieşi din lift, se duse la o uşă, o descuie şi-i aşteptă pe ceilalţi să intre. - Puteţi să staţi jos. Ar fi mai bine.
- Oricum, aveam de gând să m-aşez, zise Tweed după ce-şi scoase paltonul şi se lăsă într-un fotoliu. Se uită la Newman. Simte-te ca acasă. Ce drăguţ din partea lui Arthur să aranjeze atâta confort pentru noi.
Beck luă un scaun de sub o masă, Îl puse în faţa lui Tweed şi a lui Newman, care ocupase şi el un fotoliu. Îl încălecă cu picioarele lui lungi, îşi odihni coatele pe spătarul lui, se uită la ei şi nu spuse nimic.
Tweed şi Newman, care ştiau tactica poliţiei, se abţinură să spună vreun cuvânt. În cele din urmă, Beck vorbi, uitându-se fix la Tweed:
- Aveai câţiva oameni azi-dimineaţă la Berna?
- După câte ştiu eu, nu, răspunse sincer Tweed. De ce?
- Cunoşti un criminal pe nume Marco? Se descurcă bine cu cuţitul.
- Nu.
- Am primit un telefon anonim, de la un bărbat, la sediul meu central din Berna. M-a informat că venea pe o alee care cobora din Munstergasse şi a dat peste un bărbat întins în zăpadă. Bărbatul a vrut să scoată un cuţit, aşa că cel care mi-a telefonat l-a lovit în cap. Victima era Marco. Vă trezeşte vreo amintire?
- S-a trezit vreuna din amintirile tale? Îl întrebă Tweed pe Newman.
- Ascultaţi, zise Beck nervos, Marco n-are nimic. I-au dat drumul imediat după ce l-am dus noi la urgenţă, darnu-mi place violenţa chiar în pragul meu.

- Atunci, mută-ţi pragul, glumi Newman.
- Situaţia de faţă nu mă face să râd, Îl repezi Beck. Elveţia ar trebui să fie o ţară liniştită. Noaptea trecută, la Geneva, s-au tras focuri de armă, avem morţi. Sunt şase cadavre la morgă. Plus încă o crimă ciudată de care tocmai am aflat... tot în Geneva.
- Ce e ciudat la crima asta? întrebă Tweed.
- Este vorba de un traficant de arme dezgustător. Un bărbat pe nume Rico Sava. Tăcu. Avea gâtul rupt. - Năluca? întrebă Tweed încet.
- Are toate caracteristicile lui. Cu ăsta sunt şapte cadavre. Şi-acum tipul ăsta, Marco, din Berna. Zâmbi. Şi cu asta, basta.
- Basta, ce? întrebă Newman.
- V-am pus pe amândoi la curent, m-am acoperit. În caz că vreo persoană influentă - vreun prieten de-al lui
Brazii - mă întreabă de voi. Întregul fel de a fi al lui Beck se schimbase. Se ridică, întoarse scaunul şi se aşeză
normal pe el. Mai e ceva despre ce ar trebui să ştiţi şi voi. Nu pot dovedi că lucrează pentru Leopold Brazii, dar
ştiu că aşa e.
- Cine? întrebă Tweed încet.
- O armată întreagă de duri, care s-au deghizat în schiori, veniţi la Geneva din Franţa. S-au împărţit în grupuri şi s-au suit în mai multe trenuri care o luau spre est, îndreptându-se spre Valais. Dumnezeu ştie ce caută acolo, în zona aceea. Sezonul e aproape pe sfârşite... pantele sunt periculoase şi există pericolul avalanşelor. Totuşi, au plecat într-acolo, ca o mică invazie. Beck se ridică şi întinse mâna. Le strânse călduros pe cele întinse de Tweed şi de Newman. De ce nu mergeţi să luaţi un prânz pe cinste? Cel puţin, în Zurich e linişte. Apropo, în următoarele zile mă găsiţi la sediul central al poliţiei din Zurich. Ştiţi unde e... aproape de hotelul ăsta, trece râul Limmat prin faţa lui. Tăcu. Aveţi grijă. Acum ştim că Năluca s-a întors.

Tweed şi Newman terminaseră un prânz excelent în confortabila atmosferă a sălii de mese situate la primul etaj al hotelului Schweizerhof. Ca întotdeauna, de fiecare dată când vizita oraşul, Tweed se răsfăţase şi comandase escalop Zurichoise.
- Hai să mergem să ne plimbăm, sugeră Newman. O plimbare liniştită va fi bine-venită după prima parte a întâlnirii cu Beck.
- Are şi el problemele lui, replică Tweed în timp ce intrau pe o stradă laterală faţă de Bahnhofplatz. Ceea ce nu ne ajută pe noi. De fiecare dată, când am mai fost aici, a fost în stare să ne ofere tot sprijinul său. Va trebui să ne descurcăm singuri.
Treceau pe lângă o uşă laterală care ducea în Hummer Bar, unul dintre restaurantele din hotelul Gotthard. Newman se opri.
- Aş putea să intru să văd dacă au venit Marler, Butler şi Nield.
- Ştim că Butler şi Nield au ajuns, spuse Tweed, continuând să meargă. Au venit cu avionul nostru. Marler trebuie să vină de la Geneva.
- Ştiu. Nu uitasem de Butler şi de Nield, darn-am vrea să umble haihui şi să cerceteze oraşul înainte să ne întâlnim noi cu Brazii. Cel puţin, tu nu vrei aşa ceva.
- Nu, nu vreau...
Ninsoarea se oprise în timp ce mâncau de prânz; o luară pe o altă stradă care ieşea în Bahnhofstrasse şi pe care nu circulau maşini, din cauza tramvaielor. Pe când intrau din nou în Bahnhofplatz, Newman se opri şi-l apucă pe Tweed de braţ.
- Uite. Paula şi Philip tocmai au ajuns pe jos... intră în Schweizerhof. Şi apropo, ai procedat bine menţionând
numele hotelului la telefon, când ai vorbit din Londra cu Paula la Hotel des Bergues? Linia trecea prin centrala
hotelului.
- Sunt mai multe Schweizerhof-uri în Elveţia, îi aminti Tweed. De exemplu, în Berna e unul mare. Şi n-am zis Zurich... Paula ştia despre ce vorbesc. Ce mai e acum?

Newman Îl înşfăcase din nou de braţ. Rămaseră nemişcaţi în timp ce Newman privi uimit spre capătul celălalt al scuarului, în faţa staţiei principale.
- Volvo-ul ăla mare. Pe locul pasagerului, în faţă, stă Craig. Şi mai sunt trei şmecheri în maşină. Încă mai crezi că nu ai nevoie de protecţie?
Stăteau aproape de marginea trotuarului, Newman în faţă. Volvo-ul continua să se învârtă încet în jurul scuarului şi trecu la fel de încet prin faţa intrării hotelului Schweizerhof. Craig stătea acum lângă trotuar. Maşina aproape opri în dreptul lui Newman.
Craig rânji şi deschise uşa brusc, ca să-l dărâme pe Newman. Newman apucă mânerul şi împinse uşa înapoi cu toată puterea. Văzu faţa lui Craig crispându-se într-o expresie de durere. Uşa îi izbise umărul. Îl fixă pe Newman cu ură, apoi maşina plecă mai departe.
- Nu-mi pasă ce spui, zise Newman, preluând controlul, dar eu mă duc înapoi la Gotthard, să schimb câteva cuvinte cu oamenii noştri.
înainte ca Tweed să protesteze, Newman dispăruse.
Când Tweed intră în hol, Philip şi Paula se semnaseră în registru, iar un hamal le dusese bagajele la lift şi dispăruse. Uşurat s-o vadă, Tweed o sărută pe Paula pe obraz.
- Noi am mâncat de prânz. Adică Bob şi cu mine.
- Nu v-aţi desfăcut valizele mai întâi? întrebă Paula.
- Ei bine, nu, recunoscu Tweed. Ni le-a dus sus un hamal, iar noi ne-am dus direct în sala de mese.
- Ar fi trebuit să mergeţi mai întâi în cameră, Îl mustră ea. Cel puţin, să vă deschideţi valizele, să vă scoateţi hainele şi să le puneţi pe umeraşe. Totul o să fie şifonat.
- Pe asta insista întotdeauna Jean, îşi aminti Philip. Tweed, trebuie să vorbesc cu tine. E urgent. - Mi-e foame, zise Paula.
- Du-te şi mănâncă, vin şi eu mai târziu, îi spuse Philip când intrau în lift.
Tweed Îl însoţi pe Philip la el în cameră în timp ce Paula o luase în cealaltă direcţie a coridorului, spre camera ei. Ajunşi în dormitorul de unde se vedea Bahnhofplatz, Philip începu să despacheteze repede, în timp ce vorbea cu Tweed, care se aşezase într-un fotoliu.
- Ne-am întâlnit cu Archie la Berna... Începu el, apoi Îl informă pe Tweed despre tot ce se întâmplase acolo. După ce termină de povestit experienţa lor cu Bill Franklin şi cu individul de pe alee, se întoarse spre Tweed. N-
am scos totul, pentru că plec în curând, singur.
- Chiar aşa? Pot să întreb de ce şi unde? întrebă Tweed cu o urmă de duritate în voce.
- Ultimele cuvinte ale lui Archie au fost că n-ar trebui să-l scăpăm din vedere pe Anton Marchat, care se pare că
locuieşte în Valais. La Sion. Archie mi-a dat adresa lui Marchat. Am auzit la radio, când veneam încoace, că
toate trecătorile de la munte sunt încă închise. Aşa că o să dau înapoi maşina închiriată şi-o să iau un tren până
la Geneva.
- De ce Geneva? Poţi să prinzi un expres care merge într-acolo din staţia Lausanne.
- Nu, din Geneva, zise Philip încăpăţânat. Acolo o să pot lua expresul chiar din staţia de plecare... astfel, o să văd cine se mai suie în el. Dacă sunt urmărit, vreau să ştiu cine umblă după mine... ca să pot să mă ocup de ei mai târziu. Nu vreau să-i spui Paulei până nu plec. O să încerce să vină cu mine.
Philip privi hainele pe care le pusese pe umeraşe, clipi, se duse la fereastră şi se uită afară, cu spatele la Tweed şi cu mâinile în buzunarele de la pantaloni. Tweed îşi dădu seama că e supărat. Amintiri. Se gândea la vremurile când călătorea împreună cu Jean. Philip îşi suflă gălăgios nasul.
Tweed era în încurcătură. Instinctul îi spunea să-i ordone lui Philip să rămână în Zurich, unde dispunea de compania şi de protecţia prietenilor săi. Dacă ar fi făcut asta, Philip s-ar fi gândit imediat că Tweed Îl cocoloşea, că n-avea încă încredere în el să-l lase să plece singur din cauza instabilităţii sale emoţionale. „Trebuie să-l las să se ducă", se gândi el.
- Philip, zise el când omul lui se întoarse de la fereastră cu buzele strânse. Am primit o informaţie de la Beck, şeful Poliţiei Federale, de care cred c-ar trebui să afli şi tu...
îi explică ce-i spusese Beck, lui şi lui Newman, despre afluxul de falşi turişti din Geneva. Despre cum aceştia se suiseră în expresurile care mergeau spre est, cu destinaţia finală Milano, dar trecând şi prin Valais.

- Asta era, exclamă Philip, încă o referinţă la Valais. Până acum, Archie s-a dovedit un informator de încredere. Marler nu l-ar folosi dacă n-ar fi unul de primă mână.
- Da, încuviinţă Tweed. Mai bine ţi-aş da toate datele pe care le avem şi noi.
îi aminti succint opinia profesorului Grogarty asupra listei de savanţi dispăruţi; teoria sa referitoare la ceea ce ar putea fi folosită o asemenea echipă de astfel de savanţi de primă mână; despre telefoanele lui Lasalle de la Paris, satelitul lansat de Ariane din Guyana Franceză, fotografiile satelitului înainte de lansare, pe care le examinase Grogarty, concluziile lui.
- Tot nu pot să-mi imaginez ce importanţă poate avea Valais-ul, gândi Tweed cu voce tare. E o zonă sălbatică, pustie, nu e nimic acolo.
- Sau, poate, zise Philip, gândindu-mă la ceea ce mi-ai spus tu, acolo se află staţia de control de la sol al satelitului ăstuia care se pare că îngrijorează atâta lume.
Când intră în hotelul Gotthard şi întrebă de Marler, lui Newman i se dădu numărul unei camere. Uşa fu deschisă cu precauţie de robustul Butler, deşi Newman bătuse cu semnalul cunoscut. Ajuns înăuntru, Newman înţelese precauţia.
- Bine aţi venit în depozitul de arme, zise Marler, care arăta atât de bine, de parcă ar fi fost fardat.
Patul dublu fusese acoperit cu o pânză pe care era împrăştiat conţinutul celor doi saci mari. Newman rămase cu ochii holbaţi.
- Te pregăteşti să începi un mic război? întrebă el.
- Aceeaşi întrebare mi-a pus şi Rico Sava, spuse Marler, zâmbind. Expresia lui Newman deveni impenetrabilă. Îşi dădu seama că Marler nu aflase vestea morţii lui Rico Sava de mâinile Nălucii. Iar Marler Îl plăcuse pe Sava. „Veştile proaste pot aştepta", hotărî el.
Aranjat pe pânză, se găsea un bogat sortiment de pistoale cu gaze lacrimogene, cu multe capsule de rezervă, un Smith & Wesson .38, revolver special cu muniţie, cinci Walther-e 7.65 automate, cu o rezervă
serioasă de încărcătoare, un mare număr de grenade, atât petarde, cât şi din cele obişnuite, o cantitate generoasă de bombe cu fum, un Browning .32 automat pentru Paula, câteva binocluri mici de mare putere şi o puşcă Armalite, arma favorită a lui Marler.
- Cum naiba ai cărat toate astea aici, în siguranţă? Dacă ai fi fost oprit de o patrulă rutieră? Bănuiesc c-ai venit cu maşina!
- Da. Şi patrula ar fi văzut asta. Marler ridică cei doi saci care aveau fermoarul tras. Din ambii saci, pe la unul din capete ieşea muchia unei patine. Mă îndoiesc că m-ar mai fi întrebat ceva dacă ar fi văzut astea, zise Marler. Şi dacă ar fi făcut-o, le-aş fi spus că e echipamentul pentru o petrecere care are loc sus, la munte.
- Deşteaptă mişcare. Când o să-ţi povestesc ce s-a întâmplat când mă plimbam cu Tweed în acest oraş al păcii, nu de mult, cred c-o să te foloseşti de pistoalele alea cu gaze...
Câteva minute mai târziu, Newman era echipat cu un Smith & Wesson într-un toc de şold pe care i-l fixase Marler. În interiorul masivei haine de velur mai ascunsese un pistol cu gaze lacrimogene, aşa cum făcuseră şi ceilalţi. Marler îi mai dădu un mic sac de pânză în care se mai găseau alte arme.
- Mă întorc la Schweizerhof, anunţă el. Şi, Marler, cred c-ar fi bine dacă l-ai lua pe Butler şi v-aţi învârti prin Bahnhofplatz, ca să asiguraţi spatele. Se întoarse către Nield care stătea într-un fotoliu şi fuma o ţigară, fără să spună nimic. Pete, tu stai aici, ca rezervă. Dacă vrei să mai arunci o privire prin Bahnhofplatz din când în când, asta tu hotărăşti...

Eve, după instrucţiunile lui Brazii, sosise la hotelul Baur-en-Ville. situat lângă Parade-Platz, cam la jumătatea
drumului spre Bahnhofplatz, înainte să ajungă la Zurichsee, lacul Zurich. Luxosul hotel îi plăcu. După ce îşi
desfăcu valiza, bău câteva pahare cu votcă din sticla pe care o comandase prin serviciul la cameră şi se simţi
plictisită.
În ciuda instrucţiunilor lui Brazii, ieşi pe Bahnhofstrasse, ascunzându-şi părul negru sub un şal. Cu perechea de ochelari fumurii şi cu şalul era complet transformată. Îşi pierdu timpul holbându-se în vitrinele magazinelor, la bijuterii, ceasuri sau haine scumpe.

În cele din urmă, îşi cumpără o haină şi o fustă asortate, aurii. Costul celor două îi mâncă aproape toţi cei cinci mii de franci pe care îi
scosese de la Craig. Cu geanta de cumpărături pe umăr, o luă încet spre Bahnhofplatz. „Trebuie să mai fac rost de nişte bani de la cineva", se gândea ea.
Generosul salariu cu care o plătise Brazii dispăruse în câteva zile pe haine şi pe cosmetice. Se plimba încet, când aproape se opri, dar se forţă să meargă în continuare cu un pas calm. Newman tocmai ieşise din hotelul Gotthard cu un mic sac de voiaj.
„Deci, am noroc", îşi zise. „La naiba cu domnul Brazii şi cu rutina lui de stat în hotel. Îmi miroase a bani..."
Îl urmări pe Newman până ce acesta coti în Bahnhofplatz şi Îl văzu intrând în Schweizerhof.
În capătul celălalt al scuarului, stând chiar în staţie, Keith Kent mesteca un sendviş, apoi se opri şi se pregătea să ia o altă îmbucătură.
Îl văzu pe Newman apărând, mergând repede şi dispărând în Schweizerhof, darceea ce îi atrase atenţia fu o femeie cu un batic pe cap care părea că se plimbă, până ajunse la colţ, unde se opri ca să se uite după Newman care intra în hotel.
Keith Kent se antrenase să fie un observator de elită. Era ceva în mişcările acelei femei care îi spuneau că Îl urmăreşte pe Newman. Aceasta rămase în colţ, îşi aranjă baticul, când o rafală mai puternică de vânt o ajunse şi îi smulse baticul din cap; femeia făcu o mişcare rapidă şi reuşi să-l prindă. Dar, preţ de câteva clipe, capul îi fu complet descoperit. Kent se uită la părul ei negru, aranjat să stea lipit de cap, ca un coif.
„Ceva se întâmplă aici", îşi zise pentru sine. Newman vorbi cu recepţionerul din hol.
- Domnişoara Grey e în sala de mese, i se spuse. Domnul Tweed e încă sus. A urcat cu un prieten.
- Domnul Cardon cumva?
- Da, domnule.
- Am uitat numerele de la camerele lor...
Recepţionerul le căută şi i le dădu pe amândouă. La etajul al doilea, Newman încercă mai întâi la camera lui Tweed şi apăsă pe butonul de la sonerie. Dacă văzu că nu i se răspunde, se întoarse la camera lui Philip. Tweed întredeschise uşa, apoi o deschise larg.
- Ce fac ceilalţi? întrebă el. Au ajuns toţi? Ce ai în sacul ăla pe care nu Îl aveai când ne-am despărţit? - Philip pleacă undeva? întrebă Newman.
Puse această întrebare pentru că Philip era îmbrăcat ca să iasă şi tocmai îşi luase valiza. Tweed îi făcu semn lui Newman să stea jos.
- Da, zise el. Philip se duce la Geneva cu trenul şi de acolo cu un expres până la Sion, în Valais. Crede c-ar trebui să-i facă o vizită lui Anton Marchat, de vreme ce Archie a cerut atât de insistent ca Marchat să fie contactat. - De către tine? întrebă Newman.
- Da. De ce nu? întrebă, la rândul lui, agresiv Philip.
- O simplă întrebare, la care mi-ai răspuns. Eşti înarmat? Din câte am auzit, Valais-ul e un loc foarte singuratic. - Am un Walther, mulţumesc.
- Mai ia unul, cu muniţie de rezervă. Newman îşi deschise sacul. Tăcu până ce Philip luă ceea ce îi oferea el. Dacă dai de necaz, petardele îţi pot fi de mare ajutor.
Scoase câteva pe care Marler le mai înfăşurase într-un strat de polietilenă. Philip îşi desfăcu valiza, ascunse, cu grijă, petardele printre haine, închise valiza şi se uită la Newman.
- Îţi sunt recunoscător, Bob.
- Poţi, în vreun fel, să iei legătura cu noi? Îl întrebă Newman.
- Da. Tweed o înştiinţează pe Monica de orice loc unde s-ar putea afla. Îi lasă un număr de telefon. Tot ce am de făcut e s-o sun pe Monica pentru a obţine numărul.
- Atunci eşti organizat. Noroc.
- Şi vouă...
Tweed aşteptă până când Philip ieşi din cameră înainte să-i spună lui Newman: - Să ne-ajute Dumnezeu să-l mai vedem.

Keith Kent se hotărâse că e timpul să viziteze din nou Banca Zurcher Kredit. Era sigur că Brazii plecase de la bancă cu mult timp în urmă. În orice caz, putea verifica dacă limuzina Îl mai aşteaptă.
În Zurich, cu greu puteai să conduci de la A la B pe drum drept. Insidiosul sistem de sensuri unice era o garanţie sigură că acest lucru nu se va întâmpla.
Mai târziu, când conducea din nou pe Talstrasse, văzu că limuzina nu mai era. Îşi parcă maşina şi nu mai uită să pună monede în aparatul de taxat. N-ai acelaşi noroc de două ori... nu şi acolo unde îngrijitorii sunt atenţi.
Intră în bancă, mergând agale, şi îi studie pe casierii din spatele ghişeelor protejate de bare. Îşi lăsase intenţionat paltonul în maşină şi purta genul de costum scump pe care băncile elveţiene Îl asociau cu clienţii de încredere. Alese o fată cu o figură adormită de la ultimul ghişeu. Tocmai îşi reţinuse un căscat.
Zâmbind, se rezemă de tejghea şi se uită admirativ la ea înainte să vorbească:
- Numele meu e Benton. În curând va trebui să transfer o sumă mare de bani în contul principal al domnului Leopold Brazii. A insistat că trebuie să fie în contul său principal.
- Acesta e la Sion, Îl informă fata.
- În Valais. Kent îi zâmbi din nou cu drăgălăşenie. Vă sunt extrem de îndatorat. Aşa va fi şi domnul Brazii...
Kent plecă repede, înainte ca ea să aibă timp să spună şi altui casier ce o întrebase el. Reuşise s-o facă să vorbească prin modul său facil de a sparge toate regulile secretului profesional.
„Şi acum, îşi spuse, unde e Newman, trebuie să fie prin apropiere şi Tweed. Aşa că înapoi la Globus, lăsăm maşina şi-o luăm pe jos spre Schweizerhof..."
Kent aproape ajunsese în capăt la Bahnhofstrasse, în locul unde intra în Bahnhofplatz, când îşi aruncă o privire pe partea cealaltă a străzii. Stând într-un colţ de unde putea vedea intrarea de la Schweizerhof se afla fata cu părul negru pe care o văzuse urmărindu-l pe Newman mai devreme.
Nu-i vedea părul, dar îi recunoscu baticul şi haina din păr de cămilă, impecabil croită. Kent era tipul de om care lua o decizie foarte repede. Aşteptă să treacă un tramvai, traversă strada şi se opri în faţa ei, zâmbind.
- Bună. Singurică? Eu sunt Tom Benton.
- Sau Tom motanul, îi replică ea imediat, măsurându-l din cap până în picioare.
- Deci, suntem amândoi englezi, amândoi singuri într-un oraş străin. Ştiu cel mai bun loc din oraş unde putem lua cina. E în Altstadt. Cum ţi se spune?
- Sharon Stone. Şi Îl aştept pe prietenul meu.
De-abia termină de vorbit, când, de nicăieri apăru Bill Franklin. Bill zâmbi.
- Ei, ei, dacă asta nu e Eve Warner. Cam departe de Dorset! Se uită la Kent şi era pe punctul de a-l recunoaşte, când Kent vorbi repede:
- Bună, Bill. Tocmai mă prezentam doamnei ca Tom Benton, o invitam la cină, dar se lasă greu.
- Ţi-am spus că trebuie să vină prietenul meu, replică Eve imediat. Îl luă pe Franklin de braţ. Credeam că nu mai vii. Hai să mergem la lac.
- Ia stai puţin. Un moment, răspunse Franklin, rămânând pe loc. Ce înseamnă asta, Eve? Nici măcar nu ştiam că eşti în Zurich.
- Mi-ai fost de mare ajutor! i-o trânti ea şi o luă în jos pe Bahnhofstrasse, ca o furtună.
- Ciudată doamnă, comentă Franklin, întinzându-i mâna lui Kent. Ce faci aici, în oraşul aurului, Keith? Îl întrebă el după ce-şi strânseră mâinile.
- Afaceri. Confidenţiale.
- Mut ca-ntotdeauna. Franklin zâmbi din nou. Ei bine, ţinând cont că mi-ai preluat anumite sarcini în trecut, chestia asta trebuie să inspire
încredere. Acum trebuie să trec pe la Schweizerhof, ca să-i fac o vizită unui prieten comun.
- Prietenul are şi un nume? întrebă întâmplător Kent. Pentru că acolo mă duc şi eu.
Franklin tăcu, apoi îşi dădu capul pe spate şi izbucni-în râs. Îşi scoase o batistă cu care-şi şterse ochii.
- Hai să mergem împreună. Tu rămâi în hol până vorbesc cu recepţionerul. S-ar putea să ne distrăm. Şi ce coincidenţă... să mă întâlnesc şi cu Eve Warner, şi cu tine.

- Eu am noroc la coincidenţe. Scot o groază de bani din ele...
Eve trăgea furioasă dintr-o ţigară în timp ce cobora pe Bahnhof-strasse spre Baur-en-Ville. Era lividă. Oricât de mult ar fi încercat să nu se mai gândească, era sigură că, mai devreme sau mai târziu, Franklin îi va telefona lui Tweed la Londra şi îi va semnala prezenţa ei la Zurich. „Şi am fost atât de atentă când am ieşit", îşi aminti ea. Apoi îi veni un gând care o făcu să se oprească din drum câteva secunde.
Îl văzuse pe Newman intrând în Schweizerhof. Nu era posibil -acolo, un pic - ca Tweed să se afle în acelaşi hotel? înjură în gând şi continuă să meargă. Se mai întoarse de două ori, dar Franklin şi bărbatul care se prezentase Tom Benton nu se mai vedeau.
Când ajunse în camera ei de hotel, îşi aruncă haina şi baticul pe un scaun. Haina alunecă pe podea, dar o lăsă acolo. Prima grijă fu sticla de votcă. Îşi turnă un pahar mare, îşi scoase pantofii, dând din picioare, şi-i aruncă pe covor, se întinse pe o canapea şi bău jumătate de pahar. Apoi observă că ţigara pe care o pusese într-o scrumieră căzuse pe podea.
înjurând din nou, o ridică şi îşi aprinse cu ea altă ţigară. Pe covor rămăsese urma unei arsuri, dar nu-i păsa. Costa o avere să stai într-un loc ca acesta, era sigură de asta, darBrazii plătea totul.
Aşezându-se din nou pe canapea, bău restul de votcă şi, în timp ce fuma, reflecta.
- Cum pot să scot nişte bani din ceea ce s-a întâmplat? Mi-ar plăcea să dau lovitura, gândi cu voce tare. Franklin stătea la recepţie, ţinând receptorul pe care i-l întinsese recepţionerul.
- Bill Franklin, sunt jos, în hol. Pot să vin sus, Tweed? Trase aer în piept. Oh, mai e cineva care aşteaptă să te vadă. Keith Kent. Ne-am întâlnit pe stradă.
- Atunci mai bine aţi veni amândoi sus, zise Tweed imediat. Să vă spună recepţionerul numărul camerei. Tot timpul le uit... În camera lui, Tweed puse telefonul jos şi se întoarse spre Newman. Chicoti. Bob, m-au prins. Franklin vine sus. Cu Keith Kent. S-au întâlnit întâmplător pe stradă.
- Are vreo importanţă?
- Nu cred că are vreo importanţă. S-ar putea să ajute. Acum ştiu că sunt în competiţie unul cu celălalt. Şi nimic nu e mai bun decât puţină rivalitate ca să-i impulsioneze pe amândoi.
- Nici nu ştiam că se cunosc, zise Paula, care se întorsese de la masa de prânz.
- Nici eu nu ştiam, recunoscu Tweed, darpot să-mi dau seama cum s-a întâmplat. Keith Kent are o mare reputaţie de a da de urma banilor. Probabil că agenţia de detectivi a lui Franklin a fost solicitată de un client să dea de urma unei mari sume. Bill s-a gândit imediat la Kent, care are cunoştinţe pe care el nu le posedă. Să vedem ce-o să ne spună ei. Se ridică. Şi iată-i...
Paula şi Newman îi cunoşteau pe cei doi, aşa că nu se pierdu timp când Tweed le spuse vizitatorilor săi să ia loc. Îl invită pe Kent să vorbească primul, ştiind cât e de concis.
- Leopold Brazii şi-a mutat contul principal la sucursala Zurcher Kredit din Sion. În Valais. Tweed, care tocmai îi spusese Paulei că Philip a plecat singur în Valais, o văzu strângând din buze. Mai devreme l-am văzut şi pe Brazii vizitând Banca Zurcher Kredit de aici, de pe Talstrasse, continuă Kent. E doar o bănuială, dar eu cred că transferă restul fondurilor sale din Zurich la Sion. Ceea ce e foarte ciudat... Sion e un loc al nimănui. Cam asta e. - E mai mult decât suficient, zise Tweed aspru. Bill, ai cuvântul.
- Eu am fost la Berna azi-dimineaţă. E un avocat acolo, Voigt, care a lucrat pentru Brazii. A rupt orice contact cu
el când Brazii a încercat să-i spună cum să-şi conducă afacerile, darVoigt are surse dintre cele
mai curioase peste tot în Europa. Mi-a spus că Brazii îşi aduce toate trupele din Franţa şi Germania. Unde? La
Sion, Valais.
- înţeleg, zise Tweed, fără să se uite la Paula.
- Am avut o experienţă stranie când am plecat de la cabinetul lui Voigt, continuă Franklin. Locuieşte pe o alee îngustă care iese în Munstergasse. Când am ieşit, un bărbat slab, cu faţa albă, era întins în zăpadă. De îndată ce m-a văzut, a băgat mâna după un cuţit lung. N-am mai aşteptat să mă atace şi i-am dat un picior în cap. Se pare că asta i-a retezat orice entuziasm să se mai bată. De ce voia să mă atace, habar n-am.
- Mai avem ceva să-i spunem lui Tweed, îi aminti Kent.
- Da. Franklin îşi puse mâinile sub cap. Veneam încoace, când l-am văzut pe Keith vorbind cu cineva pe care nu m-aş fi aşteptat să o văd aici nici într-o mie de ani. Eve Warner.

Brusc se făcu tăcere. Tweed se uită la Paula care ridică degetul mare. Newman ridică din umeri înainte să vorbească:
- Doamna chiar se plimbă.
- Şi doamna ştie că eşti aici, Îl informă Kent. Că stai în acest hotel. Îi explică cum o văzuse de două ori, prima dată când Îl urmărise pe
Newman de la hotelul Gotthard.
- Informaţiile pe care ni le-aţi dat amândoi sunt de nepreţuit, le spuse Tweed vizitatorilor. Pot să vă sugerez să mai săpaţi?
- N-o să ne pierdem timpul verificându-ne unul pe celălalt, zise Franklin cu un zâmbet larg.
- Amândoi aveţi talente diferite, contacte diferite, spuse Tweed, ridicându-se. Această afacere e atât de serioasă, încât am nevoie de toate datele pe care le puteţi obţine. Vă mulţumesc pentru ceea ce aţi făcut până acum, încheie el, conducându-i la uşă.
Imediat ce ei plecară, Paula explodă.
În timp ce Tweed se aşeza ca să poată medita la ceea ce auzise, Paula se ridică, holbându-se la Tweed.
- Uite ce-ai făcut! îi zise ea cu amărăciune. El, Philip, a fost trimis în gura lupului. De unul singur. Sau poate ăsta e felul tău de a-l lăsa să-ţi arate că se poate descurca. Aşa e?
- Philip poate face faţă... Începu Tweed încet.
- O, chiar poate? Paula Îl privi de sus. Când Bill Franklin tocmai ne-a spus că avocatul ăla, Voigt, i-a zis că Brazii şi-a rechemat toate trupele din Franţa şi din Germania - că hoarda asta se îndreaptă spre Sion. Sion! Unde se duce şi Philip, ca să-l vadă pe Marchat.
- Stai jos, te rog. Taci un moment.
Era ceva în înfăţişarea lui Tweed care o făcu pe Paula să facă precum i se cerea. Tweed nu spuse nimic o vreme, privind-o cum se calmează.
- Îţi înţeleg reacţia, spuse el, dar, repet, Philip va face faţă. Acordă-i mai multă încredere. - Bine că, cel puţin, nu ştie că Eve e în oraş, cedă Paula.
- Paula are dreptate, remarcă Newman. Problema e, Paula, că nu îndrăznesc să sugerez să plecăm toţi deodată la Sion. Tweed are o întâlnire vitală cu Leopold Brazii aici, în această seară. Tweed şi cu mine ne-am întâlnit deja cu Craig şi cu încă trei indivizi într-o maşină. Noi toţi - inclusiv Marler, Butler şi Nield - trebuie să fim aici în caz de nevoie, până se termină întâlnirea.
- Avem adresa lui Anton Marchat din Sion? întrebă Paula pe un ton normal.
- Da. De la Philip. Avem şi copii ale fotografiei lui Marchat. Tweed deschise o geantă diplomat, scoase un portofel, îi dădu Paulei o foaie de hârtie şi alte patru similare lui Newman. Apoi scoase cinci fotografii, îi dădu una Paulei şi patru lui Newman.
- Nu scrie numele lui Marchat pe ele, comentă Paula.
- Nici cea originală pe care a scris Archie adresa nu-l are. Archie e foarte precaut, replică Tweed.
- Bineînţeles. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta. Acum, m-am hotărât. Paula se ridică, părând foarte hotărâtă. Apreciez faptul că grosul echipei trebuie să rămână aici până pleacă Brazii, dar eu iau primul expres spre Geneva. De-acolo o să pot lua alt expres spre Valais.
- Ar trebui să aştepţi, îi spuse Tweed. S-ar putea să fiu în stare să-l conving pe Brazii să abandoneze proiectul la care lucrează, oricare ar fi el. Atunci, am înlătura pericolul.
- Eu tot vreau să iau expresul spre Geneva, zise Paula, îndreptându-se spre uşă. - Am spus să aştepţi, îi ordonă Tweed.
- În cazul ăsta, ai demisia mea în acest moment.
Puse mâna pe clanţă când Tweed îi răspunse pe acelaşi ton: - Demisia ta nu e acceptată.
Newman sări de pe fotoliu şi o însoţi pe Paula în camera ei. Când ajunseră înăuntru, Paula se întoarse spre el. - Trebuie să-mi fac bagajul.
- Ştiu, zise Newman şi zâmbi. I-am mai dat lui Philip nişte armament în plus. Aş vrea să fii şi tu echipată la fel. Nu trebuie să-l dai înapoi. O să-ţi bat în uşă cu semnalul obişnuit.

- E cam depăşit semnalul ăsta al tău. Ar trebui să inventezi altul nou, comentă Paula cu un zâmbet.
Newman se întoarse repede; Paula tocmai termina de împachetat. Dintr-un mic sac de pânză scoase o cutie de carton legată cu o fundă albastră pe care scria Dumbo. I-o întinse Paulei.
- Ce Dumnezeu e asta, Bob?
- Un cadou pentru nepotul pe care nu-l ai. De fapt, înăuntru vei găsi un pistol cu gaze lacrimogene, capsule de rezervă, bombe cu gaz... şi fii atentă cu astea. Sunt petarde. Ai mai umblat cu ele.
- Nu e nevoie să-l trimiţi pe Marler şi pe ceilalţi după mine, glumi ea. Newman aşteptă până ce ea ascunse „cadourile" pe care i le dăduse.
Paula îşi puse paltonul şi mănuşile şi îi zâmbi.
- Să vă iau valiza, doamnă? spuse el.
- Ţi-aş fi recunoscătoare, hamal. Poate primeşti un bacşiş. Ajungând la gara principală, Newman se uită pe panoul de plecări, văzu că e un expres care pleacă spre Geneva peste cinci minute. Îi spuse Paulei să-şi găsească un compartiment şi se grăbi să-i cumpere un bilet de clasa întâi. Paula stătea aplecată pe fereastră când apăru şi el fugind pe peron. Îi dădu biletul şi Paula se aplecă mai mult pe fereastră şi-l sărută pe obraz.
- Ăsta e bacşişul tău.
Expresul se puse în mişcare şi Paula îi făcu cu mâna de la fereastră. Newman rămase pe peron, uitându-se după tren, până ce ultimul vagon dispăru într-o curbă.

Newman dădea ultimele instrucţiuni în camera lui Marler de la Gotthard când sună telefonul. Se bosumflă din cauza întreruperii, se uită la Butler şi la Nield în timp ce Marler răspunse la telefon.
- Cine e? întrebă el răstit.
- Domnule Marler, îmi pare rău că vă deranjez, începu operatorul, dar am o femeie pe linie care doreşte să vorbească cu domnul Robert Newman, dacă e acolo.
- Ce v-a făcut să mă sunaţi pe mine? întrebă Marler.
- Când a venit domnul Newman, l-am întrebat dacă Îl pot ajuta cu ceva. Am stat la recepţie câteva minute până s-a întors colegul să mă schimbe. L-am recunoscut pe domnul Newman din fotografiile pe care le-am văzut în ziare mai de mult. Nu eu i-am spus celei care a sunat că e aici. I-am spus doar că o să mă interesez.
- Dar cine e la telefon? întrebă Marler brusc.
- O domnişoară, Eve Warner...
- Un moment. Revin imediat. N-o să-ţi vină să crezi, îi spuse lui Newman. La telefon, aşteptând să vorbească cu tine, e Eve Warner.
- De unde dracu' ştie că sunt aici? Newman se gândi o clipă. Ei bine, văd că ştie... şi mai bine aş afla cum de ştie
asta.
- De unde vorbeşti? fură primele cuvinte ale lui Newman. - Dintr-o cabină telefonică de pe Bahnhofstrasse.
- Ce te-a făcut să crezi c-ai putea să mă găseşti aici? Răspunde la întrebare sau îţi închid telefonul.
- Nu fi şi tu aşa, se răsfăţă ea. O să fiu cinstită. Te-am văzut azi, piai devreme, când ieşeai din Gotthard. Am informaţii care-ţi trebuie urgent.
- Cât? întrebă Newman cinic.
- Nu e frumos. Nu e deloc frumos. Nu fac asta pentru bani. De data asta. - Atunci de ce-ai sunat? Ce informaţii?
- Viaţa lui Tweed e în pericol. L-am auzit pe Craig spunând că împânzeşte Bahnhofstrasse şi scuarul cu acelaşi nume cu trupele lui, pregătite pentru întâlnirea dintre Brazii şi Tweed la Schweizerhof.
- Craig a spus că ţinta e Tweed?
- Păi... O pauză. De fapt, nu. Cred că se gândeşte să te omoare pe tine. - Mulţumesc pentru informaţii.

- S-ar putea să mai sun dacă o să mai aflu ceva. Vezi, încheie ea, vezi că m-ai judecat greşit? Nu toată lumea umblă numai după bani...
Newman puse receptorul jos şi le raportă celorlalţi ce i se spusese. Marler îşi aprinse o ţigară lungă şi trase un
fum.
- Nu înţeleg ce urmăreşte. Din câte mi-ai spus tu despre ea, Bob, e omul profitului. Tot timpul.
- Şi încă mai cred asta. Se poate ca asta să fie lovitura de deschidere. Bătu din palme. Nu ne putem permite să ne pierdem vremea cu ea. Acum, vă sunt clare fiecăruia poziţiile pe care le va ocupa în Bahnhofplatz cât timp va ţine întâlnirea asta nebunească între Tweed şi Brazii?
- Mie mi-e clar, zise Butler, şi o să am pregătite câteva bombe fumigene.
- Şi mie mi-e clar, zise Nield. O să am şi eu câteva bombe fumigene. De ce folosim bombele astea... dacă suntem nevoiţi?
- Pentru că, dacă vor fi împuşcături, cu cadavre pe stradă, şeful poliţiei, Arthur Beck, va avea mult de furcă. Deci, suntem gata.
îşi verifică ceasul.
- Nu mai e mult, remarcă Marler. Ora zero se apropie...
Ève ieşi din cabina telefonică foarte furioasă... furioasă pe Newman Auzi! Să insinueze că nu era interesată decât de bani! Era jignitor Totuşi, important era faptul că reuşise să ia legătura cu el.
Era atât de supărată, încât nu-l observă pe bărbatul care o urmărea din pragul unei uşi. Probabil că l-ar fi observat. Gustav, cel care o urmărise de la hotel, ştia să fie o adevărată umbră.
O femeie atrăgătoare aruncă o privire spre locul unde acesta stătea, dar îşi întoarse repede privirea când Îl văzu. Gustav se încruntă. Ştia de ce îşi întorsese privirea. Faţa lui nu era un tablou prea frumos de privit. Nasul lui lung fusese spart într-o bătaie şi acum era coroiat. Gura cu buze subţiri îi dădea un aspect dur. Ajunsese să nu-i mai placă femeile, cu excepţia unui singur scop.
„Ce punea la cale Ève?" se întrebă el. Ceva necurat... altfel de ce-ar fi ieşit să dea telefon cuiva dintr-o cabină telefonică, doar putea folosi telefonul din camera ei? Îi va da raportul lui Brazii când va avea ocazia. Lui Craig nu-i va spune nimic... ăsta o să primească toate laudele, probabil o să-i spună că el i-a ordonat lui Gustav s-o supravegheze pe Eve.
Când Eve ajunse aproape de Baur-en-Viile, văzu limuzina cu geamurile de culoarea chihlimbarului trăgând lângă bordură. Se opri şi se prefăcu că se uită într-o vitrină. Cu colţul ochiului Îl văzu pe Brazii ieşind din partea din spate, deschizându-şi singur uşa. Brazii intră în fugă în hotel, uitându-se la ceas.
Eve aşteptă până ce José luă limuzina ca s-o parcheze şi intră, grăbită, în hotel, apoi urcă în camera ei. Din fericire, camera ei era la acelaşi etaj ca şi apartamentul lui Brazii. Ajunsă în camera ei, încuie uşa, deschise un dulap de perete, se lăsă în genunchi şi îşi căută pantofii împrăştiaţi pe jos. Scoase stetoscopul pe care Îl cumpărase dintr-un magazin din Zurich şi Îl îndesă în geanta de umăr.
Se întoarse pe coridor şi se duse încet la uşa de la camera de zi a lui
Brazii. Îşi pregătise deja o scuză în timp ce deschidea uşa şi arunca o privire în încăpere. Nimeni. Închise uşa după ce intră, fugi uşor pe covorul gros, deschise un dulăpior, scoase o sticlă cu votcă, îşi turnă într-un pahar şi o lăsă pe o masă din apropierea celor două uşi glisante, prin care se ajungea în camera de şedinţe în mijlocul căreia trona o masă lungă.
îşi lipi urechea de una din uşi, iar materialul era atât de subţire, încât auzi voci. Scoase stetoscopul, îi fixă membrana pe uşă şi îşi băgă cele două capete în urechi. Dacă ar fi auzit pe cineva venind, ar fi vârât stetoscopul în geantă şi ar fi spus că venise să-şi ia un pahar de votcă. Cu ajutorul stetoscopului auzi clar.
- Deci ai ajuns bine de la Sion, Luigi. Cum merg treburile pe acolo? întrebă Brazii cu vocea lui bubuitoare.
- Staţia e gata de funcţionare. Am testat contactul laser cu satelitul şi a fost un succes colosal.
O voce pedantă, neplăcută. Accent italian.
- Fii mai precis. Ce s-a întâmplat exact când au făcut experimentul?
- Am folosit echipamentul care se găsea în camera din vechea casă, de pe coasta muntelui. Laserul era orientat
pe numărul de telefon din acea cameră, care era inclusă în circuitul satelitului. A fost colosal!
- Dar ce s-a întâmplat exact când te-ai întors în cameră după ce ai trimis semnalul pentru numărul respectiv?

- Tot echipamentul era distrus. Capra legată era moartă... zgomotul acela înfiorător o omorâse. - Deci funcţionează. Lasă-mă să mă gândesc...
Eve îşi băgă stetoscopul înapoi în geantă. Bău repede jumătate din paharul cu votcă, dar păstră paharul când ieşi
din cameră, în cazul în care pe hol ar fi fost cineva, cineva ca Craig. Când ajunse în camera ei, se tolăni pe
canapea.
„Ce dracu' a fost toată chestia asta?" se întrebă.
Nici măcar nu ştia unde se află Sion-ul. Apoi îi veni o idee. Sări de pe canapea şi nu uită să ascundă stetoscopul
înainte să iasă din cameră. Tocmai deschisese uşa încet, când auzi voci pe coridor. Împietri.
- Cum se comportă savanţii, Luigi? E absolut vital ca nici unul dintre ei să nu părăsească laboratorul. Dacă scapă
vreunul...
- Nu va scăpa nici unul, domnule Brazii.
Auzi o uşă închizându-se. Zăngăni cheia în broască de parcă atunci ar fi deschis uşa, ieşi şi o încuie. Un bărbat gras, scund, îmbrăcat într-un costum gri de primă calitate venea către ea. Avea o faţă rotofeie, buze
senzuale şi o mustaţă neagră care i se potrivea cu părul des. Se uită la ea cu un interes neruşinat când trecură unul pe lângă celălalt, apoi se opri, se întoarse şi rămase în dreptul ei.
- Numele meu e Luigi, frumoasă doamnă.
- Numele meu e să fiu a naibii dacă ştiu cine eşti...
Îl lăsă cu o expresie dezagreabilă pe figură şi coborî în hol. Dădu o tură ca să se convingă că nici unul dintre durii lui Craig nu era prin preajmă. Apoi se duse la recepţioner.
- Un prieten mi-a sugerat că ar fi foarte interesant să vizitez Sion-ul. Nici măcar nu ştiu unde e.
- În Valais, madame. Să vă arăt pe hartă. Ea studie harta, în timp ce acesta continuă să-i vorbească: Nu v-aş recomanda Sion-ul în această perioadă a anului.
- De ce nu?
- Sion-ul se află în cantonul Valais. Foarte cunoscut printre entuziaştii sporturilor de iarnă în timpul sezonului, dar sezonul e aproape pe sfârşite. Vremea s-a cam înrăutăţit pe-acolo. Ni s-au raportat mai multe avalanşe. Dacă vă gândeaţi la o plimbare prin munţi, eu nu v-aş recomanda-o.
- Mulţumesc.
Eve se întoarse în camera ei şi încuie uşa. Îşi aprinse o ţigară, îşi îndoi o mână la piept şi îşi sprijini cu ea cotul celeilalte. Se plimbă încet dintr-o parte într-alta a camerei.
Era curios faptul ca Brazii, atât de conştiincios când venea vorba de securitate, să vorbească despre savanţi şi despre laborator în public. Apoi îşi aminti că pe lungul coridor nu era nimeni, în afara bărbatului aceluia gras, Luigi. Fără îndoială că Brazii verificase holul înainte să înceapă să vorbească.
îşi aduse aminte de ciudata conversaţie la care trăsese cu urechea. Îşi amintea fiecare cuvânt, deşi nu reuşea să înţeleagă ce voiau să însemne. Newman şi Tweed ar fi înţeles, era sigură, ceea ce se vorbise acolo. Se pare că aceasta era o informaţie pe care ei ar trebui s-o aibă.
Tweed aştepta în holul de la Schweizerhof când Brazii ajunse la hotel, coborî din limuzină şi intră, cu un aer energic, în hotel. Îi întinse o mână lui Tweed, pe care acesta i-o strânse.
- Am o cameră sus, unde putem vorbi, spuse Tweed şi o luă înainte spre lift.
Brazii purta un costum albastru cu dungi subţiri, o cămaşă albă şi, foarte neobişnuit pentru el, o cravată ţipătoare, în culori exotice. Deborda de energie şi refuză invitaţia lui Tweed de a bea ceva.
- Fără alcool când discut afaceri.
Tweed pregătise două fotolii în cele două capete ale unei mese lungi de sticlă. Se aşezară faţă în faţă, ca doi adversari într-un duel. Tweed nu spuse nimic; îşi scoase doar ochelarii şi începu să-i şteargă cu o batistă.
- Am venit să vă propun să fiţi partenerul meu într-un mare proiect istoric, îi spuse Brazii. Un plan care să schimbe întregul echilibru al puterilor mondiale.
- Pare destul de ambiţios.
- Vestul a intrat într-un declin serios, va rămâne aproape fără apărare, îşi taie fondurile pentru armament
aproape în fiecare zi. În Marea Britanie, ca şi în alte ţări, oamenii sunt demoralizaţi, nu mai au nici un orizont.
Se lasă în voia sorţii, domnule Tweed. Peste tot în lume legea şi ordinea sunt încălcate. Criminalii controlează străzile. Avem nevoie de disciplina pe care o aveam odată, stabilitatea, sensul unui scop. Ne prăbuşim într-o decadenţă morală, care nu face altceva decât să îmbolnăvească societatea actuală din ce în ce mai mult. Sau nu sunteţi de acord cu mine?
- Până acum, tot ce aţi spus e perfect adevărat, replică Tweed, punându-şi ochelarii. Ce soluţie propuneţi?
- Avem nevoie de o conducere puternică şi fără milă. Singurul lucru care i-ar trezi pe oameni este întoarcerea fricii. Când Rusia sovietică era puternică exista frică. Vestul era plin de energie, s-au pus bazele NATO.
Popoarele erau în alertă, tot timpul cu garda sus. Numai renaşterea Rusiei ca mare putere va insufla sentimentul de frică de care e nevoie pentru a-i da Vestului sensul unui scop. Bătălia pentru supravieţuire. Sunteţi de acord, domnule Tweed?
- Continuaţi, vă rog.
- America e un abator. Preşedintele ei e un nebun indolent. Nu L-am cunoscut. Există părerea larg răspândită că Rusia nu mai contează Nu mai contează! Ridică tonul. Au un vast arsenal de rachete intercontinentale... care pot ajunge la Londra, la Chicago, în toată lumea. În fiecare lună se lansează de la baza secretă din Murmansk, portul lor degajat de gheţuri, un nou submarin nuclear, dintre cele silenţioase şi nedetectabile. În spatele Uralilor au fabrici subterane care produc tehnică nucleară, nouă şi avansată, de război. Un diplomat american care s-a aventurat până acolo a fost expulzat de curând ca spion. De ce? Dacă nu e nimic de spionat? Rusia e un uriaş care doarme şi care în curând se va trezi.
- Se zice că economia Rusiei e la pământ, comentă Tweed.
- Dacă e atât de adevărat, cum de-şi permit să producă armamentul pe care l-am enumerat? întrebă Brazii. - Asta e o enigmă, admise Tweed.
- Nu e decât o enormă perdea de fum care să orbească Vestul. În spatele preşedintelui lor, care îşi dă atâtea aere, Ivan Marov trage sforile, Îl manipulează pe actualul preşedinte ca pe o marionetă. Pentru a da Vestului impresia că Rusia e terminată, în timp ce el - Marov - repune pe picioare, împreună cu generalii şi cu MOVAK-ul, puterea Rusiei. Aţi auzit de Marov?
- Numele mi se pare cunoscut.
- Nu sunteţi omul cu care aş juca pocher, domnule Tweed. Sunt sigur că ştiţi foarte multe despre Marov. E un
georgian care şi-a schimbat numele. L-am cunoscut. Seamănă cu Stalin... mai ales când vrea să fie plin de şarm.
Pentru moment se ascunde foarte grijuliu în spatele scenei. Americanii nu ştiu de existenţa lui, zise Brazii cu
dispreţ.
- Dumneavoastră aţi stat o vreme în America, remarcă Tweed.
- M-am născut în Marea Britanie, dar am plecat în America de tânăr. Am devenit şeful executiv al unui imens consorţiu. Mi-am dat repede seama că ar trebui împărţit în şase unităţi independente. Cu o organizaţie atât de vastă, oamenii din vârf n-aveau nici cea mai mică idee de ceea ce se întâmplă mai jos. Am muncit zi şi noapte ca să înfăptuiesc ceea ce ştiam că trebuie făcut. Ştiţi ce s-a întâmplat?
- Spuneţi-mi.
- Ceilalţi membri din conducere şi-au unit forţele ca să mă determine să demisionez. De ce? Pentru că aceşti „saci cu bani" care controlau imensul dinozaur aveau salarii enorme, plus dreptul de a avea o mare parte din afacerile care se încheiau şi care îi transformau în milionari. Yankei ignoranţi. M-am întors în Anglia.
- Aţi menţionat o organizaţie, MOVAK.
- E invenţia lui Marov. O unitate secretă care să înlocuiască KGB-ul, iremediabil corupt. Sunt sigur că va împuşca toţi ofiţerii KGB când va veni momentul să preia puterea.
- Ascult în continuare, zise Tweed.
- Aşa că Vestul are nevoie de un şoc teribil, care să-l oblige să devină din nou puternic. Şocul acela va fi
ridicarea bruscă a Rusiei ca putere mondială. Graniţa, ca şi toate controalele vamale dintre Rusia şi Bielo-rusia
au fost desfiinţate. Asta înseamnă, foarte simplu, că Rusia a înghiţit Bielorusia. Următorul obiectiv e Ucraina.
- Şi dumneavoastră sprijiniţi oameni ca Marov să-şi ducă la bun sfârşit obiectivul unei noi Rusii atotputernice?
întrebă Tweed.
- Vă pot spune ceea ce vreau să fac doar dacă sunteţi de acord să îmi fiţi partener total. Noi doi am putea face o combinaţie invincibilă. Acum trebuie să vă hotărâţi. Ora e târzie.

(va urma)