Strainul (5)

Albert Camus

Raymond mi-a telefonat la birou. Mi-a spus că un prie­ten de-al lui (Raymond îi vorbise despre mine) mă invita să petrec duminica în vila lui, lîngă Alger. Am răspuns că aş primi cu plăcere, dar că aveam întîlnire cu o prietenă! Raymond mi-a declarat imediat că o invită şi pe ea. Nevasta prietenului său ar fi încîntată să nu fie singură într-un grup de bărbaţi.
Am vrut să închid imediat, pentru că ştiu că patronului nu-i place să ni se telefoneze din oraş. Dar Raymond mi-a cerut să aştept şi mi-a spus că ar fi putut să-mi transmită această invitaţie seara, dar că voia să mă prevină cu privire la un alt lucru, fusese urmărit toată ziua de un grup de arabi, printre care se afla fratele fostei lui amante, "Dacă-l vezi pe aproape de casă astă-seară cînd te întorci, înştiinţează-mă." Am spus că e în regulă.
Puţin după aceea, patronul a trimis să mă cheme şi pen­tru moment m-am indispus, crezînd că avea să-mi spună să telefonez mai puţin şi să lucrez mai mult. Nici vorbă de aşa ceva. Mi-a declarat că avea să-mi vorbească de un proiect încă foarte vag. Voia numai să ştie părerea mea în această problemă. Avea intenţia să-şi instaleze un birou la Paris care să trateze afacerile direct şi pe loc cu marile companii şi voia să ştie dacă sînt dispus să plec acolo. Asta mi-ar permite să stau la Paris, dar şi să călătoresc o bună parte din an. "Eşti tînăr şi cred că asta e o viaţă care ti-ar plăcea." Am spus că da, dar că în fond îmi este totuna. M-a întrebat atunci dacă nu mi-ar plăcea o schimbare în viaţă. Am răspuns că nu schimbi niciodată viaţa, că în orice caz toate vieţile sînt la fel şi că a mea, aici, nu-mi displăcea deloc. A părut nemulţumit, mi-a spus că eu răspund întotdeauna aiurea, că nu am ambiţie si că asta e dezastruos în afaceri. Atunci m-am întors la mine în birou. Aş fi preferat să nu-l supăr, dar nu vedeam nici un motiv ca să-mi schimb viaţa. Gîndindu-mă bine, nu eram nefericit. Cînd eram student, aveam multe asemenea ambiţii. Dar cînd a trebuit să mă las de studii, am înţeles repede că toate astea nu aveau o importanţă reală.
Seara, Maria a venit să mă aştepte şi m-a întrebat dacă vreau să mă însor cu ea. Am spus că îmi este totuna şi că pu­team s-o facem dacă vrea. A vrut să ştie atunci, dacă o iu­besc. Am răspuns aşa cum mai făcusem o dată, că asta nu înseamnă nimic dar că, fără îndoială, n-o iubesc. "Atunci de ce să mă iei de nevastă ?" a spus ea. I-am explicat că asta nu are nici o importanţă si că, dacă ea vrea, putem să ne căsăto­rim. De altminteri ea îmi cerea asta şi eu mă mulţumeam să zic da. Mi-a atras atunci atenţia că e un lucru serios căsăto­ria. Eu am răspuns : "Nu". Ea a tăcut un timp şi s-a uitat la mine în tăcere. Apoi a vorbit. Voia pur si simplu să ştie dacă aş fi acceptat aceeaşi propunere venind din partea altei fe­mei, la care aş fi ţinut în acelaşi fel. Am spus : "Fireşte". Ea s-a întrebat atunci dacă mă iubeşte; cît despre mine, eu nu puteam şti nimic în această privinţă. După un alt moment de tăcere, a murmurat că sînt ciudat, că mă iubea fără îndoială din pricina asta, dar că într-o zi am s-o dezgust din aceleaşi motive. Cum eu tăceam, neavînd nimic de adăugat, m-a luat de braţ zîmbind şi a declarat că voia să se mărite cu mine. Am răspuns că ne vom căsători cînd va voi ea. I-am vorbit atunci de propunerea patronului şi Maria mi-a spus că i-ar plăcea să vadă Parisul. I-am mărturisit că stătusem cîndva acolo si m-a întrebat cum e. I-am spus: "E murdar. Sînt porumbei şi curţi întunecoase. Oamenii au pielea albă."
Apoi am pornit-o mai departe şi am străbătut oraşul pe străzile principale. Femeile erau frumoase şi am întrebat-o pe Maria dacă ea remarca acest lucru. Mi-a spus că da şi că mă înţelege. Un timp n-a vorbit. Voiam totuşi să rămînă cu mine şi i-am spus că puteam cina împreună la Céleste. Ea ar fi vrut foarte mult, dar avea treabă. Eram aproape de casă şi i-am spus la revedere. S-a uitat la mine : "Nu vrei să ştii ce treabă am ?" Sigur că voiam să ştiu, dar nu mă gîndisem şi asta părea ea să-mi reproşeze. Atunci, văzîndu-mă stingherit, a rîs iar şi s-a lipit de mine cu tot trupul ca să-mi întindă bu­zele.
Am cinat la Céleste. Începusem să mănînc cînd a intrat o femeiuşcă ciudată care m-a întrebat dacă poate să se aşeze la masa mea. Putea, fireşte. Avea gesturi sacadate şi ochi strălu­citori pe un obraz ca un măr. Şi-a scos jacheta, s-a aşezat şi a consultat cu înfrigurare lista! L-a chemat pe Céleste şi-a comandat imediat toate felurile pe care le dorea cu o voce în acelaşi timp precisă şi grăbită. Aşteptînd aperitivele, a des­chis geanta, a scos din ea un pătrăţel de hîrtie şi un creion, a făcut dinainte socoteala, apoi a scos dintr-un portmoneu, sporită cu un bacşiş, suma exactă, pe care a pus-o în faţa ei. În acel moment i-au sosit aperitivele pe care le-a înfulecat în mare viteză. Aşteptînd felul următor, a mai scos din geantă un creion albastru şi o revistă care dădea programul de radio al săptămînii în curs. Cu multă grijă, a însemnat una cîte una aproape toate emisiunile. Cum revista avea vreo douăspre­zece pagini, a continuat meticulos această operaţie în tot timpul mesei. Eu terminasem de mîncat cînd ea bifa în conti­nuare cu aceeaşi sîrguinţă. Apoi s-a ridicat şi-a pus jacheta cu aceleaşi gesturi precise de automat şi a plecat. Cum n-aveam nici o treabă, am ieşit şi eu şi am urmărit-o un timp. O luase pe marginea trotuarului şi, cu o viteză şi o siguranţă nevero­simile, îşi vedea de drum fără să se abată cu nici o iotă şi fără să întoarcă capul. În cele din urmă am pierdut-o din vedere şi m-am întors. M-am gîndit că e ciudată, dar am uitat-o des­tul de repede.
În pragul uşii mele, l-am găsit pe bătrînul Salamano. L-am invitat să intre şi el mi-a spus că se pierduse cîinele lui, pentru că nu era la hingheri. Funcţionarii îi spuseseră că, poate, fusese călcat de o maşină. Întrebase dacă nu e cu putinţă să afle asta la comisariatele de poliţie. I s-a răspuns că nu rămîne nici o urmă după asemenea întîmplări, care se petrec în fiecare zi. I-am spus bătrînului Salamano că ar putea să ia un alt cîine, dar el a avut dreptate să-mi atragă atenţia că se învăţase cu acela.
Şedeam ghemuit în pat şi Salamano se aşezase pe un scaun în faţa mesei. Mă privea drept în faţă şi-şi ţinea mîinile pe genunchi. Nu-şi scosese pălăria lui veche. Morfo­lea frînturi de frază pe sub mustaţa îngălbenită. Mă cam plic­tisea, dar n-aveam nimic de făcut şi nu-mi era somn. Ca să spun ceva, l-am întrebat despre cîine. Mi-a spus că l-a luat după moartea nevesti-si. Se însurase destul de tîrziu. În ti­nereţe voise să se facă actor: la regiment juca în vodeviluri militare. Dar în cele din urmă intrase la căile ferate şi nu-i părea rău, pentru că acum avea o pensioară. Nu fusese fericit cu nevastă-sa, dar, în general, se obişnuise cu ea. Cînd a murit, s-a simţit foarte singur. Atunci ceruse unui tovarăş de atelier un cîine şi-l luase pe acesta cînd era mic de tot. A trebuit să-l hrănească cu biberonul. Dar cum un cîine trăieşte mai puţin decît un om, în cele din urmă ajunseseră amîndoi bătrîni. "Avea un caracter urît, mi-a spus Salamano. Din cînd în cînd ne luam la harţă. Dar era un cîine de treabă, totuşi." I-am spus că era de rasă şi Salamano a părut mulţumit. "Şi încă, a adăugat el, nu l-ai cunoscut înainte de a se îmbolnăvi.' Ce avea mai frumos era părul."În fiecare seară şi în fiecare dimi­neaţă de cînd cîinele căpătase această boală de piele, Sala­mano îl dădea cu alifie. Dar, după el, adevărata lui boală era bătrîneţea şi bătrîneţea n-are leac.
În acel moment am căscat şi bătrînul m-a anunţat că are de gînd să plece. I-am spus că poate să mai stea şi că-mi pare rău de ce se întîmplase cu cîinele lui: mi-a mulţumit. Mi-a spus că mama mea ţinea mult la cîinele lui. Vorbind despre ea, îi zicea "biata dumitale mamă". A emis presupunerea că trebuie să fiu foarte nenorocit de cînd a murit mama şi cum n-am răspuns, mi-a spus atunci, foarte repede şi cu stinghereală, că în cartier lumea mă condamnase că o dusesem pe mama la azil, dar el mă cunoştea şi ştia că o iubeam mult pe mama. Am răspuns, însă nu ştiu de ce, că pînă acum nu ştiam că lumea mă condamnase din această pricină, dar că azilul de bătrîni îmi păruse un lucru firesc de vreme ce nu aveam destui bani ca s-o întreţin pe mama. "De altfel, am adăugat, de mult nu avea să-mi spună nimic şi se plictisea singură." "Da, mi-a spus el, şi la azil, cel puţin, îţi faci prieteni." Apoi a cerut voie să plece. Dorea să se culce. Viaţa lui se schimbase acum şi nu prea ştia ce să facă. Pentru prima oară de cînd îl cunoş­team, cu un gest furişat, mi-a întins mîna şi eu am simţit solzii de pe pielea lui. A zîmbit uşor şi, înainte de a pleca, mi-a spus : "Sper să nu latre în noaptea asta cîinii. Întotdeauna mi se pare ca latră al meu."

Duminică mi-a venit greu să mă trezesc şi Maria a trebuit să mă strige şi să mă zgîlţîie. N-am mîncat, pentru că voiam să ne scăldăm devreme. Mă simţeam cu totul gol pe dinăuntru şi mă durea puţin capul. Ţigara avea un gust amar. Maria a rîs de mine pentru că zicea că am "o mutră ca de înmormîntare". Îşi pusese o rochie de pînză albă şi-şi des­făcuse părul. I-am spus că e frumoasă şi ea a rîs de plăcere.
Coborînd am bătut la uşa lui Raymond. Ne-a răspuns că vine îndată .În stradă, din cauză că eram prea obosit, dar şi pentru că nu deschisesem obloanele, lumina zilei, de-acum însorită bine, parcă m-a pălmuit. Maria sărea de bucurie şi nu contenea să spună că e o vreme minunată. M-am simţit mai bine şi mi-am dat seama că mi-e foame. I-am spus asta Mariei, care mi-a arătat geanta de muşama în care pusese costumele noastre de baie şi un prosop. Nu aveam ce face decît să aştept şi l-am auzit amîndoi pe Raymond încuind uşa. Purta o pereche de pantaloni albaştri şi o cămaşă albă cu mîneci scurte. Dar îşi pusese pe cap o pălărie de pai, ceea ce a făcut-o pe Maria să rîdă, iar braţele lui acoperite de păr negru erau foarte albe. Asta m-a cam dezgustat, văzîndu-l.
Fluiera coborînd scara şi părea foarte încîntat. Mi-a spus : "Salut, amice", şi i s-a adresat Mariei cu "domnişoară".
În ajun fusesem amîndoi la comisariat şi eu depusesem mărturie că femeia nu "fusese cuviincioasă" cu Raymond.
S-a ales numai c-un avertisment. Afirmaţia mea n-a fost verifi­cată, în faţa uşii am vorbit puţin despre asta cu Raymond, apoi ne-am hotărît să luăm autobuzul. Plaja nu era prea de­parte, dar altfel am ajunge mai repede. Raymond era de părere că prietenul său ar fi încîntat să ne vadă sosind devreme.
Eram gata să plecăm cînd deodată Raymond mi-a făcut semn să mă uit peste drum. Am văzut un grup de arabi care stăteau sprijiniţi de vitrina tutungeriei. Ne priveau în tăcere, dar după obiceiul lor, ca şi cum n-am fi fost altceva decît nici mai mult nici mai puţin nişte bolovani sau nişte pomi uscaţi. Raymond mi-a spus că al doilea din stînga era omul lui şi a părut îngrijorat. A adăugat că, totuşi, povestea se încheiase. Maria nu prea înţelegea despre ce e vorba şi m-a întrebat ce se întîmplă. I-am spus că erau nişte arabi care au pică pe Ray­mond. Ea a vrut să plecăm imediat. Raymond şi-a revenit şi a rîs, spunînd că trebuie să ne grăbim.
Am mers spre staţia autobuzului care era ceva mai de­parte şi Raymond m-a anunţat că arabii nu ne urmăreau. Am întors capul. Stăteau în acelaşi loc şi se uitau cu indife­renţă la locul de unde noi tocmai plecasem. Am luat autobu­zul. Raymond, care părea că răsuflă uşurat, nu mai contenea să facă glume cu Maria. Am simţit că-i place, dar ea aproape că nu-i răspundea. Din cînd în cînd se uita la el rîzînd.
Am coborît la periferia Algerului. Plaja nu este departe de staţia autobuzului. Dar a trebuit să traversăm un mic pla­tou care se înalţă deasupra mării şi coboară apoi spre piajă. Era acoperit de pietre gălbui şi de tufe albe de aişor, profi­late pe albastrul, care devenise încă de la acea oră intens, al cerului. Maria se juca împrăştiind petalele cu geanta ei de muşama pe care o flutura larg. Am mers printre şiruri de vilişoare cu garduri verzi sau albe, unele tupilate cu verandele lor sub tamarisc, altele golaşe, printre pietre. Încă înainte de-a ajunge la marginea platoului, puteai zări marea ne­mişcată şi mai departe o peninsulă somnolentă şi masivă în apa limpede. Un zgomot uşurel de motor a urcat prin aerul liniştit pînă la noi. Şi am văzut, foarte departe, un mic vas pescăresc care înainta, imperceptibil, pe marea strălucitoare. Maria a cules cîţiva stînjenei de piatră. De pe panta care co­bora spre mare, am văzut că lumea începuse să se scalde.
Prietenul lui Raymond locuia într-o vilă micuţă de lemn la capătul plajei. Căsuţa era lipită cu spatele de stînci şi stîlpii care o susţineau în faţă erau înfipţi în apă. Raymond ne-a prezentat. Prietenul lui se numea Masson. Era un tip înalt, cu statură şi umeri masivi şi avea o femeiuşcă bondoacă şi drăguţă , care vorbea cu accent parizian. Ne-a îndemnat imediat să ne facem comozi şi că avea nişte peşte fript, pe care îl pescuise în dimineaţa aceea. Eu i-am spus ce frumoasă mi se pare casa lui. El mi-a mărturisit că venea să-şi petreacă sîmbăta, duminica şi toate zilele libere. "Nevastă-mea şi cu mine ne înţelegem bine", a adăugat el. Nevastă-sa tocmai rîdea cu Maria. Pentru prima oară, poate, m-am gîndit cu adevărat că aveam să mă însor.
Masson voia să facă baie, dar nevastă-sa şi Raymond nu voiau să vină şi ei. Am coborît toţi trei şi Maria s-a aruncat imediat în apă! Masson şi cu mine am aşteptat puţin. Vorbea rar şi am observat că avea obiceiul să completeze tot ceea ce afirma cu un "şi as spune chiar mai mult", şi chiar atunci cînd, în fond, nu adăuga nimic la sensul frazei. Despre Maria mi-a spus: "E grozavă şi aş zice chiar fermecătoare." Pe urmă n-am mai dat nici o atenţie acestui tic, pentru că voiam să gust plăcerea de a sta la soare. Nisipul începea să se încingă sub tălpi. Am mai amînat puţin pofta pe care o aveam de a intra în apă, dar în cele din urmă i-am spus lui Masson: "Intrăm ?" Am plonjat. El a intrat în apă treptat şi s-a arun­cat numai cînd n-a mai atins fundul. Înnota bras si destul de prost, aşa că l-am lăsat, ca să mă duc după Maria. Apa era rece si eram încîntat să înot. Împreună cu Maria, ne-am îndepărtat mult de ţărm, simţindu-ne de acord atît în gestu­rile cît şi în mulţumirea noastră.
În larg am făcut amîndoi pluta şi pe obrazul meu întors către cer soarele usca ultimele pînze de apă care mi se scur­geau în gură. L-am văzut pe Masson ieşind pe plajă, ca să se întindă la soare. De departe părea uriaş. Maria a vrut să înnotăm împreună. Am trecut în spatele ei, ca s-o iau de talie, şi ea înainta numai cu ajutorul braţelor în timp ce eu o ajutam dînd din picioare. Zgomotul uşor al apei lovit ritmic ne-a urmărit în clarul dimineţii pînă ce m-am simţit obosit. Atunci i-am dat drumul Mariei si m-am întors înnotînd normal şi respirînd bine. Pe plajă m-am întins pe burtă lîngă Masson şi mi-am lăsat obrazul în nisip. I-am spus că "e foarte plăcut" şi el a fost de aceeaşi părere. Puţin după aceea a venit Maria. M-am întors pe faţa ca s-o văd venind. Şiroia toată de apa sărată şi avea părul dat pe spate. S-a întins alături, lipindu-şi soldul de al meu şi căldura trupului ei şi a soarelui m-au făcut să aţipesc.
Maria m-a zgîlţîit şi mi-a spus că Masson se întorsese acasă, trebuia să mîncăm. Eu m-am ridicat imediat pentru că mi-era foame, dar Maria mi-a spus că nu o mai sărutasem de dimineaţă. Aşa era şi totuşi doream s-o sărut. "Hai în apă", mi-a spus ea. Am alergat ca să ne lăfăim în primele vălurele. Am făcut cîteva mişcări de bras şi ea s-a lipit de mine. Am simţit picioarele ei încolăcite de ale mele şi în mine s-a trezit dorinţa.
Cînd ne-am întors, Masson ne şi striga. Am spus că mi-era tare foame şi el a declarat imediat nevesti-si că-i plac foarte mult. Pîinea era bună, am devorat porţia mea de peşte. După aceea era friptură şi cartofi prăjiţi. Mîncam toţi fără să vor­bim. Masson bea des vin şi-mi turna şi mie fără încetare. La cafea aveam capul cam greu şi am fumat foarte mult. Masson, Raymond şi cu mine am făcut planul să petrecem împreună luna august pe plajă, împărţind cheltuielile. Maria ne-a spus deodată : "Ştiţi cît e ceasul ? E unsprezece şi jumătate." Eram cu toţii miraţi, dar Masson a spus că am mîncat prea devreme şi că era normal, pentru că ora de mîncare e ora la care ţi-e foame. Nu ştiu de ce asta a făcut-o pe Maria să rîdă. Cred că băuse puţin cam mult. Masson m-a întrebat atunci dacă vreau să mă plimb pe plajă cu el. "Nevastă-mea doarme întotdeauna după masă. Mie nu-mi place asta. Trebuie să umblu. Îi spun mereu că e foarte sănătos. Dar la urma urmei e dreptul ei să facă ce vrea." Maria a declarat că rămîne s-o ajute pe doamna Masson să spele vasele. Micuţa pariziană a spus că pentru asta trebuie să fie daţi afară bărbaţii. Am coborît toţi trei.
Soarele cădea aproape vertical pe nisip şi strălucirea lui pe mare îţi lua ochii. Nu mai era nimeni pe plajă. În vilişoa-rele care mărgineau platoul şi care dominau marea se auzea zgomot de farfurii şi tacîmuri. Abia puteai respira de căldura de piatră pe care o degaja solul. Pentru început, Raymond şi Masson au vorbit despre întîmplări şi oameni pe care eu nu-i cunoşteam. Am înţeles că se cunoşteau de mult şi că într-un timp locuiseră chiar împreună. Ne-am îndreptat spre apă si am mers de-a lungul mării. Uneori, cîte un val mai lung decît celelalte venea să ne scalde pantofii de pînză. Eu nu mă gîndeam la nimic pentru că eram pe jumătate adormit de acest soare care îmi dogorea capul gol.
În acel moment, Raymond i-a spus lui Masson ceva ce n-am auzit bine. Dar am zărit în acelaşi timp, la capătul plajei şi foarte departe de noi, doi arabi în salopete care veneau spre noi. M-am uitat la Raymond şi el mi-a spus: "El e". Am continuat să mergem. Masson a întrebat cum au putut ei să ne urmărească pînă aici. M-am gîndit că trebuie să ne fi văzut luînd autobuzul cu o geantă de plajă, dar n-am spus nimic.
Arabii înaintau încet şi erau acum mult mai aproape. Noi nu ne-am încetinit mersul, dar Raymond a spus: "Dacă iese cu bătaie, tu, Masson, îl iei pe al doilea. Eu mă ocup de omul meu. Tu, Meursault, dacă mai vine unul, al tău să fie."
Eu am spus "da" şi Masson şi-a băgat mîinile în buzunar. Ni­sipul supraîncălzit îmi părea roşu acum. Înaintam în pas egal spre arabi. Distanţa dintre noi a scăzut treptat. Cînd am ajuns la cîţiva paşi unii de alţi, arabii s-au oprit. Masson şi cu mine am încetinit pasul. Raymond s-a dus drept la omul lui. N-am auzit bine ce i-a spus, dar celălalt a vrut să-l lovească cu capul în pîntece. Raymond i-a dat atunci o primă lovitură şi ime­diat l-a chemat pe Masson. Masson s-a dus la cel care-i fu­sese indicat şi a lovit de două ori cu toată puterea. Arabul s-a prăbuşit în apă, cu faţa în jos, şi a rămas aşa cîteva se­cunde, bulele de aer spărgîndu-se la suprafaţă ,împrejurul capului său. În acelaşi timp Raymond a lovit şi el şi l-a umplut şi pe celălalt de sînge. Raymond s-a întors spre mine şi mi-a spus: "O să vezi ce-o să încaseze". Eu i-am strigat: "Atenţie, are un cuţit!" Dar Raymond avea deja braţul rănit şi gura ciopîrţită.
Masson a făcut un salt înainte. Dar arabul celălalt se ridi­case şi se refugiase îndărătul celui care era înarmat. N-am îndrăznit să ne mişcăm. Ei s-au retras încet, fără a înceta să ne privească şi să ne ţină la respect cu cuţitul. Cînd au văzut că luaseră destulă distanţă au fugit foarte repede, în timp ce noi rămîneam ţintuiţi sub soare şi în timp ce Raymond îşi ţinea braţul şiroind de sînge.
Masson a spus imediat că este un doctor care-şi petrece duminicile pe platou. Raymond a vrut să se ducă îndată la el. Dar ori de cîte ori deschidea gura ca să vorbească, sîngele rănii îi gîlgîia în gură. L-am sprijinit şi ne-am întors la vilă cît mai repede cu putinţă. Aici, Raymond a spus că rănile lui sînt superficiale şi că putea să meargă pînă la doctor. A ple­cat cu Masson şi eu am rămas să explic femeilor ce se întîmplase. Doamna Masson plîngea şi Maria era foarte pa­lidă. Pe mine unul mă plictisea să le explic. În cele din urmă am tăcut şi am fumat privind marea.
Pe la unu şi jumătate, Raymond s-a întors cu Masson. Avea braţul bandajat şi un plasture în colţul gurii. Doctorul îi spusese că nu e nimic grav, dar Raymond părea foarte posomorît. Masson a încercat să-l facă să rîdă. Dar el nu scotea o vorbă. Cînd a spus că se îndreaptă spre plajă, l-am întrebat unde se duce. Mi-a răspuns că voia să ia aer. Masson şi cu mine am spus că-l însoţim. Atunci el s-a înfuriat şi ne-a insultat. Masson a spus că nu trebuie contrazis. Eu l-am urmat totuşi.
Am mers mult pe plajă. Soarele te dobora acum. Se fârîmiţa în bucăţele pe nisip şi pe mare. Am avut impresia că
Raymond ştie unde merge, dar fără îndoială mă înşelam. Tocmai în capătul plajei am ajuns în sfîrşit la un izvor care curgea în nisip, în spatele unei stînci mari! Aici i-am găsit pe cei doi arabi ai noştri. Şedeau lungiţi în salopetele lor albastre unsuroase. Păreau perfect liniştiţi şi aproape mulţumiţi. Sosirea noastră n-a schimbat nimic. Cel care-l lovise pe Raymond se uita la el fără să spună nimic. Celălalt sufla într-o trestie şi repeta fără încetare, privindu-ne cu coada ochiului, cele trei note pe care le scotea din instrumentul său.
În tot acest răstimp n-a fost nimic altceva decît soarele şi această tăcere, cu susurul izvorului şi cele trei note. Apoi Raymond a dus mîna la buzunarul de la spate, dar celălalt nu a făcut nici o mişcare şi se uitau mereu unul la altul. Am ob­servat că cel care cînta din fluier avea degetele de la picioare foarte răşchirate. Dar fără să-l piardă din ochi pe adversarul său, Raymond m-a întrebat: "Îl omor ?" M-am gîndit că dacă spun nu, el se va întărîta singur şi va trage cu siguranţă. I-am spus numai: "Încă nu ţi-a vorbit. Ar fi necinstit să tragi astfel." S-a auzit iar susurul apei şi al fluierului în inima tăcerii şi a căldurii. Apoi Raymond a spus : "Atunci am să-l insult şi cînd va răspunde, îl omor". Am răspuns: "Aşa. Dar dacă nu scoate cuţitul, nu poţi să tragi." Raymond a început să se enerveze puţin. Celălalt cînta mereu şi amîndoi pîndeau fiecare gest al lui Raymond. "Nu, i-am spus lui Raymond. Bate-te cu el în parte şi dă-mi mie revolverul. Dacă celălalt intervine sau dacă scoate cuţitul, îl împuşc."
Cînd Raymond mi-a dat revolverul, soarele a lunecat pe el. Totuşi, am rămas un timp nemişcaţi, ca şi cum totul s-ar fi închis împrejurul nostru. Ne priveam unii pe alţii fără să plecăm ochii şi totul se oprea aici, între mare, nisip şi soare, dubla tăcere, a fluierului şi a apei. M-am gîndit atunci că pu­team să trag sau să nu trag. Dar deodată arabii, de-a-nda-ratelea, s-au strecurat după stîncă. Raymond şi cu mine ne-am întors atunci de unde venisem. El părea mai mulţumit şi a vorbit despre autobuzul de întoarcere.
L-am însoţit pînă la vilă şi, în timp ce el urca scara de lemn, eu am rămas dinaintea primei trepte, cu capul ples­nind de soare, descurajat în faţa efortului pe care trebuia să-l fac ca să urc etajul de lemn şi să mai dau ochii cu femeile. Dar căldura era atît de mare, încît îmi era greu să stau aşa, nemişcat, sub ploaia orbitoare care cădea din cer. A rămîne aici sau a pleca era acelaşi lucru. După un timp, m-am întors pe plajă şi am început să merg.
Era aceeaşi explozie roşie. Pe nisip, marea răsufla cu toată respiraţia rapidă si înăbuşită a valurilor ei mici. Mer­geam încet spre stînci şi simţeam cum mi se umflă tîmplele sub razele soarelui.
Toată căldura se proptea în mine şi se împotrivea înaintării mele. Şi, de fiecare dată cînd simţeam vasta ei răsu­flare caldă pe obraz, strîngeam din dinţi, strîngeam pumnii în buzunarele pantalonilor, mă încordam din tot trupul ca să înving soarele şi toată această beţie opacă pe care o abătea asupra mea. La fiecare sabie de lumină ţîşnită din nisip, dintr-o scoică albită sau dintr-un ciob de sticlă, maxilarele mi se crispau. Am mers multă vreme.
Vedeam de departe pata întunecată a stîncii înconjurată de o aureolă orbitoare de lumină şi spumă de mare. Mă gîndeam la izvorul rece dindărătul stîncii. Doream să mai aud murmurul apei lui, să fug de soare, de efort şi de plînsul femeilor, doream să găsesc umbra şi odihna stîncii. Dar cînd am ajuns mai aproape, am văzut că omul lui Raymond se întorsese.
Era singur. Stătea trîntit pe spate, cu mîinile sub cap, cu capul la umbra stîncilor, cu tot corpul la soare. Salopeta îi fumega în aerul fierbinte. Am fost puţin surprins. Pentru mine, era o poveste încheiată şi venisem aici fără nici un gînd.
Cum m-a văzut, s-a ridicat într-un cot şi a dus mîna la buzunar. EU, fireşte, am încleştat mîna pe revolverul lui Raymond din buzunarul hainei. Atunci el s-a lăsat din nou pe spate, dar fără să scoată mîna din buzunar. Eram destul de departe de el, la vreo zece metri, îi zăream privirea uneori, între pleoapele întredeschise. Dar cel mai adesea, imaginea lui dansa în faţa ochilor mei, în aerul încins. Zgomotul valu­rilor era şi mai leneş, şi mai monoton decît la prînz. Era acelaşi soare, aceeaşi lumină pe acelaşi nisip care se prelungea pînă aici. Trecuseră două ceasuri de cînd ziua nu mai înainta, două ceasuri de cînd aruncase ancora într-un ocean de metal în clocot. La orizont a trecut un vaporaş si mai mult am ghicit pata lui neagră la capătul privirii mele, deoarece nu încetam să mă uit la arab.
M-am gîndit că n-aveam decît să fac stînga împrejur şi totul s-ar sfîrşi. Dar o plajă întreagă vibrînd de soare mă împingea din spate. Am făcut cîţiva paşi spre izvor. Arabul nu s-a mişcat. Cu toate astea era încă destul de departe. Poate din pricina umbrelor care-i cădeau pe obraz, părea că rîde. Am aşteptat. Arsura soarelui îmi cuprindea obrajii şi am simţit picături de sudoare adunîndu-se în sprîncene. Era acelaşi soare din ziua în care o înmormîntasem pe mama şi, ca atunci, mă durea mai ales fruntea şi toate vinele ei zvîcneau împreună sub piele. Din cauza acestei arsuri pe care n-o mai puteam suporta, am făcut o mişcare înainte. Ştiam că e stupid, că nu voi scăpa de soare deplasîndu-mă cu un pas. Dar am făcut un pas, un singur pas înainte. Şi, de astă dată, fără să se ridice, arabul a scos cuţitul pe care mi l-a arătat în soare. Lumina a ţîşnit din oţel ca o lamă lungă, strălucitoare, care mă lovea în frunte. În aceeaşi clipă, su­doarea adunată în sprîncene a curs dintr-o dată pe pleoape şi le-a acoperit cu un val călduţ şi gros. Ochii îmi erau orbiţi îndărătul acestei perdele de lacrimi şi sare. Nu mai simţeam decît chimvalele soarelui pe frunte şi, indistinct, păiosul strălucitor tîşnit din cuţitul aflat în continuare în faţa mea. Această sabie fierbinte îmi ardea genele si-mi scormonea ochii îndureraţi. Atunci s-a clătinat totul. Marea a exalat o suflare densă şi fierbinte. Mi s-a părut că cerul se deschide pe toată întinderea lui ca să slobozească o ploaie de foc. Toată fiinţa mi s-a încordat si mi s-a crispat mîna pe revolver. Trăgaciul a cedat, am atins pîntecele lustruit al patului armei şi aici, în zgomotul deopotrivă sec şi asurzitor, a început totul. M-am scuturat de sudoare şi de soare. Am înţeles că sfărîmasem echilibrul zilei, liniştea excepţională a unei plaje pe care fusesem fericit. Atunci, am tras încă patru focuri asupra unui trup inert în care gloanţele pătrundeau fără să se vadă. Şi era ca şi cum aş fi bătut patru bătăi scurte, în poarta neno­rocirii.

(va urma)