Horia Sima
Din nou atacati la Vladimirovat
Pe micul platou din fata garii, unde ne aflam, nu puteam sta pâna la noapte. Era prea expus. Si apoi copiii care ne-au dat târcoale ar putea sa raspândeasca vorba prin sat ca au gasit niste straini prin acele locuri. Vom reveni mai târziu, când se va înnopta, pentru a astepta pe camarazii nostri. Dar pâna atunci unde ne vom adaposti? Petrascu era de parere sa ne întoarcem în santul caii ferate care cobora spre Cuvin. Mie nu mi s-a parut locul prea potrivit. Santul e bun pâna nu da cineva peste tine, dar apoi nu mai ai scapare Nu stiu ce mi-a venit sa insist sa intram în padurea vecina cu dâmbul, care se ridica usor în panta, în fata noastra, fiind marginita într-o parte de locurile de cultura, iar în cealalta de ca - lea ferata si de sat. Poate frumusetea ei m-a atras, batuta de razele soarelui. Imi închipuiam ca într-o padure e mai usor de gasit un loc mai retras decât în împre jurimile golase.
In sfârsit Petrascu si Dumitriu au cedat insistentelor mele si ne-am îndreptat spre padurice. Când am intrat în ea, am vazut ca ne-am stramutat degeaba. Era o plantatie tânara. Copacii crescusera înalti, dar pe dedesubtul lor se vedea totul. Cum erau saditi în ordine, de oriunde ai fi privit,ochiul strabatea pâna în fundul ei, descoperind orice vietate si orice miscare. Aici nu era de stat. Ca sa nu mai facem drumul înapoi,trezind atentia oamenilor care lucrau pe câmpul învecinat, ne-am asezat într-o vie paraginita de la marginea padurii. Ne-am ascuns cum am putut printre mladite uscate si alte buruieni, care crescusera mari cât omul.
Dupa ce me-am gasit culcusul, Dumitriu a scos din traista mâncarea ce-o adusese de la Cuvin: o pâine mare, alba si frumoasa, si o bucata de salam de Sibiu. Am început sa mâncam, dar bucaturile ne stateau în gât. Nu aveam apa. Sticla cu apa minerala, cumparata dimineata,se golise demult.Dumitriu îsi poto- lise setea la Cuvin, dar noi de azi dimineata nu mai luasem o picatura de apa.
Salamul de Sibiu mai ales ne sugea ca un burete. A luat sticla si a pornit spre gara sa cumpere alta. Era o imprudenta. Pentru a treia oara facea acest drum. Dar n-am avut puterea sa-l oprim, atât eram de deshidratati. Dupa plecarea lui Dumitriu, ne-am asezat pe spate, privind la cerul albastru, într-o dulce astept - are. Poate ca vom avea noroc de asta data. Inca câteva ore de asteptare si ne vom reuni cu camarazii nostri din Cuvin. In cinci, altfel vom rezolva problemele. Chiar daca vom fi descoperiti, mai greu se vor lega sârbii de cinci oameni. Apoi Boian avea bune legaturi la Alibunar si va putea substitui lipsa lui Vârlan. Vom merge în acest sat si ne vom adaposti câteva zile, pâna ce ne vom pregati etapa ulterioara, fie spre tara fie înapoi spre Seghedin. Simteam cum odihna binefaca- toare ne învaluia trupul. Traiam într-o permanenta încordare si nesiguranta, dar nu ne gândeam ca primejdia sa fie atât de aproape de noi si ca peste câteva clipe vom începe o noua goana spre rasarit, lasând pe câmpul de lupta un alt camarad.
Petrascu, care avea ureche buna, aude un suierat prin apropiere. La început nu s-a sinchisit, gândindu-se ca e un copil. Dar suieratul se repeta si se întetea. Isi ridica cu grija capul din tufis si priveste în toate partile. La marginea padurii, cam la o suta de metri de locul unde ne aflam, vede un om pitit sub o tufa, cu o pusca în mâna. Uitându-se mai bine vede ca poarta si uniforma. Era un jandarm sârb. Sa mai fie si altii? El suiera nu ca sa-i treaca de urât, ci ca sa stârneasca vânatul din padure, adica pe noi. Ce e de facut?
Nici vorba sa ramânem în locul unde ne aflam. In câteva minute, jandarmul ne-ar fi descoperit. Ne strângeam lucrurile si o zbughim din vie ca niste naluci. Apucam la capatul viei pe drumul de câmp care mergea paralel cu padurea. Gândul nostru era sa ne ascundem în padure. Dar si jandarmul ne-a vazut. Din câteva sarituri voinicesti e în via parasita de noi si de la marginea ei se pregateste sa traga în noi pe drumul pe care apucasem. Dar când sa apese pe tragaci, din partea opusa se iveste un car tras de vite, cu un om deasupra. Neputând sa traga, caci ar fi lovit fie omul fie vitele, îsi schimba pozitia si din nou îsi îndreapta teava spre noi. Noi, atunci, schimbam directia si apucam pe o alee a padurii. Jandarmul dupa noi, cautând o alta pozitie de tragere.
De câteva ori s-a repetat acest joc, dar pâna la urma ne-ar fi prins, caci era mai voinic ca noi, mai tânar si mai odihnit, plus ca avea si pusca în mâna. Din padure nici nu puteam iesi, cai pe câmp îi ofeream tinta sigura. In acest moment disperat, când nu mai aveam altceva de facut decât sa ne predam sau sa riscam sa fim împuscati, vedem un om care se îndrepta în goana spre jandarm cu o sticla de apa în mâna, strigând cât putea de tare: "Ich bin der Spion". Era bravul Dumitriu care se azvârlea în gura leului ca sa ne salveze pe noi. Venind de la gara, el vazuse scena si observând ca suntem urmariti de un singur jandarm, si-a facut socotelile ca daca el se preda,ne va lasa pe noi în pace.Ceea ce s-a si întâm- plat. Jandarmul, multumit cu captura lui Dumitriu, l-a luat în primire sa-l duca la post. Se gândea ca dupa ce îl va pune la beci,se va întoarce cu ajutoare si ne va prinde si pe noi.
Gratie sacrificiului lui Petre Dumitriu, eram salvati pentru moment. Se crease un timp mort pentru jandarmi, de care trebuia sa ne folosim din plin pt.a scapa de sub urmarirea lor. Nu aveam alta iesire decât sa parasim paduricea si sa ne cautam scaparea pe câmpul deschis, unde vedeam oameni lucrând. In acel moment de buimaceala, ne-am despartit. Petrascu a luat directia buna, spre nord-est, unde se vedea un deal strajuit de o padure, în timp ce eu m-am înco - voiat spre sud-est, apucând pe calea ferata si sat. Eram pierdut.
Vazând Petrascu ca nu-l urmez, s-a luat dupa mine, a facut un efort disperat sa ma ajunga din urma si m-a târât dupa el.
Fugeam printre araturi si holde, în vazul tuturor oamenilor care lucrau pe câmp. Nu aveam spor la fuga, caci trebuia sa ne luptam si cu lutul ce se lipea de ghete. Se repeta calvarul de la Ofcea, dar cu conditii mult mai grele.Atunci eram odihniti; acuma eram epuizati de marsul din noaptea trecuta spre Vladimirovat. In afara de asta, atitudinea oamenilor era alta. Taranii români si sârbi strigau de-a valma dupa noi, cum ne vedeau, înjurându-ne si somându-ne sa ne oprim. La un moment dat, ne-am trezit fata în fata cu niste tarani care încarcau un car de lemne si care au încercat sa puna mâna pe noi.
A fost o fuga ucigatoare cum n-am trait în viata mea. Petrascu, mai voinic, mergea înainte, iar eu îl urmam cu greu. Inima-mi batea sa iasa din cosul piep - tului. Câteodata simteam ca nu mai pot, ca ma sfârsesc, si îmi venea sa ma trân- tesc la pamânt. Când vedea Petrascu ca am încetinit fuga si ma distantam de el, se întorcea spre mine si îmi striga sa ma grabesc ca "ne prind jandarmii". La au - zul acestei amenintari, faceam un nou efort penibil,alergam în ritmul lui o buca- ta, dar apoi iar nu mai puteam si iar încetineam pasul. Imi dadeam seama ca fie- care secunda era pretioasa în cursa în care eram angajati cu jandarmii, dar tru - pul nu mai raspundea la impulsurile vointei.
In sfârsit ajungem la marginea câmpului lucrat si dam de pamânt tare. Terenul începuse sa se ridice lin.Tinta noastra era culmea împadurita care se ve- dea în vârful dealului. Acuma mergeam mai usor si chiar am încetinit pasul pt.a lasa inima sa se potoleasca. Dar îndata ne-am dat seama ca cu acest mers putem fi ajunsi din urma. Jandarmii nu vor veni pe jos, ci, dupa toate probabilitatile, calare. Salvarea noastra depindea de timpul ce-l vom folosi pentru a ajunge sus pe culme. In padurea din fata noastra ne vom putea pierde. Din nou am început sa fugim, desi locul intrase în urcus de-a binelea. Un ultim efort ne gândeam si suntem salvati. Acest gând ne dadea noi puteri.
Soarele se înrosise si se pregatea sa apuna. Dar cum noi luasem directia nord-est, ne lumina din spate si în ultimele lui raze puteam fi usor reperati, mai ales ca urcam pe un deal golas. In sinea mea, ma rugam lui Dumnezeu sa-l ia cât mai repede de pe cer si sa ne învaluie în mantia binefacatoare a întunericului. Inainte de a ajunge pe culmea dealului, am coborât într-o depresiune, care nu se vedea de la poale, acoperita de o mica padure. La o margine, o turma de oi, care se pregatea sa coboare. Ciobanii ne-au lasat în pace. Inca o suta de metri, înca o opintire si am intrat în padurea cea mare. Eram pe vârful dealului.
In acel moment, parca Dumnezeu îmi ascultase ruga. Soarele a disparut brusc la orizont si umbrele serii s-au întins peste tot pamântul. Cu o repeziciune fan - tastica înainta noaptea,suprimând acele îngânari între noapte si zi, caracteristice crepusculului. Nu mai puteam fi vazuti de la distanta. In schimb noi, întorcân- du-ne capul pentru o clipa, am vazut pe o colina vecina, mai joasa ca a noastra, doua siluete.Ce sa facem? Padurea în care ne aflam nu era nici ea padure în lege. Era o padure batrâna, dar rarita de secure,dar daca jandarmii vin calare încoace? Fara a ne mai sfatui, într-o clipa ne-am pravalit la vale pe partea cealalta. Colina pe care am coborât era acoperita cu vii,suprapuse în terase.Uitasem de oboseala. Nu mai umblasem, nu mai fugeam, ci zburam de pe o terasa pe alta si dintr-o vie într-alta. Nu se vedea tipenie de om. Parca eram doua capre negre. Intr-un sfert de ora, ne îndepartasem binisor de culme. Oprindu-ne un moment si uitân du-ne pe culme, la locul unde fusesem cu un sfert de ora înainte, distingem cele doua siluete calare... Erau jandarmii.
Un mars fortat în noapte
Inainte de a parasi colinele pe care am coborât, ne-am odihnit câteva clipe în marginea ultimelor vii. In fata noastra se întindea sesul,viile erau bine îngriji- te. Fiecare vie avea câte o casuta, unde se pastrau uneltele si butoaiele, si câte un bazin cu apa, turnat în beton. Din unul din aceste bazine ne-am astâmparat se - tea, bând o apa de ploaie statuta. Cum erau fripti de sete, noua ni s-a parut de o calitate excelenta.
Privind sesul în departare, stiam ca ne asteapta o noua noapte de mars fortat. Au cazut trei din echipa pâna acuma. Oare ce se va alege de noi? Parca a trecut un secol de când am parasit casa primitoare a lui Tomici. Acolo aveam de toate. Acuma ne lipsesc toate. Nu avem nici cel putin siguranta clipei urmatoare. Din spate suntem izgoniti si în fata ne asteapta necunoscutul. Am facut socoteala ca astazi trebuie sa fie Marti, 14 Mai. De Duminica suntem alungati ca niste tâlhari pe care i-a încoltit potera. Dar ce rau am facut noi acestei omeniri? Ne-am afir - mat crezul nationalist, lucru considerat periculos atât în România lui Carol cât si în Regatul Sârbesc. Zilele si noptile acestea nu se vor sterge niciodata din min- tea noastra. Le-am trait cu o intensitate dureroasa, platind fiecare clipa cu un efort urias ca sa ne sustinem la suprafata.
Drept înaintea noastra se vedeau niste lumini stralucind în noapte ca niste licurici.
– Oare ce sa fie? ma întreba Petrascu. Nu cumva e vreun oras de frontiera din România?
– Acolo e Vârsetul, i-am raspuns, si tinta drumului nostru din noaptea aceasta. Acolo cunosc eu pe cineva, un hangiu, Taranu, unde am stat cu Boian anul tre- cut. Locul e sigur. Numai sa platesti. Daca am ajuns la el, suntem salvati. Cine stie daca nu vom da si de Boian acolo. Dar trebuie sa facem drumul în noaptea aceasta, exact ca la Vladimirovat. Nu trebuie sa ne prinda ziua pe drum. Mâine dimineata trebuie sa fim pe vârful dealului pe care îl vezi cu licurici. E cula de la Vârset, un fel de Tâmpa Brasovului. Oraselul e asezat la poalele ei. Trebuie sa urcam mai întâi sus de tot pe culme, unde sa curatim de noroi si apoi putem coborî în oras. Iata în câteva minute programul din noaptea aceasta. Nu e nici o clipa de pierdut. Cu Dumnezeu înainte!
Cu atacul de la Vladimirovat, nu am pierdut numai pe Dumitriu,ci si întâl- nirea cu ceilalti doi camarazi ai nostri. Ei vor veni la noapte si nu ne vor gasi pe dâmbul din garii. Ce vor crede de noi si încotro se vor îndrepta? Am pierdut pe Boian care ne-ar fi calauzit la loc sigur, la o cunostinta a lui din Alibunar. Am pierdut si "comoara", cei 80 de dolari dati în pastrare lui Boian. La noi aveam ceva dinari si vreo 15 dolari. Cu acesti bani trebuia sa ne descurcam, daca lui Boian nu îi da prin cap sa se aciueze si el la Vârset. Ar fi salvarea. Lipsa de bani ne încurca teribil în împrejurarile în care ne gaseam. In frânturi de secunda, îmi treceau prin cap toate aceste gânduri. Dar pâna atunci sa vedem daca vom fi vrednici sa strabatem în noaptea aceasta drumul pâna la Vârset.
Invaluiti în umbrele binefacatoare ale noptii, pornim din nou la drum. Am taiat-o direct prin holde si araturi, având ca tinta luminile de pe dealul Vârsetu- lui. Nici dusmana luna nu se arata pe cer, ca sa ne tradeze siluetele. Ma gindeam la Dumitriu. Acuma trebuie sa fie la Belgrad, la Siguranta, unde va fi confruntat cu ceilalti doi. In sinea lui trebuie sa fie multumit ca prin predarea lui ne-a sal - vat pe noi. Ce exemplare de elita da scoala legionara! Inima mi se strângea de durere,gândindu-ma la soarta celor prinsi. Pentru ei nu mai e scapare! Extradati în România, vor fi sugrumati în beciurile Politiei sau în drum spre crematoriul de la Bucuresti sau ucisi în batai la Legiunea de Jandarmi de la Baneasa. Pentru ei nu mai e scapare!
Petrascu care avea auzul ascutit, aude în spatele nostru un zgomot nedeslusit. Ne oprim si desluseste un tropot de cal. Imi spune ca e cineva pe urmele noas - tre. Cum tropotul se apropia, ne-am trântit în marginea unei holde, facându-ne una cu pamântul. Nici nu mai respiram de teama. Calaretul a trecut la câtiva pasi de noi si apoi s-a pierdut în noapte. Ne-am sculat cu grija si ne-am uitat dupa el. Nu am zarit decât o spinare alba de cal care salta în noapte. Ce sa fie? Un hot? In orice caz am tras o noua spaima pâna ce calaretul-fantoma s-a îndepartat de noi.
Am iutit pasul, temându-ne ca jandarmii sa nu fie pe urmele noastre si am schimbat putin directia pentru a ne abate de la drumul apucat de calaret.
– Cât sa fie pâna la Vârset? ma întreaba Petrascu.
– Nu stiu, i-am raspuns,dar luminile înseala în noapte.Noua ni se par apropiate, dar, cu voia lui Dumnezeu, numai mergând toata noaptea în mars fortat vom ajunge la Vârset, înainte de a se trezi oamenii.
Noua încercare era mult prea grea decât cele precedente prin conditiile fizice în care intra în ea. Era a treia noapte de efort, de nesomn si de emotii. Trei zile si trei nopti n-am stiut ce-i odihna. Aveam în spate si ultima fuga ucigatoare. Toate aceste probe maratonice l-ar fi doborât si pe cel mai zdravan om. Si înca nu am ajuns la capatul suferintelor. Numai spiritul mai licarea,undeva în fundul constiintei, îndemnându-ne sa nu cedam. Oboseala e uneori atât de mare încât preferi sa mori decât sa mai faci un pas. Expeditia era acum lichidata. Numai gândul sa nu le procuram celor din tara satisfactia de a ne prinde si pe noi, ne tinea în picioare si ne dadea puteri sa rezistam.
Am mers multa vreme fara sa ne oprim o secunda, lasând sate dupa sate în urma noastra. Trecuse de mult miezul noptii. Nu stiu câti kilometri sa fi facut. De la o vreme luminile din fata noastra nu mai sclipeau ca niste licurici, ci au început sa se mareasca. Era semn ca ne apropiem. Ceea ce ne chinuia acuma îngrozitor, era setea. Mai aveam la noi o bucatica de pâine si una de salam, sal - vate de Petrascu în fuga din ajun, dar nu cutezam sa ne apropiem de ele, de tea- ma sa nu atâte si mai mult focul launtric.
Eram arsi de sete. Si nicaieri o fântâna, un pârâu. De asezari omenesti nu îndrazneam sa ne apropiem, ca sa nu stârnim câinii. Eram la capatul puterilor când intraram într-o regiune mai joasa, pe unde gospodarii facusera santuri ca sa usuce pamântul. In fundul unui sant, am descoperit un ochi de apa. Ne-am aplecat pe oglinda apei, abia tinându-ne în mâinile slabanogite si am sorbit cu nesat. Ce fericire! In viata mea n-am baut o apa mai buna. Era o apa mâloasa iesita din scursorile zapezilor si ploilor de primavara, dar noi nu simteam gustul de pamânt si de buruieni. Am îmbucat apoi ceva din resturile de pâine si salam si am încheiat ospatul bând înca odata din fundul santului. Petrascu s-a plâns apoi de o greutate ce-i sta în stomac. Eu n-am avut nimic.
Parca înviaseram. Luminile din fata noastra apareau acuma mari si frumoase. Nu mai puteam fi departe de orasul fagaduintelor,dar nici ziua nu mai era depar te. Noaptea începuse sa ia reflexele diminetii. Nu ne-am odihnit decât câteva clipe si iar am pornit la drum. N-o sa ne înecam tocmai acuma,ca tiganul la mal. Inca un efort si orasul va zacea la picioarele noastre.
Inainte de a ajunge la Vârset, am mai trecut printr-o primejdie care putea sa ne coste viata. In fata noastra ne-a aparut o asezare. Cum luminile de sus stralu- ceau acum puternic, ne-am închipuit ca am intrat într-o mahala a Vârsetului.
Apropiindu-se, ne-am dat seama ca e un sat si trebuie sa ocolim. Am facut o curba spre miazazi, ajungând pe linia ferata. Mergând câtva timp pe linie, deslu- sim o cladire, care nu putea fi decât gara satului. Ca sa ocolim si gara, am largit curba si mai mult spre gara liniei ferate si ne-am trezit într-un teren mlastinos. Dar tot pe acolo se gasea o târla de oi. Haita de câini ne-a simtit si a început sa alerge spre noi latrând. Ca sa nu fim sfâsiati de câini,ne-am înfundat si mai mult în mlastina. Am intrat pâna la genunchi în pamânt miscator. Simteam cum ne suge mlastina. Inapoi, pe linia ferata! Cu mare greutate ne-am smuls corpul din pamântul cleios si am ajuns pe traverse.Câinii ne-au latrat tot timpul când orbe- caiam prin mlastina si apoi ne-au însotit cu alaiul o buna bucata si de-a lungul liniei. De la o vreme s-au saturat si ne-au lasat în pace.Dar daca stârneau pe cio- bani sau personalul garii, caci rapaitul lor îndârjit arata ca umbla cineva prin împrejurimi? Ne-am hotarât acuma sa nu mai coborâm de pe linia ferata si sa mergem înainte orice s-ar întâmpla.
Cu pasi gigantici ne-am reluat drumul mânati de ziua care se apropia si ea cu pasi gigantici. Orice clipa era pretioasa. Saream de pe o traversa pe alta cu o energie necunoscuta. In dimineata de miercuri, 15 Mai, ne strecuram ca doua spectre pe strazile periferice aleVârsetului.Eram palizi ca moartea si plini de no- roi pâna la genunchi. Gospodarii începusera si ei sa miste prin curti,pregatindu- se pentru lucrul câmpului sau pentru vii. Dar ulitele erau înca pustii.
De acum înainte eu serveam de calauza lui Petrascu. Cunosteam bine orasul din campania precedenta. Plecând cu Boian de la Berlin, în 15 August 1939, am stat câteva zile la Belgrad si apoi ne-am mutat la Vârset. Aici am locuit la cârciu- ma lui Taranu, o cunostinta a lui Boian, descoperita de el cu câteva luni înainte, când a trecut din România în Iugoslavia pe la Latunas. Am stat atunci la Vârset pâna la începutul lui Septembrie 1939, am intrat în tara tot pe la Latunas.
Vârsetul se întinde la poalele unui deal. Jos de tot sunt alei cu banci, pe care se plimba în zilele de sarbatoare notabilitatile orasului.La mijloc un brâu de vii, iar spre vârf nu mai cresc decât tufisuri si copaci de felurite soiuri. Nu puteam ramâne nici pe alei si nici la mijloc, unde erau viile, caci tocmai în aceasta peri- oada proprietarii lor veneau sa faca sapaturi de primavara si sa desteleneasca butucii. Trebuia sa ne urcam pâna aproape de vârf, unde de dimineata nu vine tipenie de om.Numai acolo puteam fi în siguranta,numai acolo ne puteam odih- ni si pune hainele în ordine. Am urcat pe carari strâmte în zig-zag. De o parte si de alta se ridicau ziduri de piatra care margineau proprietatea fiecarui om. Ina- untrul viilor vedeam casute frumoase, care serveau nu numai la pastrarea unel- telor de lucru, ci si ca loc de recreatie pentru familii, în timpul verii. Toate aceste casute aveau lumina electrica afara. Erau acele lumini pe care noi le vedeam din departare. Pe la mijlocul drumului, înca fiind în regiunea viilor, ne-am asezat pe iarba sa ne odihnim putin. Am atipit într-o clipa. Dar în clipa urmatoare mi-am dat seama de primejdie. Daca nu plecam îndata, adormim aici si vreun trecator ar putea da alarma. Il zgudui pe Petrascu care cazuse într-un somn de moarte. Cu mare greutate s-a sculat în picioare si s-a târât dupa mine. Cu mine nu stiu ce se întâmplase ca ma înviorasem.
Calcam voiniceste pe carare în sus, în timp ce Petrascu ramasese în urma si parca se împleticea. Pentru întâia oara l-am vazut pe acest om voinic la capatul puterilor. Mi-era teama sa nu se rostogoleasca lesinat la pamânt. Se afla si el într-un moment de epuizare, asemanator cu acela prin care trecusem eu în fuga de la Vladimirovat. Printr-un mare efort interior si-a revenit si ma urma acum cu hotarâre.
Ajungând pe culme cautam un loc însorit, unde sa ne asezam pe iarba crescuta salbatic. Cum era de dimineata, aerul era înca rece, iar noi tremuram de frig cu hainele umede pe noi. Vedem la dreapta niste stânci, batute de prime- le raze ale soarelui. Era un loc uscat si foarte bun pentru scopurile noastre.
– Ai grija, Petre, îi spun eu. Am auzit ca cula de la Vârset e vestita în cuiburi de vipere. Ne-am fixat cartierul pe stâncile batute de soare. Vom dormi si soarele ne va usca hainele. Apoi le vom curata si vom coborî la vale ca doi domni care si-au facut plimbarea pe aleile împrejmuitoare. Petrascu se asezase. Inainte de a ma întinde si eu, mai fac o revizie a stâncii. Vad ca în spate, în muschiul stâncii, parca se misca ceva. Odata îl trag pe Petrascu si sarim amândoi ca arsi. Ne uitam bine si vedem în fata noastra un sarpe încolacit cu puii lui. Numai capul si-l tinea drept.
Abia se distingea de muschii stâncii. Iesise si el sa se soreasca. De groaza, am coborât la vale o suta de metri,mai mult pravalindu-ne si fara sa ne uitam în ur- ma. Aveam senzatia ca sarpele fuge dupa noi. In sfârsit ne-am linistit si ne-am cautat un nou culcus. Am gasit un tapsan de iarba pe o coasta si am examinat-o minutios. Am adormit de îndata în bataia soarelui, care începuse sa-si arate pu- terea. Petrascu n-a închis ochii. Sarpele îl electrizase, scuturându-i toata obosea- la. Se temea si de oameni si de lighioane.
Popasul de la Vârset
Pe aceasta costise de iarba ne-am odihnit pâna catre amiaza. Ne chinuia iar setea si eram flamânzi. Dar gândul la hanul lui Taranu, unde vom gasi de toate, ne dadea puteri noi. Ne-am apucat apoi sa ne curatim.Hainele erau pline de no- roiul rosu-galben pâna la genunchi. Pardesiele erau si ele într-o stare jalnica, cu pete pe spate si la poale.Ghetele se decolorasera de câta apa înghitisera. Neavând alte unelte, am frecat pantalonii cu mâinile pâna ce ne-a dat sângele, iar pentru ghete am folosit somoioage de iarba uscata, izbutind sa le dam un oarecare lus- tru. Dupa o jumatate de ora de lucru, ne-am inspectat reciproc tinuta si am ra- mas multumiti de înfatisare. Puteam sa coborâm.
Am strabatut repede brâul viilor, ca sa nu întâlnim cu oameni. Paream doi domni care îsi fac plimbarea de dimineata. Eram nebarbieriti de trei zile. O um- bra neagra se asternuse pe obraz. Dar l-am linistit pe Petrascu. Aici nu suntem în Germania, unde nu poti sa iesi pe strada fara sa te barbieresti. In Serbia ca si în România, lumea nu se rade decât de doua, trei ori pe saptamâna. Intrând în oras, eu am luat-o înainte si Petrascu ma urma cam la o suta de metri. Am mers pe stradute mai pustii, totdeauna, având grija ca la cotituri, sa nu-l pierd. Dupa zece minute ne aflam în fata hanului lui Taranu. Am intrat cu siguranta muste- riilor care vin sa manânce de amiaza si ne-am asezat la o masa. Ospatarul, un om maruntel, brunet si cu ochii vioi, m-a recunoscut da îndata. Nu s-a asezat la masa, ci, dupa ce a dat mâna cu noi, ne-a întrebat ce dorim. Nu voia sa atraga atentia celorlalti clienti. Am comandat ce-a avut el mai bun, plus o sticla de vin si apa minerala. Ne-a lasat sa mâncam. Supa buna si un papricas excelent, cum numai în Banat gasesti,si apoi, dupa ce ne-am saturat, a luat loc la masa noastra. Ne-a întrebat de unde venim. I-am spus ca din România. Auzise si el de elibera- rea legionarilor din lagare. I-am povestit si noi ceva, fara sa lungim prea mult vorba.
Curioasa figura acest Taranu. Pe el nu-l interesa decât negustoria. Sa aiba clientela si banul sa curga în chimir. Dar avea si anumite calitati foarte apreciate de niste fugari ca noi.Nu ne-a întrebat niciodata de acte,desi am dormit la hanul lui, nu ne iscodea si nu voia sa ne stie nici numele. Se multumea sa ne serveasca si sa-si primeasca tainul. Nu iesea o vorba de la el, dar, bine înteles, nici nu voia sa fie amestecat în treburile noastre. Niciodata nu ia-m cerut mai mult decât pu- tea sa ne ofere. Petrascu îl judeca prea aspru în cartea lui, fara sa se gândeasca la marile servicii ce le-a adus Legiunii: aici a stat mai întâi Boian, care l-a descope- rit, apoi Dr. Victor Biris, apoi eu cu Boian, iar acuma eu cu Petrascu. Ce ne-am facut fara acest om? Si de asta data noi trebuia sa fortam nota, cerându-i lucruri care sa-l puna în conflict cu autoritatile. La urma îl întreb, dar fara a manifesta un interes deosebit:
– N-a trecut pe aici D-l Profesor? D-l Profesor era Boian.
– Nu n-a trecut.
Am înghitit în sec, dar ma gândeam ca nici nu ar fi avut timp sa se abata pe aici, caci de abia la miezul noptii ajungeau camarazii nostri la Vladimirovat. In orice caz, cel mai târziu poimâine se va lamuri si aceasta chestiune.
Deocamdata nu avem chef sa ne gândim la ziua de mâine. Eram absorbiti de mâncare, de bautura, si asteptam clipa când vom putea dormi într-un asternut omenesc. O fericire fiziologica pusese stapânire pe oasele noastre trudite. Ne uitam multumiti unul la altul de efortul facut. Poate vom avea norocul sa sca - pam definitiv din aceasta tara inospitaliera, a carei conducere calca în picioare dreptul de azil politic si era complice cu Regele Carol la prigonirea legionarilor.
Dupa ce am sfârsit masa, Taranu ne-a condus într-o camera din spatele restaurantului, unde am putut sa ne spalam si apoi ne-am lungit pe doua paturi cu cearceafuri curate, acoperite cu faimoasele dune banatene. Am cazut într-un somn letargic si n-am stiut nimic de noi pâna seara. Ne-am sculat si ne-am dus în crâsma pentru a mânca o noua portie buna si iar ne-am întors în paturi pt. a continua acelasi somn de plumb, când nici visurile nu se mai prind de om.
Ma trezisem mai de dimineata – Petrascu dormea înca – si stând în pat, am început sa reflectez asupra drumului de pâna acuma. Daca am ajuns unde sun- tem, e din cauza greselilor noastre.
Raspunderea era a mea. Am ramas prea mult la Ofcea. In loc de a folosi casa lui Tomici numai ca punct de trecere, am transformat-o în baza operativa!
Trebuia sa ne cada caramida în cap! A doua greseala de neiertat a fost ca am întârziat o noapte la Ofcea, în loc sa rupem de la început orice contact cu acest loc periculos.Odata scapati din casa lui Tomici, trebuia sa ne continuam drumul pâna la Panciova si de aici sa luam trenul spre Cuvin, înainte ca ancheta sa ia curs dramatic si sa se dea alarma în toata regiunea.Ce ne-a facut sa ne întoarcem la Ofcea? ne-am leganat cu iluzia ca Tomici, cu legaturile ce le are, va putea sa aranjeze chestiunea Vârlan-Borobaru la nivel local, obtinând eliberarea lor. Dupa ce au fost transportati la Belgrad, am acceptat sa dormim la filmul acesta, în speranta ca Tomici însusi ne va ajuta sa ne gasim un loc de adapost, în alt sat. Ori, a doua zi dimineata, era si el arestat, iar noi, fugari din Ofcea, cu jandarmii pe urmele noastre. Evident, de asta data ar fi fost imprudent sa fi luat trenul spre Vladimirovat. Iata cum greseala de la Ofcea avea urmari, obligându-ne sa facem drumul noaptea pe jos pâna la Vladimirovat. Aici, a treia greseala. Parca ne lua- se Dumnezeu mintile. Cum ne-am închipuit ca vom putea astepta o zi întreaga în împrejurimile garii, fara sa atragem atentia oamenilor? Nu ar fi trebuit oare sa plecam toti trei la Cuvin? In orice caz am pacatuit prin exces de prudenta când le-am interzis lui Boian si Teodorescu sa vina cu trenul, odata cu Dumi - triu. Sederea noastra în aceste locuri se prelungise excesiv, atragând pericolele care ne-au si lovit apoi. Daca Dumitriu ar fi venit însotit de Boian si Teodores - cu, am fi plecat în alta parte, câstigând o ora, si jandarmul nu ar mai fi gasit pe nimeni.Am platit aceasta a trea mare greseala cu caderea lui Dumitriu si pierde- rea contractului cu Boian, calauza noastra sigura pentru întoarcerea în Germa - nia si omul care detinea comoara. Mai aveam o vaga speranta ca îi va trece prin cap sa se abata pe la Vârset.
Acuma ne gaseam într-un loc sigur. Nu ne puteam teme de nici o divulgare, caci nici unul dintre camarazii arestati nu cunosteau acest loc, afara de Boian, si acesta, speram sa nu fie arestat. Aici putem sta o saptamâna, doua, cu conditia sa platim. Taranu închidea ochii la acest du-te-vino al nostru peste frontiera, dar nu la plata. Nu puteam sta pe datorie si banii erau pe sfârsite. Aveam 15 do- lari, în hârtii de câte un dolar. Orice zi de întârziere aici scadea aceste rezerve si ne punea în pericol plecarea. Nu aveam de unde sa împrumutam nici o letcaie. Cunostintele noastre erau departe si ca sa ajungem la ele, ar fi trebuit sa reluam în sens invers acelasi drum primejdios.
Odata cu ruperea de Boian, cazuse si solutia sa ne întoarcem pe la Seghedin, strabatând frontiera sârbo-ungara. Eram prinsi între doua focuri. Din spate ne alungau sârbii, iar din fata ne asteptau jandarmii români. Fara nici o îndoiala, la ora actuala, toate autoritatile de frontiera din România erau în stare de alarma si ne asteptau. Rupti de toate legaturile si lipsiti de toate mijloacele, nu aveam alta posibilitate sa ne retragem la Berlin decât facând un ocol prin Timisoara. Cu toa te primejdiile care ne pândeau în România, numai pe aceasta ruta mai aveam o sansa sa ne salvam. Toate celelalte cai erau închise. Cei 15 dolari reprezentau strictul necesar sa platim casa si masa la Taranu, pe omul care ne va conduce peste frontiera si apoi drumul pâna la Timisoara. Acolo vom ajunge lefteri si daca câteva ore nu dam de un camarad, suntem pierduti. Cu ajutorul legiona - rilor din Timisoara, ne vom retrage apoi în Ungaria, trecând frontiera pe la Beba Veche, vechiul drum pe care l-am folosit în Februarie 1939, când am iesit din tara cu Smultea si Popovici. Din Ungaria va trebui sa gonim repede spre Berlin, înainte ca politia germana sa constate disparitia noastra. Numai asa ne putem salva de anchete si interogatorii.
Joi 16 Mai, fiind zi de târg la Vârset, am iesit singur prin oras, în speranta sa gasesc pe Neagu de la Latunas, care ne-ar fi condus nu numai peste frontiera, ci si pâna la proxima statiune de cale ferata. Neagu venea în fiecare zi la Vârset. El, ca toata populatia din comunele de frontiera, poseda permis de trecere în Iugo- slavia, de unde facea cumparaturi de articole care erau mai ieftine aici. M-am dus prin toate locurile si strazile pe unde se îmbulzeau taranii români,în speran- ta sa-i descopar chipul. N-a fost chip sa dau de el. Atunci mi-am luat inima în dinti si am întrebat pe niste tarani, pe care îi dibuiam a fi din Latunas,daca Nea- gu nu era prin târg si unde poate fi gasit. Mai multi mi-au confirmat ca Neagu nu venise la Vârset în ziua aceea. O alta lovitura. Mi-am adus aminte de un nu- me pe care mi-l daduse Neagu la despartire, în anul trecut, pentru eventualitatea ca nu-l gasim pe el, om de toata încrederea, prieten cu el, Coscofag din Jamul Mare. Era o comuna apropiata de Vârset si asezata pe frontiera. Din nou am umblat târgul pentru a da de urmele lui Coscofag. Nici acesta nu venise în ziua aceea la Vârset. Un taran batrân mi-a spus ca îl cunoaste pe Coscofag, ca fusese concentrat pâna acuma si numai de câteva zile se întorsese acasa."Fii bun atunci, i-am spus, si avizeaza pe Coscofag sa vina pâna la cârciuma lui Taranu, unde îl asteapta niste domni din România, trimisi de Neagu din Latunas, prietenul lui. Spune-i sa lase toate si sa vina chiar azi dupa masa la Vârset si-l vom rasplati cum trebuie pentru osteneala".Taranul mi-a fagaduit ca îi va comunica cele spu- se îndata ce va da ochii cu el, caci i se pare ca iesise la câmp.
Bucuros de legatura facuta, m-am întors încrezator în camera noastra, unde ma astepta Petrascu, putin nelinistit de întârziere.I-am povestit ce mi s-a întâm- plat si l-am asigurat ca am pus mâna pe un om bun care ne trece frontiera fara sa simta granicerii. Ne-am asezat apoi la masa si dupa aceea ne-am retras în ca - mera noastra, asteptând din ora în ora sa apara hangiul cu Coscofag. Dar orele treceau fara sa se iveasca mult asteptatul sol din Jamul Mic.
Ce era de facut? In disperare de cauza, când nu stiam cum sa înnod firul rupt, l-am rugat pe Taranu sa-l lase pe feciorul lui sa se repeada cu bicicleta pâna la Jamul Mic, chiar în seara aceea, si sa-l aduca pe Coscofag. S-a lasat greu. Nu vo- ia sa fie amestecat în treburile noastre. Dupa multe insistente, s-a înduplecat si ne-a promis ca-si va trimite feciorul chiar în seara aceea. Din nou înseninati si cu speranta unei dezlegari fericite a situatiei, ne-am întins pe paturi. Iar intram într-o perioada grea, din care cine stie daca vom putea scapa cu viata. La cina a venit hangiul si ne-a spus ca feciorul a avut alte treburi si n-a putut sa se duca la Jamul Mic, dar va pleca mâine dis de dimineata si va veni cu omul.
In a treia zi de odihna la Taranu, Vineri, 17 Mai, eram bine înzdraveniti si eram gata de un nou mars, dar nelinistiti de ce va urma.Dimineata vine proprie- tarul cu dejunul. Credeam ca ne aduce vestea cea buna si asteptam cu respiratia taiata sa înceapa vorba. Feciorul lui,ne spune, ca a trebuit sa plece chiar în dimi- neata aceea la concentrare, la regimentul sau din Zemun, unde fusese chemat telegrafic. Nu aveam nici un motiv sa nu-l credem. Vremurile erau tulburi. Sârbii ca si Românii tineau lumea permanent concentrata, iar pe fecior într-adevar nu l-am vazut pe acasa. Parca ne urmarea piaza rea. Când prindem in fir în mâna si începem sa-l desfasuram, pentru a ne salva, parca o mâna nevazuta ni-l smulgea, lasându-ne în gol.
Ce sa facem? Situatia noastra se agravase brusc. Nici Neagu, dar nici Coscofag, omul lui de încredere din Jamul Mic. Banii se terminau vazând cu ochii. Facând socoteala cam cât ar trebui sa platim pentru viptul lui Taranu, ne-am speriat. Nu mai vedeam nimic înaintea noastra decât sa plecam la întâmplare peste granita, fara calauza si fara nici un punct de sprijin. In timp ce ne framântam, nestiind cum sa legam firul pierdut, între stapânul cu ramura salvatoare. Are el un fin. E cojocar de meserie si cum nu-i prea merge, ca sa-si rotunjeasca venitu- turile, mai face si contrabanda. Dar sa fim linistiti, el îl cunoaste bine, e om de nadejde. Bine înteles ca n-am mai stat pe gânduri si l-am rugat pe Taranu sa se duca repede si sa-l aduca. Pe la amiaza a intrat cu el si ni l-a prezentat. Noua nu ni s-a parut chiar asa de bun si de sigur cum ni l-a recomandat gazda. Avea un defect de limba si vorbea într-una fara sa se gândeasca. Cum nu aveam ce alege, i-am spus sa ne duca pâna la Jamul Mic si sa-l caute pe Coscofag. L-am asigurat ca va merge cu noi peste frontiera si îl vom plati la egalitate cu omul nostru.
Dupa masa s-a întors, dar fara rezultatul asteptat. Nu l-a gasit pe Coscofag. Probabil ca nici nu-l cautase. Dar a vorbit cu un alt om, tovaras al lui de afaceri, care ne va trece frontiera si ne va conduce pâna la Neagu în Latunas. Sa n-avem nici o grija. Ei amândoi cunosc locurile ca-n palma si totul va iesi bine. Bine în- teles ca acuma trebuia sa platim doi oameni în loc de unul. Nu stiam cât vor ce - re si daca ne vor ajunge banii. Dar ne faceam socoteala ca, în caz lipsa, vom pu- tea împrumuta ceva de la Neagu. Pâna când am vorbit toate acestea, trecuse de ora sase.
Ne-a spus ca trebuie sa plecam pe loc, deoarece pe înserat trebuia sa fim în casa prietenului sau si, pâna la Jamul Mic, mai e o buna distanta. Ne-am pregatit de plecare, încredintându-ne viata unor contrabandisti. Am platit socoteala, ne-am luat ramas bun de la Taranu, ne-am îmbracat mantalele si am plecat dupa omul nostru.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu