Lichidati Parisul (10)

Sven Hassel

CAPITOLUL ZECE

Normandia devenise un al doilea Stalingrad. Cincizeci de mii de oameni au fost luaţi prizonieri; patruzeci de mii şi-au pierdut viaţa. Regimentul 27 Panzer a fost redus la o cincime din capacitatea lui iniţială şi cincimea rămasă a fost trimisa la Paris pentru motive care încă nu fuseseră divulgate.
Cu o satisfacţie sadică, pe care nu-şi dădea osteneala să o as­cundă, Generalfeldmarschall von Rundstedt a raportat că 1 800 000 de militari ai forţelor Aliate au debarcat în Normandia; şi că în faţa acestor 1 800 000 erau prinşi ca într-o capcană 200 000 de militari germani. Nici o divizie blindată nu avea mai mult de 10 tancuri; multe aveau numai cinci; unele chiar mai puţin. Situaţia era disperată, ţinuse să sublinieze von Rundstedt în faţa colegilor lui. Situaţia continua să se deterioreze cu fiecare zi şi în final chiar şi bătrânul Rundstedt îşi pierduse răbdarea.
— Ce câştigaţi sunându-mă de patruzeci de ori pe zi? urla el la telefon. Nu pot să vă spun ce să faceţi! Nu pot să vă scot trupe din joben. Singura conduită înţeleaptă este să capitulaţi, am spus-o de nenumărate ori, dar cretinii de la Berlin nu vor să audă aşa ceva. Toată banda asta blestemată ar trebui să fie închisă. V-am spus că suntem conduşi de debili mintali în ultimul grad!
A trântit receptorul în furcă. Telefonul a alunecat şi s-a făcut ţăndări pe jos. Von Rundstedt a scos un sunet de indignare, şi-a smuls haina şi a părăsit biroul ca o furtună.
Pe haina sa nu se afla prinsă nici o medalie — nu se deosebea de aceea a unui soldat obişnuit — deşi era cel mai decorat om din întreaga Germanie.
Trebuie spus că Generalfeldmarschall von Rundstedt nu-şi pur­ta decoraţiile primite, cu excepţia unor împrejurări speciale, de pro­tocol, când i se ordona să facă acest lucru. Înainte de a părăsi biroul îşi puse casca de oţel pe cap şi spuse:
— Îmi iau rămas bun, domnilor... Mâine pe vremea asta o să aveţi un nou comandant. Presimt că voi fi înlocuit.

CAMERA DE GARDĂ DE LA HOTEL MEURICE

Doi civili, îmbrăcaţi cu haine de piele, având pălăriile trase pe ochi, şedeau la o masă din camera de gardă a hotelului Meurice. Deşi nu făceau parte din personal, se sim - ţeau aici ca la ei acasă. Tolăniţi pe scaune, cu picioarele pe masă, inspectau cu privi - rea fie­care colţişor.
— Hei, Heinrich, ştii ceva?
Heinrich îşi schimbă nepăsător poziţia picioarelor şi mormăi plic­tisit:
— Ce?...
— Mă piş pe locul ăsta. Oraşul ăsta mă plictiseşte.
— Aha...
— Mă plictiseşte de moarte. Ne mergea mai bine la Lemberg. Se mişcau lucrurile în Polonia, nu-i aşa?
— Mda...
— Îţi aminteşti de pasărea aia, Tamara, de la Brest-Litovsk? Ce femeie! Comanda un batalion de partizani. Straşnică muiere, nu?... Consider că a fost o ruşine că pentru una ca ea nu s-a găsit altceva mai bun de făcut decât să fie adusă în faţa plutonului de execuţie.
— La Moscova, zise Heinrich, am auzit că unor prizonieri li se aplică un tratament de spălare a creierului. Te transformă în altă persoană şi spun că te-au vindecat. Aşa ceva e mai rău decât împuşcarea.
— Ştii ceva?... Dacă pierdem războiul ăsta blestemat, eu sunt hotărât să trec la bolşe- vici. M-am gândit foarte bine. Dacă iei în considerare principiile de bază, programul lor politic nu se de­osebeşte prea mult de al nostru. Am de gând să devin comunist şi am studiat toate problemele astea. Pot să spun că dacă intuieşti care e adevărul ai o şansă în plus să-ţi ţii capul pe umeri. Ştii, când eram la Dirlewanger...
— Puţin îmi pasă unde erai înainte! Tot ce ştiu e că acum eşti la Paris, aşa că înce - tează să faci pe boul şi zi merci...
Heinrich şi-a dat jos picioarele de pe masă şi s-a întors, cu o figură severă, spre plutonierul major de artilerie care era de gardă.
— Oberfeldwebel, cred că îţi dai seama că tot ce se discută aici este strict secret.
În faţa acestui avertisment, plutonierul major a ridicat cu in­diferenţă din umeri. Probabil că nu auzise în viaţa lui de proverbul japonez „să nu vezi, să nu auzi, să nu spui nimic", dar se pare că îşi făcuse un crez din asta, datorită instinctului care îi spunea că e mai bine aşa, cel puţin pentru moment. De fapt, spiritul de conservare îi sugerase şi o completare ad-hoc la proverbul cu pricina: „să nu gândeşti nimic". Cea mai bună confirmare era chiar în faţa lui: doi tipi scârboşi de la Gestapo abia aşteaptă un motiv să se ia de tine, doar aşa, de distracţie sau pentru că nu le place mutra ta. Oberfeldwebel-ul se uită la ceas: cu o mare uşurare în su­flet, începu să-şi pregătească raportul pentru încheierea serviciului; peste câteva minute avea să-i sosească schim - bul la gardă. Fără voia lui, în timp ce scria mecanic formulele standard ale raportului, gândurile nu-i dădeau deloc pace. Ce noroc afurisit să se fi născut în Germania toc - mai la timp pentru a fi înrolat şi trimis pe front. Lui nu-i păsa acum de ce credeau alţii despre viaţă... Ce-i păsa lui de Lebensraum şi altele la fel. Pentru el, nimic nu se compara cu Dortmund, oraşul său natal, şi n-ar fi cerut mai mult de la viaţă decât să se întoarcă printre ai săi, acasă. Oraşul său nu-ţi oferea distracţiile Parisului, dar s-ar fi întors acolo ime­diat, fără nici un regret. De ce a trebuit să aibă parte de ghinionul ăsta?... Deodată, instinctul l-a avertizat că începuse să gândească prea mult. Disciplina militară înseamnă supunere. E periculos să gândeşti. Nu trebuie să uite acest lucru, tocmai acum când...
Deodată uşa se dădu cu zgomot de perete, făcându-i să tresară speriaţi pe cei trei inşi din cameră. Oberfeldwebel-ul şi cei de la Gestapo au privit miraţi la cei doisprezece tanchişti care dăduseră buzna în încăpere, gălăgioşi şi plini de elan.
— Salve, salve, salve!, a urlat primul dintre ei, Obergefreiter Porta, salutul său expansiv făcând să zăngăne geamurile. Ia să vedem, pe cine avem noi aici? continuă el fixându-şi privirile spre cei doi gestapovişti, care nu păreau a fi prea impresionaţi.
În spatele lui Porta se înghesuia Micuţul, care nefiind obişnuit să ţină cont de regu - lamente, găsi de cuviinţă că cel mai potrivit loc unde să-şi pună fundul jos e pe biroul plutonierului de gardă.
— E-n regulă, a spus el, plin de voie bună. Am sosit. Poţi să le transmiţi că suntem aici şi pe urmă eşti liber s-o ştergi, amice...
— Cum îndrăzneşti să te comporţi astfel? zise Oberfeldwebel-ul, plin de indignare în faţa acestui exemplu de in­disciplină.
El nu-şi permitea să gândească prea mult, dar când era vorba de respectarea discipli - nei ştia foarte bine ce era de făcut:
— Ridică-te imediat de pe birou, salută şi prezintă-te regulamen­tar! Unde te trezeşti? La berărie? Ţin să-ţi reamintesc că te afli într-o cameră de gardă a armatei germane.
— Oh, las-o moartă, bătrâne, a mormăit Porta, plin de lehamite.
— Dacă aţi venit pentru schimbarea gărzii, de ce dracu' nu o faceţi?
Porta şi Micuţul şi-au întors privirea spre gestapovişti. Cel care vorbise era Peter, viitorul posibil comunist, în caz că...
— Cine-s ăştia? a întrebat Porta.
— N-am idee, răspunse cu o răceală vizibilă plutonierul.
— În cazul ăsta, ar face bine să se care dracului de aici. Camera de gardă nu e cel mai potrivit loc unde civilii să stea la tacla­le. În afară de cazul când, desigur — şi o sclipire jucăuşă s-a ivit pe faţa lui Porta — nu e vorba de nişte arestaţi?...
— Cum îţi permiţi, Obergefreiter! a urlat Peter, sărind nervos în picioare. Ţin să-ţi precizez că în faţa ta se află un Untersturm­führer şi nicidecum un civil!
— Adevărat?... Şi ce-i cu asta? zise Porta, cu un aer vizibil plic­tisit. Îmi pare rău pentru tine, dar eu văd astfel situaţia: chiar dacă eu nu sunt decât un amărât de Obergefreiter, pentru umătoarele 24 de ore sunt în serviciu de gardă şi trebuie să îndepărtez per­sonalităţile imaginare de etajul unde se află bătrânul nostru general. Asta-i tot ce ştiu, şi deci, n-am chef să văd prin preajmă tot felul de civili care pălă - vrăgesc.
În timp ce căsca de-i troseau fălcile, Heinrich şi-a scos mâna din buzunar, arătând o legitimaţie:
— Poliţia secretă, a rostit el, încercând să dea cât mai multă prestanţă momentului în care a fost nevoit să-şi dezvăluie iden­titatea.
Porta văzuse însă altele şi mai şi la viaţa lui.
— Nu-mi pasă dacă eşti de la poliţia secretă sau de la măturătorii secreţi de la colţul străzii, îi spuse el lui Heinrich. Tot nu vă putem permite să staţi la taclale în camera de gardă. Regulamentul este regulament chiar şi pentru cei de la Gestapo.
— Şi nu ţi-a trecut prin minte că am putea fi aici în misiune, cu un scop clar, de pildă să te arestăm... zise Heinrich, cu un aer sumbru, ameninţător.
— Sincer să fiu, nu, a mărturist Porta. Mi se pare puţin probabil. Fără să se lase câtuşi de puţin impresionat de aerele gestapovistului, Porta a scos din buzunar o ban- derolă albă, pe care se aflau înscrise trei litere: Z.B.V. Aţi auzit vreodată de noi? a întrebat el.
— Şi ce dracu faci la Paris?
Porta n-a catadicsit să-i răspundă.
Uşa s-a deschis din nou. De data asta era Barcelona, care s-a îndreptat direct spre Oberfeldwebel şi a luat poziţia de drepţi, pocnindu-şi călcâiele cu destulă eleganţă:
— Sunt Feldwebel-ul Blom, din 27 Panzer, Compania a 5-a şi m-am prezentat pentru efectuarea serviciului de gardă.
Oberfeldwebel-ul i-a răspuns la salut, cu un aer evident sa­tisfăcut că a găsit pe cineva care se conforma oarecum regulamentu­lui militar.
— Oberfeldwebel Steinmache, Regimentul 109 Artilerie, predau postul de gardă.
Barcelona a făcut un pas înainte, trecând în pe loc repaus.
— Ce-i cu ăştia? a întrebat el, arătând înspre Heinrich şi Peter. Ce caută doi civili în camera de gardă?
— De ce nu-i întrebi pe ei, camarade? Dacă nu-ţi place mutra lor, dă-i afară cu un picior în fund! Acum, slavă Domnului, tu eşti de gardă, nu eu.
Se vede că Oberfeldwebel-ul avea treburi mai importante decât să dea lămuriri asupra celor doi gestapovişti, aşa că îşi puse chipiul, salută scurt şi ieşi pe uşă fără să se mai uite înapoi.
— Înţeleg..., zise Barcelona, cu un aer gânditor, din care se putea deduce că de fapt de-abia de acum încolo avea să înţeleagă ca­re-i treaba...
Se aşeză încet pe scaunul Oberfeldwebel-ului şi privi lung, cu atenţie, spre cei doi intruşi. Flerul său, îndelung exersat, îi spuse că ceva nu e-n regulă cu Peter, care părea a fi destul de tulburat după schimbul de cuvinte cu Porta.
Peter întoarse capul spre Heinrich şi spuse, cu glasul unui om nefericit:
— Hai să plecăm de-aici. Cine vrea să rămână acolo unde nu este bine primit?... Rostind această întrebare retorică, îşi trase mai bine pălăria pe ochi şi îşi încheie mantaua de piele la toţi nas­turii.
— Ce te grăbeşti aşa!? O să mă car de-aici atunci când o să am chef si o să fiu gata.
— Eu sunt gata, a spus Peter, pornind hotărât spre uşă.
— Mai stai un minuţel! sări Micuţul, care împreună cu Porta se postă rapid în faţa uşii.
Barcelona era gata să-şi devoreze victima încolţită din toate părţile.
— Senior Gomez, pe cinstea mea, e formidabil! zise el, lovind cu pumnul în birou. Să ne întâlnim din nou după atâta timp! Ce mică-i lumea şi fără greşeală... Cred că a mai spus cineva chestia asta. N-are importanţă, am s-o mai spun şi eu... Da, da... Bar­celona începu să fluiere uşor, printre dinţi. Trebuie să admit că pielea cea nouă ţi se potriveşte de minune, camarade!
Porta şi Micuţul, sesizând din zbor situaţia, s-au postat rapid în faţa uşii, stârnind o vizibilă îngrijorare în sufletul lui Peter.
— Fiţi amabili şi lăsaţi-mă să plec, zise acesta, cu un aer destul de umil pentru un gestapovist.
Heinrich, simţind pericolul, a început să tatoneze situaţia:
— Mai mult ca sigur, o să aveţi destule neplăceri în cazul că vă atingeţi de un mem - bru al Gestapoului.
— Deschideţi imediat uşa! strigă Peter cu o voce isterică.
Arătând spre Barcelona, foarte calm şi foarte încet, Porta l-a întors pe Peter cu faţa spre birou, zicând:
— Nu-ţi dai seama că domnul vorbeşte cu tine? Poate vrei să-ţi repede ce-a spus adineauri?
— Îţi cer să deschizi imediat uşa! a urlat Peter.
— Ba să nu ceri nimic, îl contră Porta, pe faţa căruia înflori un zâmbet. O să te aşezi cuminte, la locul tău, şi o să faci numai ce ţi se spune.
— Doar dacă nu vrei să...
Micuţul nu se mai obosi să-şi ducă fraza până la capăt, fiind atent la mica jonglerie pe care o făcea cu un cuţit cât toate zilele. Dacă Micuţul avea un aspect fioros, Barcelona luase o expresie meditativă şi era clar că nu-şi va scăpa prada din gheare.
— 22 iunie 1938, spuse el. Rambla de la Flores, în Barcelo­na... Îţi aminteşti că ne-ai dat de băut în apartamentul pe care îl ocupai la hotel Ritz? Îţi aminteşti asta, cama - rade? Eu da. Îmi amintesc foarte bine. Numai că, pe vremea aia jurai credinţă Par­tidului Comunist. Ce s-a întâmplat cu steluţele roşii, camarade? Pe vremea aia vedeai numai steluţe roşii, nu-i aşa?
— Eşti nebun! strigă Peter, încercând să scape de sub observaţia atentă a Micuţului. Aiurezi! Nu vezi că sunt un Untersturmführer din Poliţia secretă? Ai ochi în cap, nu-i aşa? Bănuiesc că ai mai văzut un Untersturmführer.
— Oh, de multe ori, zise Barcelona, deşi pentru el, chestia asta n-avea absolut nici o importanţă. Dar cred că îţi dai seama că nu e deloc uşor pentru cineva care te-a cunos cut drept tovarăşul Gomez să înceapă, aşa deodată să-ţi spună Untersturmführer... Ce grad ai avut în Spania, Gomez? Căpitan, nu-i aşa? Sau ai fost maior? Hei, hombre!... Îmi amintesc ce discurs frumos ne-ai ţinut în camera ta de la Ritz! O marfă pe cinste, care agita într-adevăr spiritele şi îţi mergea la suflet: „Tovarăşi, timpul vorbelor a trecut. Acum a sosit momentul să acţionăm! Acţiunea, tovarăşi, pentru binele cauzei noastre. Pentru asta sunt acum aici, printre voi: să vă sfă­tuiesc, să vă încurajez, să vă îndrum, să vă acord întregul ajutor de care aveţi nevoie, acum şi întotdeauna."
Barcelona se cam ambalase cu acest discurs, rostit ca în transă, cu privirile aţintite fix în tavan. Heinrich holbase ochii, neînţelegând nimic din ce se întâmplă. Râsul lui Barcelona sparse liniştea care domnea în camera de gardă.
— Asta a fost cea mai mare farsă din toate timpurile. Sau îţi pierduseşi brusc curajul? După ce ne-a împins pe toţi într-o situaţie fără întoarcere, pederastul ăsta şi-a luat tăl- păşiţa chiar în aceeaşi zi! Nici măcar n-a avut eleganţa să mai stea cu noi 24 de ore! Şi unde a plecat?... Barcelona se uită la Peter, care începuse să aibă un tic nervos. Ei, unde ai plecat? O să-ţi spun tot eu, pentru că probabil ai uitat şi asta. Mulţumit şi în siguranţă, te-ai îmbarcat pe un vapor cu o grămadă de alţi falşi comunişti. Şi ca să mai adaugi încă o insultă la jignirea făcută, ai petrecut toată noaptea într-o adevărată orgie cu mâncăruri şi băuturi pe care noi nu le mai văzusem de ani de zile. Cum îl chema pe generalul ăla rus? Malinovski? El punea totul la bătaie pentru a-i incita pe alţii să lupte pentru cauză? El era? Preferi Manolito? Cred că aşa obiş­nuiai să-l alinţi în zilele alea, nu-i aşa? Nu-ţi aminteşti nici măcar asta?...
Peter şi-a scos pălăria, şi-a şters sudoarea de pe frunte cu batista şi a căzut fără vlagă pe cel mai apropiat scaun.
— Da, da, murmură el, epuizat. Îmi amintesc... Cred că te-am recu­nos­cut de când ai intrat, dar nu eram suficient de sigur.
— Şi acum eşti?
Peter a dat afirmativ din cap şi zise, cu un zâmbet abia perceptibil pe buze:
— Da, acum îmi amintesc. Mânuieşti încă revolverul cu aceeaşi îndemânare?
Barcelona nu i-a întors zâmbetul, semn că nu avea de gând să cadă la pace cu acest gestapovist care fusese comunist în Spania.
— Cred că sunt la fel de îndemânatic cum am fost odată, a spus încet Barcelona. S-ar putea să fi devenit chiar mai îndemânatic, ţinând cont că am făcut destulă practică de când ne-am întâlnit ultima oară, tovarăşe! Păcat că nu pot să-ţi fac o demonstraţie; s-ar putea să nu-i placă domnului general care locuieşte la etaj.
— Nu te necăji! s-a grăbit Peter să-l consoleze. Te cred pe cuvânt.
— Ar fi mai bine! răspunse Barcelona.
— Cât despre treaba din Spania, continuă Peter, încercând să pară nepăsător, nu-i aşa că a trecut destul timp de când e moartă şi îngropată? Mi-am luat deja porţia când am dat cu ochii de tine. Eram mai vulnerabil decât ai fi putut crede. Bănuieşti ce-aş fi păţit dacă Falanga ar fi pus mâna pe mine?
— Douăsprezece gloanţe-n ceafă, a spus cu simplitate Barcelona, şi mă gândesc la toţi ceilalţi care ar fi dorit să-ţi aplice acelaşi tratament... inclusiv eu.
Peter a sărit în picioare, cuprins de panică. Cu un gest ferm, Porta l-a împins înapoi pe scaun şi l-a obligat să rămână acolo. Barcelona ridică o mână, făcând semn că nu e cazul să ne agităm.
— Să uităm, pentru moment, problema, o să continăm mai târziu. Acum aş vrea să-ţi pun o întrebare. Tu ai fost cel care a lichi­dat-o pe Conchita? I-am găsit cadavrul aruncat în rigola de pe aleea din spatele pieţei San Pedro. Avea gâtul tăiat... Paco era cât p-aci să-şi piardă minţile de durere. Întotdeauna te-a bănuit că tu ai omorât-o.
Peter şi-a muşcat nervos buzele.
— Conchita a fost o curvă care şi-a meritat pedeapsa.
— Adică să-i tai gâtul pentru că a fost o curvă?
— Nu d-asta, ci pentru că era agent dublu. Lucrase pentru noi câteva luni, până când am descoperit că făcea acelaşi joc şi pentru cealaltă parte.
— Şi atunci, harşt, te-ai repezit la gâtul ei cu cuţitu'! Barcelona se ridică de la birou şi se apropie încet de Peter, care devenise alb ca varul. Hai, spune, chiar aşa ai procedat?
— A fost dovedită ca agent dublu, ţi-am mai spus...
— În acest caz trebuia să fie adusă în faţa tribunalului din Calea Layetano şi nu s-o laşi într-un şanţ cu capul ciopârţit.
Priveam miraţi la Barcelona. De câte ori era vorba de Spania, devenea un sentimen - tal. Pentru el Spania, chiar după Războiul Civil, rămânea un subiect romantic, o amintire de tinereţe în care se amestecau imaginile livezilor de portocali în răsăritul soarelui cu episoade de romantism tineresc, într-un timp de eroism şi idea­lism. Nu-l mai văzuserăm nicicând pe Barcelona atât de sumbru şi înverşunat.
— Dacă te prinde vreodată Paco, l-a informat pe Peter, o să primeşti un cuţit în spate înainte de a-ţi da seama ce se-ntâmplă.
— Femeia era agent dublu, a protestat Peter pentru a treia oară. Şi oricum, am acţio - nat conform ordinelor.
— Minţi! Ai omorât-o pe Conchita pentru un simplu motiv: îl prefera pe Paco şi nu pe tine. Pentru că n-a vrut să se culce cu tine.
Peter şi-a ridicat mâinile în sus, într-un gest de rugă şi de ne­putinţă:
— Ajunge, Blom! N-am putea să lăsăm trecutul în pace? De ce să reînviem amintiri neplăcute? Toţi am făcut în viaţă lucruri pe care preferăm să le uităm, chiar şi tu, amice! Mă gândesc la unul sau două mici incidente pe care nu le-ai menţionat. Şi deşi ai o memorie formidabilă, nu e întotdeauna bine să-ţi aminteşti prea multe din trecut. Azi suntem amândoi de aceeaşi parte, aşa că hai să îngropăm securea războiului...
Peter veni spre Barcelona şi-i puse o mână pe umăr:
— Ascultă, Blom, am un bun prieten, care e Obergruppen­führer. Dacă stau să mă gândesc, am avut şi puţin noroc în viaţă. Au fost unele lucruri care s-au întâmplat în Polonia şi Ucrai­na... dar nu pot să-ţi spun mai mult, e strict secret. Trebuie să ai încredere în cuvântul meu de onoare.
— Unde vrei s-ajungi cu asta? întrebă Barcelona.
— Mă gândeam că o haină de piele ţi s-ar potrivi la fel de bine ca şi mie. Ge părere ai?
— Adică să intru la voi?
— N-ar fi o idee prea rea.
Barcelona a dat din cap, râzând.
— Nu, mulţumesc! Ţi-am mai urmat sfaturile, atunci, în 1938, şi am regretat imediat. Nu mă las păcălit de două ori în acelaşi fel... şi de altfel nu mi-au plăcut niciodată hainele de piele.
Deodată pe hol se auziră zgomote.
— Fiţi atenţi, vine cineva, zise Micuţul.
Când uşa s-a deschis, am luat cu toţii poziţia de drepţi în faţa unui căpitan mic de statură, dar foarte impunător prin felul în care îşi purta uniforma de genist.
Inspectând cu un aer superior camera de garda, emana o au­toritate mai mare decât doisprezece generali la un loc. Chiar şi cei doi de la Gestapo erau vizibil impresio - naţi. Tânărul căpitan era într-adevăr un prototip al războiului.
Barcelona i-a prezentat un raport mai mult decât perfect:
— Sunt Feldwebel Blom, în serviciul de gardă la Hotel Meurice, împreună cu 12 oameni.
După o scurtă pauză a continuat:
— În camera de gardă se află doi civili pentru a fi interogaţi...
Deşi surprinşi şi nemulţumiţi de întorsătura pe care o luaseră lucrurile, gestapoviştii nu au făcut nici un comentariu.
— Sunt vinovaţi? întrebă căpitanul, inspectând meticulos fiecare colţ al camerei.
— Nu domnule căpitan, sunt liberi să plece.
— Atunci, de ce dracu' mai sunt aici?!... Să plece imediat înainte ca lucrurile să ia o nouă întorsătură. Se întoarse furios spre Hein­rich şi Peter, care şi-au luat tălpăşiţa cu cea mai mare viteză.

Am remarcat cu satisfacţie că teoria lor privind drepturile Gestapo-ului, nu mai stătea în picioare atunci când întâlneau pe cineva de calibrul căpitanului. Acesta îşi continuă inspecţia, fără să-i dea prin cap să dea ordinul „pe loc repaus":
— Ce s-a întâmplat cu uniforma ta, Feldwebel?
Barcelona a privit în jos şi a realizat că vestonul său nu este închis la toţi nasturii.
— Să nu te mai văd vreodată aşa, zise căpitanul. Neglijenţa în ţinută duce la negli - jenţă şi în alte domenii. Te rog să-l anunţi pe domnul general că am sosit.
— Da, domule. Pe cine trebuie să anunţ?
— Căpitanul Ebersbach. Sunt aşteptat.
Barcelona a ieşit să-şi îndeplinească misiunea, iar noi am con­tinuat să stăm în poziţie de drepţi în tot timpul absenţei sale. Bar­celona reveni imediat, urmat de un tânăr lo - cotenent, unul din aghi­otanţii generalului, şi astfel am scăpat şi noi de impecabilul căpitan Ebersbach. Era şi timpul! Slavă Domnului, bătrânul general îl aş­tepta cu nerăbdare, iar noi ne-am prăbuşit pe scaune într-o poziţie de relaxare exagerată.
Câteva secunde mai târziu, ne-am trezit din nou cu Peter şi Heinrich, care au cercetat cu precauţie camera.
— Pst! A plecat fioroasa creatură tăiată în piatră?... V-am adus un cadou.
Era vorba de o sticlă de coniac pe care o „găsiseră" într-un dulap din bucătărie. Era plăcut să descoperi că până şi gestapoviştii puteau fi umani în unele ocazii.
— O să primim fiecare câte 5 ani de puşcărie la Torgau dacă ne prinde că tragem la măsea în camera de gardă, zise Barcelona, în timp ce se chinuia nerăbdător şi lacom să scoată dopul sticlei.
— Accept riscul, spuse Micuţul, solemn.
Nu mai e nevoie să fac precizarea că am riscat cu toţii. Când există certitudinea unei băuturi contra simpla posibilitate de a face 5 ani de puşcărie pentru indisciplină, un bărbat adevărat nu are de ales. Sticla a trecut din mână-n mână şi am tras fiecare câte o duşcă zdravănă, luându-ne desigur precauţia ca unul din noi să ţină de şase...
— Să fiu al naibii dacă ştiu pentru ce am fost noi trimişi aicea, se plânse Porta. Ăştia nu fac nimic altceva decât să discute toată ziua despre explozive.
— Şi ce? a întrebat Peter, în timp ce-şi desfăcea din învelitoarea ei de staniol o lamă de chewing-gum, dându-şi toată silinţa ca, mestecând-o, să arate ca un adevărat yankeu. Ce te interesează pe tine? Noi le asigurăm paza, şi asta-i tot!
— Explozivele nu sunt jucăriile noastre. Dacă ei plănuiesc să arunce-n aer oraşul ăsta, singura mea dorinţă e să o facă în lipsa noastră. Minele îmi porovoacă silă.
— Doar n-or s-arunce-n aer Parisul, zise Micuţul. Nu Pari­sul, nu vor putea să facă una ca asta!
— De ce nu? a întrebat Peter, cu un aer provocator. Apoi s-a tolănit pe scaun, cu haina de piele deschisă, atârnând în lături, ca aripile unui liliac, şi cu braţele încruci - şate la piept.
Înainte ca Micuţul să propună un argument pentru necesitatea ocrotirii Pa­risului, Porta s-a aplecat spre Peter şi i-a smuls revolverul pe ca­re-l purta într-un toc de piele, în dreptul inimii.
— N-o vor face, pur şi simplu! hotărî Micuţul, cu oarecare îndoială în glas.
— Asta e tot ce ştii să spui! Ce, când eram în Kayta..., a ţipat deodată Heinrich.
— Mai scuteşte-mă cu amintirile tale de la Kayta! Nu mai suport; eşti mai rău ca o durere de burtă.
— Dar ei nu cunosc povestea asta...
— Da, dar eu o cunosc!
— Ce s-a întâmplat la Kayta? întrebă prosteşte Micuţul.
Din fericire, înainte ca Peter să se lanseze într-o povestire lungă şi probabil foarte plictisitoare, Porta i-a atras atenţia, agitându-i în faţa nasului revolverul.
— Ei, camarade, vrei să-l schimbi pentru un „Glicenti"?
— S-ar putea, a spus cu precauţie Peter. Să-l vedem.
Porta i-a înmânat arma sa, iar Peter s-a arătat încântat să facă schimbul. Nu ştiu însă dacă realiza faptul că deşi devenise posesorul unuia dintre cele mai grozave revolvere din lume, va întâmpina mari gre­utăţi în a procura muniţia potrivită. Nu era însă treaba mea şi am tăcut din gură.
— Şi totuşi nu ne-aţi spus despre Kayta, se plânse Micuţul.
— Mai târziu, zise Heinrich. Acum trebuie să plecăm.
— Nu, n-o să plecăm, a hotărât Peter.
Am fost salvaţi din nou; de data asta de sosirea lui Julius Heide, care a intrat în birou ca o furtună, fără însă a-şi pierde ceva din obişnuitul său aer militar ireproşabil.
— Cine este creatura asta ideală? întrebă Peter, vădit impresionat de noul venit.
— Este regulamentul nostru viu, a explicat Barcelona. Se pre­găteşte pentru sfinţire militară. Fiecare fir de păr de pe corpul său a fost învăţat cum să stea în poziţie de drepţi.
Heide îl străfulgeră cu privirea pe Barcelona, vădit iritat de remarcile făcute în faţa celor doi civili, dar nemulţumirea sa crescu atunci când observă sticla de coniac ce ne ţinea tovărăşie.
— Ştii perfect de bine că băutura e interzisă în timpul ser­viciului de gardă, îl admo - nestă el pe Barcelona. O să ajungeţi la Torgau mai repede decât vă trece prin cap.
— Da?... Şi cine o să ne-nfunde acolo?
Heide îşi umflă pieptul ca un cocoş.
— Poate te-ar interesa să afli că noul nostru comandant este prietenul meu personal. Am fost împreună la Rotterdam. Voi, şleahtă de imbecili beţivani, poate e bine să aflaţi că mi-am început cariera pornind de la gradul de caporal într-un regiment de paraşutişti şi azi am multe cunoştinţe printre ofiţerii superiori.
— Ia te uită! exclamă Porta cu admiraţie; dar a stricat imediat efectul înălţător, printr-o completare mai puţin plăcută: Ce rahat!
Ca un automat bine reglat, Heide s-a întors spre impertinentul Porta, privindu-l cu ochii reci, de gheaţă, incapabil să reacţioneze altfel decât strângând din dinţi şi muş - cându-şi buzele. Am ştiut în­totdeauna că Julius Heide era destinat: să urce cu fermi - tate treptele ierarhiei militare, dar niciodată până în acel moment nu realizasem cât de sus aspira. Privindu-l, eram sigur că nu peste mult timp va purta uniforma de locotenent-colonel.
— Obergefreiter Porta, a spus el în cele din urmă pe un ton asupru şi autoritar, acum voi ţine cont că suntem camarazi de arme, dar îţi promit că nu peste mult timp îmi voi face datoria să te pun sub acuzare şi să te aduc în faţa Curţii marţiale.
O mormăială nedefinită produsă în spatele său îl făcu să-şi în­toarcă privirea spre Micuţul, care rânjea cu gura până la urechi şi ridicase un braţ păros, ca de maimuţă, într-un gest ce-ar fi putut dezvălui intenţii agresive.
— Daca mă atingi cu un singur deget, o să ai necazuri! l-a ameninţat Heide, scoţându-şi revolverul pentru orice eventualita­te. Doar cu un degeţel să mă atingi şi-ai sa vezi ce-o să ca­peţi... Agresiunea fizică a unui gradat se pedepseşte cu vârf şi în­desat. Ştii asta, nu-i aşa? Voi, soldaţii de rând, puteţi fi oricând înlocuiţi, eu însă, nu! Şi în plus, mi-am propus să supravieţuiesc acestui război. În ceea ce vă priveşte nu prea cred să reuşiţi această performanţă.
Cu un strigăt fioros, Micuţul zbură cu un şut bine plasat re­volverul din mâna lui Heide şi apoi îşi înfipse mâinile sale uriaşe în gâtul lui, abţânându-se totuşi să nu i-l rupă pe loc.
— Halal camarazi de arme! spuse Heinrich, zâmbind ironic. Ce privelişte înduioşătoare.
Micuţul l-a zgâlţâit de câteva ori pe Heide, care încerca să scape din strânsoare:
— Dă-mi drumu', nebun nenorocit! Vrei să-ţi sfârşeşti zilele la Torgau, alături de Barcelona, zise el, fără a reuşi să-i plaseze Mi­cuţului un şut la ţurloaie.
— De ce nu? s-a arătat dispus Micuţul, vădit amuzat de zbaterea victimei sale. Ar fi chiar plăcut să ştii că te sacrifici pentru o cauză nobilă.
Se pare însă că Heide nu mai avea puterea să reziste presiunii, faţa lui devenea din ce în ce mai umflată şi mai roşie.
— Hai, lasă-l dracului să plece, zise Porta, plin de dezgust. Va veni şi ceasul lui, nu-ţi face griji... Dar când va veni, vom face treaba cinsit şi drept, conform regulamen - tului, aşa cum îi place lui.
Cu un gest de lehamite, Micuţul şi-a lepădat victima, care s-a prăbuşit la podea, în timp ce Heinrich aplauda politicos reprezen­taţia la care asistase.
În liniştea care a urmat, am auzit apropiindu-se pe coridor zgomotul făcut de venirea schimbului la gardă.
— Au întârziat 10 minute, blestemaţii! zise Barcelona, care după ce linse şi ultima picătură de coniac aruncă sticla golită înspre Heide.

(va urma)