sâmbătă, 21 septembrie 2013

America (9)


Franz Kafka




FRAGMENTE
(1)
PLECAREA BRUNELDEI
într-o dimineaţă, Karl ieşi pe poarta casei cu căruciorul de invalid în care se instalase Brunelda. Nu era atît de de­vreme cum ar fi voit. Se înţeleseseră ca plecarea asta să aibă loc încă de cu noapte, spre a nu atrage atenţia oamenilor de pe stradă, lucru de neevitat în plină zi, chiar dacă Brunelda, grijulie, se înfăşurase într-un şal mare gri, pentru a se as­cunde privirilor curioase. Coborîtul pe scări durase prea mult, cu tot ajutorul plin de amabilitate al studentului, care era mult mai slab decît Karl, fapt ce ieşi în evidenţă în această împrejurare. Brunelda îşi făcu mult curaj, aproape că nu suspina, căutînd — în limita puterilor ei — să uşureze truda celor care o purtau în braţe. Aceştia însă nu avură încotro şi fură nevoiţi să o aşeze jos din cinci în cinci trepte, spre a-i da posibilitatea să-şi mai tragă sufletul şi, desigur, pentru a se putea odihni, la rîndul lor. Cu toate că dimineaţa era răcoroasă şi pe coridoare trăgea un curent tăios, ca în subterane, Karl şi studentul erau uzi de sudoare; în clipele de scurtă odihnă erau nevoiţi să apuce cîte un colţ al şalului Bruneldei — pe care de altfel aceasta îl oferea cu amiciţie — ca să-şi şteargă faţa de sudoare. Trecură astfel două ore pînă ajunseră jos, unde-i aştepta căruciorul aşezat acolo încă de cu seară. Instalarea Bruneldei în cărucior mai ceru un efort, după care, odată aşezată, operaţia putea fi socotită ca reuşită, deoarece mînuirea căruciorului, ce rula pe două roţi mari, nu prezenta nici o dificultate; rămînea doar teama ca vehiculul să nu cedeze cumva din cauza greutăţii Bruneldei. Acest risc însă nu putea fi ocolit, dar era de-a dreptul impo­sibil să mai care după ei şi un al doilea cărucior, unul de rezervă, pe care studentul se şi oferise — mai în glumă, mai în serios — să li-l pună la dispoziţie şi să-l manevreze totodată. Urmă despărţirea de student, scenă dintre cele mai cordiale. Toate neînţelegerile păreau acum uitate; studentul se scuză chiar pentru că o insultase pe Brunelda pe vremuri, şi anume cînd aceasta fusese bolnavă, însă ea îi spuse că totul era dat uitării şi îndreptat cum nu se poate mai bine. în cele din< urmă, îi rugă pe student să ia, ca amintire, un dolar, pe care j îl dibui cu greu în multele-i fuste. Gestul avea un înţeles ] aparte, dacă ţinem cont de zgîrcenia ei cunoscută; studentul j se bucură într-adevăr foarte mult de această monedă, pe care \
0 aruncă cu un gest larg în aer, ca să recadă la pămînt şi să \ fie obligat apoi s-o caute pe jos. Karl îi dădu o mînă de ajujtor şi o găsiră, în cele din urmă, sub căruciorul Bruneldei. Despărţirea dintre student şi Karl avu loc, se înţelege, mult; mai firesc; cei doi îşi strînseră mîinile zicîndu-şi că speră să se revadă cînd cel puţin unul dintre ei — studentul îl avea în vedere pe Karl şi Karl pe student — va fi atins un ţel înalt în viaţă, ceea ce, din nefericire, nu li se întîmplase pînă acum. Bine dispus, Karl apucă apoi ghidonul căruciorului şi trecu astfel dincolo de pragul porţii Studentul îi urmări cu privirea cît timp îi mai putu zări şi îşi flutură batista. La rîndul său, Karl îi răspunse salutîndu-l cu scurte înclinări ale capului; Brunelda s-ar fi întors de asemenea să-l salute dacă aseme­nea mişcări n-ar fi obosit-o prea tare. Karl îi dădu totuşi po­sibilitatea să-şi ia un ultim bun rămas, manevrînd în aşa fel căruciorul încît în capul străzii descriseră un cerc, spre a-i permite Bruneldei să-l mai vadă şi ea pe student; prilejul ce se oferea îl făcu pe acesta să-şi fluture batista cu un zel spo­rit.
După toate acestea, Karl spuse că nu-şi pot îngădui să mai zăbovească, deoarece au de parcurs un drum lung şi mai adăugă, apoi, că plecaseră mai tîrziu decît plănuiseră iniţial. Pe străzi începură să apară căruţe şi, din loc în loc, cîte un pieton care se ducea la serviciu. Vorbind astfel, Karl nu voia să spună decît ceea ce spusese efectiv, însă Brunelda, sensi­bilă cum era, înţelese aceste cuvinte altminteri şi se înco-toşmăni mai tare în şalul ei gri. Karl nu mai zise nimic; deşi atrăgea atenţia, căruciorul acoperit cu şalul gri era totuşi mai puţin bătător la ochi decît în cazul că Brunelda ar fi voit să fie cărată în văzul lumii. Karl manevra căruciorul cu multă grijă. înainte de a coti, examina cu privirea strada pe care urma să o apuce şi, la nevoie, părăsea niţel căruciorul, înaintînd astfel cîţiva paşi, să vadă care-i mişcarea; cînd întrezărea vreun obstacol oarecare, aştepta puţin ca să-l evite sau o apuca pe o cu totul altă arteră de circulaţie. Fiindcă în prealabil studiase toate drumurile posibile, merse peste tot la sigur şi, în consecinţă, nu-i fu dat să facă un ocol prea mare. Se iviră desigur piedici care, la urma urmei, erau de aşteptat şi pe care n-aveai cum să le prevezi în amănunţime. Se întîmplă astfel că, dintr-o stradă care suia în pantă lină, uşor de controlat cu privirea şi pe deasupra pus­tie — avantaj de care Karl se folosi pentru a iuţi pasul — apăru de sub un portal întunecos un poliţist; acesta întrebă ce duce în căruciorul acoperit cu atîta grijă. Deşi îi aruncă o privire severă lui Karl, nu se putu abţine să nu zîmbească în clipa cînd, dînd la o parte cuvertura, zări faţa îmbujorată şi înfricoşată a Bruneldei.
— Cum ? se miră poliţistul. Ziceam că ai acolo vreo zece saci de cartofi şi, cînd colo, poftim! nu-i decît o femeie! încotro aţi apucat-o ? Cine sînteţi! Brunelda nici nu îndrăzni să-l privească pe poliţist, se uită numai şi numai la Karl; se îndoia vădit că acesta o va putea salva din penibila situaţie. Lui Karl, care cîştigase de acum destulă experienţă în materie de poliţişti, toată situaţia nu-i păru prea pericu­loasă.
— Domnişoară, arătaţi, vă rog, actele pe care le aveţi
asupra dumneavoastră, spuse acesta.
— A, da, desigur, spuse Brunelda grăbită să fie de acord, şi începu să caute cu atîta înfrigurare, încît risca prea de tot să pară suspectă.
— Sînt sigur că domnişoara nu va găsi vreun act, spuse
poliţistul cu vădită ironie.
— O, nici o grijă, interveni Karl liniştit. Le are cu sigu­ranţă, dar se vede că le-a rătăcit. Se apucă să le caute elînsuşi. Le scoase la iveală de undeva de după spatele Brunel-dei. Poliţistul privi actele fugitiv.
— Care va să zică asta e ! zise poliţistul zîmbind. Aşa­dar domnişoara este una din acele domnişoare ? Şi dumneata, puştiule, eşti, după cîte văd, mijlocitorul, şi o cari ici-colea ! Nu eşti capabil să-ţi găseşti o ocupaţie mai onorabilă ?
Karl dădu din umeri, socotind că, în cazul dat, poliţia in­tervenise în chip nepotrivit. Neprimind un răspuns, poliţis­tul spuse:
— Atunci vă urez drum bun. Cuvintele poliţistului păreau a fi fost rostite cu dispreţ şi Karl o luă din loc fără a-l saluta; socotea că-i de preferat dispreţul decît atenţia aces­tei instituţii.
Incidentul fu urmat, la puţină vreme după aceea, de o întîlnire mai neplăcută. Un om care împingea un cărucior cu bidoane mari de lapte se apropie de el, arătîndu-se foarte cu­rios să ştie ce se află ascuns sub şalul gri din căruciorul lui Karl. Omul, deşi nu părea să aibă acelaşi drum, înainta alături de Karl; nu reuşi să scape de el nici atunci cînd încercă să cotească, în mod neaşteptat, pe alt drum. La înce­put omul se mulţumi să vorbească aşa :
— Grea povară pentru dumneata ! Sau: N-ai făcut bine încărcătura, o să se desprindă de deasupra ! în cele din urmă, întrebă direct: Ce duci ascuns acolo sub şal ?
Karl răspunse:
— Ce te priveşte ? Observînd că în acest mod îi stîrneşte mai mult curiozitatea, Karl adăugă : Nişte mere.
— Ce de mere! spuse omul mirat şi repetă de cîteva ori aceste cuvinte. Pare să fie vorba de o întreagă recoltă ! mai adăugă el în cele din urmă.
— Cam aşa ceva, mormăi Karl.
Dar, fie că nu-l credea pe Karl, fie că dorea să-l aţîţe, nu se mulţumi cu atîta; mai în glumă, mai în serios, întinse mîna spre şal şi avu chiar îndrăzneala să tragă de el. Cît tre­buie să fi suferit Brunelda ! Pentru a o ocroti, Karl nu voi să înceapă o ceartă cu omul acesta şi intră pe prima poartă des­chisă, ca şi cum aici ar fi ţintit să ajungă.
— Iată-mă acasă şi mulţumesc pentru însoţire, spuse el.
Omul se opri mirat în faţa porţii şi îl urmări cu privirea pe Karl. La nevoie, acesta era hotărît să traverseze întreaga curte. Omul nu mai avu nici un dubiu, dar pentru a-şi plasa şi ultima răutate, îşi lăsă căruciorul în drum, se apropie în fugă, umblînd în vîrful picioarelor, prin spatele lui Karl, şi smulse cu atîta forţă şalul, încît o descoperi aproape de tot pe Brunelda.
— Asta pentru ca să-ţi aerisesc merele! zise el, după care plecă. Karl suportă şi incidentul acesta, voind să scape definitiv de el. Trase căruciorul într-un colţ al curţii, unde se găseau cîteva lăzi goale; în dosul acestora avea de gînd să-i şoptească Bruneldei, pe sub şal, cîteva cuvinte liniştitoare. Trebui să insiste lungă vreme, deoarece pe aceasta o podidi­seră lacrimile şi îl implora cu cea mai mare seriozitate să rămînă toată ziua acolo în dosul lăzilor şi să o pornească la drum abia după ce va cădea noaptea. Era aproape sigur că n-ar fi reuşit s-o convingă să plece dacă dincolo de stivele acelea n-ar fi fost cineva care să răstoarne o ladă goală, stîrnind o gălăgie infernală, care a cuprins curtea pustie. Brunelda se sperie atît de tare încît îşi trase şalul peste dînsa, fără să mai scoată un cuvinţel; fu, se înţelege, în culmea feri­cirii atunci cînd Karl, fără să mai stea pe gînduri, o porni.
Străzile prinseră treptat viaţă, iar căruciorul nu mai atrase atenţia pe măsura temerii lor, fapt care lui Karl îi in­spiră îndoieli. Poate că ar fi fost mai bine să fi ales de la bun început altă oră pentru această deplasare. Dacă i-ar fi fost dat să se mai apuce vreodată de o asemenea treabă, Karl avea siguranţa că putea fi îndeplinită în bune condiţii numai şi numai către orele amiezii. Karl nu dădu peste alte obsta­cole mai grave şi o coti, în cele din urmă, pe strada îngustă şi întunecoasă, unde se afla întreprinderea numărul 25. în faţa uşii stătea administratorul saşiu, care ţinea un ceas în mînă.
— întotdeauna eşti atît de nepunctual ? întrebă acesta.
— Am avut o serie de neplăceri, spuse Karl.
— Neplăcerile sînt de neînlăturat, zise administratorul. Această casă, în schimb, nu ţine cont de aşa ceva. Ţine minte! Astfel de vorbe nu-l mai impresionau pe Karl; fiecare abuza de puterea pe care o avea pentru a-şi ocări inferiorul. Odată deprins cu realităţile, vorbele de acest gen sunau asemeni bătăilor monotone de ceasornic. împinse căruciorul într-un gang şi se sperie de-a binelea de murdăria peste care dădu, deşi Karl se aşteptase, la urma urmei, să găsească aceasta murdărie. Privind mai atent, îţi puteai da seama că nu era murdărie în înţelesul obişnuit al cuvîntului. Pardoseala de piatră a coridorului era măturată şi aproape curatăj zugrăveala pereţilor nu era veche, palmierii artificiali erau doar uşor prăfuiţi; orice s-ar zice însă, locul avea un aspect j soios şi respingător, de parcă totul fusese aici întrebuinţat anapoda şi aveai impresia că orice curăţenie din lume n-ar mai putea schimba situaţia. în orice loc ar fi nimerit Karl, întîiul lucru în stare să-i dea bătaie de cap erau modificările necesare; se bucură la gîndul că se va apuca imediat de treabă, fără să precupeţească munca neistovită de care avea să dea dovadă. Nu-şi da însă defel seama ce anume se putea face în acest loc. Ridică încet învelitoarea care o acoperea pe Brunelda.
— Fiţi binevenită, domnişoară ! zise administratorul pe un ton afectat. Brunelda părea să-i fi făcut o impresie bună, ceea ce nu-i scăpă acesteia şi nici lui Karl; Brunelda îşi zise că-i bine să profite imediat de această situaţie. Toată spaima acumulată în ultimele ore dispăruse.


(2)
La un colţ de stradă, Karl văzu un afiş cu următorul conţinut: „Azi, pe hipodromul de la Clayton se angajează personal pentru teatrul din Oklahoma, începînd de la orele şase dimineaţa şi pînă la miezul nopţii! Marele teatru din Oklahoma vă cheamă ! Vă cheamă numai astăzi şi numai o singură dată! Cine pierde această ocazie, o pierde pentru totdeauna ! Acela care se gîndeşte la viitorul său, este omul nostru! Oricine este binevenit! Toţi cei ce doresc să devină artişti să se prezinte ! Sîntem teatrul care are nevoie de ori­cine, oferind fiecăruia un loc potrivit! Pe cei care au îmbrăţişat ideea de a veni în mijlocul nostru îi felicităm chiar pe această cale! Dar grăbiţi-vă, pentru a putea fi primiţi pînă la miezul nopţii! La orele douăsprezece totul se închide şi nu se mai redeschide ! Blestemaţi să fie acei care nu ne dau crezare! Porniţi cu toţii spre Clayton !"
Acest afiş, în faţa căruia se afla multă lume, nu prea părea să aibă un succes deosebit. Afişe se găseau la tot pasul şi nimeni nu le mai dădea crezare. Acesta părea şi mai puţin verosimil decît altele. Avea, înainte de toate, un mare cusur: nu pomenea un cuvînt despre retribuţie. Dacă aceasta ar fi fost cît de cît în măsură de a fi pomenită, afişul ar fi dat-o în vileag negreşit, neuitînd tocmai ceea ce era mai atrăgător. Nimeni nu dorea cu tot dinadinsul să devină artist, însă fie­care voia să fie plătit pentru munca sa.
Afişul era foarte atrăgător pentru Karl deoarece pe el scria clar: „oricine e binevenit!" „Oricine", prin urmare şi Karl. Toate întîmplările de pînă acum vor fi, aşadar, date uitării, nimeni nu avea să-i reproşeze ceva. Era în drept să solicite o muncă ce n-avea nimic înjositor, dimpotrivă, era oferită în mod public. Şi tot în mod public se formula şi asi­gurarea că va fi primit şi el. Karl nici nu dorea altceva; voia J să găsească, în sfîrşit, un punct de pornire pentru o carieră onorabilă şi tocmai acest lucru i se oferea acum. Chiar dacă vorbăria din afiş n-ar fi fost decît o minciună, chiar dacă ma­rele teatru din Oklahoma n-ar fi fost, în realitate, decît un mic circ ambulant, el era gata să se angajeze pe loc şi cu asta basta. Karl nu mai reciti întregul afiş, căută doar propoziţia | aceea : „oricine este binevenit!"
Se gîndi în primul moment să pornească pe jos pînă la Clayton, dar asta ar fi însemnat să facă un marş epuizant de trei ore, riscînd să ajungă tocmai în clipa în care s-ar fi anunţat că toate posturile au fost ocupate. Afişul lăsa să se înţeleagă, ce-i drept, că numărul posturilor era nelimitat, dar ofertele de serviciu de acest tip erau întotdeauna redactate în maniera asta. Karl înţelese că trebuia să aleagă una din două — fie să renunţe la serviciu, fie să ajungă cu metroul acolo. îşi mai numără o dată banii; dacă nu s-ar fi ivit această cheltuială, banii i-ar fi ajuns pentru vreo opt zile. Preocupat, înşira micile monede pe palma întinsă, făcînd mici grămăjoare. Un domn care-l urmărise, îl bătu pe umăr şi-i ură: „Mult noroc în călătoria spre Clayton !" Karl mulţumi dînd din cap, nu scoase nici un cuvînt şi continuă să-şi nu­mere banii. Se decise repede, puse de o parte banii pentru călătorie şi fugi spre metro.
Coborî la Clayton şi îl lovi deodată larma multor trom­pete. Era o gălăgie confuză, trompetele sunau alandala, fără vreo regulă. Asta nu-l deranja pe Karl, dimpotrivă, îl convinse că teatrul din Oklahoma era o instituţie mare. în clipa în care ieşi din staţia de metro îşi aruncă privirile asu­pra peisajului şi îşi dădu seama că totul era de mai mare am­ploare decît şi-ar fi putut închipui; nu înţelese, în schimb, de ce o instituţie de asemenea anvergură făcea astfel de eforturi pentru a-şi angaja personalul. La intrarea în hipodrom era o tribună lungă şi joasă, pe care se aflau sute de femei îmbrăcate în costume de îngeri, înfăşurate în voaluri lungi, albe şi purtînd aripi mari; femeile-îngeri suflau din trompete aurii, lucitoare. Nu şedeau direct în tribună, ci fiecare stătea pe cîte un piedestal invizibil, mascat de voalurile lungi ale costumului de înger care, căzînd în falduri largi, acope­reau totul. Aceste piedestale fiind foarte înalte (ajungeau pînă la doi metri înălţime), staturile femeilor păreau uriaşe. Capetele mici ale femeilor şi părul lor, prea scurt, despletit, care atîrna ridicol în ambele părţi, între aripile larg deschise, stricau întrucîtva măreţia priveliştii. Pentru a evita monoto­nia, femeile se instalaseră pe piedestale de cele mai diferite mărimi. Puteai vedea femei a căror înălţime nu întrecea cu mult mărimea naturală, dar se înălţau, în schimb, altele în preajma lor atît de sus, încît aveai impresia că la cea mai mică adiere de vînt s-ar putea prăbuşi. Şi toate femeile aces­tea suflau în trompete.
Publicul nu era numeros. Circa zece tineri, scunzi în ra­port cu staturile înalte de pe tribună, se plimbau încoace şi încolo, privind femeile cocoţate sus; schimbînd impresii, ti­nerii arătau cînd spre una, cînd spre alta, fără să pară hotărîţi să intre pentru angajare. Un bărbat mai în vîrstă se ţinea mai la o parte. Adusese cu el soţia şi copilul în căru­cior. Femeia ţinea o mînă pe cărucior şi cu cealaltă se spriji­nea de umărul bărbatului. Deşi cei doi priveau spectacolul cu admiraţie, păreau totuşi decepţionaţi. Căutau şi ei un ser­viciu, însă acest zgomot de trompete îi zăpăcise complet.
Karl era în aceeaşi situaţie. Se apropie de bărbat şi, după ce ascultă o vreme trompetele, îl întrebă:
— Aici se fac angajări pentru teatrul din Oklahoma ?
— Aşa credeam şi eu, zise omul. Dar stăm aici de o oră şi nu auzim altceva decît trompete. Nicăieri nu vezi un afiş, nicăieri un om care să anunţe ceva, care să dea o informaţie!
— Poate că aşteaptă să se strîngă mai multă lume, zise Karl. Pînă acum s-au adunat foarte puţini oameni aici.
— Tot ce se poate, zise omul, după care tăcură amîndoi. De altfel, din pricina zgomotului de trompetă, era şi greu
să te faci înţeles. Femeia spuse ceva soţului ei, la ureche, acesta dădu din cap şi îi strigă, la rîndul său, lui Karl:
— N-ai vrea să mergi pe hipodrom şi să întrebi unde se fac angajările ?
— Ba da, spuse Karl. Trebuie însă să mă caţăr în tribună şi să mă strecor printre îngeri.
— Vezi vreo dificultate în asta ? întrebă femeia. Aceasta găsea că în cazul lui Karl nu exista nici un fel de
dificultate, dar pe bărbatul ei nu voia să-l trimită acolo.
— E în regulă, mă voi duce, zise Karl.
— Eşti foarte amabil, spuse femeia şi atît ea cît şi soţul, îi strînseră mîna.
Tinerii veniră în fugă să vadă de aproape cum se caţără Karl pe tribună. Femeile păreau că suflă acum mai cumplit din trompete, salutînd pe primii solicitanţi. Cele de pe pie­destalele pe lîngă care trecea Karl se opriseră din suflat şi, uitînd de trompetele lor, se tot aplecau într-o parte şi alta, să vadă încotro o apucă solicitantul. La celălalt capăt al tribu­nei, Karl zări un om agitat ce părea că îi aşteaptă pe solici­tanţi, gata să le dea toate informaţiile. Karl se decise să se îndrepte într-acolo, dar în aceeaşi clipă se auzi strigat pe nume, de undeva de sus.
— Karl! strigă un înger. Karl îşi ridică privirile. Era Fanny.
— Fanny! exclamă el la rîndu-i, şi salută, fluturîndu-şi mîna în direcţia de unde fusese strigat.
— Hai, urcă-te aici! zise Fanny. Doar n-ai să mă ocoleşti ? şi, desfăcîndu-şi voalurile, dezveli piedestalul şi, totodată scara îngustă care ducea pînă sus la ea.
— Pot urca ? E voie ? întrebă Karl.
— Cine ne-ar putea opri să ne strîngem mîna ! îi strigă Fanny şi privi cu atenţie în jur, parcă să se convingă dacă este cineva care n-ar îngădui acest lucru. Dar Karl se şi căţărase deja, în fugă, pe scări.
— Mai încet! strigă Fanny. Altminteri ne prăbuşim amîndoi cu piedestal cu tot! Nu se întîmplă însă nimic şi Karl ajunse cu bine pînă pe ultima treaptă. Acum te uită, îi spuse Fanny, după ce se salutară. Să vezi şi tu ce fel de servi­ciu am primit!
— Frumos, zise Karl şi privi jur împrejur.
Toate femeile din apropiere îl observaseră pe Karl şi chi­coteau.
— Eşti cea mai înaltă, cred, spuse Karl şi întinse mîna să măsoare înălţimea celorlalte.
— Te-am zărit de cum ai ieşit din staţie, vorbi Fanny. Dar cum mă aflu din păcate, în ultimul rînd, nu pot fi zărită şi nici nu am avut cum să strig. Cu toate că am suflat foarte tare, tot nu m-ai recunoscut.
— Toate suflaţi prost, zise Karl. Lasă-mă să suflu şi eu o dată.
— Cu plăcere, spuse Fanny şi îi întinse trompeta. Dar să nu sufli brambura, neţinînd cont de ansamblu, că mă conce­diază.
Karl îşi dădu drumul, suflă în trompetă; avusese impre­sia că aceasta nu era altceva decît un instrument grosolan, bun doar de stîrnit zgomote. Acum avea ocazia să se convingă că din trompetă poţi scoate sunete foarte delicate. Dacă toate instrumentele aflate aici erau de aceeaşi calitate, atunci tot ceea ce se întîmplă acolo nu era decît o irosire de forţe. Fără a-i păsa de gălăgia din jur, Karl suflă din toţi bo­jocii, lansîndu-se într-un cîntec pe care îl auzise cîndva într-o circiumă. Era fericit că regăseşte aici o prietenă de demult, că are ocazia să cînte din trompetă şi, pe deasupra că va obţine curînd-curînd, un post bun. Destule femei încetaseră să mai sufle şi îl ascultau acum; Karl îşi întrerupse brusc cîntecul, cînd văzu că aproximativ jumătate din numărul total al trompetelor nu mai cîntau. După un timp, treptat, vacarmul general reîncepu.
— Eşti un adevărat artist! spuse Fanny pe cînd Karl îi restitui trompeta. Ai putea cere un post de trompetist.
— Se primesc oare şi bărbaţi ? întrebă Karl.
— Desigur, spuse Fanny. Noi suflăm timp de două ore, după care ne iau locul băieţi îmbrăcaţi în haine de draci. Parte din ei suflă din trompete, parte bat tobele. Totul este extrem de frumos, ca şi de altfel întreaga punere în scenă care este foarte costisitoare. Cum îţi plac rochiile noastre ? Dar aripile ? şi Fanny îşi coborî privirile, contemplîndu-se.
— Crezi că aş putea primi şi eu un post pe aici ? întrebă Karl.
— Sigur că da, spuse Fanny. Doar este cel mai mare tea­tru din lume. Ce întîmplare fericită că ne-am reîntîlnit! Chiar în cazul că am fi amîndoi angajaţii acestui teatru, s-ar putea întîmpla să nu ne vedem deloc. Asta depinde însă de postul pe care îl vei primi.
— Să fie oare totul atît de măreţ pe aici ? întrebă Karl.
— Este cel mai mare teatru din lume, zise Fanny din nou. E drept că încă nu am avut ocazia să-l văd, dar unele colege de-ale mele, care au mai fost la Oklahoma, spun că este atît de mare încît aproape că nu are limite.
— Şi totuşi au venit atît de puţini solicitanţi, spuse Karl şi arătă cu mîna spre tinerii aflaţi la picioarele lor şi spre mica familie.
— Asta-i adevărat, zise Fanny. Gîndeşte-te însă că an­gajăm oameni în toate oraşele, că echipa noastră care recru­tează personal este mereu pe drumuri şi că mai există multe alte echipe de acest fel.
— Dar teatrul nu s-a deschis încă ?
— Ba da, zise Fanny. Este un teatru vechi, dar se extinde necontenit.
— Mă miră că nu se îmbulzesc mai mulţi solicitanţi, spuse Karl.
— într-adevăr, este ciudat, zise Fanny.
— S-ar putea ca vînzoleala asta de îngeri şi draci să îndepărteze mai degrabă lumea decît să o atragă.
— Cum de îţi dă prin cap aşa ceva ? întrebă Fanny. Dar să ştii că s-ar putea să ai dreptate. Adu-i la cunoştinţă conducătorului nostru părerea ta; poate că îl ajuţi în felul acesta.
— Unde îl găsesc ? întrebă Karl.
— Pe hipodrom în tribuna arbitrilor, spuse Fanny.
— Şi lucrul ăsta mă miră, zise Karl. De ce se fac an­gajările tocmai pe hipodrom ?
— Uite care-i situaţia, spuse Fanny. Preparative facem peste tot, preparative dintre cele mai mari şi ne aşteptăm la o îmbulzeală nemaipomenită, iar pe hipodrom e spaţiu mult. De asemenea, în toate oraşele unde se fac pariuri sînt amenajate agenţii pentru angajare de personal. Se pare că există vreo două sute de asemenea agenţii.
— Are teatrul ăsta din Oklahoma încasări atît de mari ca să-şi permită luxul de a întreţine o asemenea echipă de re­crutare ? întrebă Karl intrigat.
— Ce ne pasă nouă ? zise Fanny cu indiferenţă. Dar acum, du-te, Karl, să nu pierzi ocazia, iar eu trebuie să mă apuc din nou de suflat. în orice caz, încearcă să obţii un ser­viciu în această echipă şi vino imediat să-mi dai de veste. Să ştii că aştept vestea asta cu cea mai mare nerăbdare.
Ea îi strînse mîna, îl făcu atent să coboare cu grijă, puse din nou trompeta la gură, însă nu suflă pînă nu-l văzu pe Karl ajuns jos. Karl aranja din nou voalurile în jurul piedes­talului, aşa cum fuseseră. Fanny îi mulţumi printr-o mişcare a capului şi Karl, meditînd în fel şi chip asupra celor auzite, se îndreptă acum spre omul pe care-l ochise încă de acolo de sus, pe cînd sta de vorbă cu Fanny; omul acela se apropiase de piedestal şi îl aştepta.
— Doriţi să vă angajaţi la noi ? întrebă omul. Sînt şeful personalului acestei trupe şi, în această calitate, vă urez bun venit. Avea obiceiul să stea uşor înclinat, în semn de po­liteţe, dar se juca totodată, cu lanţul ceasului său şi se tot foia, fără să se mişte de la locul său.
— Mulţumesc, zise Karl. Am citit afişul dumneavoastră, şi mă prezint conform precizărilor de acolo.
— Aveţi perfectă dreptate, spuse omul, impresionat de atitudinea lui Karl. Din păcate nu sînt toţi oamenii atît de corecţi.
Karl se gîndi că era momentul potrivit să-i atragă acestui om atenţia că reclama de care făcea uz echipa de recrutare nu-şi atinge scopul tocmai din pricina extravaganţei textului. Se abţinu însă, gîndindu-se că omul respectiv nici nu era conducătorul trupei; pe de altă parte nu era recomandabil ca tocmai el, care nici măcar angajat nu e, să se grăbească cu sugestii de îmbunătăţire. în consecinţă, se mulţumi să spună aceste cuvinte:
— Afară mai aşteaptă un om care solicită şi el un post; el m-a trimis în recunoaştere. Pot să-l chem ?
— Desigur, spuse omul. Cu cît se prezintă mai multă lume, cu atît este mai bine.
— A venit cu o femeie şi un copil în cărucior. Să-i aducă | şi pe aceştia cu el ?
— Se înţelege, zise omul pe care precauţiunea lui Karl îl făcu să zîmbească. Avem nevoie de oricine !
— Mă întorc imediat, spuse Karl. Se duse în fugă pînă la marginea tribunei. Făcu un semn celor doi, chemîndu-i astfel să vină împreună. Karl ajută la urcarea căruciorului pe tri­bună, apoi o porniră cu toţii. Observând acest lucru, tinerii se sfătuiră între ei, îşi înfundară mîinile în buzunare şi, încă mai păstrînd în ei nehotărîrea, se urcară în sfîrsit pe tribună, umblînd agale pe urmele lui Karl şi ale familiei. Mai veniră şi alţi clienţi care, ieşind din clădirea staţiei de metro, îşi agi­tau mîinile, uimiţi de priveliştea tribunei cu îngeri. în orice caz, se părea că cererile de posturi vor spori. Karl era foarte fericit că venise devreme, poate chiar primul. Perechea era plină de curiozitate, punea diverse întrebări, se interesa dacă îndeletnicirile urmau să fie deosebit de grele. Karl le răspunse că nu ştie încă nimic precis, dar că n-avea îndoieli în privinţa angajării tuturor, fără nici o excepţie. Părerea lui era că puteau fi liniştiţi.
îi întîmpină chiar şeful personalului, care îşi freca mîinile foarte satisfăcut că vin atîţia; îi salută pe fiecare în parte, înclinîndu-se uşor, după care îi aşeză pe toţi pe un sin­gur rînd. Karl era primul, fiind urmat de soţ-soţie şi, abia după aceea, veneau la rînd ceilalţi. După ce se făcu ordine (la început tinerii s-au îmbulzit alandala şi a mai trecut un timp pînă s-au liniştit) şeful personalului le vorbi aşa, în vreme ce trompetele amuţiră :
— în numele teatrului din Oklahoma, vă salut pe toţi. Aţi venit devreme (era totuşi aproape de ora prînzului), înghesuiala încă nu este prea mare, aşa că formalităţile de angajare vor decurge repede. Aveţi, desigur, cu toţii, actele asupra dumneavoastră.
Tinerii scoaseră de îndată nişte acte din buzunare, pe care le fluturau înspre şeful personalului; soţul îşi ghionti soţia care scoase, la rîndul său, de sub pilota căruciorului un pachet întreg de acte. Karl nu avea nici un act asupra lui. Ştia din experienţă că asemenea cerinţe puteau fi uşor oco­lite dacă erai întrucîtva hotărît s-o faci. Era o chestiune care nu îţi punea cine ştie ce probleme. Şeful personalului măsură cu privirea şirul solicitanţilor şi, asigurîndu-se că toţi aveau acte asupra lor, inclusiv Karl (care ridicase mîna goală) trase concluzia că hîrtiile sînt în regulă.
— în ordine, zise apoi şeful personalului, şi făcu cu mîna un semn de refuz către tinerii care voiau ca actele lor să fie pe loc controlate. Hîrtiile vor fi văzute la birourile de primire. Cum aţi văzut de altfel şi din afişele noastre, avem nevoie de oricine. Trebuie să ştim însă, bineînţeles, ce servi­ciu a ocupat fiecare înainte, pentru a-i putea găsi un loc po­trivit unde să-şi poată valorifica priceperea.
„Este doar un teatru şi nimic altceva" îşi zise Karl nedu­merit şi ascultă cu atenţie încordată cuvintele şefului de per­sonal.
— Am orînduit, deci, în barăcile agenţilor de pariuri cîte un birou pentru fiecare meserie în parte, spuse în continuare şeful personalului. Rog pe fiecare să-mi spună ce meserie are; membrii de familie îl vor însoţi pe solicitantul principal la biroul de primire desemnat acestuia. Vă voi conduce ime­diat la birourile unde vor fi controlate mai întîi actele dum­neavoastră şi unde specialiştii vă vor verifica, în continuare, cunoştinţele. Examenul va fi sumar şi nimeni nu trebuie să se îngrijoreze în această privinţă. Angajările se vor face pe loc şi veţi primi neîntîrziat toate îndrumările necesare. Să începem,' deci. Acest prim birou este destinat inginerilor, cum se vede, de altminteri, şi după firmă. Tocmai pentru că nu avea acte, Karl îşi zise că trebuie să treacă cît mai repede prin ciurul tuturor formalităţilor, iar faptul că intenţionase cîndva, pe vremuri, să devină inginer, îi dădu un fel de curaj şi ridică mîna. Văzîndu-l pe Karl cu mîna ridicată, tinerii fură cuprinşi de invidie, drept care ridicară şi ei mîinile cu toţii. Şeful personalului se înălţă în vîrful picioarelor şi îi întrebă pe tineri:
— Sînteţi ingineri ? Mîinile acestora coborîră încet; Karl însă rămase cu mîna ridicată. Şeful personalului îl privi cu îndoială, deoarece Karl îi părea prea prost îmbrăcat şi prea tînăr pentru titlul de inginer; totuşi nu obiectă nimic, poate din recunoştinţă, întrucît — după toate aparenţele — Karl era acela care-i adusese acolo pe ceilalţi solicitanţi. Făcu un semn, invitîndu-l să intre în birou, ceea ce Karl făcu § imediat, în timp ce şeful personalului se ocupă de ceilalţi.
în biroul de primire a inginerilor, de ambele părţi ale unei mese dreptunghiulare, se aflau doi domni care confrun­tau două borderouri mari, aflate în faţa lor. Unul dintre ei | citea, iar celălalt sublinia în borderoul său numele rostite de primul. în clipa în care îşi făcu apariţia Karl şi îi salută, cei doi se grăbiră să aşeze borderourile deoparte; puseră mîna pe alte catastife şi le desfăşurară.
Unul dintre ei, care era cu siguranţă copist, zise:
— Actele dumneavoastră, vă rog.
— Din păcate nu le am asupra mea, spuse Karl.
— Nu le are asupra sa, comunică copistul celuilalt domn, notînd imediat acest răspuns în catastiful său.
— Sînteţi inginer ? întrebă, la rîndul său, celălalt domn, care părea a fi şeful biroului respectiv.
— încă nu sînt inginer, zise Karl. Dar trebuie să vă...
— Ajunge, spuse domnul, hotărît şi repede. Nu ţineţi de noi; vă rog să citiţi firma.
Karl îşi muşcă buzele, gest pe care acest domn părea a-l fi observat, pentru că spuse în continuare:
— Acesta nu este un motiv de îngrijorare. Avem nevoie de oricine. Făcu semn unuia dintre oamenii de serviciu care se plimbau fără treabă printre barăci. Condu-l pe acest domn la biroul pentru cunoştinţe tehnice.
Omul de serviciu înţelese textual ordinul şi-l apucă pe Karl de mînă. Merseră printre multe barăci. într-una din ele Karl descoperi pe unul dintre tineri, care fusese deja angajat şi strîngea mîna domnilor de acolo, în semn de mulţumire. Fu introdus într-un birou unde procedura era asemănătoare aceleia folosită în primul, fapt pe care Karl îl prevăzuse. Nu­mai că aici se află că frecventase gimnaziul şi Karl fu trimis la biroul foştilor elevi de gimnaziu. Aici declară că frecven­tase un gimnaziu din Europa şi i se spuse imediat că nu ţine nici de acest birou; fu îndrumat către biroul celor care au studiat în gimnaziile din Europa. Acest birou era instalat într-o baracă situată la marginea a stabilimentului; nu nu­mai că era cea mai mică dintre barăci, dar era şi mai joasă. Omul de serviciu care-l condusese aici era furios din cauza lungilor peregrinări şi a numeroaselor refuzuri de care, după părerea sa, Karl era singur vinovat. Omul de serviciu nu mai aşteptă întrebările adresate lui Karl şi plecă. Acest birou era, nu încape îndoială, şi ultimul refugiu al lui Karl; zărindu-l pe şeful de birou, îşi dădu seama cu spaimă că acesta semăna foarte mult cu un profesor de la licelul real din oraşul său natal, unde respectivul mai preda şi acum, după toate proba­bilităţile. Cei doi se asemănau, de fapt, doar prin cîteva amănunte cum se şi văzu de îndată; ochelarii de pe nasul turtit al acelui om, barba blondă, îngrijită, ca un obiect de expoziţie, spatele uşor curbat şi vocea puternică, vibrînd tunător, îl umplură pe Karl de uimire pentru multă vreme. Din fericire, aici Karl nu mai fu nevoit să se concentreze prea mult, deoarece procedura era mai simplă decît în cele­lalte birouri. Se trecu în scripte că nu avea acte asupra sa, iar şeful biroului califică acest lucru drept o neglijenţă de neînţeles; copistul, în schimb, care avea aici cuvântul hotărîtor, nu dădu importanţă faptului şi, după cîteva scurte întrebări ale şefului (acesta se şi pregătise să-l chestioneze mai îndelung) acelaşi copist îl declară pe Karl angajat. Şeful biroului se întoarse spre copist, deschise gura să zică ceva, însă celălalt făcu un gest că totul s-a încheiat, rosti: „Anga­jat" şi trecu imediat această hotărîre în catastif. Copistul era de părere, după toate probabilităţile, că situaţia de a fi fost elev într-un gimnaziu din Europa e în sine atît de degra­dantă, încît oricine declara aşa ceva trebuia crezut fără nici o tevatură. Karl nu avu nimic de obiectat şi se duse la el pen­tru a-i mulţumi. Dar chestiunea se mai lungi, şi anume în momentul cînd fu întrebat cum îl cheamă. Karl nu răspunse imediat, era prea timid pentru a-şi pronunţa propriul nume, care urma să fie trecut în scripte. Dar de îndată ce va fi anga­jat, fie şi în postul cel mai neînsemnat, unde să poată mulţumi pe toată lumea, Karl era dispus să-şi dea la iveală
propriul nume; deocamdată nu sosise încă acel moment. îl tăinuise de prea mult timp ca să-l dea în vileag dintr-o dată. Pînă una-alta, nevenindu-i în minte altceva, spuse numele sub care lucrase în ultimele servicii pe care le avusese: „Negro".
— Negro ? întrebă şeful biroului întorcînd capul şi făcînd o grimasă, ca şi cum prin aceasta Karl ar fi spus cea mai gogonată minciună.
Pe Karl îl examina şi copistul, la rîndul său, aruncîndu-L o privire; apoi se mulţumi să repete:
— Negro, după care trecu acest nume în scriptele sale.
— Doar n-o să te apuci să scrii „Negro" ?! îi strigă şeful.
— Da, am scris „Negro", zise copistul liniştit şi făcu uni semn cu mîna prin care îl invită pe şef să dea, în continuare,! dispoziţiile de rigoare. Şeful de birou fu pus astfel în situaţia! de a se stăpîni; se sculă şi spuse:
— Pentru teatrul din Oklahoma, aţi fost aşadar... se opri'! însă şi nu mai putu scoate o vorbă, nefiind în stare să treacă peste convingerile sale; se aşeză la loc, zicînd :
— Nu se numeşte Negro.
Copistul ridică sprîncenele, se sculă, la rîndul său, şi vorbi astfel:
— Atunci să vă comunic eu : aţi fost angajat pentru tea­trul din Oklahoma şi veţi fi prezentat de îndată conducăto­rului nostru.
Fu iar chemat un om de serviciu care-l conduse pe Karl în tribuna arbitrilor.
Jos, la capătul scării, Karl zări căruciorul, apoi zări şi pe­rechea coborînd; femeia îşi purta copilul în braţe.
— Aţi fost angajat ? întrebă omul care se mai înviorase. Soţia privea bine dispusă peste umărul lui. Karl îi spuse că a fost angajat şi că urmează să fie prezentat undeva; omul zise:
— Atunci vă felicit. Şi noi am fost angajaţi. Pare să fie o instituţie serioasă, deşi e firesc să nu te poţi obişnui imediat cu toate. Aşa se întîmplă peste tot.
îşi mai spuseră o dată „La revedere", după care Karl urcă spre tribună. Umbla încet, deoarece sus, spaţiul restrîns al tribunei părea înţesat de lume şi, cum nu intenţiona să se vîre cu forţa, se opri; cuprinse cu privirile hipodromul care se întindea în toate direcţiile, pînă la pădurile care se profi­lau la orizont. Simţi cum i se trezeşte dorinţa de a asista la o cursă de cai. De cînd se afla în America încă nu avusese oca­zia asta. în Europa fusese dus o dată la curse, însă fiind încă pe atunci un puşti, nu-şi amintea nimic altceva decît că mama sa îl tîrîse prin mulţime, printre oamenii care se îngrămădi­seră şi care nu voiau să le facă loc. Aşa că, la drept vorbind, nici nu putea afirma că văzuse vreodată curse de cai. în spa­tele său începu să huruie o maşinărie, se întoarse şi pe pa­noul aparatului pe care se înscriu de obicei cîştigătorii de curse, apăru următorul text: „Comerciantul Kalla cu soţia şi copilul." Din acest loc se trasmiteau, aşadar, înspre birouri, numele noilor angajaţi.
Cîţiva domni coborîră imediat scările în fugă, discutînd aprins, folosindu-se de creioane şi hîrtii cu adnotări. Karl se lipi de balustradă pentru a-i lăsa să treacă şi, pentru că se făcu astfel un culoar, urcă şi el. într-un colţ al tribunei înconjurate cu balustrade de lemn (totul semăna cu acope­rişul teşit al unui turn îngust) stătea un domn care sprijinea cu braţele balustrada de lemn şi care purta peste piept, în diagonală, o panglică lată de mătase albă, pe care scria: „Conducătorul echipei a zecea de recrutare a teatrului din Oklahoma". Lîngă el, pe o măsuţă, se afla un telefon, între­buinţat probabil în zilele de curse, cu ajutorul căruia se pare că acum erau transmise conducătorului datele personale ale fiecărui solicitant în parte, încă înainte de a fi fost angajat; aşa se explica faptul că deocamdată, lui Karl acesta nu-i puse nici un fel de întrebare. Se adresă doar unui domn care sta în preajma lui cu picioarele puse în cruce şi cu braţul sprijinit
în bărbie:
— Negro este elevul unui gimnaziu din Europa.
Cu asta problema lui Karl era încheiată: el se înclină adînc în faţa acelor domni, iar conducătorul se uită de-a lun­gul scărilor să se convingă dacă nu mai vine cineva. Pentru că nu mai urca nimeni, mai ascultă cîte un crîmpei din conversaţia dintre domnul celălalt şi Karl; era însă mult mai preocupat să observe hipodromul şi îşi juca degetele pe balustrada de lemn. Erau degete fine şi totuşi puternice, lungi şi totodată agile; îi atraseră atenţia lui Karl, cu toate că celălalt domn începuse a-i acorda, între timp, destul de mult interes:
— Aţi rămas fără serviciu ? îl întrebă înainte de toate acest domn. întrebarea era foarte simplă, cum erau, de altfel, toate celelalte întrebări care i se puseseră şi care nu, urmăreau să-l pună în încurcătură; răspunsurile, de aseme nea, nu erau verificate prin contraîntrebări. Cu toate ac tea, prin modul deschis în care erau puse aceste întrebări felul în care erau aşteptate răspunsurile, cu corpul uşor înclinat^ înainte, uneori întrebînd din nou şi studiind apoi cu capul plecat în piept reacţiile lui Karl, acest domn părea să acorde \ convorbirii o importanţă deosebită, pe care nu o puteai | pătrunde, dar care te făcea prudent şi sfios. în cîteva rînduri, Karl îşi stăpîni cu greu dorinţa de a reveni asupra răspunsu­lui dat, pentru a-l înlocui cu altul, cu şanse mai mari de succes, însă tot de atîtea ori se abţinu; îşi dădea seama că o asemenea nesiguranţă nu putea să facă decît o impresie proastă, pentru că, de cele mai multe ori, nu puteai să prevezi înţelesul secret al acestor întrebări. De altfel, angajarea părea a fi un fapt împlinit şi conştiinţa acestui lucru îi dădu o stare de calm.
întrebat dacă era fără serviciu, Karl răspunse simplu:
— Da.
— Unde aţi fost angajat ultima oară ? întrebă apoi dom­nul acela.
Karl era pe punctul de a răspunde, cînd acest domn mai repetă o dată întrebarea şi, spre a-l face atent, ridică degetul arătător:
— Ultima oară!
Karl înţelesese de prima dată această întrebare şi, indis­pus din cauza acestei sublinieri, clătină din cap scurt, zicînd :
— La un birou.
Răspunsul corespundea întrucîtva adevărului, dar în cazul în care domnul i-ar fi cerut amănunte despre acest bi­rou, Karl ar fi fost nevoit să mintă. Domnul se abţinu însă şi
nu mai puse decît următoarea întrebare, la care se putea răspunde uşor, potrivit adevărului:
— Aţi fost mulţumit acolo ?
— Nu ! strigă Karl şi aproape că-l întrerupse. Uitîndu-se pe furiş, Karl observă o umbră de zîmbet pe
buzele conducătorului; se căi de modul nechibzuit în care răspunsese, dar nu fusese în stare să reziste tentaţiei de a striga: „Nu !" Cît timp durase ultimul său serviciu nu avu­sese altă dorinţă decît să întîlnească într-o bună zi pe şeful unei alte întreprinderi, care să-i pună această întrebare. Răspunsul său mai avea totuşi un dezavantaj, întrucît acest domn îl putea chestiona în continuare asupra cauzei ne­mulţumirii sale. Domnul însă nu-l mai întrebă decît atît:
— Ce post credeţi că vi s-ar potrivi cel mai bine ?
S-ar fi putut ca această întrebare să fie totuşi o cursă; ce sens mai avea să întrebi aşa ceva din moment ce Karl fusese deja angajat în calitate de actor ? Deşi acest lucru îi părea limpede, Karl nu avu totuşi curajul să spună că se consideră indicat pentru meseria de actor. Ocoli, aşadar, întrebarea şi răspunse, cu tot riscul de a părea încăpăţînat:
— Am văzut în oraş afişul şi citind că oricine este bine­venit, m-am prezentat.
— Acesta nu-i un lucru nou, spuse domnul şi tăcu, lăsînd a se înţelege că vrea cu tot dinadinsul un răspuns la întrebare.
— Am fost angajat ca actor, spuse Karl în treacăt, spre a-l face pe acest domn să înţeleagă greutatea de a da un răspuns la ultima lui întrebare.
— Ei da, spuse domnul şi amuţi din nou.
— Nu, zise Karl şi toată speranţa lui de a găsi un post începu să se clatine. Nu ştiu dacă am talent actoricesc. Vreau să fac, totuşi, un efort, voi încerca să îndeplinesc orice mi­siune.
Domnul se întoarse spre conducător şi amîndoi dădură din cap aprobator; Karl, după cît îţi puteai da seama, răspunsese bine la întrebare. Băiatul prinse din nou curaj şi aşteptă întrebarea următoare. Aceasta sună astfel:
— Ce aţi dorit să studiaţi iniţial ? Pentru a preciza şi mai mult sensul întrebării (domnui ăsta ţinea foarte mult la precizări), mai adăugă: în Europa, bineînţeles.
Luîndu-şi mîna de la bărbie, schiţă o mişcare uşoară, părînd că vrea să sugereze depărtarea la care se situa Europa şi cît de lipsite de însemnătate erau planurile ticluite pe vre­muri, pe acele meleaguri.
Karl spuse:
— Doream să devin inginer.
Acest răspuns îl stînjenea, pentru că era ridicol să rea­ducă pe tapet vechea lui dorinţă de a deveni inginer, ţinînd cont de felul în care îi merseseră afacerile în America — dar în Europa el ar fi devenit oare, într-adevăr, inginer ? — rosti, deci, cuvintele acelea doar în lipsa unui alt răspuns mai de Doamne-ajută.
Interlocutorul luă însă cuvintele sale în serios, cum părea acel domn să ia toate în serios.
— Ei! inginer nu puteţi deveni dintr-o dată; dar poate că v-ar conveni să vă ocupaţi, deocamdată, cu unele lucrări mai simple.
— Desigur, zise Karl şi era foarte mulţumit, deşi, ac-ceptînd această ofertă, însemna să fie radiat din rîndul acto­rilor şi introdus printre tehnicieni; credinţa sa era însă că în această din urmă meserie se putea descurca mai bine, fără doar şi poate. De altfel, îşi spunea mereu unul şi acelaşi lucru, şi anume că pentru el esenţial era nu felul muncii care i se încredinţa, ci angajarea lui definitivă, undeva, într-un post oarecare.
— Vă simţiţi destul de puternic pentru a putea îndeplini o muncă grea ? întrebă domnul.
— O, da ! spuse Karl.
Auzind aceste cuvinte, domnul îl invită pe Karl să se apropie şi-i pipăi braţul.
— E băiat vînjos, spuse acesta şi îl duse pe Karl de braţ înspre conducător.
Conducătorul zîmbi şi, dînd aprobator din cap, îi strînse mîna lui Karl; fără a se clinti din poziţia sa relaxată, zise:
— Am rezolvat, aşadar, totul. La Oklahoma se va mai reexamina totul. Vă urez să faceţi cinste echipei noastre de recrutare!
Karl se înclină, în semn de rămas bun; vru să-l salute şi pe celălalt domn, dar acesta se plimba pe platformă, încolo-încoace, considerîndu-şi atribuţiile încheiate. în timp ce Karl cobora, pe panoul cu anunţuri apărură următoarele cuvinte: Negro, tehnician.
Deoarece aici erau toate la locul lor şi decurgeau cît se poate de normal, Karl nu s-ar mai fi opus ca pe panoul de anunţuri să apară chiar numele său adevărat. Totul era orga­nizat cu multă precizie pentru că, în cele din urmă, la picio­rul scării, Karl fu aşteptat de un om serviciu care îi prinse pe braţ o banderolă. Ridicînd braţul să vadă ce scrie, citi: tehni­cian.
Indiferent de direcţia în care urma să fie îndreptat, Karl voi să-i spună înainte de toate lui Fanny cît de fericit se des-făşurase totul. Spre regretul lui însă, omul de serviciu îi aduse la cunoştinţă că îngerii, ca şi dracii, de altfel, plecaseră spre următorul punct de oprire al echipei de recrutare; aveau să vestească în acel loc sosirea trupei pentru ziua următoare.
— îmi pare rău, zise Karl, posomorit; era prima de­cepţie pe care o avea în această instituţie. Aveam o cu­noştinţă printre îngeri.
— O veţi revedea la Oklahoma, îi spuse omul de servi­ciu. Dar veniţi odată cu mine, că aţi rămas ultimul.
îl conduse pe Karl prin spatele tribunei pe care stătuseră îngerii; acum nu mai rămăseseră acolo decît piedestalele goale. Presupunerea lui Karl că fără muzica îngerilor s-ar fi prezentat mai multă lume să solicite posturi nu se adeveri; nu se mai afla nimeni în faţa tribunei, în afara cîtorva copi­laşi care se luptau să pună mîna pe o pană lungă, albă, căzută, pare-se, dintr-o aripă de înger. Un băieţel o ridică, pe cînd ceilalţi copii îl apucară cu cîte o mînă de chică, încercînd cu cealaltă să înşface pana.
Karl arătă spre copii, însă omul de serviciu, fără să pri­vească într-acolo, îi zise:
— Grăbiţi-vă, a durat foarte mult pînă aţi fost primit. A f fost oare vreo neclaritate ?
— Nu ştiu, spuse Karl mirat, însă fără a fi prea convins \ de acest lucru.
Chiar şi în situaţiile cele mai limpezi mereu se găseşte | cîte unul care să-i facă griji altuia. Ajunseră în faţa marii tri­bune rezervate spectatorilor; aceasta se înfăţişa ca o plăcută % panoramă şi Karl uită de îndată observaţia omului de servi- I ciu. în tribună se afla o masă mare şi lungă, acoperită cu o | ţesătură albă; proaspeţii angajaţii stăteau cu spatele spre hi­podrom, pe banca alăturată, ceva mai jos, şi li se dădea să mănînce. Toţi erau veseli şi emoţionaţi; cînd apăru Karl şi, 1 neobservat, se aşeză ultimul pe bancă, mulţi se ridicară în pi- I cioare închinînd paharele. Unul dintre ei ţinu un toast dedi- § cat conducătorului echipei a zecea de recrutare, numindu-l „părintele solicitanţilor de posturi". Cineva atrase atenţia că I amintitul „părinte" putea fi zărit chiar de acolo de unde se I aflau şi avea dreptate, deoarece tribuna arbitrilor în care se 1 aflau cei doi domni nu era la depărtare prea mare şi se putea 1 vedea pînă acolo. îşi îndreptară cu toţii paharele în acea di- I recţie; Karl ridică şi el paharul, dar oricît de tare ţipau şi | oricît de mult doreau să se facă văzuţi, în tribuna arbitrilor nu se observa nimic din care să bănuieşti că ovaţia fusese re­marcată sau măcar că cei de acolo ar fi voit s-o remarce. Conducătorul sta rezemat într-un colţ, iar cel de-al doilea 1 domn se afla lîngă el, cu mîna la bărbie.
Oarecum decepţionaţi, oamenii se aşezară la loc; din cînd în cînd se mai întorcea cîte unul înspre tribuna arbitri­lor. Curînd atenţia le fu atrasă exclusiv de ospăţul copios. Se aduseră la masă păsări mari, aşa cum nu mai văzuse Karl, şi în carnea rumenă era împlîntate o mulţime de furculiţe, iar oamenii de serviciu umpleau mereu paharele cu vin stînd aplecat deasupra farfuriei, nici nu băgai de seamă cînd şi cum cădea vinul roşu în pahare. Comesenii care nu doreau să participe la discuţia generală, puteau privi în voie ilustra­tele care înfăţişau teatrul din Oklahoma; acestea erau puse teanc la un capăt al mesei spre a circula din mînă în mînă. Dar nimeni nu se prea sinchisea de ele. Din acest motiv, pînă la Karl, care era la celălalt cap al mesei, ajunse o singură poză. Judecind după această unică ilustrată, îţi puteai da uşor seama că toate celelalte trebuie să fi fost foarte intere­sante. Ilustrata respectivă înfăţişa loja preşedintelui Statelor Unite ale Americii. La întîia vedere, aveai impresia că nu e o simplă lojă, ci însăşi scena; îţi dădea această impresie balus­trada, care înainta arcuindu-se foarte mult în spaţiu. Această balustradă era aurită de sus pînă jos. între coloanele mici şi subţiri, părînd decupate cu foarfecă cea mai fină, era orînduit un şir de medalioane reprezentînd chipurile foştilor preşedinţi. Unul dintre aceştia avea un nas deosebit de drept, buze cărnoase şi ochi care priveau fix, în jos, pe sub pleoape îngroşate. în jurul lojii, din părţi şi din înălţime, se cerneau raze luminoase. O lumină albă şi totuşi blîndă dezvăluia faţada lojii prezidenţiale, în timp ce adîncimea acesteia, încadrată în catifea roşie, căzînd în falduri variat nuanţate, puse în mişcare cu ajutorul unor şnururi, părea un gol umbros, învăluit de o lumină roşietică. Loja era atît de grandioasă, încît cu greu îţi puteai închipui că în ea şedeau oameni. Fără a uita de mîncare, Karl privi totuşi atent această poză pe care o aşeză alături de farfurie.
Ar fi voit, desigur, să mai vadă măcar încă o ilustrată, dar nu voi să se ducă să şi-o ia singur, deoarece unul dintre oa­menii de serviciu îşi aşezase palma peste teancul de ilustrate şi ordinea trebuia respectată. îşi plimbă privirile pe deasupra mesei spre a se convinge dacă nu cumva avea şansa ca una dintre ilustrate să ajungă pînă la el. Printre capetele aplecate deasupra mîncării desluşi atunci, cu uimire (în primul mo­ment nici nu-i veni să creadă) o figură cunoscută: era Giacomo. Fugi îndată spre el şi îl strigă:
— Giacomo!
Timid ca întotdeauna, băiatul se ridică de la masă, se răsuci în spaţiul îngust dintre bănci, îşi şterse gura cu mîna şi fu atît de bucuros că îl revede pe Karl, încît îl rugă să se aşeze lîngă el sau se oferi să vină el acolo unde şedea Karl; voiau să-şi povestească totul, de-a fir-a-păr, şi să rămînă de acum încolo împreună. Nu voiau să-i deranjeze pe ceilalţi şi Karl hotărî să rămînă, deocamdată, fiecare la locul său; masa fiind pe terminate, aveau să se întîlnească curînd, spre a nu se mai despărţi niciodată. Karl mai zăbovi totuşi puţin în preajma lui Giacomo spre a-l mai privi în amănunţime. Cîte amintiri îi evoca acesta ! Unde era bucătăreasa-şefă ? Ce mai făcea Tereza ? Giacomo aproape că nu se schimbase deloc; prezicerea bucătăresei-şefe că în şase luni avea să de­vină un american vînjos nu se adeverise. Era tot atît de slăbănog ca şi înainte, avea aceiaşi obraji supţi, deşi acum întrucîtva mai rotunjiţi din pricina bucăţii mari de carne care-i umplea gura şi de unde scotea alene cîte un os, spre a-l arunca în farfurie. După cele scrise pe banderolă, Karl înţelese că nici Giacomo nu fusese angajat ca actor, ci ca lif­tier. Teatrul din Oklahoma părea să aibă într-adevăr nevoie de oricine.
Studiindu-l pe Giacomo, Karl lipsi o bună bucată de vreme de la locul său. Cînd hotărî să se aşeze înapoi, sosi şe­ful personalului care, suind pe una dintre băncile aflate în partea de sus a tribunei, bătu din palme şi ţinu un mic dis­curs în timpul căruia majoritatea celor de faţă se ridică în pi­cioare ; cei care nu se putură despărţi de mîncare, rămaseră un timp aşezaţi, dar fură nevoiţi să se ridice pentru că îi înghiontiră ceilalţi.
— Sper, vorbi acel domn (între timp şi Karl îşi ocupase repede locul, fugind în vîrful picioarelor), sper că sînteţi cu toţii mulţumiţi de ospăţul nostru inaugural. Bucatele echipei noastre de recrutare sînt, în general, lăudate. Din păcate, trebuie să anunţ că masa s-a isprăvit, întrucît trenul cu care veţi pleca la Oklahoma porneşte peste cinci minute. în ciuda faptului că este o călătorie lungă, veţi avea ocazia să vă convingeţi de susţinuta grijă pe care v-o arătăm. Vă prezint acum pe domnul care vă va conduce în această călătorie şi căruia trebuie să-i daţi ascultare.
Pe banca pe eare se afla şeful personalului se urcă un domn mic, slab, care se înclină în treacăt, după care începu să explice cu gesturi nervoase cum trebuiau să se adune cu toţii şi cum urmau să se pună în mişcare. Vorbele acestuia nu erau însă ascultate, pentru că angajatul care rostise dis­cursul iniţial izbi cu palma în masă şi începu să-i dea drumul unui lung discurs de mulţumire, fără să ţină cont că trenul pleacă peste puţină vreme, lucru care îl neliniştea pe Karl. Fără a ţine cont că şeful personalului, în loc să-l asculte, dădea o serie de dispoziţii şefului transportului, oratorul se avîntă într-un discurs de mari proporţii, enumerînd toate fe­lurile de mîncare servite, apreciind pe fiecare în parte, şi încheie cu cuvintele:
— Stimaţi domni, în felul acesta reuşiţi să cîştigaţi întreaga noastră simpatie.
Afară de cei cărora le erau adresate aceste cuvinte, toată lumea rîdea, deşi cele spuse trebuiau luate oricum în serios şi nu în glumă.
Neajunsurile acestui discurs nu întîrziară a se arăta; dru­mul pînă la gară fu străbătut în pas alergător, lucru deloc greu deoarece nici unul dintre angajaţi nu avea de cărat vreun bagaj; Karl abia acum observă asta cu surprindere. Singurul bagaj era căruciorul acela pe care îl împingea tatăl copilului; omul se afla în fruntea coloanei şi căruciorul sălta în mîinile lui, sus-jos, de parcă ar fi luat-o singur razna, pe străzi. Era o adunătură de oameni sărmani, un fel de golănime la urma urmei, care era totuşi atît de bine primită şi se bucura de toate îngrijirile ! Păreau a fi cu toţii recoman­daţi călduros şefului transportului. Pe acesta îl puteau vedea cum apucă cu o mînă ghidonul căruciorului şi cu cealaltă îmbărbătează trupa, gesticulînd; apărea apoi între cei din rîndul ultim al coloanei încurajîndu-i să înainteze, ori fugea de-a lungul şirurilor, să-i descopere cu privirea pe cei care înaintau prea încet şi, aruncîndu-şi braţele ritmic, le arăta acestora cum ar trebui să alerge.
Cînd ajunseră în gară, trenul era gata de plecare. Oame­nii de pe peron arătau coloana cu degetul şi discutau, îneît se auzeau observaţii ca aceasta: „Toţi ăştia sînt ai teatrului din Oklahoma!" Teatrul acesta părea să fie mult mai cunoscut decît îşi închipuise Karl; de fapt, el nu avusese pînă acum ocazia să se familiarizeze cu problemele teatrale. Un vagon întreg era destinat exclusiv trupei şi conducătorul transpor­tului era mai grăbit să încheie îmbarcarea decît însuşi conductorul. înainte de plecare, inspecta fiecare compartiment, dădu cîte o dispoziţie şi de abia după aceea se instala şi el. întîmplător, Karl primise un loc lîngă fereastră şi îl invită pe Giacomo lîngă el. Stăteau strîns lipiţi unul lîngă celălalt şi se bucurau grozav de această călătorie. Nici unul nu întreprinsese încă pe pămîntul american o călătorie atît de lipsită de griji. Trenul se puse în mişcare şi ei fluturară mîinile pe fereastră, în semn de rămas bun, în vreme ce tinerii aşezaţi în faţa lor îşi dădură coate, găsind că cei doi sînt ridi­coli.


(3)
Călătoria dură două zile şi două nopţi. Abia acum îşi dădu seama Karl de adevăratele dimensiuni ale continentu­lui american. Privea neobosit pe fereastră şi Giacomo, vrînd să se uite şi el, se îndesa atît de tare în Karl, încît tinerii de vizavi, antrenaţi în jocul de cărţi, se plictisiră pînă la urmă şi-i oferiră cel de-al doilea loc de lîngă fereastră. Karl fu acela care le mulţumi, deoarece Giacomo vorbea o englezească aproape de neînţeles. Tinerii deveniră mult mai prietenoşi în cursul călătoriei; era de altfel şi normal să fie aşa între nişte colegi de compartiment. Amabilitatea lor era însă uneori dezminţită, pentru că de fiecare dată cînd le cădea — să zicem — cîte o carte de joc, o căutau pe sub banchete şi nu uitau să-i tragă cîte o ciupitură la picior, fie lui Karl, fie lui Giacomo. Luat mereu prin surprindere, Giacomo ţipa, smulgîndu-şi piciorul. Karl încercase o dată să riposteze printr-o lovitură cu piciorul, dar se resemna, suportînd pînă la urmă totul în tăcere. Aceste păţanii din micul comparti­ment înecat în fum (deşi avea fereastra deschisă), n-aveau însă vreo importanţă în faţa măreţei privelişti de afară.
în prima zi de călătorie trecură printre munţi înalţi. Pereţi de stîncărie neagră-albăstruie îşi aruncau înspre tren colţurile ascuţite. Scoţînd capul pe fereastră, căutai în zadar vîrfurile acestor masive. Prin faţa ochilor se derulau văi întu­necate, strîmte şi rupte, care se pierdeau în direcţii pe care le căutai urmărind orizontul cu degetul. Aveai sub ochi rîuri largi de munte, care se rostogoleau unduitor pe solul bolovănos, spărgîndu-se în mii de valuri spumegoase, ca să se prăbuşească apoi bolborosind pe sub poduri şi viaducte, dea­supra cărora treceau trenuri; rîurile acestea se aflau atît de aproape, încît răceala apei îţi răcorea faţa.

SFARSIT












Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu