miercuri, 25 septembrie 2013

Lichidati Parisul (12)


Sven Hassel




CAPITOLUL DOISPREZECE

Comandantul Companiei 103 Cavalerie, colonelul Relling, avusese în ultimul timp plăcerea de a se bucura de o serie de evenimente deosebite, care au culminat cu cel mai mare triumf al carierei sale: dubla arestare a colonelului Toumy, şeful Rezistenţei franceze, şi a lui Yeo-Thomas, agentul Serviciului Secret britanic. Mulţumită capturii acestor doi oameni, nemţii puteau pune în mişcare o avalanşă de arestări în întreaga Franţă.
Omul care îi urmă lui Toumy la comandă fu generalul Jussieu şi era greu de spus care dintre cei doi — generalul francez ori colonelul german — deţinea întâietatea în materie de cruzime, brutalitate şi totodată lipsă de scrupule, când era vorba de a lua viaţa cuiva.
Un val de teroare inundă ţara. Populaţia era înjunghiată, împuşcată, spânzurată, ucisă în toate modalităţile posibile, deşi unele metode erau prea bestiale pentru a mai putea fi şi posibile. Birourile administrative erau incendiate, coloanele de apro - vizionare distruse, santinelele ucise cu duzina; podurile şi trenurile deveniseră nişte ţinte atât de obişnuite, încât nici nu mai provocau comentarii. Un grup bine orga - nizat sub comanda unor ofiţeri francezi reuşi un atac asupra cartierului general al Gestapo-ului de la Bourg-en-Bresse şi lichidă pe toţi cei găsiţi, cu un glonte în spate.
Inevitabil, apărură benzi organizate de criminali, care în numele aderării la Rezistenţă, comiseră o serie îngrozitoare de hoţii,violuri şi crime. Fură repede depis- taţi şi lichidaţi nu numai de nemţi, dar şi de francezi. S-a constatat mai târziu că majoritatea crimelor ar fi fost legate de dezertorii Armatei germane sau ai Armatei a 5-a-italiene, de comuniştii spanioli şi de agitatorii străini. Aşa că fură împuşcaţi indiferent de naţionalitate şi fără excepţie, imediat cum erau prinşi, iar trupurile lor îngropate fără vreo ceremonie.



ÎN MONTMARTRE CU „HAINĂ ROŞIE"

— La Malakoff s-a terminat, explică clar „Haină Roşie", pe cu­vânt! Problema nu e cum să punem mâna pe el. Ce mă frământă e cum să-l aducem aici. Numai când mă gândesc la asta mă apucă crampele.... Şi totuşi, trebuie să existe o cale.
— De ce n-am împrumuta un camion şi să-l aducem cu el? sugeră Barcelona. Putem oricând să fabricăm un permis de transport.
Heide scutură din cap.
— Prea riscant. Nu poţi să-l scoţi.
— Cea mai bună cale e cea mai simplă, declară Porta. Şi cel mai simplu e să-l aducem pe jos.
Îl privirăm cu îndoială.
— Trebuie c-ai înnebunit! icni Heide. E de-ajuns ca un pisălog să bage de seamă şi să ne întrebe ce facem şi nu mai putem face un pas.
Bătrânul se scărpină după ureche cu coada pipei.
— Iulius are dreptate. E mult prea periculos.
— E o idee de rahat, adăugă Micuţul ca să pună capăt dis­cuţiei.
„Haină Roşie" ne părăsi ca să întâmpine nişte clienţi. Traversă camera în şorţul lui lung şi alb care-i flutura pe lângă picioa­re, cu părul şi barba unduindu-i uşor pe faţă. Corpul lui scurt şi rotund se sprijinea incredibil pe două picioare delicate. Prin com­paraţie, faţa lui era lată şi fălcoasă şi avea culoarea roşiei — o adevărată lună plină. Strălucea de bună dispoziţie şi de obicei şi de grăsime.
Bistroul, cu mesele şi scaunele lui prăpădite, cu pereţii plini de grăsime şi stropi de ulei, duhnea de revoluţionari, de informa­tori, dezertori şi bişniţari. Porta ne adusese aici, la început, şi era în elementul lui.
După ce se ocupă de noii veniţii, „Haină Roşie" îşi croi din nou drum spre masa noastră, însoţit de mirosul puternic de prăjeală care venea din bucătărie.
— Îţi spun eu, îl întâmpină Micuţul, se fac prea multe valuri pentru nimic. Fii atent, ridică solniţa — luăm lucrul, îl pocnim în cap — trânti solniţa pe masă şi aceasta se sparse — şi pe urmă îl măturăm. Foarte simplu. Nu înţeleg de ce atâta bătaie de cap.
Porta se încruntă.
— Sunt înarmaţi? întrebă el.
— Dacă nu, înseamnă că sunt mai proşti decât îi cred eu, replică „Haină Roşie".
— Şi ce dacă, izbucni Micuţul, nişte amatori! Lichidăm pe ori­cine trage în noi.
— De ce nu te gândeşti niţel la pielea ta, zise Heide, supă­rat. Creierul tău nu-i mai mare decât un bob de mazăre! Şi aşa s-a iscat destulă zarva în legătură cu nenorocitul ăla de comunist care a evadat, hai să nu mai încurcăm borcanele, ce dracu! Vă spun că afacerea asta nu s-a încheiat aici, o să mai auzim de ea. Gestapo-ul o să scoto - cească tot Parisul încercând să-i găsească pe cei amestecaţi în treaba asta. În clipa asta, cineva îşi pune creierul la treabă şi descoperă exact ce s-a întâmplat.
Porta scoase unul din hohotele lui oribile.
— Hauptfeldwebel-ul nu s-a prins încă. Tot se jură că el şi-a pus semnătura pe per - misul de ieşire, chiar dacă nu-şi aminteşte când a făcut-o. Pe urmă, mai e şi prostul ăla de subofiţer care jură ca a văzut prizonierul ieşind cu transportul de după-amiază! Chicoti din nou. Dacă m-ar întreba pe mine, le-aş spune altce­va... Când a plecat maşina, el era cu mine jos, jucam cărţi! Dar tot am o grijă. Ei cred că a evadat pe un- deva pe drum între Fresnes şi sediul Gestapo-ului, aşa că lasă-i în pace. Cu atât mai bine pentru noi!
— Deşteptule! zise necăjit Heide. Nu sunt ei atât de proşti cum îi crezi tu. Băiatul fusese deja judecat, găsit vinovat şi condamnat la moarte. N-a mai avut nici măcar drept la recurs. Avea mai puţin de 14 ore până la ciopârţeală. Aşa că mai devreme sau mai târziu, un deştept o să întrebe de ce dracu a mai vrut Gestapo-ul să-l interogheze. Şi odată pusă întrebarea, nu mai e decât un pas până la descoperirea că împuţitul de Gestapo nu l-a vrut de fapt niciodată pentru interogatoriu. Şi atunci ce se întâmplă?
— Până atunci se termină războiul, zise liniştit Porta.
— Chiar aşa, ce-ai făcut cu puştiul?
— La bucătărie, zise simplu „Haină Roşie".
— La bucătărie? sări Heide. Aici?
— Da' unde? zise pe acelaşi ton.
— Dumnezeule, asta chiar că pune capac la toate!
Heide făcu un gest de dezgust şi lovi masa cu pumnul. În general, eram de acord cu el. Trebuie să recunosc că nici eu nu eram prea bucuros de aranjamentul ăsta.
— Dar care e problema cu el? întrebă Micuţul, cu ochii la Hei­de.
— Îţi spun eu care! izbucni Heide, de-acum întărâtat peste măsură. Gestapo-ul are vreo noua milioane de oameni care scotocesc Parisul după el, asta e problema! Şi când caută ei pe cineva cre­de-mă că o fac de-adevăratelea. Şi cum or să-l prindă, e o chestiune de ore să-l facă să vorbească. Doamne! Îşi scutură puternic capul. Poate vă trece prin minte ideea unei funii în jurul gâtului, dar cre­deţi-mă că asta nu înseamnă nimic!
Englezul îi zâmbi cu bunătate.
— N-are rost să te agiţi atât. N-or să-l recunoască nici într-o mie de ani... Vino cu mine să-ţi arăt.
Schimbarea era surprinzătoare. Sunt sigur că n-aş fi putut să găsesc vreo asemănare între ţărănoiul cu mutră de cretin care dădea o mânăde ajutor prin'bucătărie şi tânărul inteligent şi agil care evadase de la Fresnes. Părul lui negru era acum de un roşu ori - bil, deasupra buzei de sus îi înflorise o mustaţă stufoasă, iar nişte ocu­lari ridicoli îi înjumătăţeau faţa. Purta ghete scâlciate şi pantalonii îi ajungeau până la glezne.
— Ce părere ai? zise mândru englezul.
— Proastă, mârâi Heide. Nu trebuia să mai fie în Paris la ora asta.
— E mai uşor de spus decât de făcut, prietene.
— Poftim! zise Porta ridicând un braţ păros şi uitându-se la ceas. Unde dracu or fi plecat ceilalţi?
— Dumnezeu ştie, zise Heide, găsind repede prilej pentru o nouă tiradă sumbră. În primul rând, n-ar fi trebuit să iasă să bântuie prin Paris când locul colcăie de oamenii Gestapo-ului. Poate chiar acum, când noi stăm aici, îi interoghează.
— Vezi-ţi de ţreabă, zise Barcelona cu un rânjeţ. Legionarul cu­noaşte Parisul cu ochii închişi şi oricum Günther e cu ei. Faţa lui e un Ausweiss (permis de ieşire.) numai când o vezi. Nici măcar Gestapo-ul n-ar îndrăzni să-l oprească pe Günther.
— Numai asta ştii să spui, zise Heide cu amarăciune.
Atenţia lui „Haină Roşie" fu atrasă de venirea unor noi clienţi care-l solicitau. Cei mai mulţi îi cereau să cânte şi „Haină Roşie" se propti în mijlocul încăperii, cu faţa lui strălucitoare de grăsime şi bună dispoziţie, gata să le satisfacă dorinţa. Acompaniat de Porta la o vioară veche şi de o fată cu un acordeon, îşi dădu capul pe spate şi începu să cânte, cu o voce înaltă de tenor, o melodie în cinstea Parisului. Avea o voce plăcută şi cei mai mulţi dintre noi am uitat chiar să mai bem. Chiar şi Heide uită de ale lui şi începu să cânte împreună cu ceilalţi. În curând bistroul deveni un infern zgomotos. Janette, bucătăreasa — o negresă grasă (de care ştiam că e membră activă a Rezistenţei) striga şi bătea din palme din uşa bucătăriei. Cu toţii tropăiau la unison şi băteau în mese cu pahare şi tacâmuri, urmând ritmul melodiei.
Aşa că a fost o surpriză când, peste vreo jumătate de oră, uşile s-au deschis şi prin hărmălaie am zărit sclipind insignele celor de la Feldgendarmerie. Năvăliră înăuntru cu obişnuită lor lipsă de politeţe, cu cizmele lor grele zguduind podeaua, cu obişnu - itele puşti gata pregătite. Atmosfera se schimbă într-o clipă. Janette se întoarse în bucătărie şi se auziră zgomote de activitate intensă — polonice care zăngăneau şi robinete care curgeau. Ceilalţi tăcurăm cu toţii. Oamenii îşi băgară nasurile în pahare sau deveniră extrem de pre­ocupaţi de unghii sau de găurile din podea. Dacă întâm - plător în­tâlneai privirea cuiva, nu vedeai altceva decât teamă, suspiciune, ură şi apoi fiecare îşi întorcea privirea încurcat. Porta stătea mo­horât, cu vioara atârnând în mână. Fata cu acordeonul se strecură într-un colţ întunecat al încăperii, ca un păianjen prins brusc în lumină.
Şeful patrulei, un Stabsfeldwebel, rămase un moment în uşă, holbându-se cu răceală de jur împrejur. În cele din urmă îşi fixă privirea asupra lui Porta.
— Tu! Obergefreiter!
Traversă spre el, iar Porta îl privi cum se apropia, cu o expresie ştearsă pe figură.
— Ce cauţi aici? Ai permis să ieşi noaptea?
Porta se ridică în silă şi-şi scoase permisul. Ştiam că îi era silă. Era de obicei insolent cu cei de teapa acestui Stabsfeldwebel. Dar ştia la fel de bine ca noi toţi, că nu ne găseam nici pe departe în situaţia de a ne simţi în siguranţă. Nu era cazul să atragem atenţia asupra noastră, iar Porta nu era prost. În afară de asta, Stabsfeldwebel-ul nu era un Stabsfeldwebel obişnuit. Îl cunoşteam după figură şi după reputaţie. De patru ani, el şi echipa lui, îşi pe­treceau nopţile scotocind fiecare bar, fiecare club şi circiu - mă din Paris, şi nu era noapte să nu înhaţe vreun biet nenorocit pentru interogatoriu. Şi să fii înhăţat de Stabsfelwebel-ul Malinowski în­semna de-a dreptul condamnare la moarte. Faima lui se putea mă­sura prin Crucea Cavalerului care-i atârna de gât.
— Cu cine mai eşti? întrebă el, înapoindu-i permisul.
Porta arătă spre noi ceilalţi, car stăteam serioşi şi demni la masa noastră, făcând tot posibilul să arătăm ca nişte soldaţi model. Malinowski ne aruncă o privire dispreţu - itoare, dădu din cap şi trecu mai departe.
Cercetă bistroul până la ultimul colţişor. Unei fete care era la toaletă şi nu ştia nimic de venirea lor, i se ceru să deschidă uşa şi să prezinte actele. Bucătăria fu devastată. Desfăcură şi scotociră toate cutiile şi toate borcanele. Tăbărâră pe maşina de gătit şi timp de zece minute scoaseră cenuşa, în timp ce Janette îi privea cu braţele încruci - şate, cu cel mai dispreţuitor zâmbet posibil pe faţa ei dolofană. Băiatul fu învrednicit cu o privire fugară şi pe urmă nu-l mai băgară în seamă.
Controlară tot etajul de sus. Goliră toate cuferele şi dulapurile şi aruncară hainele pe jos. Smulseră de pe pat toate păturile şi aşternuturile, plăpumile şi pilotele fură tăiate, îşi vârâră mâinile în toate bidoanele şi rafturile cu alimente. După o oră au terminat percheziţia, dar era puţin probabil că vor părăsi bistroul fără să găsească un ţap ispă - şitor pentru toată munca lor din noaptea aia. Malinowski stătea lângă bar, iar privirea lui scrutătoare trecea de la o masă la alta. Alături, oamenii lui îl urmăreau cu atenţie, aşteptând ca stăpânul să dea semnalul de atac. Noi şedeam tăcuţi şi ne întrebam unde o să cadă toporul.
Încet, Stabsfeldwebel-ul scoase din buzunar un teanc de fo­tografii. Se uită tot cu înce tineală printre ele şi cu mare grijă alese câteva. Din doi paşi, traversă încăperea, oprindu-se în faţa unui grup de tineri care băuseră liniştiţi aproape toată seara.
— Deutsche Feldpolizei. Ausweiss, bitte. (Poliţia Germană. Ac­tele, vă rog.)
Se adresa unui băiat cu o figură ştearsă, îmbrăcat cu nişte haine gri mototolite. Stabsfeldwebel-ul examină cu atenţie hârtiile
— Falsuri, zise el încruntat. Te căutăm de patru luni. Acum, că te-am găsit, o să-ţi demonstrăm amănunţit cum tratăm noi de­zertorii... Cineva te-a ajutat! Cine te-a ajutat?
Cred că nu aştepta vreun răspuns. Probabil că toată lumea din încăpere a rămas cu gura căscată, când una dintre, fetele de la masă se ridică imediat şi îşi asumă această cinste.
— O fi nebună? şopti Micuţul în maniera lui obişnuită de a se face auzit.
Malinowski se întoarse către noi, Barcelona îi arse una pe sub masă Micuţului, iar Heide scrâşni furios din dinţi. Nu era momentul ca Malinowski să fie provocat.
Dar era prea târziu. Malinowski reacţionă instinctiv. Simţurile îi spuneau că în acest bistrou ar putea găsi ceva mai bun decât un dezertor împreună cu iubita lui şi, după ce-şi lăsă doi oameni să le pună cătuşele, porni la atac cu restul câinilor de vânătoare, cu cozile în aer şi nasurile amuşinând. Cred că şoapta bănuitoare a Micuţului şi reac - ţia noastră imediată îl determinaseră pe Stabs­feldwebel să continue cercetările toată noaptea, răzbunător cum era. Se ştia că nu-i înghite pe soldaţii care făcuseră servicul activ pe front şi se spunea că numai cu două zile în urmă arestase un Oberleutnant decorat cu Crucea de Fier.
— Gata, mormăi întunecat Heide. S-a terminat. Am spus c-aşa o să se întâmple. Şi totul din cauza unui evreu împuţit.
— Cred că o să controlăm din nou la bucătărie, zise Malinow­ski.
Englezul îşi croi drum către el, neliniştit, protestând energic în legătu­ră cu supa şi cu cina compromisă, dar Malinowski îl dădu la o parte din calea sa, cu un zâmbet malefic.
— Avem treburi mai importante decât supa.
— Dar clienţii mei...
În momentul acela, sosiră alţi clienţi. Instinctiv, toată lumea se în­toar­se către uşă. Primul intrat părea mascat cu un ciorap, care-i desfigura în mod hidos trăsăturile. La o privire mai atentă, îţi dădeai seama că n-avea ce trăsături să ascundă. Ochii lui erau două picături, nasul însemna două crestături subţirele, iar gura era o gaură franjurată. Nu avea sprâncene, iar pielea lui era pur­purie. La gât, care era susţinut de un guler ţeapăn de piele, îi atârna Crucea Cavalerului.
— Ei? zise Günther prin aşa-zisa lui gură, ţi-ai pierdut obiceiul de a saluta, Stabsfeldwebel?
Malinowski îşi pocni călcâiele şi-şi duse încet mâna dreaptă la frunte. Nu putea face altceva. O fi fost el Stabsfeldwebel-ul Ma­linowski şi o fi avut el Crucea Cavalerului, dar un soldat desfigurat ca Günther putea să comande orice. Dacă Günther voia să-şi scoată revolverul şi să-l împuşte pe Malinowski, susţinând ulterior că acesta îl insul - tase, nimeni nu s-ar fi îndoit de adevărul spuselor sale.
— Fahnenjunker!... Tonul lui Malinowski se străduia să fie res­pectuos, patrulăm în arondismentul 18, conform ordinelor. Tocmai am ridicat un dezertor pe care-l căutăm de două luni, împreună cu femeia care l-a ajutat.
— Bun, zise Günther, încurajator. Îţi mulţumesc, Stabsfeldwe­bel. Înţeleg că acum ţi-ai terminat treburile pe-aici?
Malinowski ezită. Günther îi întoarse spatele nepăsător, ca şi cum nu mai era nimic de discutat. De la genunchi în jos, ambele picioare îi erau din tinichea, dar nu se observa numaidecât. Îi tre­buiseră câteva săptămâni de efort supraomenesc şi voinţă, ca să înveţe din nou să meargă şi ca să se obişnuiască cu braţul stâng format din patru bucăţi de fier. La început dorise să moară şi nimeni nu ştia de fapt, de ce până la urmă continuase să trăiască. Ar fi putut să devină ofiţer în Waffen S.S., i se oferise postul la ieşirea din spital, dar el fusese întotdeauna la husarii negri şi se întorsese la noi după ce fusese din nou declarat „apt pentru serviciu". Cu noi se simţea în largul lui. Nu numai că eram prietenii lui, dar cred că eram singurii oameni din lume care-l puteam privi cu acelaşi grad de detaşare cu care ne priveam unii pe alţii.
În bistrou se făcuse din nou linişte. Toţi aşteptam neliniştiţi. Toţi se holbau la Günther. Calm, el îşi scoase tabachera, scoase o ţigară şi şi-o înfipse în gura fără buze. Malinowski nu se mai uita la Günther, ci mai degrabă la tabacheră. Era din aur, decorată ostentativ cu steaua roşie a Rusiei şi cu secera şi ciocanul. Günther i-o puse în mână.
— Frumoasă, nu? O amintire din Stalingrad, cum probabil ai ghicit.
Închise tabachera cu un pocnet şi o vârî la loc în buzunar.
— Ai fost vreodată în tranşee, Stabsfeldwebel? Ştiai că la Sta­lingrad au murit trei sute de mii de soldaţi germani? Aceia dintre noi care au supravieţuit — pronuţă cuvântul între ghilimele — au dreptul la câte o mică amintire, nu-i aşa?
Malinowski înghiţi în sec, dar nu zise nimic. Brusc, Günther schimbă tonul.
— Dacă ţi-ai terminat treburile pe-aici, aş fi foarte bucuros dacă ţi-ai lua tălpăşiţa!
Stabsfeldwebel-ul n-avea de ales, trebuia să plece. Când uşa se închise în urma lui şi a oamenilor lui, în bistrou se auzi un oftat unanim de uşurare.
— Se pare că ne-am întors tocmai la timp, remarcă sec Le­gionarul, urnindu-se de lângă uşă către masa noastră.
— E ridicol, zise Heide. E culmea nebuniei. Acum el trebuia să fie la celălalt capăt al Franţei.
Nimeni nu-l băgă în seamă pe Heide. Eram prea ocupaţi să ciocnim cu Günther şi să-l felicităm.
— Ei, lasă, zise el cu modestie. Unul trebuie să se foloseacă de dezavantajele altuia, altfel care-i scopul?
Fata cu acordeonul ieşi din umbră şi începu să cânte o melodie de dans. Porta îşi luă vioara, iar „Haină Roşie" începu din nou să zâmbească. Încetul cu încetul starea de tensiune dispăru. Heide se scufundă fericit într-p stare de toropeală şi nu mai putea face altceva decât să mormăie. Micuţul se învârtea prin încăpere ciupind fetele de fund şi spunând glume deocheate celor care crezuseră vreodată că el o băgase pe mânecă, iar Günther, ghiftuit cu vin roşu, fură de sub nasul lui Barcelona o fetişcană într-o rochie galbenă şi începu să danseze cu ea.
— Vive la France! strigă Porta, în delir.
Legionarul se pusese sănătos pe băut. Pică repede în toropeală, alături de Heide. Günther mergea pe urmele lor, iar fata în galben încetase să-şi mai ţină ochii închişi ca să nu-i vadă faţa şi chicotea pe genunchii lui. Uneori erau întrerupţi de lumea de-afară, se auzeau împuşcături, explo­zii, huruit de avioane deasupra, dar toate astea treceau neluate în seamă. Războiul ţinea de prea muh timp ca cineva să-şi mai bată capul cu el. Deodată, Barcelona îmi trase un ghiont între coaste.
— Atenţie. Se deschide uşa.
Ne-am întors automat către uşă, crezând că se întorsese Ma­linowski. Dar de data asta era Jacqueline, fata pe care o întâlnisem printre flori în Normandia şi care-mi dăduse să beau cafea ade­vărată. Bineînţeles, mai fuseseră şi altele, dar nu ştiu de ce o aso­ciasem de la început cu parfumul florilor şi aroma de cafea proas­pătă.
O văzusem destul de des de când venisem la Paris. În ultimele săptămâni ne întâlni - sem pe ascuns aproape în fiecare zi, dar era pentru prima dată că îndrăzneam să-i dau întâlnire la loc des­chis, acolo, în cafenea, şi din momentul în care a intrat pe uşă, mi-a părut rău. Bineînţeles că Porta a recunoscut-o imediat.
O măsură de sus până jos în timp ce — nestingherită — se îndrepta către masa noas - tră. Purta, o rochie uşoară de muselină verde, care-o făcea să arate foarte palidă şi frumoasă, dar doream să nu-i fi spus să vină.
— Aşa, va să zică, te întâlneşti cu păsărica asta din Norman­dia? zise răutăcios Porta. De când ţine asta? Cam de multişor, după cum se vede. Trebuie să te descotoroseşti de ea, colega, înainte să te lege. Păsărica asta e îndrăgostită şi femeile care iubesc devin periculoase.
— Vorbeşti prostii, zisei eu cu răceală.
— A, da? zise Porta batjocoritor. Îţi aminteşti cum îşi mai ros­togolea ochii atunci, în Normandia?
— Şi ce legătură are asta cu tine?
— Are!
Acum ieşise Heide din toropeală şi intrase în luptă. Se holbă la Jacqueline, pe urmă mă apucă de guler suflând ca o locomoti­vă, iar ochii lui mici şi roşii se înfipseră cu răutate într-ai mei.
— Are legătură cu noi toţi! Tu şi curva ta de franţuzoaică! Pe mine mă doare în cot, dar n-o aduce aici! Îmi înfipse mâna-n piept şi-şi scoase revolverul.
— Porta are dreptate, femeile astea sunt periculoase. Devin ge­loase, se emoţionează, începe să le interseze totul. Şi cel mai rău e că vorbesc.
— Ce se întâmplă? întrebă Günther din celălalt colţ al mesei.
Barcelona îi şopti ceva. Văzui cum Günther se uita spre Jac­queline, cercetându-i amănunţit fiecare trăsătură. Barcelona mă privi şi dădu din cap a lehamite. Legionarul se lăsă pe spate în scaunul lui şi începu să-şi cureţe indiferent unghiile cu vârful cu­ţitului. Jacqueline îmi zâmbea.
— Ce ai astăzi? Te porţi tare ciudat.
Am dus-o la uşă şi i-am explicat situaţia. Numai eu eram de vină. Nu trebuia s-o chem într-un loc ca ăsta. Parisul era periculos. Spionii mişunau peste tot şi dacă fă - ceai o singură greşeală erai un om mort. Jacqueline mă înţelese perfect. Nu puse în - trebări, nu obiectă. Stabilirăm, pur şi simplu, un alt loc de întâlnire pentru ziua urmă- toare şi ea se topi neauzită în întunericul străzii. Era o uşurare s-o văd plecând.
Încetul cu încetul, bistroul s-a golit, până când am rămas singuri. Se încuiară uşile. „Haină Roşie" scoase o hartă a Parisului şi o desfăcurăm pe masă.
— Categoric, zise Porta, treaba se arată a fi al dracului de grea...
— Sper că da, zise „Haină Roşie", altfel aş fi dezamăgit.
— Cum o să-l trecem peste pod?
— Îl cărăm, îşi exprimă Micuţul o idee strălucită.
— Să traverseze râul înot.
— El nu înoată...
— Bineînţeles că înoată, prostule!
— Dar chestia e serioasă, zise Legionarul gânditor. Toate po­durile sunt păzite bine.
— Şi dacă v-aţi duce în timpul zilei? sugeră „Haină Ro­şie". Ar fi mai multă lume pe acolo. Vă puteţi strecura neobser­vaţi.
Barcelona clătină din cap.
— Nu se poate. Nu pot să fac rost de permise.
Deodată, Porta fixă cu un deget murdar un punct pe hartă.
— Aici! Plecăm chiar acum şi-l luăm.
— Şi cum trecem podul?
— Habar n-am până nu ajungem acolo. Ce să ne mai ostenim să facem tot timpul planuri. Asta au făcut nenorociţii de prusaci şi uite unde au ajuns. La opt zile după ce s-a terminat războiul trecut s-au adunat şi au început să comploteze pentru următorul. Nu, merită să lăsăm lucrurile în voia soartei, aşa zic eu.
— Iar eu spun că ne trebuie obligatoriu un plan, spuse încăpăţâ­nat Heide.
— N-avem nevoie de plan. Am în buzunar două ştampile pe care scrie Strict secret.
— La ce dracu sunt bune?
— O să te miri, zise Porta. Pot să fac minuni cu o ştampilă.
— Îmi faci greaţă, mormăi Heide. Cu toţii îmi faceţi greaţă cu prostiile voastre. Dacă nu e cu evrei, atunci e cu...
— Şi dacă trag în noi? întrerupse Bătrânul, care până atunci tăcuse şi rumegase. Dacă dăm peste o patrulă?
— A lui Malinowski, pentru început, fornăi Heide. Ştampilele n-or să folosească prea mult cu băieţii ăia, oricât de strict secrete ar fi!
— Asta-i simplu, zise Porta. Trebuie doar să tragem noi primii,
— Da, şi trebuie să-ţi scape unul singur ca să se dărâme toată şandramaua.
— N-o să scape nici unul! se repezi Micuţul cu o expresie be­licoasă pe faţă. Folosim aruncătoarele!?!
— Să umblăm prin Paris cu ele în toiul nopţii? urlă Heide. Or să creadă că suntem un grup de comunişti împuţiţi!
Legionarul se ridică.
— M-am săturat de vorbă, zise el brusc. O s-o cântăm după ureche.
— Exact ce-am spus eu, zise Porta.
— Atunci, când pornim? întrebă Micuţul, nerăbdător. Acum?
Legionarul îi aruncă o privire rece.
— În nici un caz. Mergem mâine seară.

(va urma)





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu