Sfirsitul unei domnii singeroase (19)

Horia Sima

Trecerea în România


Urmând pe finul lui Taranu, care nu mai contenea sa ne dea asigurari despre arta lui de a trece frontiera, ne-am abatut mai întâi pe la casa acestuia, unde am gasit o familie de oameni nevoiasi. Locuia într-un cartier marginas al Vârsetu - lui, populat de o amestecatura sârbo-româno-tiganeasca, lume care n-avea pa - mânt, traind din ceea ce putea câstiga cu palmele. Am pornit la drum cu imagi- nea mizeriei întâlnite în casa cojocarului, care nu prea parea a fi om vrednic în meseria lui. Eram cu sufletul apasat si din cauza ploii care începuse sa curga de dimineata. Tocmai în ziua aceea reîncepusera ploile de primavara, dupa o între- rupere de trei zile, timp în care am strabatut distanta de la Ofcea la Vârset. Ne ocrotise cerul,dar acum iar slobozisera stavilarele de sus. Când am apucat direc- tia spre Jam, ploaia se oprise, dar drumurile erau desfundate. Din nou calcam prin balti si noroaie, uitându-ne cu mila la hainele noastre curatite. Am mers mai întâi spre nord,pe soseaua nationala,care era pietruita,iar când ne-am apro- piat de Jamul Mic, am luat-o la dreapta pe un drum vicinal, care trecea prin ara- turi, holde si vii. Pe aici am înotat iarasi vârtos prin pamântul cleios.
Cojocarul se întelesese cu ortacul lui din Jam – asa ne spusese – ca sa se întâlneasca cu el la marginea satului, la un loc unde se ridica o cruce. Omul lui din sat se cheama Petre Boroanca si ne spunea de el ca e un om de toata încre - derea. Am asteptat la rascruce mai bine de un sfert de ora fara sa se iveasca Boroanca. Atunci calauza noastra a început sa-si piarda rabdarea si sa rosteasca chiar vorbe urâte la adresa prietenului sau. Noi eram mai catraniti decât el. In chestiuni de trecere a frontierei, nu e de joaca. Ne poate vedea lumea si se poate duce vorba pâna la granicerii sârbi. Atunci cojocarul s-a hotarât sa se apropie el de sat ca sa vada daca nu cumva Boroanca e pe drum.S-a întors cu acelasi rezul- tat negativ. Nu se vedea nimenea venind încoace. Am început sa ne nelinistim de-a binelea. Cum de nu vine omul daca s-a înteles cu el sa se întâlneasca la ras- cruce? Fel de fel de banuieli au început sa ne umble prin cap si mai ca ne venea sa ne întoarcem înapoi.
  In sfârsit, Cojocarul s-a hotarât sa-l caute acasa. Pe noi ne-a lasat în acelasi loc, dar temându-ne de oamenii care se întorceau de la lucru, ne-am ascuns într-o holda, nu departe de cruce. Cât timp am stat acolo începuse sa se înnopteze. Intr-un târziu a venit si cojocarul si ne-a anuntat ca l-a gasit pe prietenul lui si acesta ne astepta acasa. Ne-am sculat bucurosi ca cel putin nu mai umblam la întâmplare. Dar intrând în sat, mare ne-a fost mirarea sa constatam ca cojocarul nu se putea orienta. Nu cunostea casa lui Boroanca. Bâjbâia de la o strada la alta, întrebând lumea ce iesise pe la porti. Alt motiv de neliniste. Ce-o fi cu omul as- ta? Când si cum a vorbit cu Boroanca, daca nu-i cunoaste nici casa? Vai si-amar de noi! Asa e când te dai pe mâini de oameni necunoscuti! Cine stie daca nu ne poarta numai cu vorba pâna ce vom nimeri la primarie sau la postul de grani - ceri. Lumea care se adunase pe la porti trebuie sa stie cam ce meserie învârte Boroanca, de care întreaba calauza noastra. Sau e un perfect imbecil care nu-si da seama de masurile elementare de securitate, când treci frontiera? Din nou ne batea gândul sa ne întoarcem înapoi. Dar mai exista întoarcere pentru noi? Ce sa mai cautam la Taranu, când nu mai aveam nici bani si pierdusem toate lega - turile? Si apoi e periculos sa nu ai încredere într-un contrabandist, caci tocmai atunci îti poate face rau. Au si acesti oameni codul lor de onoare. Orice s-ar întâmpla, nu putem da înapoi. Trebuie sa jucam cartea lor pâna la capat.
In sfârsit, din om în om, ajungem la gospodaria lui Petru Boroanca. Aici ne astepta o alta surpriza neplacuta. Omul nostru nici nu se întorsese de la câmp! Cojocarul nici nu vorbise cu el si nici nu-i cunostea macar casa!Intrând în tinda, ne-a iesit înainte nevasta lui Boroanca, o femeie cumsecade si dezghetata. Ne-a primit cu toata dragostea, ne-a poftit în casa, unde a aprins o lampa de petrol. Pe un pat se odihnea feciorul lor, un baiat de vreo 18 ani, care venise obosit de la câmp. Tatal lui, ne-a spus, mai întârzie pentru a încheia niste lucrari, dar va aparea dintr-un moment într-altul. Am început sa vorbim, dar cu teama sa nu fim azvârliti în alte situatii neplacute. Nu puteai avea nici o încredere în acesti oameni si în "asigurarile" lor. Nici Boroanca, când a intrat pe usa, nu ne-a facut o impresie buna. Era un taran înalt, desirat, osos, mai în vârsta, cu niste ochi care umblau hai-hui. In loc sa arate putina grija pentru plecarea peste granita, n-a adus vorba decât tangential de ea. "N-aveti nici o grija, ne-a spus, va duc eu pâna la Neagu în Latunas". Daca si asigurarile lor vor fi de aceeasi trainicie ca ale Cojocarului, atunci ne putem lua adio de la libertate si viata.
Nevasta lui a început sa întinda masa, dar noi, care stateam ca pe jaratic, bucurosi am fi renuntat la masa numai ca sa ne stim plecati cât mai repede din casa si din sat. Boroanca, ca sa prinda curaj pentru expeditia de noapte si pentru a-si cinsti "gostii", s-a sculat si s-a dus la cârciuma ca sa aduca bautura.S-a întors cu o sticla de rachiu si alta de vin. Noi îmbucam în sila, uitându-ne mereu la usa ca nu pice cineva nedorit tocmai în acest moment. Cojocarul si Boroanca si-au vazut linistiti de mâncare si nu s-au sculat de la masa pâna ce nu au zvântat amândoua sticlele.
Am plecat pe la orele zece. Prin spartura norilor, iesea luna din când în când. Nu ne facea nici o placere sa-i vedem chipul, caci, în bataia ei, pe sesul din fata noastra, se putea deosebi orice tufa si orice umbra. Dupa ce am iesit din sat, am pornit spre rasarit, taind direct câmpul. In fata noastra straluceau niste lumini. Calauzele ne-au spus ca acolo a Jamul Mare. Noi trebuia sa mergem mai întâi în directia aceste localitati, pâna ce iesim din primejdioasa zona, apoi schimbam drumul spre sud si mergem paralel cu granita, pentru a ajunge la Latunas, caci acest sat e asezat mai la sud de Jamul Mic, cam în dreptul Vârsetului.
Boroanca si Cojocarul mergeau înainte, iar noi dupa el imitându-i în tot ce faceau. Pâna la granita, spuneau ei, nu mai e mult de un kilometru si jumatate. Insotitorii nostri când s-au apropiat de frontiera, se opreau din când în când, se puneau în genunchi, privind si ascultând cu atentia. Dupa ce se convingeau ca nu e nici o miscare, iar înaintau câtiva zeci de metri si iar se trânteau la pamânt. Din salt în salt am ajuns la o perdea de stufaris si rachite. Dupa spusele lor, aici se ascundeau granicerii români si pândeau pe contrabandisti. Dincolo de perdea ua de verdeata, era un canal. Dupa ce l-am trecut si pe acesta, pe malul lui am dat de o alta linie de tufaris. Acesta era momentul cel mai critic al trecerii. Ne aflam pe pamânt românesc. Neobservând nimic suspect, ne-am reluat drumul în pas normal spre Jamul Mare. Am respirat usurati. Cel putin nu se pot mândri sârbii ca pe noi, capeteniile expeditiei, ne-au prins în tara lor. De acum începea alt capitol. Jamul Mare era cap de linie ferata. Solutia cea mai simpla ar fi fost sa ne oprim aici si sa luam primul tren spre Timisoara, fie ultimul din noaptea asta daca mai era, fie cel ce pleca dis de dimineata. Nu ne-am încumetat, pentru ca ne gândeam ca toate liniile care se îndreapta de la granita sârbeasca spre Timi - soara puteau sa fie supravegheate de jandarmi si agenti. In urma arestarilor din Iugoslavia, toata regiunea trebuie sa fie în stare de alarma. De aceea am ales Latunasul ca punct de oprire si ajustare. Vom merge la Neagu. Acolo ne vom îmbraca în haine taranesti si apoi, travestiti, vom strabate mult mai usor prin controalele din gari si trenuri. Facusem experienta aceasta în 1939. Ocolul pe la Neagu reprezenta o întârziere si o complicatie, dar o etapa indispensabila, daca voiam sa ajungem cu bine la Timisoara.
Neagu din Latunas era seful garnizoanei legionare din aceasta comuna. Nu era un loc ideal pentru a face prima halta pe pamânt românesc. Aflasem de la Berlin ca fusese detinut împreuna cu feciorul lui, în Decembrie din anul trecut, în legatura cu valul de arestari care s-a abatut asupra Timisoarei. Fara îndoiala ca si familia lui era supravegheata. Dar cum n-am fi stat la el mai mult de o zi, speram sa ne putem strecura neobservati.
Am mers tot timpul paralel cu frontiera, facând iarasi un mars greu si obo- sitor. Nu mergeam pe drum, ci pe niste carari de picior, care, când urcau, când coborau pe dealuri, vai si livezi. Cum plouase toata ziua, pamântul mustea de apa si, culmea nenorocirii, tocmai atunci a început sa ploua. Eram atât de uzi, încât nici nu mai ne feream de balti sau pâraie. Facusem si socoteala gresita ca Latunasul nu poate fi departe. Dar din cauza noptii, a ploii si a grijii de a evita locurile pe unde granicerii patruleaza, drumul se lungise mult. Trebuie sa fi fost dupa patru dimineata, când am ajuns în dreptul lui.
Latunas este asezat într-o depresiune. De jur împrejur sunt niste coaste care coboara spre sat. La plecare ma întelesesem cu Boroanca ca sa nu mai trecem prin sat, unde s-ar putea sa patruleze jandarmii, ci sa facem un ocol pe deasupra lui, mergând tot pe dealuri si, când vom ajunge în dreptul lui Neagu, sa cobo - râm în gospodaria lui. Dar acum, când ne aflam deasupra satului si trebuia sa execute cele vorbite, Boroanca în ruptul capului na voit sa mearga pe culmi. atunci l-am rugat sa se duca singur în sat, la Neagu si sa-l înstiinteze ca a venit "Ciocârlie", ca suntem la marginea satului si sa vina sa ne conduca acasa. "Ciocârlie" era parola noastra din prigoana, folosita si la Bucuresti. Boroanca s-a dus cam mârâind, caci trebuia sa faca drumul de doua ori pâna la Neagu. Noi am asteptat pe vârful unui deal, în ploaie si zgribuliti de frig, întoarcerea lui.
Grea e asteptarea în astfel de conditii. Nu numai frigul si ploaia ne secatuiau pâna la oase, dar ne chinuia si teama ca va întârzia si se va lumina de ziua. Intr-un târziu am deosebit doua siluete în întuneric. Boroanca venise însotit de feciorul lui Neagu.
Pe Petrascu nu-l cunostea, iar pe mine m-a recunoscut cu oarecare greutate. Dar parola facuse minuni. Cine spunea "Ciocârlie", stia ca e om bun, trimis de organizatie.
Am plecat toti cinci, spre casa lui Neagu. Eram obositi de moarte si de abia ne tineam dupa tânar, care alerga ca o caprioara peste dealuri si vai. Când unul, când altul ramâneam în urma si trebuia sa strigam dupa flacau sa ne astepte. Am umblat tot pe coaste, prin semanaturi, araturi, pâraie. Ghetele gemeau de apa. Când eram aproape de tel si mai aveam un deal de urcat, vedem ca lipseste unul din noi. Era Boroanca. Oare ce sa fie? Ne uitam în spate, strigam, nimeni. Nu-l putea lasa pe drum, caci cine stie ce s-a întâmplat cu el si ar putea fi desco- perit. Baiatul s-a întors o bucata de drum înapoi si l-a gasit înclestat într-o mocirla. Trecuseram cu toti un pârâu, care la mijloc era mlastinos. Noi l-am trecut, dar Boroanca n-a întins pasul cum trebuie si a cazut chiar în mijlocul pârâului, unde era noroiul mai mare si nu mai putea iesi. Cu ajutorul tânarului s-a ridicat si s-a lipit iar grupului. Am întârziat mult cu acest ocol pe dealuri. Dar am avut noroc ca din cauza timpului ploios ziua întârziase si nici oamenii nu se îndurau sa iasa din asternuturi. Am coborât spre casa lui Neagu. Incep sa recunosc locurile pe carele stiam din vara trecuta. Mai întâi o livada frumoasa, apoi un sant adânc, cu apa si noroi, iar malurile alunecoase. Cu mare greutate ne-am dat drumul în fundul lui si am iesit apoi de partea cealalta. Apoi am intrat în ograda crestinului. Am asteptat o clipa pâna ce s-a dus flacaul în casa si a anuntat parintii. Am fost dusi în grajd, unde tânarul a aprins un lampas cu petrol. Eram toti plini de noroi. Boroanca era ca un bivol de negru, caci cazuse cu cap cu tot în mocirla. Indata am concediat calauzele, multumindu-le. La ple- care le dadusem jumatate din bani. Dupa câte îmi aduc aminte, convenisem sa primeasca amândoi 1.500 lei. Le-am dat restul si apoi ne-am despartit. Bucuros le-am fi dat mai mult, caci trudisera si ei toata noaptea, dar noi însine nu mai aveam decât o mie de lei, în doua hârtii de 500. Cu acesti bani trebuia sa ajungem la Timisoara.


Pe pamânt românesc la Latunas


Dupa plecarea calauzelor, a venit în grajd Neagu cu femeia lui. Pe mine m-a recunoscut cu usurinta din anul trecut si mi-a strâns mâna cu deosebita caldura. Cu Petrascu s-a împrietenit repede, deoarece el fiind din prima generatie de ta - rani, stia sa-i vorbeasca "pre limba lui", cum spun banatenii.
Mai întâi Neagu s-a rugat sa-l iertam ca ne-a adus în grajd. Nu pentru ca eram murdari, ci ca aici puteam scapa de privirile vecinilor. In grajd nu intra ni- meni, în timp ce în casa putea sa pice, ba unul ba altul,fara sa-l mai întrebe.Apoi a vorbit tânarul, propunându-ne ca, pâna la plecarea din Latunas, spre seara, sa ne duca într-o padure vecina,unde puteam sa stam toata ziua, fara a fi observati. Era o padure a comunei, de câteva hectare si bine crescuta. Propunerea tânaru - lui era înteleapta si daca am fi urmat-o, n-am fi cazut în mâna jandarmilor. Dar noua numai de asta nu ne ardea acuma! Afara ploua din nou, iar noi, de abia iesisem dintr-o noapte de mars prin ploaie. Zgribuliti si învinetiti de frig, nu ne surâdea sa iesim iar în natura umeda. Intrezaream ca ar fi bine sa urmam sfatul tânarului, dar capacitatea de reactie ne slabise. Nu mai aveam decât un singur gând:sa ne primenim si sa dormim într-un asternut cald.Ne-am mai adus amin- te si de patania din paduricea de la Vladimirovat, care ne-a amagit, si aveam groaza sa nu ni se întâmple la fel.
Eu aveam si un alt motiv sa ma opun propunerii tânarului. Inca din ultima noapte de mars spre Vârset, am simtit la unul din calcâie o usoara durere, ori de câte ori calcam. In cele trei zile cât am stat la Vârset, durerea aproape disparuse, dar în drumul spre Jamul Mic si apoi la trecerea granitei, durerea a revenit si s-a extins la amândoua picioarele. Când ne-am apropiat de Latunas, ma întepau rau amândoua calcâiele.
Când m-am dezbracat în grajd si m-am uitat la picioare, am descoperit de jur împrejurul gleznelor o usoara umflatura. Era un grav avertisment pentru cineva care e avizat la picioare ca sa scape de dusmani. Nu m-am plâns nici lui Petrascu si nici gazdelor, dar în sinea mea stiam ca acesta era motivul principal pentru care refuzam sa ne ascundem în padure. Era un început de invaliditate, care ma putea scoate din circulatie tocmai în momentul cel mai critic al luptei noastre pentru existenta. Bine înteles mai puteam face sfortari, mai puteam fugi la nevo- ie, dar cu rezultatul ca boala s-ar fi agravat si mai târziu m-ar fi mobilizat.
Mai întâi femeile ne-au dus albituri sa ne primenim, apoi ne-au întins paie în grajd, iar deasupra cearceafuri albe si niste toale calde de acoperit. Nici nu am mai voit sa luam ceva în gura. Ne-am trântit în asternut si am dormit tun, paziti de vitele din grajd, care îsi vedeau de rumegatul lor molcom. Ne-am trezit pe la amiaza. Femeile ne-au adus de mâncare tot ce-au putut sa gateasca mai bun, iar barbatii, dupa obiceiul locului, ne-au cinstit cu rachie. Afara tot ploua, dar noi, în asternutul cald si încalziti de alcoolul care curgea prin vine, ne simteam bine si plini de încredere în viitor.
Apoi ne-am apucat de povestit. Batrânul Neagu, un om de vreo patruzeci de ani, nu stia bine cine sunt. Din cauza unei vagi asemanari cu Capitanul îsi închi- puia ca as fi chiar el, scapat, cum se zvonea pe atunci, din mijlocul calailor. Il iscodea mereu pe Petrascu. Ca sa-i scoata din cap aceasta idee, primejdioasa în împrejurarile în care ne aflam, Petrascu a izbucnit într-un hohot de râs si i-a spus: "Bine, omule, nici atâta nu stii ca Corneliu Codreanu era un om voinic, înalt, ne întrecea cu un cap pe noi toti de aici, si uita-te la domnul cât e de pirpiriu". Ne-a întrebat apoi daca nu l-am vazut pe Capitan în Germania. Cu parere de rau a trebuit sa-i spulberam si aceasta nadejde. Atunci am vazut cum si-a pironit ochii în pamânt si s-a întunecat. El ca tot poporul traia în credinta ca n-a murit Capitanul si ca se afla e undeva prin Germania, ocrotit de Hitler.
Apoi ne-au povestit si suferintele lor. Dupa arestarile operate la Timisoara în Decembrie 1939, când a fost descoperita întreaga organizatie, cercetarile s-au extins pâna la ei. Cum tânarul era implicat în treceri de legionari peste frontiera, când au venit jandarmii sa-l aresteze, a fugit de acasa, temându-se de batai si schingiuiri. S-a ascuns pe la rudenii, prin satele învecinate, si chiar avea de gând sa treaca în Serbia.Dar de la o vreme s-a saturat de aceasta viata nesigura, mereu gonit din sat în sat, si s-a predat jandarmilor. A fost groaznic ca sa spuna cu cine a lucrat si ce legionari a trecut peste frontiera. De la început, baiatul s-a fixat pe pozitia ca el n-a facut nimic si nu cunostea pe nimeni si a tinut-o asa zile si zile de anchete si batai.
Chiar când a fost confruntat cu legionarii cu care lucrasera si care facusera declaratii referitor la activitatile lui ilegale, n-a recunoscut nimic. Pâna la urma autoritatile nu au avut ce face si l-au eliberat.
Am vorbit apoi de întarirea Germaniei, de razboiul din Apus, si de schim- barea ce o simtisera si ei în relatiile cu autoritatile, care începusera sa se poarte mai omenos.
Aveau încredere ca trecerea noastra pe la ei va însemna o noua lovitura pt. regim. Cât am putut i-am încurajat, aratându-le ca se petrec mari schimbari în Europa si ca în curând va suna si ceasul Legiunii.
Ploua într-una, dar noi ne simteam multumiti si în largul nostru, înconjurati de dragostea acestor camarazi. Aceasta familie de tarani de stare mijlocie din Latunas a facut mult pentru Legiune. Si-au sacrificat linistea casei si au suferit nenumarate perchezitii si arestari pentru a ajuta pe luptatorii legionari. In an - samblul actiunilor noastre din anii 1939-1940, care au avut ca final rasturnarea Regelui Carol, rolul acestei familii a fost extraordinar de important. Femeile nu se simteau îngrozite de jandarmi si nici nu-si împiedicau barbatii ca sa participe la lupta legionara. Intreaga familie forma un bloc de vointa si aspiratii. Parca eram la Tomici în Ofcea, caci si aici toata familia conspira ca sa ne salveze. Legiunea era ceva sfânt pentru ei si a nu-si face datoria fata de un camarad aflat în primejdie,echivala cu un sacrilegiu.Cine a spus ca suntem un neam de iobagi, de stârpituri, de pârliti? Sa fi privit la acest Neagu, care se comporta ca unul din acei temuti Romani din vremurile apuse. Ne simteam umiliti de câta grija ne poarta acesti tarani, care nu pot astepta nici onoruri si nici situatii.
Ne-am facut apoi planul de plecare spre Timisoara. Trecuseram frontiera în noaptea de 17-18 Mai. Azi e Sâmbata 18 Mai. Neagu ne-a propus ca în seara as- ta sa plecam la niste rude ale lor,din satul vecin, Forotic.Vom dormi acolo noap tea aceasta si vom sta si ziua de Duminica, 19 Mai. Luni dimineata, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom lua trenul spre Timisoara. Acest tren are avantajul ca e înte- sat de lume, muncitori care se duc la fabrici si tarani care merg la târg sau dupa treburi pe la autoritati si avocati. Pentru a ne pierde în aceasta lume rustica, ne vom îmbraca taraneste, iar hainele domnesti le vom lua într-o traista.
Femeile au scos din lazi fel de fel de haine mai vechi ca sa le încercam. Eu m-am îmbracat ca un fecior din partea locului, iar Petrascu, ca un taran mai în vârsta. Privindu-ne unul pe altul apoi într-un ciob de oglinda, am ramas multu- miti de camuflaj. Era peste putinta sa ne descopere, afara de cazul ca s-ar face o legitimare sistematica a tuturor vagoanelor. Râdeam unul de altul si râdeau si gazdele de noi, cum ne-am schimbat din domni în "paori". Hainele le-am pus într-o traista, pe care trebuia sa o poarte Petrascu pe umar. Ne-am împartit si banii frateste. Mai aveam o mie de lei. Eu am luat o hârtie de 500, iar Petrascu cealalta. Pe vremea aceea acesti bani reprezentau înca o valoare.
Sfârsite pregatirile de plecare, asteptam în liniste seara, pentru a lua drumul spre Forotic, calauziti de feciorul lui Neagu. Nu vedeam de unde sa ne pândeas- ca o noua primejdie. Neagu si familia lui erau urmariti de jandarmi, dar nu în chip sistematic. Probabil ca jandarmii aveau informatori în sat. In câteva ore nu vom mai fi aici si nimeni nu va afla de trecerea noastra pe la Latunas. Asa cum ne înteleseseram cu contrabandistii din Jamul Mic, ei chiar în noaptea aceea tre- buia sa se întoarca acasa. Deci, nici din partea sârbeasca nu putea sa ne denunte nimenea. Dar caile destinului erau altele si lovitura ne-a venit de unde ne astep- tam mai putin.


Inconjurati de jandarmi

Nenorocirea care a urmat a venit de la cei doi contrabandisti. In loc ca Boroanca si cojocarul sa se întoarca în aceeasi noapte acasa, asa cum fagaduise, s-au oprit la Jamul Mare si cum aveau bani, s-au pus pe mâncare si bautura. Cum se ame- tisera oleaca si erau murdari si nedormiti, au atras atentia autoritatilor. Au fost dusi la post si, în cursul anchetei, s-a descoperit ca au trecut peste frontiera doi domni care venisera de la Vârset. Indata au sunat telefoanele în toata zona si o patrula întarita de jandarmi a plecat spre Latunas sa prinda pe suspecti. Satul nu avea post propriu de jandarmi. Evident, pâna ce s-au întâmplat toate aceste lu - cruri, ziua s-a scurs si numai dupa masa, mai pe înserat, au pornit jandarmii spre Latunas.
Noua nici prin cap nu ne trecea ca am putea fi descoperiti din partea aceasta. Eram siguri ca însotitorii nostri se gaseau de multa vreme dincolo de granita. Pe înserate, Neagu si cu feciorul lui s-au dus la un loc ce-l aveau la marginea satului pentru a taia ceva nutret pentru vite. Noi asteptam ca sa se întoarca, pentru ca sa plecam spre Forotic, calauziti de cel tânar, cum va da noaptea. Femeile îsi ve- deau de treburile gospodariei. Nu trecuse un sfert de ora de la plecarea gazdelor, când vine un om – noi nu l-am vazut la fata – si spune femeilor ca au intrat jandarmii în sat. Femeile lui Neagu intra în grajd si ne anunta pe noi. Ce sa fie? Ne-am gândit ca nu poate fi vorba decât de o patrulare obisnuita. Ne-am facut socoteala ca e mai nimerit sa nu iesim din grajd, caci fiind înca lumina, vom pu- tea fi denuntati de cineva jandarmilor si atunci va fi mai rau. Si încotro sa apu - cam, acuma când nici unul din barbati nu este acasa? Ce se alege de plecarea noastra la Timisoara? Noi nu ne-am gândit ca daca omul acela venise, se petre - cea ceva grav în sat. Voia sa-l previna pe Neagu, care mai fusese arestat.
Pe când ne framântam nestiind ce sa facem, deodata auzim ca poarta de la ulita e izbita în laturi si o voce amenintatoare de barbat – seful de post cum ne-am dat seama mai târziu – striga femeilor:
– Unde-s oamenii care au venit asta noapte la voi? Pe cine aveti în grajd?
Femeia lui Neagu a început sa se bâlbâie, fara a putea scoate o vorba deslusita. Grajdul avea doua usi: una dadea spre curte si de aici putea veni jandarmul, alta se deschidea spre gradina.In fundul gradinii era santul ce-l trecuse, azi diminea- ta, iar dincolo se întindea livada, care se prelungea apoi în câmp deschis. Petras- cu, ca sa întârzie intrarea jandarmului, propteste usa dinspre curte cu o furca si apoi o zbughim amândoi pe usa cealalta, în gradina. Era timpul suprem, caci jan darmul ajunsese la usa grajdului si o zgâltâia din toate puterile, furios ca nu o poate deschide. In sfârsit usa a cedat, dar pâna ce s-a luptat sa deschida usa si pâna a cercetat grajdul, înaintând cu bagare de seama de teama sa nu fie atacat, noi am strabatut portiunea de gradina, vreo 50 de metri, si acum ne aflam la marginea santului.
Gradina era proaspat arata si din cauza ploilor, brazdele se transformasera în noroi. Am înotat mai mult decât am fugit. Dar aceeasi greutate, pamântul lipi - cios, îl împiedica acuma pe seful de post, un om mai scund si îndesat, sa ne ajun ga din urma. Santul era un obstacol greu de trecut. Era adânc de vreo doi metri, cu fundul noroios, caci mereu se scurgea prin el o suvita de apa, care se umfla când ploile veneau mai mari.Avea o latime de vreun metru si jumatate. Din spa- tele auzim zbieretele sefului de post care ne soma sa ne predam: "stati ca trag, stati ca trag". Eu am facut atunci o saritura spectaculara, care a uimit pe urmaritori si s-a dus vorba de ea pâna la Bucuresti: într-o clipa am coborât în fundul santului si din a doua miscare am fost deasupra lui, de partea cealalta.
Am întins-o apoi drept înainte în livada. Petrascu a fost putin mai norocos. Voind sa treaca santul pe deasupra, dintr-un salt, din cauza camasii lungi, a traistei din spate si a terenului alunecos care nu îngaduia sa-ti iei avânt, a cazut în fundul santului izbindu-se de peretele din fata. De atunci drumurile noastre s-au despartit si nu ne-am mai întâlnit decât la Inspectoratul de Jandarmi din Bucuresti. Cum am putut reconstitui ulterior, din povestirea lui Petrascu si cum scrie si el în cartea lui, cu mari sfortari a izbutit si el sa se ridice pe mal, lasând în fundul santului palaria care-i sarise de pe cap si traista cu hainele noastre. Dar când a ajuns deasupra, o potera de jandarmi alerga spre el sa-l prinda. Pentru a fi sigur de captura, seful de post îsi postase oamenii dupa regulile învatate. Numai el cu un jandarm au intrat pe poarta principala. Când s-a îndreptat spre grajd, pe celalalt jandarm l-a trimis sa ocoleasca grajdul si sa se fixeze de partea cealalta, în gradina. Repeziciunea cu care am evacuat grajdul nu i-au mai dat vreme jandarmului sa ne blocheze iesirea sau sa ne prinda în gradina. A asistat si el neputincios la fuga noastra si apoi la saritul santului.
Grosul fortelor le concentrase seful de post, dincolo de sant, în livada. Erau trei jandarmi, între care un reangajat, erau obligati sa asiste pe jandarmi. Daca scapam din grajd, îsi facea socoteala seful de post nu vom putea trece santul adânc si cleios,iar daca totusi vom sari peste el,dincolo ne astepta potera cu pus- tile întinse. când a vazut stolul de oameni îndreptându-se spre el si somându-l sa se predea, Petrascu ar mai fi putut sa fuga, caci mai era o mica distanta între ei, dar s-a gândit la mine. Oprindu-se si înfruntându-i, îmi procura mie ragazul necesar ca sa dispar din raza lor. Petrascu i-a lasat sa se apropie si a ridicat mâi- nile în semn ca vrea sa se predea, dar când seful grupului a voit sa puna mâna pe el, i-a dat un brânci de-a cazut în iarba de-a berbeleacul, cu pusca cu tot.
Ceilalti nu stiau ce sa faca. De dincolo de sant, seful de post striga cât îl tinea plamânii: "trageti, ma, împuscati-i ma!" El, cu jandarmul de lânga el, nu puteau sa traga, deoarece puteau sa nimereasca în proprii lor oameni. Si nici grupul de dincolo nu putea face uz de arme câta vreme Petrascu se afla în mijlocul lor. Profitând de acest moment de nauceala, Petrascu a fugit si el, mergând paralel cu canalul, dar în sens invers directiei de unde venisera jandarmii.
Eu fugeam prin livada perpendicular cu santul spre niste pâlcuri de tufisuri si rachite, în speranta sa scap momentan din vederea lor. Deodata aud o salva.
Imi dublez puterile ca sa ajung îndaratul arbustilor. Aud a doua salva. In acel moment alunec si cad într-o balta de ma umplu tot de apa. Am crezut ca sunt ranit. Ma scol repede, ma pipai, nimic. Imi scot pardesiul încarcat de apa, care ma împiedica la fuga, si-l las în balta. Acuma, numai în camasa si veston, eram mult mai usor. Trec dincolo de pâlcurile de salcii si cu mare viteza ma îndrept în câmpul deschis. Pe mine nu ma nimerisera. Dar pe Petrascu? Poate l-au ucis. Când am iesit din grajd, ploaia încetase si soarele strapunsese norii, luminând toata zarea. Daca nu-l ia Dumnezeu repede de pe cer, sunt pierdut, caci jandar- mii pot veni cu caii si dând de câteva ori roata, ma descopera. In gând încep sa ma rog iar lui Dumnezeu ca sa repete minunea si pentru a doua oara traiesc fenomenul de la Vladimirovat. De la o secunda la alta, trec de la lumina la întu- neric. Soarele dispare brusc si umbrele noptii se întind ca o binecuvântare. Nu se mai putea distinge nimic de la 50 de metri.
Pentru moment sunt în afara de primejdie. Imi încetinesc pasul ca sa-mi reiau respiratia. Dar acuma ce fac? Cât voi rezista? Incotro s-o apuc? Vad în de- partare niste lumini electrice. Sa fie Vârsetul? Sa fie Jamul Mare? Unde o fi calea ferata care duce la Timisoara? Cel mai bun lucru ar fi sa dau de calea ferata si apoi sa ma urc pe ea cât voi putea. Undeva, în vreun sat, poate voi da de vreun om bun, care sa ma ajute sa ajung la Timisoara. O, biata noastra echipa plecata de la Berlin, ce-a mai ramas nimic din ea! Un om gonit în noapte ca fiarele. Si fara nimic la el. Nici o bucata de pâine sau o bucatica de zahar. Apa mai gaseam prin pâraie.Nimic nu mai ramasese din mine decât hotarârea de a încerca impo- sibilul pentru a nu cadea în mâinile dusmanului. Triumful regimului ar fi fost prea mare.Tot aparatul Statului ma cauta de mai bine de 2 ani. Au pus si premiu pe capul meu, înca de pe timpul lui Calinescu, trei milioane de lei.
Cât timp fugisem, încheieturile de jos ale picioarelor s-au încins si nu mai simteam durerea. Dar încetinind pasul, durerea revenea sagetându-ma în calcâ- ie. Gleznele erau prinse bine si aproape se întepenisera. De câte ori puneam pi- ciorul jos si mai ales când accidentele terenului îl deplasau, ma treceau toate su- dorile. Cum voi putea scapa cu aceste picioare betege? Trebuie sa încerc totusi ceva. Trebuie sa ocolesc satul si sa ma îndrept spre nord, spre Jamul Mare, pe drumul pe care venisem în noaptea trecuta. Am mers câtva timp apropiindu-ma iar de sat, dar deodata îmi apar în fata niste lumini care umblau pe câmp si aud si latraturi de câini. Eram urmarit. Fara îndoiala ca toate posturile de graniceri si jandarmii din zona erau alarmate si patrulau de-a lungul frontierei. De ce um- blau cu lumini?
Poate credeau ca sunt ranit sau am adormit pe undeva? Din nou am tras o fuga disperata,dar în directie contrara acelei încotro croiam sa apuc. Imi era fri- ca mai ales de câini. Niste câini dresati puteau sa ma încolteasca, daca li s-ar fi dat sa miroasa hainele ce ramasese în traista. Nu stiu cât am fugit.
Planul cu Jamul Mare cazuse. Prin împrejurimile satului umblau poterele. Ar fi trebuit sa fac un ocol prea mare si n-aveam idee de locuri. M-am hotarât atunci sa trec iar granita în Serbia si sa ma întorc la Vârset. Voi intra noaptea la Taranu, ud si murdar, rugându-l sa ma adaposteasca pentru câteva zile. Apoi voi cauta sa plec la Alibunar si sa fac rost de ceva bani de la cunostintele noastre de pe acolo.Dar cum nu cunosteam locurile si era si noapte nu ma puteam orien ta care e partea româneasca si care e partea sârbeasca. M-am îndreptat si eu în- cotro am crezut ca ar putea fi granita. Deodata îmi apar, când m-am ridicat pe un dâmb, alte lumini. Erau niste lampase. N-am mai simtit nici durere si nici picioarele umflate. Am tras o alta fuga ca sa ma îndepartez de locul primejdios. Poterele umblau asadar nu numai în jurul Latunasului, cu si de-a lungul frontie- rei. De câteva ori am trecut linia de demarcatie, însemnata prin niste pietre. Din cauza atâtor fugi si schimbari de directie, nu mai stiam precis daca ma aflam la Sârbi sau la Români. Cred ca am umblat mult în sus si în jos prin aceleasi locuri încalcând frontiera. Din cauza extenuarii – organismul începuse sa consume din rezervele celulare – nici nu ma mai puteam concentra o clipa ca sa-mi fixez un punct de reper.
Nu stiu cât am umblat, dar stiu ca u m-am oprit o clipa toata noaptea. De multe ori am fugit lungi distante si niciodata nu am mers în pas obisnuit.Haine- le se uscasera din cauza caldurii corpului,desi noaptea era rece;în schimb ghetele musteau de apa. De picioare nu ma mai ocupam. Traiam în durere "ca-n ele - mentul meu", cum spune poetul Grigore Alexandrescu. Cât sa fi umblat? Trebuie socotit cât am putut face de la opt seara pâna la cinci dimineata. Asta face pe putin 40 de km. Deci îmi faceam socoteala ca trebuie sa fiu departe, foarte departe de Latunas.
Când se crapa de ziua, vad niste case în fata mea. Ma uit bine si vad într-o depresiune un sat. Unde sunt oare? In România, în Iugoslavia? Satul ce se desfa- sura în fata pare ca seamana cu Jamul Mic. Cu orice risc trebuie sa întreb pe ci- neva si trebuie sa gasesc ceva de mâncare. Cum ploaia încetase de aseara si ziua se anunta frumoasa, oamenii se vor scula de dimineata pentru munca câmpului. Cobor pe costise si intru în cea dintâi curte. Vad un taran în pervazul ferestrei deschise. Ii fac semn sa vina în curte ca vreau sa vorbesc cu el. Omul coboara banuitor. La fereastra apar niste femei speriate. Infatisarea mea trebuie sa fi fost jalnica. Nu aveam palarie, caci mi-o pierdusem si eu la trecerea santului. Eram plin de noroi, parul ravasit, fata trasa ca de mort si mâinile zgâriate. Oricine îsi putea da seama ca sunt un fugar certat cu stapânirea.
– Omule, fii bun si spune-mi ce sat e asta?
– Latunas.
– Cum ai spus? crezând ca n-am auzit bine.
– Latunas, domnule.
– Nu se poate.
– Ba e Latunas.
Am ramas trasnit. Sa umbli toata noaptea ca sa scapi de satul unde am fost atacat de jandarmi, pentru ca a doua zi dimineata sa ajungi tot în el. Am pus ochii în pamânt, repetând ca un om pierdut: Latunas, Latunas...


Ultima batalie

Imi vedeam sfârsitul cu ochii. Am umblat toata noaptea ca sa ma îndepartez de locul primejdiei, iar dimineata ma trezesc exact în acelasi loc, gata sa fiu însfacat de jandarmi.
Ce sa fac, Doamne? Poate ca omul care sta în fata mea a auzit ceva de Legiune si ma va ajuta sa scap. In buzunarul de la veston aveam bancnota de 500 de lei. O scot si cu mâna nesigura o întind taranului.
– Asculta, bade, îi spun. Vezi în ce stare sunt. Ia acesti bani si pentru ei lasa-ma sa ma odihnesc pâna la noapte si da-mi ceva de mâncare. Nu sunt om rau.
Taranul se uita la mine cu mila. Pe fereastra deschisa, femeile priveau cu ochii holbati scena. Un moment a sovait. Dar apoi a biruit frica în el si mi-a spus sa ma duc în plata Domnului, ca nu vrea sa aiba necazuri cu jandarmii. Bine, daca-i asa, i-am raspuns, dar cel putin da-mi ceva de mâncare si de baut. Mi-a adus o cana cu apa proaspata din fântâna si cam un sfert de pâine mare taraneasca, alba si frumoasa. Am rupt câteva bucaturi si le-am dus la gura, dându-le drumul fara sa le mai amestec, ca un câine flamând. Apoi am supt cana cu apa. La despartire, l-am rugat sa-mi arate încotro e linia ferata, caci ma gândeam sa urc pe ea pâna ce voi da de primul sat si acolo sa-mi încerc iar norocul, la vreun gospodar. I-am multumit si m-am departat în graba.Cum Latunasul este asezat într-o de - presiune, puteam fi vazut din curtile oamenilor. Pentru a ma ascunde, m-am catarat prin locurile cele mai abrupte, cautând ca întotdeauna între mine si sat sa fie vreun obstacol, o coasta, un copac, o cladire izolata.
In timpul acestui mars accidentat, am suferit cumplit de picioare. De câte ori calcam strâmb, ma sageta pâna în creier. Picioarele mi se umflase acuma de-a binelea. Ca sa usurez, am dat drumul la sirete. Mergeam ca o umbra, clatinân- du-ma la fiecare pas. Pâinea îmi era singurul tovaras. O tineam subtiori si din când în când rupeam câte o bucata.Organismul sfârsit,cerea mereu hrana si pâi- nea se gata vazând cu ochii. Macar de ar fi fost una întreaga!
Despartindu-ma de liziera satului si coborând în câmp deschis, vad iesind dintre case o gramada de oi pazite de un tânar. Pe câmp nu erau oameni în acea zi, pentru ca era Duminica. Dar oile trebuiau duse la pasune. Daca m-as alipi de el ,ma gândeam, as putea merge o buna distanta, fara sa fiu observat. Cum sunt îmbracat taraneste, m-ar crede, din departare, doi oameni de-ai lor. I-am iesit în întâmpinare si am intrat în vorba cu el. Era un pazitor tânar, aproape un copilan dru. Am mers alaturi de el, punându-i fel de fel de întrebari, la care raspundea bucuros. Pe cap ciobanul avea o palariuta soioasa. Ma uitam cu interes la ea, gândindu-ma ca daca as avea-o, poate s-ar schimba roata destinului. Taranii nu umbla cu capul gol. Oricine m-ar fi descoperit, vedea ca nu sunt de-al lor. Având palarie, as îndrazni sa ies la drum, sa ma amestec cu oamenii. Cu palaria mai puteam apoi sa-mi acopar fata de mort si parul zbârlit, tragându-o bine pe urechi. Scot hârtia de 500 si i-o ofer spunându-i:
– Flacaule, am nevoie de palaria D-tale. Ma arde soarele si ma ploua. Ia acesti bani si D-ta îti cumperi alta noua. M-am izbit de acelasi refuz. Cum era din Latunas, probabil auzise de întâmplarile din ajun si nu voia nici el sa aiba încur- caturi cu stapânirea. Intristat,am mai mers alaturi de el câtva timp,caci era o pa- vaza pentru mine, cu turma lui de oi. La un moment dat ciobanasul a lasat câm- pul si a apucat un drum de hotar care apuca spre nord. Nu mai îmi convenea. Mi-am luat ramas bun de la el si eu am continuat peste câmp, spre soare-rasare.
In departare, am zarit asa ca un pâlc de padure. Am luat-o încetisor spre acea padure. Nu era departe, dar mie mi-a trebuit o zi întreaga sa ajung acolo, cu pi- cioarele betege. Când soarele coborâse spre asfintit, am ajuns si eu la marginea padurii. Uitându-ma înapoi, vad în departare niste oameni calare. Desigur jan - darmii au aflat fie de la taran fie de la ciobanas încotro am apucat si acuma ma cauta. Repede m-am ascuns în desisul ei. Mare deceptie. Nu era o padure în re - gula, ci o taietura. Rar de tot mai întâlneai câte un copac. In schimb din trun - chiu rile taiate crescuse o vegetatie salbatica. Paduricea cobora într-o vale adân- ca si în fundul ei luceau pâraie. Cum aveau multa umezeala, plantele crescusera vâlvoi. Parca era o padure tropicala. Ca sa faci un pas, trebuia sa te lupti cu fel de fel de liane. Si mâinile si picioarele trebuia sa le tii într-o permanenta actiune. Crengile ma izbeau peste fata. Si din spate simteam iar pe muma padurii.
Cu cât înaintam spre fundul depresiunii, cu atâta crestea si întunericul. Picioarele îmi produceau dureri cumplite. De la un timp, parca nu mai vedeam limpede. Pare ca o ceata se pusese peste toate lucrurile. Ce sa fie? Ma opresc, îmi frec ochii, ma scutur. Nu e nimic. Coborând mai jos, încep sa am vedenii. Aud vocea lui Petrascu. Sigur l-au împuscat si sufletul lui proaspat iesit din trup ma însoteste si ma avertizeaza. Nu mai e mult, Petre, si voi avea si eu aceeasi soarta. Daca am fi fost împreuna, ne-am fi ajutat unul pe altul si cine stie daca n-am fi scapat ca la Vladimirovat.
Si natura se aliase împotriva mea. Ma împleticeam, cadeam. Mâinile erau zgâriate, piscate de urzici, lovite de crengi. Si fata îmi ardea. Primisem câteva lo- vituri în plin. Ajung în fundul vaii. Multe vine de apa, alimentate de ploile de primavara. Ca sa-mi linistesc focul de la picioare, apuc pe o vâlcea. Apa rece îmi facea bine. Era o binecuvântare. Merg în nestire. Nu am nici o tinta. Voi merge pâna ce voi cadea undeva. Dar voi merge. Câta vreme mai dispun de o ultima rezerva de energie, nu ma voi opri. Ma uit în sus. Soarele îsi trimitea ultimele raze deasupra frunzisului. Umezeala începea sa-mi intre în oase. Nu pot înnopta în aceasta padure blestemata. Daca ma prinde întunericul, nu mai ies de aici. Stiu c a la marginea ei ma asteapta jandarmi, dar tot atât de sigur e ca mâine dimineata o vor scotoci tufa cu tufa si tot ma vor prinde.
Ascult putin daca nu se aud crengi trosnind. Ies din vâlcea si încep sa urc pe partea opusa acelei de unde venisem. Era o coasta abrupta, mult mai ridicata decât aceea pe unde venisem, dar în schimb mai limpede, mai putin încâlcita de plante agatatoare. Cu eforturi penibile, m-am urcat pâna sus pe platou. Acuma se înnoptase de-a binelea. Nu vedeam la zece pasi. Abia ma mai puteam tine pe picioare.
De la marginea padurii, mai merg o postata * si dau de un loc cultivat cu rasad de ceapa. Smulg în graba câteva cepe si încep sa le mestec. Prima, a doua, le-am înghitit cu lacomie,dar pe a treia am azvârlit-o.O fi ea buna ceapa ca înso- titoare la mâncare, dar nu ca sa dea energie. Daca as gasi niste boabe de grâu sau de cucuruz, dar la epoca asta de unde sa le iau? Stiam ca sunt anumite radacini bune demâncat, dar eu nici nu le cunosteam si mai era si noapte. O, daca as avea câteva bucatele de zahar! Nici eu nici Petrascu nu ne-am gândit la aceasta masu- ra de prevedere elementara. Inainte de-a pleca la drum, sa ne umplem buzuna- rele cu zahar, ca ratia de fier a soldatului. Câteva bucatele de zahar ar putea schimba cursul istoriei. Picioarele le-as mai târî ei, dar cu lesinul cum sa lupti? Nu le aveam si simteam ca ma sfârsesc. Imi faceam socoteala ca daca ceapa rasa- dita pe aici, trebuie sa fie în apropiere si vreo asezare omeneasca. Simt ca terenul urca din nou. Ajung în vârful unui dâmb si de acolo descopar niste lumini prin- tre frunzele copacilor.Satul se întindea în vale.Ce sat sa fie? De oboseala îmi tre- mura tot trupul. Picioarele îmi erau umflate jos ca doi butuci. Am stat pe dâmb în picioare privind în vale. Inima o luase în galop. Nici nu mai puteam numara bataile. Fiecare sfortare îmi provoca acuma si dificultati de respiratie. Ce sa fac? A continua drumul e moarte sigura. Voi muri de epuizare. Daca nu gasesc ime- diat ceva de mâncare sunt pierdut. Nu mai am alta alegere decât sa cobor în sat si sa intru la prima casa de gospodar. Cei 500 de lei erau intacti si poate voi gasi pe cineva ca sa se îndure de mine. Cobor pe o costisa si dau de întâia casa. E o cascioara facuta dintr-o singura odaie si fara curte. Poate nici n-as fi intrat în ea, daca usa nu era deschisa si lumina unei lampi nu se revarsa afara. Pe prag, niste oameni. Cu pasi sovaitori, ies din întuneric si le dau binete. La lumina trebuie sa fi aratat ca o stafie, cu parul vâlvoi si mâinile zgâriate. Numai vorbesc de ghete si îmbracaminte. Oricine îsi putea da seama ca sunt fugar.
Deodata ma vad înconjurat de o droaie de lume, care iesise nu stiu de unde, ca dintr-un stup. Ma uit mai bine la ei si îi vad cam oachesi la fata. In spatele lor în casa erau vreo patru copii, care priveau si ei mirati la noul venit. De abia atunci mi-am dat seama ca am nimerit la un salas de tigani.
– Dar de unde vii D-ta? ma întreaba un tigan mai batrân, care parea sa fie seful familiei.
– Iaca de la Jamul Mare.
– Si unde te duci?
– La Resita la lucru.
– Da ce-i cu D-ta?
– Iaca, am voit sa crut banii si am luat-o pe jos. M-am ratacit în blestemata asta de padure ce-o aveti în vale, de credeam ca nu mai ies. Mi-am pierdut si palaria si m-am zgâriat rau. Sunt flamând ca un câine si tare obosit. Daca puteti sa-mi dati ceva de mâncare si sa ma lasati sa ma odihnesc în noaptea asta. Am bani. Scot cei 500 de lei si îi arat.
– Da, cum sa nu, striga tiganul batrân. Vom face si noi ce vom putea. Suntem cam multi, dar ne vom strânge sa încapi si D-ta în asternut. Intra în casa si te aseaza pe marginea patului.
Am intrat în casa. De-o parte si de alta, doua paturi late. In mijlocul odaii o cararuse de-abia te puteai misca. La intrare, la stânga, era un prici, pe care se juca o droaie de copii. Toti erau destepti si ma priveau cu mirare.
– Vai de mine, da ce-i cu D-ta de esti asa de zgâriat pe fata si pe mâini?
– Dar nu v-am spus ca m-am ratacit în blestemata asta de padure si era sa nu mai ies viu din ea? Dar dati-mi ceva de mâncare.
O femeie îmi aduce o cana cu apa si dintr-o firida o bucata de pâine. Apa mai bausem eu, dar pâinea am zvântat-o într-o clipa. Simteam cum o devora stoma- cul, ca pe o prada. O pace binefacatoare se asternuse în organism. Inima si toate organele îmi multumeau potolite. In timp ce mâncam pâinea sezând pe margi - nea patului, vad pe tiganul batrân ca iese afara si sopteste ceva unui tânar, îm - bracat în haine de oras, cu cravata si palarie. Era Duminica si venise de la vreo petrecere. Cum usa ramasese deschisa, l-am zarit din profil. Nu intrase în casa. Avea o fata palida si parea mai albenet * decât ceilalti. Dar de ce nu intra tânarul în casa, caci era târziu, si de ce pleaca iara? Unde l-o fi trimis tiganul batrân? Am început sa intru la banuiala. Ceva ma îndeamna parca sa dispar în noapte.
– Ce sat e asta?
– Clopodia.
Clopodia? Nu auzisem în viata mea de el. Eram prea sleit ca sa mai reactionez. Cine stie? Poate ca tiganii, învatati sa sufere multe de la stapânire, sunt mai înte- legatori cu omul urmarit.
Dupa ce am gatat pâinea, femeile ma invita sa ma asez în pat. Dar unde sa ma asez? In patul din fata mea, luase loc perechea de tigani batrâni si la spatele lor se mai vedea un cap. In patul unde sedeam eu, se instalase o pereche de ti - gani tineri. Simteam ceva miscare si pe sus, deasupra capului. Câti or fi în casa asta? Copiii erau gata de culcare, înveliti unul lânga altul si facând ghidusii. M-am uitat nedumerit la toti:
– Dar unde sa dorm?
– Ia aici lânga noi, ma invita perechea de tigani. Ei se strânsera în fund. Pe nevasta o unghiurise la perete. Ma întind si eu cu grija ca sa nu ocup prea mult loc. Toata lumea se pregatea de culcare.
– Dar îmi dati voie sa scot ghetele?
– Cum de nu!
Azvârl ghetele din picioare. Incarcate de apa si noroi, au pocnit ca niste pietre. Incep sa gust din odihna binefacatoare. Ce fericire! Era un salas de tigani, dar o asezare omeneasca. Mi se parea un rai. Daca scap de aici, trebuie sa-i rasplatesc împarateste. Ceva nu-mi dadea pace. Gândul se întorcea fara încetare la tiganul tânar. Unde s-o fi dus? Atipesc, dar printre gene observ ca ceilalti nu dormeau. Erau parca în asteptare. Ce asteptau? Si de ce nu sting lampa? Poate ca asteapta întoarcerea tânarului. Atmosfera mi se parea încarcata, ca prevestitoare a unei furtuni. Totusi ma mângâiam cu speranta unei odihne binemeritate.
Nu stiu cât sa fi trecut de când m-am asezat în pat. Poate un sfert de ora, când apare pe usa o capela militara. Vad apoi o fata severa de plutonier-major si în sfârsit tot corpul unui om în uniforma, flancat de alti doi jandarmi. Era seful de post din Clopodia. Tiganul tânar, care soptise afara cu batrânul, fusese la post pentru a ma denunta. Ma ridic pe marginea patului. Ochii sefului de post scli - peau de ura.
– Cine esti? ma întreaba cu o voce nemiloasa.
– Constantin Popescu. Imi veni acest nume la întâmplare. Auzisem la Berlin ca un legionar cu acest nume ar fi fost împuscat în masacrele din 1939.
– De unde esti?
– Din Slatina.
– Si ce cauti pe aici?
– Am spus si oamenilor astora. Voiam sa ma duc la Resita la lucru si ca sa nu mai chetuiesc bani, am luat-o pe jos si m-am ratacit.
– Asa, la Resita? Dar pe asta îl cunosti?
Atunci scoase din buzunar o fotografie si îmi întoarce capul pentru a ma examina din profil. Apoi îmi da fotografia sa ma uit la ea. In casa o liniste mor - mântala. Tiganii toti, mici si mari, amutisera. Era o fotografie de-a mea luata dintr-un tablou de la Liceul din Lugoj, facut la sfârsit de an cu elevii clasei a 8-a . Mi-am recunoscut mutra, desi era multiplicata pe hârtie ordinara, pentru uzul politiilor din tara si al jandarmeriei. Am dat din umeri.
– Nu, nu stiu cine e. Eu sunt Constantin Popescu. Il restitui fotografia.
– Nu stii? De doi ani te urmaresc si aveam presimtirea ca-mi vei cadea în mâna. Dar acum nu mai scapi!
In acel moment, când se pregateau sa ma ia în primire, descopar la usa un loc gol, între trupurile celor doi soldati. Am facut un salt si m-am repezit spre acel locsor, în speranta ca se va produce un moment de tulburare si voi putea iesi afara. Fiind întuneric, ma puteam pierde repede. Dar seful de post mi-a taiat trecerea, prinzându-ma în bratele lui vânjoase. Ceilalti doi jandarmi au tabarât si ei pe mine si am cazut toti patru peste priciul cu copii. Copiii erau dedesubt, eu peste ei si jandarmii deasupra mea. Atunci din tata casa s-a ridicat un urlet fioros. Copiii urlau sub noi, tiganii tineri si batrâni urlau:
– Da opriti-va, strigau femeile, ca omorâti copiii.
In sfârsit copiii au iesit cum au putut, urcându-se în paturi. In acel moment, slabind presiunea jandarmilor, fac o noua miscare sa ma smucesc din mâna lor.
Se naste o busculada. Seful de post se retrage din învalmaseala, se aseaza la usa si ordona jandarmilor sa ma atinga. O ploaie de pumni cad asupra mea, mai ales în cap si pe fata.Simt o puternica lovitura în ochiul drept,de credeam ca mi- l scoate. O alta în nas si în gura. Sângele ma podideste de ma înecam. Nu mai puteam nici respira. Atunci am cedat. M-am lasat pe spate si nu am mai opus rezistenta. Am stat linistit cu ochii închisi si m-am lasat sa ma lege.
S-a petrecut în acea clipa, în interiorul meu, o curioasa transformare. De unde pâna atunci m-am zbatut ca o fiara sa nu cad în mâna dusmanului, sti- ind ce soarta ma asteapta, din acel moment o pace miraculoasa s-a asezat în su- flet. Nici groaza, nici tulburare, nici rezistenta, nici lacrimi. Se parea ca o boare nevazuta ma mângâia si-mi dadea liniste. M-am încredintat destinului.
Jandarmii, sub supravegherea sefului de post, care închidea drumul spre usa, au început sa ma lege. Cu niste frânghii mi-au legat mai întâi mâinile la spate, întorcându-ma pe podele; apoi pentru mai multa siguranta, mi-au legat tot la spate si bratele. Mi-au ridicat apoi capul si mi-au pus pe el un sac. Puteam res - pira, dar nu mai puteam vedea. Nu distingeam decât lumina de întuneric. Sacul mi l-a legat la gât cu o sforicica. Când unul din jandarmi îmi facea nodul la gât, aud pe seful de post ca-i sopteste:
– Nu strânge prea tare, ca sa nu se sugrume.
Tot e bine,zic eu, înseamna ca nu vor sa ma omoare pe aici.Seful de post se gân- deste desigur la premiul de trei milioane si vrea sa ma predea viu la Bucuresti.
Cu lovituri sunt sculat în picioare. La glezna piciorului stâng, simt ca mi se pune ceva rece. Era un lant, pe care l-a prins apoi cu un lacat. Toaleta arestatului se terminase. Puteam porni spre post. La plecare, seful de post m-a avizat sa nu fac vreo miscare ca el sta în spate si trage. Ferecat în felul acesta, am pornit la drum. Bine înteles ca jandarmii n-au binevoit sa-mi traga ghetele. Le-a ridicat unul si pe mine m-a lasat sa merg în picioarele goale.
Drumul pâna la post n-a durat mult, dar pentru mine a fost un calvar. Nu-mi faceau legaturile atât de rau, cât picioarele. Cu capul în sac nu vedeam nimic. De bratul drept si stâng, eram prins zdravan de doi dintre ei, iar al treilea mer - gea în spate, tinând lantul care îmi atârna de picior. Cum functiunea umorului nu dispare nici în momentele cele mai tragice ale vietii (Galgenhumor), ma gân- deam ca sunt escortat la post, cum taranii duc porcii la târg. Ii leaga cu un lant de unul din picioarele din spate si îi mâna din urma.

Cum erau drumurile în satele noastre primavara stie fiecare. Cel din Clopodia era o amestecatura de noroisi de pietre ascutite. Calcam cu picioarele goale prin noroiul rece si ma întepau pietrele de îmi venea sa urlu de durere. Si trebuia sa pasesc în pas soldatesc. Nu am vorbit nimic cu ei.
In jurul meu întuneric bezna. Din când în când mai strabatea prin sac câte un fir de lumina, strecurata de la vreo fereastra. In dosul lor alte vieti, alte desti- ne, care nici nu banuiau ca în noroiul drumului lor se torcea un alt destin. Cum lapaiam în noroi în ritm de mars, mi se parea ca aud acordurile unui mars funebru...

(va urma)