Strainul (6)

Albert Camus

Partea a doua

Îndată după arestarea mea, mi s-au luat mai multe inte­rogatorii. Dar era vorba de interogatorii de identificare care n-au durat mult. Prima dată, la comisariat, cazul meu părea să nu intereseze pe nimeni. După o săptămînă, judecătorul de instrucţie, dimpotrivă, m-a privit cu multă curiozitate. Dar pentru început, m-a întrebat numai numele şi adresa, profesiunea, data şi locul naşterii. Apoi a voit să ştie dacă îmi luasem un avocat. Eu am recunoscut că nu şi l-am între­bat dacă este neapărat necesar să am unul. "De ce ?" a spus el. Am răspuns că eu găseam cazul meu foarte simplu. El a zîmbit spunînd : "Asta e o părere. Totuşi, aşa e legea. Dacă nu vă luaţi un avocat, noi vom desemna unul din oficiu." Am găsit foarte comod că justiţia se îngrijeşte de aceste amănunte. I-am spus asta. El m-a aprobat şi a conchis că legea e bine făcută.
La început nu l-am luat în serios. M-a primit într-o ca­meră cu draperii, avea pe birou o singură lampă care lumina fotoliul pe care mi-a spus să mă aşez in timp ce el rămînea în umbră. Mai citisem o descriere asemănătoare în cărţi şi totul mi s-a părut un joc. După discuţia noastră, dimpotrivă, m-am uitat la el şi am văzut un bărbat cu trăsături fine, cu ochi albaştri înfundaţi, înalt, cu o lungă mustaţă sură şi cu păr bogat, aproape alb. Mi s-a părut foarte cumsecade şi, în totul, simpatic, în ciuda cîtorva ticuri nervoase care-i strîmbau gura. La plecare era cît pe ce să-i strîng mîna, dar mi-am adus aminte la timp că omorîsem un om.
A doua zi, un avocat a venit la mine la închisoare. Era mic şi rotofei, destul de tînăr, cu părul îngrijit pieptănat. Deşi era foarte cald (eu îmi scosesem haina), purta un cos­tum închis, un guler cu vîrful întors şi o cravată cu dungi mari, negre şi albe. A pus pe pat servieta pe care o ducea sub braţ, s-a prezentat şi mi-a spus că studiase dosarul meu. Situaţia era delicată dar nu se îndoia de succes, dacă aveam încredere în el. I-am mulţumit şi el mi-a spus: "Să intrăm în miezul problemei".
S-a aşezat pe pat şi mi-a spus că fuseseră luate informaţii asupra vieţii mele particulare. Se aflase că mama murise de curînd la azil. Se făcuse atunci o anchetă la Marengo. Cei însărcinaţi cu cercetările fuseseră informaţi că "dădusem do­vadă de insensibilitate" în ziua în care fusese înmormîntată mama. "Înţelegeţi, mi-a spus avocatul, îmi vine cam greu să vă întreb asta. Dar e foarte important. Şi ar fi un argument foarte serios pentru acuzare dacă n-aş avea ce să răspund." Voia să-1 lajut. M-a întrebat dacă fusesem îndurerat in ziua aceea. Această întrebare m-a mirat foarte mult şi mi se părea că mie mi-ar fi venit foarte greu dacă ar fi trebuit să i-o pun cuiva. Am răspuns totuşi că eu cam pierdusem obiceiul de a mă analiza şi că mi-era greu să-l lămuresc. Fără îndoială, ţineam mult la mama, dar asta nu însemna nimic. Toţi oamenii sănătoşi doriseră mai mult sau mai puţin moartea celor pe care îi iubeau. Aici, avocatul mi-a tăiat vorba şi a părut foarte ne­liniştit. M-a pus să-i promit că nu voi spune asta în instanţă şi nici judecătorului de instrucţie. Totuşi, i-am explicat că eram astfel făcut, nevoile fizice îmi stinghereau adesea senti­mentele, în ziua în care am înmormîntat-o pe măicuţa eram foarte obosit si mi-era somn. Aşa că nu mi-am dat seama de ce se întîmplă. Ceea ce puteam să spun cu siguranţă e că aş fi preferat ca mama să nu moară. Dar avocatul meu nu părea mulţumit. Mi-a spus: "Asta nu-i de-ajuns".
S-a gîndit. M-a întrebat dacă putea spune că în ziua aceea îmi înfrînsesem sentimentele fireşti. I-am spus : "Nu, pentru că e fals". S-a uitat la mine într-un fel ciudat, ca şi cum i-aş fi inspirat un soi de dezgust. Mi-a spus aproape cu răutate că în orice caz directorul şi personalul azilului vor fi audiaţi ca martori şi că "asta putea să-mi joace o festă foarte urîtă". I-am atras atenţia că această poveste nu are nici o legătură cu procesul meu, dar el mi-a spus că se vede cît de colo că n-avusesem pînă în prezent de-a face cu justiţia.
A plecat avînd aerul că e supărat. Aş fi vrut să-l reţin, să-i explic că doream să-i cîştig simpatia, nu ca să fiu mai bine aparat, ci, dacă pot spune astfel, în mod firesc. Mai ales ve­deam că-l pun in încurcătură. Nu mă înţelegea şi era cam supărat pe mine. Doream să-l asigur că sînt la fel ca toată lumea, exact ca toată lumea. Dar toate astea, în fond, nu erau de mare folos şi am renunţat din lene.
Puţin după aceea, m-am dus din nou în faţa judecătorului de instrucţie. Era ora două după-amiază şi de astă dată biroul lui era plin de o lumină abia filtrată de perdeaua de voal. Era foarte cald. Mi-a spus să mă aşez şi foarte politicos mi-a declarat că avocatul meu, "în urma unei întîmplări nepre­văzute", nu putuse veni. Dar eu aveam dreptul să nu răspund la întrebările lui şi să aştept ca avocatul să mă poată asista. Am spus că puteam să răspund şi singur. A apăsat cu degetul pe un buton de pe masă. Un tînăr grefier a venit să se insta­leze chiar în spatele meu.
Ne-am aşezat amîndoi mai comod în fotolii. Interogato­riul a început. Mi-a spus mai întîi că lumea mă descria ca pe un om tăcut şi închis şi a voit să ştie ce părere am despre asta. Am răspuns : "Pentru că n-am niciodată mare lucru de spus. De aceea tac." A zîmbit ca şi prima dată, a recunoscut că era cea mai bună explicaţie şi a adăugat: "De altfel n-are nici o importanţă". A tăcut, m-a privit şi s-a îndreptat destul de brusc ca să-mi spună precipitat: "Pe mine, dumneata mă in­teresezi". Eu nu am înţeles prea bine ce înţelegea prin aceasta şi n-am răspuns nimic. "Sînt în gestul dumitale, a adăugat el, lucruri care-mi scapă. Sînt convins că mă vei ajuta să le înţe­leg." I-am spus că totul era foarte simplu. El m-a poftit cu insistenţă să-i descriu iar ziua aceea. I-am spus din nou ceea ce-i mai povestisem o dată: Raymond, plaja, baia, cearta, iar plaja, izvorul, soarele şi cele cinci focuri de revolver. La fiecare frază el spunea: "Bine, bine". Cînd am ajuns la mortul întins pe jos, a aprobat spunînd: "Bun". În ceea ce mă priveşte, obosisem tot repetînd astfel aceeaşi poveste şi mi se părea că niciodată nu vorbisem atît de mult.
După o pauză, s-a ridicat în picioare şi mi-a spus că voia să mă ajute, că îl interesam şi că, cu ajutorul lui Dumnezeu, va face ceva pentru mine. Dar mai înainte voia să-mi mai pună cîteva întrebări. Fără tranziţie, m-a întrebat dacă o iu­beam pe mama. Am spus : "Da, ca toată lumea", şi grefierul care pînă atunci bătea regulat la maşină trebuie să fi apăsat greşit pe clape, fiindcă s-a încurcat şi a fost silit să se întoarcă. Tot fără vreo logică aparentă, judecătorul m-a întrebat atunci dacă trăsesem cele cinci focuri de revolver unul după altul. Eu m-am gîndit puţin şi am precizat că trăsesem mai întîi unul şi, după cîteva secunde, celelalte patru focuri. "De ce ai aşteptat între primul şi al doilea foc ,a spus el atunci. Am văzut încă o dată plaja roşie şi am simţit pe frunte arsura soarelui. Dar de astă dată n-am răspuns nimic. În tot cursul tăcerii care a urmat, judecătorul a părut să se agite. S-a aşezat, şi-a răvăşit părul, şi-a pus coatele pe birou şi s-a aplecat puţin spre mine cu o expresie ciudată: "De ce, de ce ai tras într-un om căzut ?" Nici la asta n-am ştiut ce să-i răspund. Judecătorul şi-a trecut mîinile peste frunte şi a repetat întrebarea cu o voce puţin alterată: "De ce ? Trebuie să-mi spui. De ce ?" Eu tăceam în continuare.
Deodată s-a ridicat în picioare, s-a îndreptat cu paşi mari spre un colţ al biroului şi a deschis sertarul unui clasor. A scos din el un crucifix de argint pe care l-a agitat, întorcîndu-se spre mine. Şi cu o voce complet schimbată, aproape tremurîndă, a exclamat: "Oare pe ăsta-l cunoşti ?" Am spus : "Da, fireşte". Atunci el mi-a spus repezit şi cu pasiune în glas că el crede în Dumnezeu, că e convins că nici un om nu e atît de vinovat încît Dumnezeu să nu-l ierte, dar că pentru asta tre­buie ca omul, prin căinţa lui, să devină asemenea unui copil, al cărui suflet este curat şi gata să primească totul. Stătea cu tot corpul aplecat peste masă. Scutura crucifixul aproape deasupra mea. La drept vorbind, nu urmărisem atent raţiona­mentul lui, mai întîi pentru că îmi era cald şi pentru că în ca­binetul lui erau muşte mari care mi se aşezau pe obraz şi de asemenea pentru că îmi era frică de el. Recunoşteam în acelaşi timp că era ridicol pentru că, la urma urmelor, eu eram criminalul. El a continuat totuşi. Cam aşa am înţeles, că după părerea lui nu era decît un singur punct nelămurit în mărturisirea mea, faptul că aşteptasem puţin înainte de a trage al doilea foc de revolver. În ce priveşte restul, totuşi era foarte bine, dar acest lucru nu-l putea pricepe.
Eram gata să-i spun că greşea încăpăţînîndu-se: acest ultim punct nu avea mare importanţă. Dar el mi-a tăiat vorba şi m-a îndemnat pentru ultima oară, ridicîndu-se în picioare şi întrebîndu-mă dacă eu cred în Dumnezeu. Am răspuns că nu. S-a aşezat indignat. Mi-a spus că e imposibil, că toţi oa­menii cred în Dumnezeu, chiar şi cei care-şi întorc faţa de la el. Asta era convingerea lui şi, dacă ar ajunge vreodată să se îndoiască de asta, viaţa lui n-ar mai avea nici un sens. "Dum­neata vrei, a exclamat el, ca viaţa mea să nu aibă sens ?" După părerea mea asta nu mă privea pe mine şi i-am spus-o. Dar el întindea crucifixul sub nasul meu şi exclama într-un mod neraţional: "Eu unul sînt creştin. Îi cer iertare pentru greşelile tale, Lui. Cum poţi să crezi că nu a suferit pentru tine ?" Am băgat de seamă că mă tutuieşte, dar eram sătul. Căldura devenea din ce în ce mai mare. Ca întotdeauna, cînd vreau să scap de cineva pe care abia am chef să-l ascult, am avut aerul că-l aprob. Spre surprinderea mea, a triumfat: "Vezi, vezi, spunea el. Nu-i aşa că şi tu crezi şi că o să-ţi pui nădejdea în El ?" Evident, am spus că nu, încă o dată. El s-a prăbuşit din nou în fotoliu.
Părea foarte obosit. A rămas o clipă tăcut în timp ce maşina, care nu încetase să urmărească dialogul, mai prelun­gea încă ultimele fraze. Pe urmă, m-a privit cu atenţie şi cu oarecare tristeţe. A murmurat: "N-am văzut niciodată un suflet atît de împietrit ca al dumitale. Criminalii care au venit în faţa mea au plîns întotdeauna în faţa acestei imagini a durerii." Era să-i răspund că tocmai din pricină că erau criminali. Dar m-am gîndit că şi eu eram ca ei. Asta era o idee cu care nu puteam să mă obişnuiesc. Judecătorul s-a ridicat atunci în picioare ca şi cum mi-ar fi dat a înţelege că interogatoriul se terminase. M-a întrebat numai, cu acelaşi aer puţin obosit, dacă regretam fapta mea. M-am gîndit şi am spus că nu simţeam atît regret veritabil, cît o oarecare plictiseală. Am avut impresia că nu mă înţelege. Dar în ziua aceea lucrurile n-au mers mai departe.
După aceea l-am văzut des pe judecătorul de instrucţie. Dar de fiecare dată mă însoţea avocatul meu. Discuţia urmărea numai să mă facă să precizez unele puncte din decla­raţiile precedente. Sau judecătorul discuta acuzaţiile cu avo­catul. Dar de fapt ei nu se ocupau niciodată de mine în acele momente. Încetul cu încetul, în orice caz, tonul interogatoriilor s-a schimbat. Părea că judecătorul nu se mai interesează de mine şi că a clasat într-un fel cazul meu. Nu mi-a mai vorbit de Dumnezeu şi nu l-am mai văzut în starea de tulburare a acelei prime zile. Rezultatul a fost că discuţiile noastre au devenit mai cordiale. Cîteva întrebări, puţină conversaţie cu avocatul meu şi interogatoriile erau gata. Procesul meu îşi urma cursul, după expresia aceluiaşi judecător. Uneori, de asemenea, cînd conversaţia era de ordin general, luam şi eu parte. Începeam să mă simt uşurat. Nimeni, în aceste ceasuri, nu era răutăcios cu mine. Totul era atît de firesc, de bine orînduit şi de sobru jucat încît aveam impresia ridicolă că "fac parte din familie". Şi, la capătul celor unsprezece luni cît a durat instrucţia, eram aproape mirat, pot să spun, că nu mă bucurasem niciodată de altceva decît de aceste clipe rare în care judecătorul mă ducea pînă la uşa cabinetului său, bătîndu-mă pe umăr şi spunîndu-mi prieteneşte: "Gata pentru astăzi, domnule Antihrist". Eram atunci din nou dat pe mîna jandarmilor.

Sînt lucruri despre care nu mi-a plăcut niciodată să vor­besc. Cînd am intrat la închisoare, după cîteva zile am înţeles că n-o să-mi placă să vorbesc despre această perioadă a vieţii mele.
Mai tîrziu n-am mai dat importantă acestor aprehensi­uni, în realitate, nu eram realmente la închisoare în primele zile: aşteptam vag să se întîmple ceva nou. Abia după prima şi singura vizită a Mariei a început totul. Din ziua în care am primit scrisoarea ei (îmi spunea că nu i se va mai da voie să vină pentru că nu era soţia mea), din ziua aceea am simţit că eram acasă în celula mea şi că viaţa mea se oprea aici. În ziua arestării mele, am fost mai întîi închis într-o cameră în care se aflau mai mulţi deţinuţi, cei mai mulţi arabi. Au rîs, văzîndu-mă. Pe urmă m-au întrebat ce făcusem. Am spus că omorîsem un arab şi au amuţit. Dar puţin după aceea s-a făcut seară. Mi-au explicat cum trebuie să-mi aranjez rogojina pe care aveam să mă culc. Făcînd sul unul din capete, puteai să-ţi faci din el o pernă. Toată noaptea ploşniţele mi-au umblat pe obraz. După cîteva zile am fost izolat într-o celulă în care dormeam pe scîndură. Aveam un hîrdău pentru nevoi şi un lighean de tablă. Închisoarea era în capătul de sus al oraşului şi printr-o ferestruică puteam să văd marea. Într-o zi, pe cînd stăteam agăţat de zăbrele, cu faţa întinsă spre lumină, a intrat un gardian şi mi-a spus că am o vizită. M-am gîndit ca e Maria. Într-adevăr, ea era.
Ca să ajung la vorbitor, am străbătut un coridor lung, apoi am luat-o pe o scară şi, în sfîrşit, pe un alt coridor. Am intrat într-o sală foarte mare, luminată de un geam enorm. Sala era împărţită în trei părţi de două grilaje mari, care o tăiau în lungime. Între cele două grilaje se afla un spaţiu de opt pînă la zece metri care despărţea vizitatorii de prizonieri. Am zărit-o pe Maria în faţa mea cu rochia ei în dungi şi cu faţa arsă de soare. De aceeaşi parte cu mine se aflau vreo zece deţinuţi, cei mai mulţi arabi. Maria era înconjurată de femei maure şi se afla între două vizitatoare: o bătrînică cu buzele strînse, îmbrăcată în negru, şi o femeie grasă, cu capul gol, care vorbea foarte tare şi gesticula mult. Din cauza distanţei dintre grilaje, vizitatorii şi prizonierii erau nevoiţi să vor­bească foarte tare. Cînd am intrat, zgomotul vocilor care ri­coşau, ciocnindu-se de zidurile mari şi despuiate ale sălii, lumina crudă care cădea din cer pe geamuri şi ţîşnea iar în sală mă cam zăpăciră. Celula mea era mai liniştită şi mai întunecoasă. Mi-au trebuit cîteva secunde ca să mă obiş­nuiesc. Totuşi, în cele din urmă am văzut limpede fiecare chip, decupat în lumina puternică. Am observat că un gar­dian şedea la capătul culoarului între cele două grilaje. Majoritatea prizonierilor arabi ca şi familiile lor se ghemuiseră pe vine unii în faţa altora. Aceştia nu strigau. În ciuda tumultului reuşeau să se înţeleagă vorbind foarte încet. Mur­murul lor surd , pornit mai de jos, forma un fel de acompa­niament continuu pentru conversaţiile care se încrucişau peste capetele lor. Toate astea le-am observat foarte repede în timp ce mă îndreptam spre Maria. Se lipise de grilaj şi îmi zîmbea din răsputeri. Mi s-a părut foarte frumoasă, dar n-am ştiut să i-o spun.
"Aşadar ?" mi-a spus ea foarte tare. - "Aşadar, asta-i!" - "Eşti sănătos, ai tot ce-ţi trebuie ?" - "Da, tot."
Am tăcut amîndoi şi Maria zîmbea mereu. Femeia cea grasă urla spre vecinul meu, bărbatul ei, fără îndoială, un tip înalt, blond, cu o privire deschisă. Era urmarea unei conversaţii începute. "Jeanne n-a vrut să-l ia", striga ea în gura mare. "Da, da", spunea bărbatul. "I-am spus că o să-l iei tu din nou cînd ieşi, dar ea n-a vrut să-l ia."
Maria a strigat şi ea că Raymond îmi transmitea salutări şi eu am spus : "Mulţumesc". Dar vocea mi-a fost acoperită de vecinul meu care a întrebat "dacă e sănătos". Nevasta-sa a rîs spunînd "că era mai sănătos ca niciodată". Vecinul meu din stînga, un tinerel micuţ cu mîini fine, nu spunea nimic. Am observat că era în fata bătrînicii şi că amîndoi se priveau intens. Dar n-am avut timp să-i observ mai mult pentru că Maria mi-a strigat că nu trebuie să-mi pierd speranţa. Am spus: "Da". În acelaşi timp, o priveam şi simţeam dorinţa să strîng în palmă umărul ei acoperit de rochie. Doream să simt în mînă ţesătura suplă şi nu ştiam prea bine ce trebuie să sper în afară de această ţesătură. Dar, probabil că asta voia să spună Maria, pentru că zîmbea întruna. Nu mai vedeam decît strălucirea dinţilor ei şi cutele fine ale ochilor. A strigat din nou: "Ai să ieşi de-aici şi o să ne căsătorim!" Am răspuns: "Crezi ?" dar asta mai ales ca să spun ceva. Ea a spus atunci foarte repede si tot foarte tare că da, că voi fi achitat şi că ne vom scălda iar împreună. Dar cealaltă femeie urla şi ea şi spunea că lăsase un coş la grefă. Enumera tot ce pusese în coş. Trebuia verificat pentru că toate astea costau scump. Celălalt vecin al meu şi maică-sa se uitau mereu unul la altul. Murmurul arabilor continua pe dedesubt. Afară, lu­mina a părut gata să ia cu asalt geamul.
Nu mă simţeam prea bine şi aş fi vrut să plec. Zgomotul îmi făcea rău. Dar, pe de altă parte, voiam să mă mai bucur puţin de prezenţa Mariei. Nu ştiu cît timp a trecut. Maria mi-a vorbit de munca ei şi zîmbea mereu. Murmurul, strigă­tele, conversaţiile se încrucişau. Singura insuliţă de tăcere era alături de mine, alcătuită de acest tinerel micuţ şi de această bătrînă care se priveau unul pe altul. Încetul cu încetul au fost scoşi afară toţi arabii. Aproape toată lumea a tăcut de îndată ce a ieşit primul. Bătrînica s-a apropiat de zăbrele şi în aceeaşi clipă un paznic a făcut semn fiului ei. El a spus: "La revedere, măicuţă", si ea şi-a trecut braţul printre două bare, ca să fluture încet şi prelung mîna în urma lui.
A plecat în timp ce un bărbat cu pălăria în mînă intra şi-i lua locul. A fost adus un deţinut şi şi-au vorbit cu animaţie, dar cu voce scăzută, deoarece în cameră se făcuse iar linişte. Au venit să-l ia pe vecinul meu din dreapta şi nevastă-sa i-a spus fără să coboare tonul, ca şi cum n-ar fi observat că nu mai era necesar să strige: "Ai grijă de tine şi fii atent". Apoi a venit rîndul meu. Maria mi-a făcut semn că mă sărută. Am întors capul înainte de a dispărea pe uşă. Ea şedea ne­mişcată, cu obrazul lipit de zăbrele, cu acelaşi zîmbet răvăşit şi crispat.
Mi-a scris la puţin timp după această vizită. Şi de atunci au început lucrurile despre care nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc. În orice caz, nimic nu trebuie exagerat şi mie mi-a venit mai uşor decît altora. La începutul detenţiei mele, totuşi cel mai greu de suportat era faptul că aveam gînduri de om liber. De pildă, mi se făcea dor să fiu pe plajă şi să cobor spre mare. Închipuindu-mi zgomotul primelor valuri sub tălpile picioarelor, intrarea corpului în apă şi senzaţia de libertate pe care astfel aş fi aflat-o, simţeam deodată cît de apropiate erau zidurile închisorii mele. Dar asta a durat numai cîteva luni. După aceea nu mai aveam decît gînduri de prizo­nier. Aşteptam plimbarea zilnică pe care o făceam în curte sau vizita avocatului meu. Restul timpului trecea foarte uşor. Atunci mi-a venit adesea în minte că, dacă aş fi fost ne­voit să trăiesc în scorbura unui copac uscat fără altă ocupaţie decît să privesc culoarea cerului deasupra capului meu, înce­tul cu încetul m-aş fi obişnuit. Aş fi aşteptat trecerea stolurilor de păsări călătoare sau ciocnirea norilor aşa cum aşteptam aici cravatele bizare ale avocatului meu şi asa cum, într-o altă lume, răbdam pînă sîmbăta ca să strîng în braţe trupul Mariei. Ori, gîndindu-mă bine, nu eram într-un pom uscat. Alţii erau mai nenorociţi decît mine. Asta era de altfel o idee de-a mamei şi ea o repeta adesea, că pînă la urmă te obiş­nuieşti cu toate.
Ei altminteri, nu mergeam de obicei atît de departe. Pri­mele luni au fost grele. Dar tocmai efortul pe care a trebuit să-l fac mă ajuta să le suport. De pildă, mă chinuia dorinţa de a avea o femeie. Era normal, eram tînăr. Nu mă gîndeam niciodată la Maria în special. Dar mă gîndeam atît de mult la o femeie, la femei, la toate cele pe care le cunoscusem, la toate împrejurările în care le iubisem, încît celula mea se umplea de toate chipurile şi se popula de dorinţele mele. Într-un sens, asta mă dezechilibra. Dar într-altul, asta făcea să treacă timpul. În cele din urmă cîştigasem simpatia gardianului-sef care îl însoţea la ora meselor pe ajutorul de bucătar. El, cel dintîi, mi-a vorbit de femei. Mi-a spus că ăsta era primul lucru de care se plîngeau ceilalţi. I-am spus că eram la fel cu ei şi că găseam acest tratament nedrept. "Dar, mi-a spus el, tocmai de asta sînteţi băgaţi la închisoare." - "Cum, de asta ?" - "Păi da, libertatea, asta e. Vi se ia libertatea." Nu mă gîndisem niciodată la aşa ceva. I-am dat dreptate: "E adevărat, i-am spus, altfel care ar fi pedeapsa ?" - "Da, văd că dumneata pricepi cum stau lucrurile. Ceilalţi, nu. Dar în cele din urmă se uşurează singuri." Apoi paznicul a plecat.
Au mai fost de asemenea ţigările. Cînd am intrat la închisoare, mi s-a luat cureaua, şireturile de la pantofi, cra­vata şi tot ce aveam în buzunare, în special ţigările. Cînd am ajuns în celulă, am cerut să mi le dea îndărăt. Dar mi s-a spus că e interzis. Primele zile au fost foarte grele. Poate că asta m-a deprimat cel mai mult. Sugeam aşchii de lemn, pe care le smulgeam din scîndura patului. Aveam toată ziua o greaţă continuă. Nu înţelegeam de ce eram lipsit de acest lucru, care nu făcea nici un rău nimănui. Mai tîrziu am înţeles că şi asta făcea parte din pedeapsă. Dar în acel moment mă şi obişnuisem să nu mai fumez şi această pedeapsă nu mai exista pentru mine.
În afara acestor neplăceri, nu eram prea nenorocit. Toată dificultatea era, încă o dată, cum să-mi omor timpul. Am ter­minat definitiv cu plictiseala din momentul în care am învăţat să-mi amintesc. Începeam uneori să mă gîndesc la ca­mera mea şi, în închipuire, plecam dintr-un colţ ca să ajung din nou la el, enumerînd în minte tot ce se găsea în drumul meu. La început, terminam repede. Dar de fiecare dată cînd o luam de la început, dura ceva mai mult. Fiindcă îmi amin­team de fiecare mobilă şi, pentru fiecare mobilă, de fiecare obiect care se afla pe ea şi, pentru fiecare obiect, de toate de­taliile înseşi şi pentru detaliile înseşi, o incrustaţie, o crăpă­tură sau o margine ştirbită, de culoarea sau de consistenţa lor. În acelaşi timp, încercam să nu pierd şirul inventarului meu, să fac o enumerare completă. Aşa încît, după cîteva săptămîni, puteam să petrec ore întregi numai înşirînd ceea ce se găsea în camera mea. Astfel, cu cît mă gîndeam mai mult, cu atît lucruri neglijate şi uitate îmi veneau în minte. Am înţeles atunci că un om care n-ar fi trăit decît o singură zi ar putea, fără greutate, să trăiască o sută de ani în închi­soare. Ar avea destule amintiri ca să nu se plictisească. Într-un sens, acesta era un avantaj.
Mai era şi somnul. La început, dormeam prost noaptea şi deloc ziua. Cu timpul, nopţile mele au devenit mai bune şi am putut să dorm şi ziua. Pot să spun că, în ultimele luni, dormeam între şaisprezece şi optsprezece ore pe zi. Îmi rămîneau astfel şase ore de omorît cu mesele, nevoile fizice, amintirile şi povestea cehului.
Între mindirul meu şi scîndura patului găsisem, într-ade­văr, o bucată veche de ziar aproape lipită de pînză, îngălbe­nită şi subţiată. Povestea unui fapt divers al cărui început lipsea, dar care trebuie să se fi petrecut în Cehoslovacia, un om plecase dintr-un sat ceh ca să facă avere. După douăzeci si cinci de ani, bogat, se întorsese cu nevasta şi copilul. Maică-sa ţinea un han cu sora lui în satul natal. Ca să le facă o surpriză, el lăsase nevasta şi copilul la un alt han şi se dusese la maică-sa care nu-l recunoscuse cînd intrase. În glumă, a avut ideea să ia o cameră. Le arătase că are bani. Noaptea, mama şi sora lui îl asasinaseră cu lovituri de ciocan ca să-l jefuiască şi îi aruncaseră trupul în rîu. Dimineaţa nevasta venise, dăduse în vileag identitatea călătorului. Mama se spînzurase. Sora se aruncase în fîntînă. Cred că am citit această poveste de mii de ori. Pe de o parte era neverosimilă. Pe de alta, era firească. În orice caz, eram de părere că drumeţul o cam meritase şi că nu trebuie niciodată să te prefaci.
Astfel, cu orele de somn, amintirile, lectura faptului meu divers şi alternanţa luminii cu întunericul, timpul a trecut. Citisem ce-i drept undeva că în închisoare în cele din urmă pierzi noţiunea timpului. Dar aceasta nu avea mare înţeles pentru mine. N-am înţeles în ce măsură zilele puteau să fie în acelaşi timp lungi şi scurte. Lungi de trăit, fără îndoială, dar atît de lungite încît în cele din urmă se revărsau unele asupra altora. Îşi pierdeau numele. Cuvintele ieri şi mîine erau singurele care îşi păstrau pentru mine un sens.
Cînd, într-o zi, paznicul mi-a zis că eram acolo de cinci luni, l-am crezut, dar nu l-am înţeles. Pentru mine, era mereu aceeaşi zi care se desfăşura în celulă şi acelaşi ţel pe care îl urmăream. În ziua aceea, după plecarea paznicului, m-am privit în gamela mea de tablă. Mi s-a părut că figura mea rămînea serioasă chiar cînd încercam să-i zîmbesc. Am flutu­rat-o pe dinaintea ochilor. Am zîmbit, dar ea a păstrat aceeaşi expresie severă şi tristă. Ziua se sfîrşea şi venea ceasul despre care nu vreau să vorbesc, ceasul fără nume, ceasul în care zgomotele serii urcau de la toate etajele închisorii într-un cortegiu de linişte. M-am apropiat de lucarnă şi în lumina tîrzie mi-am contemplat încă o dată chipul. Era tot serios şi ce e de mirare, de vreme ce în acel moment eram şi eu la fel ? Dar în acelaşi timp, şi asta pentru prima oară de luni de zile, am auzit distinct sunetul vocii mele. Am recunoscut-o ca fiind aceea care răsuna de multe zile în urechile mele şi am înţeles că în tot acest timp vorbisem singur. Mi-am adus atunci aminte de ceea ce spunea infir­miera la înmormîntarea mamei. Nu, nu există nici o scăpare şi nimeni nu-şi poate închipui ce sînt serile la închisoare.

Pot să spun că în fond vara a luat foarte repede locul primăverii. Ştiam că o dată cu apariţia primelor călduri va interveni ceva nou pentru mine. Procesul meu era progra­mat pentru ultima sesiune a curţii cu juraţi şi această sesiune se termina la sfîrşitul lunii iunie. Dezbaterile au început concomitent cu dogoarea soarelui de afară. Avocatul mă asigurase că nu vor dura mai mult de două sau trei zile. "De altfel, adăugase el, curtea îi va da zor pentru că procesul dumitale nu e cel mai important din această sesiune. E un patricid care va fi judecat imediat după asta."
La ora şapte jumătate dimineaţa, au venit să mă ia şi duba m-a transportat la Palatul de Justiţie. Cei doi jandarmi m-au dus într-o cămăruţă în care era răcoare. Am aşteptat cu toţii aşezaţi lîngă o uşă îndărătul căreia se auzeau voci, chemări, zgomote de scaune şi un întreg talmeş-balmeş care mi-a amintit de acele petreceri de cartier cînd, după concert, se pregăteşte sala pentru dans. Jandarmii mi-au spus că trebuie să aşteptăm Curtea si unul dintre ei mi-a oferit o ţigară pe care am refuzat-o. El m-a întrebat îndată după aceea "dacă am trac". Am răspuns că nu. Şi, într-un sens, chiar mă interesa să văd un proces. N-avusesem niciodată ocazia în viaţă: "Da, a spus al doilea jandarm, dar pînă la sfîrşit te oboseşte".
Puţin după aceea, o scurtă sonerie a răsunat în cameră. Atunci mi-au scos cătuşele. Au deschis uşa şi m-au dus în boxa acuzaţilor. Sala era plină pînă la refuz. Deşi storurile erau lăsate, soarele se infiltra pe alocuri si aerul era chiar de pe acum înăbuşitor. Lăsaseră geamurile închise. În acel mo­ment am văzut un şir de chipuri în faţa mea. Toate mă pri­veau : am înţeles că erau juraţii. Dar nu pot să spun ce îi deosebea pe unii de alţii. O singură impresie mă stăpînea: mă aflam în faţa unei banchete de tramvai şi toţi aceşti călători anonimi îl spionau pe noul venit ca să descopere aspectele lui ridicole. Ştiu bine că era o idee stupidă de vreme ce nu ridicolul îl căutau ei aici, ci crima. Totuşi deose­birea nu e mare şi, oricum, aceasta-i ideea care mi-a venit.
Eram cam zăpăcit de toată lumea asta adunată în această sală închisă. M-am uitat la tribunal, dar n-am deosebit nici un chip. Cred într-adevăr că la început nu-mi dădusem seama că toată această lume se înghesuia ca să mă vadă. De obicei, oamenii nu se ocupau de persoana mea. Mi-a trebuit un efort ca să înţeleg că eu eram cauza întregii agitaţii. I-am spus jandarmului: "Ce de lume !" El mi-a răspuns că era din pricina ziarelor şi mi-a arătat un grup care se afla la masă, sub banca juraţilor. Mi-a spus : "Uite-le". Am întrebat: "Pe cine ?" şi el a repetat: "Ziarele." Îl cunoştea pe un ziarist care tocmai în acest moment l-a zărit şi s-a îndreptat spre noi. Era un om în vîrstă, simpatic, cu obrazul uşor crispat. I-a strîns mîna jandarmului cu multă căldură. Am băgat de seamă în acel moment că toată lumea se întîlnea, se inter­pela, făcea conversaţie, ca într-un club în care eşti încîntat să te regăseşti cu oamenii din acelaşi cerc. Mi-am explicat tot­odată şi ciudata impresie pe care o aveam că sînt de prisos, aproape un intrus. Totuşi, ziaristul mi s-a adresat zîmbind. Mi-a spus că speră să meargă totul bine pentru mine. I-am mulţumit şi el a adăugat: "Ştiţi, am dat oarecare proporţii cazului dumneavoastră. Vara e un sezon mort pentru ziare. Şi numai povestea dumneavoastră şi a patricidului prezintă oarecare interes." Mi-a arătat pe urmă, în grupul de care tocmai se dezlipise, un omuleţ care semăna cu o nevăstuică îndopată, cu ochelari mari în ramă neagră. Mi-a spus că era trimisul special al unui ziar din Paris: "N-a venit pentru dumneavoastră, de altfel. Dar cum e însărcinat să urmărească procesul patricidului, i s-a cerut să transmită şi cazul dumnea­voastră cu acelaşi prilej." Şi de astă dată era cît pe ce să-i mulţumesc. Dar m-am gîndit că ar fi ridicol. A fluturat amical mînâ spre mine şi a plecat. Am mai aşteptat cîteva minute.
Avocatul meu a sosit, în robă, înconjurat de mulţi alţi confraţi. S-a dus la ziarişti, le-a dat mîna. Ei au glumit, au rîs şi părea că se simt foarte bine, pînă în momentul cînd soneria a răsunat la masa juraţilor. Toată lumea şi-a reluat locul. Avo­catul a venit la mine, mi-a strîns mîna şi m-a sfătuit să răspund scurt la întrebările care mi se vor pune, să nu iau iniţiative şi să las în seama lui restul.
În stînga, am auzit zgomotul unui scaun tras îndărăt şi am văzut un om înalt, slab, îmbrăcat în roşu, purtînd lor-nion, care se aşeza aranjîndu-şi cu grijă roba. Era procuro­rul. Un aprod a anunţat Curtea. În aceeaşi clipă, două ventilatoare mari au început să uruie. Trei judecători, doi în negru, al treilea în roşu, au intrat purtînd dosare şi s-au îndreptat repede spre tribuna care domina sala. Omul în robă roşie s-a aşezat în fotoliul din mijloc, şi-a pus în faţa lui pe masă toca, şi-a şters capul mic şi chel cu batista şi a decla­rat deschisă şedinţa.
Ziariştii ţineau stilourile pregătite. Aveau toţi acelaşi aer indiferent şi cam zeflemitor. Totuşi, unul dintre ei, mult mai tînăr, într-o haină de flanelă cenuşie, cu cravată albastră, lăsase stiloul în faţa lui pe masă şi se uita la mine. Pe chipul lui puţin asimetric nu distingeam decît doi ochi de culoare deschisă, care mă examinau atent, fără să exprime ceva care să poată fi definit. Şi am avut impresia ciudată că sînt privit de mine însumi. Poate din pricina asta şi, de asemenea, poate din pricină că nu cunoşteam obiceiurile locului, nu am înţeles prea bine tot ce s-a întîmplat după aceea, tragerea la sorţi a juraţilor, întrebările puse de preşedinte avocatului, procurorului şi juriului (de fiecare dată, toate capetele ju­raţilor se întorceau în acelaşi timp spre curte), o lectură rapidă a actului de acuzare în care recunoşteam nume de locu­ri şi de persoane şi din nou întrebări puse avocatului meu.
Dar preşedintele a spus că avea să procedeze la apelul martorilor. Aprodul a citit o listă de nume care mi-au atras atenţia. Din mijlocul acestui public, pînă atunci inform, am văzut ridicîndu-se unul cîte unul, ca să dispară apoi pe o uşă laterală, directorul şi portarul azilului, bătrînul Thomas Pérez, Raymond, Masson, Salamano, Maria. Aceasta mi-a făcut un mic semn nelipsit de îngrijorare. Încă mă mai miram că nu-i văzusem mai dinainte cînd, la apelul numelui său, ultimul, Céleste, s-a ridicat. Am recunoscut-o lîngă el pe femeiuşcă de la restaurant cu jacheta şi cu aerul ei precis şi hotărît .Se uita la mine cu mare atenţie. Dar n-am avut timp să mă gîndesc, pentru că preşedintele a luat cuvîntul. A spus că adevăratele dezbateri aveau să înceapă şi că socoteşte inutil să recomande publicului să fie calm. După cît spunea, el era aici ca să conducă fără părtinire dezbaterile unui caz pe care voia să-l cîntărească în mod obiectiv. Sentinţa dată de juriu va fi luată într-un spirit de dreptate şi, în orice caz, va ordona evacuarea sălii la cel mai mic incident.
Căldura creştea şi vedeam lumea în sală făcîndu-şi vînt cu ziare. Asta producea un foşnet continuu de hîrtie şifo­nată. Preşedintele a făcut un semn şi aprodul a adus trei evantaie de pai împletit pe care cei trei judecători le-au pus imediat în mişcare.
Interogatoriul meu a început de îndată. Preşedintele m-a chestionat calm şi chiar, mi s-a părut, cu o nuanţă de cor­dialitate. M-a pus iar să-mi declin identitatea şi, deşi asta mă irita, m-am gîndit că în fond era destul de firesc, pentru că ar fi foarte grav să fie judecat un om în locul altuia. Apoi, preşedintele a reluat povestea celor făptuite de mine, adresîndu-mi-se după fiecare frază cu întrebarea: "Aşa e, nu-i aşa ?" De fiecare dată am răspuns: "Da, domnule preşedinte", aşa cum mă învăţase avocatul meu. Asta a durat mult, pentru că expunerea preşedintelui era foarte amănunţită.În tot acest răstimp, ziariştii scriau. Simţeam asupră-mi privirea celui mai tînăr dintre ei şi a femeiuştii automat. Bancheta de tramvai se întorsese în întregime spre preşedinte. Acesta a tuşit, a frunzărit dosarul şi s-a întors spre mine, făcîndu-şi vînt cu evantaiul.
Mi-a spus că trebuia să atingă acum unele probleme apa­rent fără legătură cu procesul, dar care poate îl priveau de foarte aproape. Am înţeles că iar o să vorbească de mama şi în acelaşi timp am simţit ce tare mă plictisea acest lucru. M-a
întrebat de ce o dusesem pe mama la azil. Am răspuns că n-aveam bani ca s-o întreţin şi s-o îngrijesc. El m-a întrebat dacă suferisem din această cauză şi eu am răspuns că nici mama nici eu nu mai aşteptam nimic unul de la altul, nici de la altcineva de altfel şi că ne obişnuisem amîndoi cu viaţa noastră nouă. Preşedintele a spus atunci că nu voia să insiste asupra acestui punct şi l-a întrebat pe procuror dacă nu avea să-mi pună vreo altă întrebare.
Acesta şedea cu spatele pe jumătate întors la mine şi, fără să mă privească, a declarat că ar dori, cu permisiunea preşedintelui, să ştie dacă mă întorsesem singur la izvor cu intenţia de a-l ucide pe arab. "Nu", am spus. "Atunci de ce era înarmat şi de ce să se întoarcă tocmai în acel loc ?" Am spus că era o întîmplare. Şi procurorul a precizat cu o nuanţă ameninţătoare: "Atît, deocamdată". Totul după aceea a fost cam tulbure, cel puţin pentru mine. Dar după cîteva conci­liabule, preşedintele a declarat că şedinţa se ridică şi se reia după-masă pentru audierea martorilor.
N-am avut timp să mă gîndesc. Am fost scos, urcat în dubă şi dus la închisoare, unde am mîncat. După foarte puţin timp, atîta cît să-mi dau seama că sînt obosit, au venit iar să mă ia; totul a început din nou şi m-am aflat în aceeaşi sală, în faţa aceloraşi chipuri. Numai căldura era mult mai mare şi, ca prin minune, fiecare jurat, procurorul, avocatul meu şi cîţiva ziarişti erau şi ei înarmaţi cu evantaie de pai. Tînărul ziarist şi femeiuşca erau şi ei acolo. Dar ei nu-şi făceau vînt şi se uitau iar la mine tot fără un cuvînt.
Mi-am şters sudoarea care-mi acoperea faţa şi am deve­nit întrucîtva conştient de locul în care mă aflam şi de mine însumi abia cînd am auzit că e chemat directorul azilului. A fost întrebat dacă mama se plîngea de mine şi el a spus că da, dar că asta era într-un fel mania pensionarilor lui, să se plîngă de rudele lor. Preşedintele i-a cerut să precizeze dacă ea îmi reproşa că o trimisesem la azil şi directorul a spus iar: "Da". Dar de astă dată n-a mai adăugat nimic. La altă între­bare, a răspuns că fusese surprins de calmul meu în ziua înmormîntării. A fost întrebat ce înţelege prin calm. Direc­torul s-a uitat atunci la boturile pantofilor lui şi a spus că nu voisem s-o văd pe mama, nu plînsesem deloc şi plecasem îndată după înmormîntare, fără să mă reculeg la mormîntul ei. Încă un lucru îl surprinsese: un dricar îi spusese că nu ştiam ce vîrstă are mama. A fost un moment de tăcere şi preşedintele l-a întrebat dacă era sigur că despre mine vor­bise. Cum directorul nu înţelegea întrebarea, i-a spus : "Aşa e legea". Apoi preşedintele l-a întrebat pe avocatul general dacă n-are de pus întrebări martorului şi procurorul a excla­mat : "O, nu, e destul", cu o asemenea izbucnire şi cu o ase­menea privire triumfătoare în direcţia mea încît, pentru prima oară de ani de zile, am simţit nevoia stupidă să plîng pentru că mi-am dat seama cît de mult mă urau toţi aceşti oameni.
După ce a întrebat juriul şi pe avocatul meu dacă aveau întrebări de pus, preşedintele l-a ascultat pe portar. Şi cu el, ca şi cu ceilalţi, s-a repetat acelaşi ceremonial. Sosind, porta­rul s-a uitat la mine şi şi-a ferit privirea. A răspuns la întrebările care i se puneau. A spus că nu voisem s-o văd pe mama, că fumasem, că dormisem şi că băusem cafea cu lapte. Am simţit atunci ceva care revolta toată sala şi, pentru prima oară, am înţeles că sînt vinovat. Portarul a fost pus să repete povestea cafelei cu lapte şi aceea a ţigării. Procurorul gene­ral m-a privit cu o sclipire ironică în ochi. În acel moment, avocatul meu l-a întrebat pe portar dacă el nu fumase împreună cu mine. Dar procurorul s-a ridicat cu violenţă împotriva acestei întrebări: "Cine e criminalul aici şi ce metodă-i asta de a jigni martorii acuzării pentru a minimaliza mărturiile, care nu rămîn mai puţin zdrobitoare!" Cu toate astea, preşedintele i-a cerut portarului să răspundă la între­bare. Bătrînul a răspuns stingherit: "Ştiu bine că am greşit. Dar n-am îndrăznit să refuz ţigara pe care domnul mi-a oferit-o." În ultimă instanţă, am fost întrebat dacă n-aveam nimic de adăugat. "Nimic, am răspuns, decît că martorul are dreptate. E adevărat că i-am oferit o ţigară." Portarul s-a uitat atunci la mine cam mirat şi cu un fel de recunoştinţă. A ezitat, apoi a spus că el îmi oferise cafeaua cu lapte. Avocatul meu a triumfat zgomotos şi a declarat că juraţii vor aprecia. Dar procurorul a tunat deasupra capetelor noastre şi a spus: "Da, domnii juraţi vor aprecia. Şi vor conclude că un străin putea să-i ofere o cafea, dar că un fiu trebuia s-o refuze în faţa corpului neînsufleţit al celei care-l adusese pe lume." Portarul s-a întors la locul lui.
Cînd a venit rîndul lui Thomas Pérez, un aprod a trebuit să-l sprijine pînă la bară. Pérez a spus că el a cunoscut-o bine pe mama şi că pe mine nu mă văzuse decît o singură dată, în ziua înmormîntării. A fost întrebat ce făcusem în ziua aceea şi a răspuns: "Ştiţi, eu însumi eram prea îndurerat. Atunci n-am văzut nimic. Durerea mă împiedica să văd. Pentru că era pentru mine o foarte mare durere. Şi chiar am leşinat. Atunci, n-am putut să-l văd pe domnul." Procurorul general
l-a întrebat dacă, cel puţin, mă văzuse plîngînd. Pérez a spus că nu. Procurorul a spus atunci la rîndul lui: "Domnii juraţi vor aprecia." Dar avocatul meu s-a supărat. El l-a întrebat pe Pérez, pe un ton care mi s-a părut exagerat, "dacă văzuse că nu plîng". Pérez a spus: "Nu". Publicul a rîs. Şi avocatul meu, suflecîndu-şi o mînecă a spus pe un ton peremptoriu : "Iată imaginea însăşi a acestui proces. Totul e adevărat şi nimic nu e adevărat " .Procurorul era încruntat şi împungea cu un creion titlurile dosarelor lui.
După cinci minute de pauză în timpul cărora avocatul meu mi-a spus că totul mergea cum nu se poate mai bine, a fost audiat Céleste, care era citat de apărare. Apărarea eram eu. Céleste arunca din cînd în cînd cîte o privire înspre mine şi învîrtea în mînă o pălărie de pai. Purta costumul nou pe care-l punea ca să meargă cu mine uneori duminica la cursele de cai. Dar cred că nu putuse să-şi pună şi gulerul, pentru că avea numai un nasture de alamă care-i ţinea încheiată cămaşa. A fost întrebat dacă eram clientul lui şi a spus: "Da, dar eram şi prieteni"; ce credea despre mine, şi el a răspuns că sînt un adevărat bărbat; ce înţelege prin aceasta, şi el a declarat că toată lumea ştie ce vrea să zică asta; dacă a observat că eram o fire închisă, şi el a recunoscut numai că nu vorbeam fără rost. Pocurorul general l-a întrebat dacă-i plăteam regulat masa. Céleste a rîs şi a declarat: "Astea erau mici amănunte între noi". A mai fost întrebat ce crede despre crima mea. El a pus atunci mîinile pe bară şi se vedea că pregătise ceva. A spus: "Eu cred că e o mare nenorocire. O nenorocire, toată lumea ştie ce e asta. Te lasă fără apărare. Ei, bine! Eu cred că e o nenorocire." Avea de gînd să continue, dar preşedintele i-a spus că e destul şi că-i mulţumeşte. Atunci Céleste a rămas puţin descumpănit. Dar a declarat că mai voia să vorbească. I s-a cerut să fie scurt. A repetat iar că e o nenorocire. Şi preşedintele i-a spus: "Da, am înţeles. Dar noi sîntem aici tocmai ca să judecăm nenorociri de acest fel. Vă mulţumim." Ca şi cum ar fi ajuns la capătul ştiinţei şi bunăvoinţei lui, Céleste s-a întors atunci spre mine. Mi s-a părut că ochii îi erau plini de lacrimi şi că buzele îi tremurau. Părea să mă întrebe ce poate să mai facă. Cît despre mine, eu n-am spus nimic, n-am făcut nici un gest, dar pentru prima oară în viata mea aş fi vrut să îmbrăţişez un bărbat. Preşedin­tele l-a poftit să plece de la bară. Céleste s-a dus să se aşeze în pretoriu. Tot restul şedinţei a stat acolo, puţin aplecat înainte, cu coatele pe genunchi, cu panamaua în mîini, ascultînd tot ce se spune. A intrat Maria. Îşi pusese pălăria şi era tot frumoasă. Dar mie îmi plăcea mai mult cu părul liber. Din locul unde eram, ghiceam povara uşoară a sînilor ei şi recunoşteam buza de jos întotdeauna puţin umflată. Părea foarte nervoasă. Imediat a fost întrebată de cînd mă cu­noştea. Ea a indicat perioada cînd lucra la noi. Preşedintele a vrut să ştie care erau relaţiile ei cu mine. Ea a spus că e prietena mea. La altă întrebare, a răspuns că e adevărat că trebuia să se mărite cu mine. Procurorul care răsfoia un dosar a întrebat-o brusc de cînd data legătura noastră. Ea a spus data. Procurorul a atras atenţia cu un aer indiferent că i se pare că era a doua zi după moartea mamei. Apoi a spus cu o oare­care ironie că nu ar voi să insiste asupra unei situaţii deli­cate, că înţelegea scrupulele Mariei, dar (şi aici vocea lui s-a făcut mai aspră) că datoria lui cerea să se ridice deasupra convenienţelor. I-a cerut Mariei să rezume această zi în care o cunoscusem. Maria nu voia să vorbească dar, la insistenţa procurorului, a povestit baia noastră, cinematograful şi întoarcerea la mine acasă. Procurorul general a spus că, în ur­ma declaraţiilor Mariei din timpul instrucţiei, el consultase programele cinematografelor la acea dată. A adăugat că Maria însăşi va spune ce film se dădea atunci. Cu o voce aproape stinsă, într-adevăr, ea a spus că era un film cu Fernandel. O linişte desăvîrşită s-a făcut în sală cînd a termi­nat. Procurorul s-a ridicat atunci foarte grav şi, cu o voce care mi s-a părut cu adevărat emoţionată, cu degetul îndrep­tat spre mine, a articulat rar: "Domnilor juraţi, a doua zi după înmormîntarea mamei sale, acest om făcea baie în mare, începea o legătură nelegitimă şi se ducea să rîdă la un film comic. Nu mai am nimic să vă spun." S-a aşezat tot într-o tăcere desăvîrşită. Dar, deodată, Maria a izbucnit în plîns, a spus că nu era aşa, că era altfel, că o puneau să spună tocmai pe dos decît gîndea, că ea mă cunoştea bine si că nu făcusem nimic rău. Dar aprodul, la un semn al preşedintelui, a luat-o de acolo şi şedinţa a continuat.
După aceea abia l-au mai ascultat pe Masson, care a de­clarat că sînt un om cinstit "şi că ar spune chiar mai mult, sînt un om cumsecade." Abia l-au mai ascultat pe Salamano cînd a amintit că mă purtasem bine cu cîinele lui şi, cînd a răspuns la o întrebare despre mama şi mine, spunînd că eu n-aveam nimic să-i spun mamei şi că o dusesem la azil din această pricină. "Trebuie să înţelegem, spunea Salamano, trebuie să înţelegem." Dar nimeni nu părea să înţeleagă. A fost scos afară.
Apoi a venit rîndul lui Raymond, care era ultimul mar­tor. Raymond mi-a făcut discret semn cu mîna şi a spus ime­diat că sînt nevinovat. Dar preşedintele a declarat că nu i se cereau aprecieri, ci fapte. L-a invitat să aştepte întrebările înainte de a răspunde. I s-a cerut să precizeze relaţiile lui cu victima. Raymond a profitat de ocazie ca să spună că aceasta din urmă pe el îl ura de cînd o pălmuise pe soră-sa. Preşedin­tele l-a întrebat totuşi dacă victima nu avea motive să mă urască. Raymond a spus că prezenţa mea pe plajă se datora unei întîmplări. Procurorul l-a întrebat atunci cum se face că scrisoarea care era la originea dramei fusese scrisă de mine. Raymond a răspuns că era o întîmplare. Procurorul a repli­cat că întîmplarea avea prea multe păcate pe conştiinţă în această istorie. El a vrut să ştie dacă din întîmplare nu intervenisem cînd Raymond o pălmuise pe amanta lui, din întîmplare îi servisem de martor la comisariat, dacă tot din întîmplare declaraţiile mele cu ocazia acestei mărturii se dovediseră a fi de pură complezentă. În încheiere, l-a între­bat pe Raymond care sînt mijloacele lui de existenţă şi, cum acesta din urmă răspundea: "Magaziner", procurorul general a declarat juraţilor că de notorietate martorul exercita profe­siunea de peşte. Eu eram complicele şi prietenul lui. Era vorba de o dramă sordidă, de cea mai joasă specie, agravată de faptul că era vorba de un monstru moral. Raymond a vrut să se apere şi avocatul meu a protestat, dar li s-a spus că tre­buie să-l lase pe procuror să termine. Acesta a spus: "Nu mai am mare lucru de adăugat. Era prietenul dumneavoastră ?" l-a întrebat pe Raymond. "Da, a spus acesta, era amicul meu." Avocatul general mi-a pus atunci aceeaşi întrebare şi eu m-am uitat la Raymond care nu mi-a ocolit privirea. Am răspuns: "Da". Procurorul s-a întors atunci spre juriu şi a declarat: "Acelaşi om care a doua zi după moartea mamei sale se deda celui mai ruşinos desfrîu a ucis pentru motive uşuratice si pentru a pune capăt unei istorii incalificabile de moravuri"'.
Apoi s-a aşezat. Dar avocatul meu, la capătul răbdării, a exclamat ridicind braţele, aşa încît mînecile căzîndu-i au des­coperit cutele unei cămăşi apretate: "Mă rog, e acuzat că şi-a îngropat mama sau pentru că a ucis un om ?" Publicul a rîs. Dar procurorul s-a ridicat iar, s-a învăluit în roba lui şi a de­clarat că trebuia să ai candoarea onorabilului apărător ca să nu simţi că există între aceste două şiruri de fapte o legătură profundă, patetică, esenţială: "Da, a exclamat el cu putere, îl acuz pe acest om de faptul că şi-a înmormîntat mama cu un suflet de criminal". Această declaraţie a părut să producă un efect considerabil asupra publicului! Avocatul meu a dat din umeri şi şi-a şters sudoarea de pe frunte. Dar el însuşi părea tulburat şi am înţeles că lucrurile mergeau prost pentru mine.
Şedinţa a fost suspendată. Ieşind din Palatul de Justiţie ca să mă urc în maşină, am recunoscut o clipă mirosul şi cu­loarea serii de vară. În întunericul închisorii mele călătoare, am regăsit unul cîte unul, ca din adîncul oboselii mele, toate zgomotele cunoscute ale unui oraş pe care-l iubeam şi al unui ceas anume în care mi se întîmpla să mă simt împăcat. Strigătele vînzătorilor de ziare în aerul dezmorţit, ultimele păsări în scuar, strigătele vînzătorilor de sandvişuri, tînguielile tramvaielor la cotiturile povîrnite ale oraşului şi acest zvon al cerului înainte ca noaptea să se aplece deasupra portului, toate acestea alcătuiau pentru mine un itinerar de orb, pe care-l ştiam prea bine înainte de a intra la închisoare. Da, acesta era ceasul în care, trecuse foarte mult de-atunci, mă simţeam împăcat. Pe atunci mă aştepta întotdeauna un somn uşor şi fără vise. Şi totuşi, ceva se schimbase de vreme ce, o dată cu aşteptarea zilei de mîine, am aflat, la întoarcere, celula mea. Ca şi cum drumurile cunoscute; desenate pe cerurile de vară puteau tot atît de bine să ducă la închisoare ca şi la somnul nevinovat.

(va urma)