Sfirsitul unei domnii singeroase (20)

Horia Sima

PARTEA A TREIA - DE LA MOARTE LA VIATA

O noapte la Clopodia
Era în seara de Duminica, 19 Mai 1940, când mergeam cu picioarele zdrobite prin noroiul satului Clopodia, escortat de jandarmi, spre destinatie necunoscuta. La un moment dat sunt scos din mijlocul drumului si îmbrâncit pe o scara îngusta.
Aud ca se deschide o usa si apoi simt o podea de scândura sub picioare. Prin finele gaurele ale sacului disting lumina. Ma gândeam ca trebuie sa fie sau postul de jandarmi sau primaria.
Simt apoi cum niste mâini noduroase ma pipaie pe la gât. Imi închipuiam ca vor sa ma strânga de gât sau sa-mi traga un glonte în ceafa.
Instinctiv fac o miscare brusca si îmi schimb pozitia. Mâinile aluneca de pe gât. In clipa urmatoare un pumn groaznic se pravaleste în directia ficatului. Probabil era o lovitura învatata în scolile de jandarmi,servind ca sa reduca la ne- putinta pe arestati. Curios ca nu am simtit durere si nici nu am ametit. Dar m-am linistit. Din nou niste mâini ma pipaie la gât. Cautau nodul de la sforicica si eu le încurcasem treaba. Imi ridica sacul si vad ca ma aflu într-o odaie mai spati- oasa, care parea a fi o cancelarie. Ma uit cu neliniste împrejur.Acum ce va urma? Vad fata severa a sefului de post si mutrele inexpresive ale celor doi jandarmi în termen. Mai în fund, îndaratul unei mese, mai descopar alte doua persoane: un barbat îmbracat în haine domnesti si altul, în haine taranesti. Trebuie sa fie auto ritatile locului. Mi se scoate lantul de la picioare, dar ramân cu mâinile legate la spate.
Seful de post se rasteste la mine:
– Ei, acuma sa spui cine esti!
– Pai nu v-am spus? Sunt Constantin Popescu din Slatina. Nu vedeti ca sunt îmbracat taraneste?
Numele ce-l rostisem la întâmplare când fusesem prins, devenise acum o piesa de salvare. Ma agatam de el cu disperare. Imi ziceam ca trebuie sa câstig timp. Cum? Prelungind cât mai mult aceasta stare de incertitudine. Evenimentele se precipitau si nu se stie ce poate interveni mâine. Sigur ca pâna la urma ma vor descoperi, dupa ce vor întreprinde cercetari la Slatina. Dar asta înseamna doua-trei zile în plus de viata. Daca afla cine sunt, risc sa fiu împuscat aici si justifica-rea nu lipseste: am fost împuscat la trecerea frontierei. Nimic mai natural, mai ales dupa focurile de arma de la Latunas. Daca mai exista vreo salvare, apoi toc- mai în prelungirea agoniei.
– Uite, eu nu sunt chiar asa de rau, cum îti închipui. Stiu ca esti Horia Sima, dar trebuie sa declari. Nu-ti doresc sa ajungi pe mâinile d-lui notar Gritta. El nu stie de gluma. Te ia si te izbeste de toti peretii.
Imi arata pe omul în civil de pe scaun. Intr-adevar era o matahala de om, gros si sângeros ca un macelar. Dupa acest nume Gritta putea sa fie frate cu chestorul Gritta de la Timisoara, faimos prigonitor de legionari, amestecat în schingiuiri si crime.
Eu îi dau înainte cu ce stiam, fara sa tin seama de amenintare:
– Nu v-am spus ca ma cheama Constantin Popescu? Daca nu credeti, cercetati!
N-am mai scos o vorba.
Il vad atunci pe Gritta ca se ridica de pe scaun, se apropie de mine si ma prinde cu amândoua mâinile de par. Apoi ma târaste la perete si ma izbeste cu capul de câteva ori, cu toata puterea. Doamne câte mai poate suporta omul! Loviturile au fost teribile. O usoara ameteala si apoi mi-am revenit. Când Gritta si-a scos mâi- nile din par, îi atârnau suvite printre degete.
Ancheta lua o întorsatura grava. Iar ma gaseam în alternativa sa pier sau sa-mi declar identitatea,ca atunci când am coborât în salasul de tigani.Nu simti- sem durerea si tocmai asta ma nelinistea.Incasam lovituri ca o naluca. Ca si cum nu eram eu.Ce se întâmpla cu mine?Nu mai reactioneaza organismul?In schimb inima iar se pusese în mars, izbind în piept ca o locomotiva. Avea întreruperi frecvente si iar pornea în galop ca o nebuna. Daca ma mai lovesc, pot sa am un colaps.
Intre timp mi-au venit într-ajutor.
– Haide, nu mai tagadui ca Petrascu a fost prins. Si apoi hainele lasate la Latunas v-au tradat.
O mare bucurie pe mine ca Petrascu nu e mort, asa cum ma chinuiau vedeniile în padure.
– Bine, daca e asa, eu sunt.
– Esti Horia Sima?
– Sunt Horia Sima.
– Pentru ca ai declarat, continua seful de post, trebuie sa îti spun ca si eu sunt din Fagaras, ca D-ta. Ma cheama Serban si sunt din comuna Vistea. Ce te-a apu- cat, om cu carte, sa semeni teroarea în tara? Dar acuma nu mai scapi! Si si-a în- fipt înca odata ochii plini de ura în jalnica faptura din fata lui. S-a dus apoi la telefon sa-si anunte superiorii de captura.
Intre timp Gritta s-a dezlantuit împotriva mea:
– Ticalosilor, tradatorilor, ce vreti sa aduceti pe Nemti sa ne cotropeasca tara si sa ne ia Ardealul? Ai venit ca sa pregatesti calea lui Hitler? Dar acuma ti s-a înfundat si nici Hitler nu te mai scapa.
– Domnule notar, i-am spus eu linistit, nu am venit ca sa pregatesc calea lui Hitler sau intrarea Ungurilor în Ardeal. Dimpotriva, am venit ca sa împiedic sfâ sierea fruntariilor. Nu sunt trimis de Hitler, dar ar fi bine sa nu luati chestiunea cu Hitler usor, în interesul tarii. O sa vedeti ca frontul francez se va prabusi. Vrând-nevrând Regele va trebui sa trateze cu Hitler, caci va deveni stapânul Europei.
– Nu v-am spus eu ca e trimisul lui Hitler. Nu vedeti cum vorbeste? Auzi sa-i bata pe Frantuji!
Se scoala de pe scaun congestionat si facu un gest ca sa se repeada din nou la mine, dar în acel moment reveni seful de post dupa convorbirea telefonica ce-o avusese. Mi-a spus ca noaptea aceasta voi dormi la post, pe podelele pe care ma aflu, iar mâine dimineata voi fi transportat la Timisoara.
Mi-a aruncat o patura jos. Dar înainte de a ma trânti pe podele, mi-a desfacut mâinile si m-a întrebat daca vreau sa manânc ceva. Am cerut o cana cu lapte. S-a dus în odaia vecina, unde era locuinta lui. Peste câteva minute apare în usa o românca înalta, frumoasa si curata. Dupa ea doi copilasi. In mâna tinea o cana cu lapte, pe care mi-o întinde cu mila. Am sorbit-o cu nesat si i-am dat-o înapoi. Ce contrast între aceasta fiinta si bruta de jandarm, sotul ei!
Nu m-au dezlegat peste noapte, cum îmi închipuiam. Dupa ce m-am asezat pe patura, fara nimic sub cap, mi-au pus lanturi la mâini si picioare. Doi jandar- mi, cu pustile încarcate, m-au pazit toata noaptea.
Am dormit îndata, frânt de oboseala. Spre ziua am avut un vis frumos. Se facea ca eram la Berlin cu camarazii mei, la o masa si beam bere. Eram bine dis- pusi si încrezatori în steaua noastra. Deodata simt o mâna grea pe umar care ma zgâltâie. Deschid ochii si nu-mi venea sa cred ca ma gasesc în acea încapere tris- ta, înconjurat de fiinte necunoscute. Eram sigur ca sunt victima unui cosmar. Ma scutur cu putere, asa cum faci când esti pe jumatate trezit si vrei sa alungi fioroasele imagini. Un zuruit sinistru de lanturi si durerile ce le-am simtit când am vrut sa ma eliberez de ele m-au convins ca nu visez.

La Legiunea de Jandarmi din Timisoara
Era zi de Luni si trebuie sa fi fost pe la 7 dimineata, când m-am sculat de pe po- dele ajutat de soldati, cu catusele la mâini si la picioare. Somnul profund ma întremase într-o oarecare masura. Nu mi s-a dat nimic de dimineata, o bucata de pâine sau putina apa sa-mi trec peste ochi. N-a mai aparut nici cana cu lapte, îmbiata de o mâna alba de femeie, cu privirea miloasa.
Infatisarea mea trebuie sa fi fost ca a unui om salbatic. De sus si pâna jos eram murdar de noroi,cu parul vâlvoi si pe alocuri însângerat, cu un ochi tume- fiat si cu nenumarate zgârieturi pe mâini.
Ma tin în halul asta – ma gândeam – pentru a dovedi superiorilor si, prin aspectul meu fioros, cât de periculos sunt si ce captura importanta au facut.
Notarul Gritta si primarul nu mai aparusera. In schimb odaia s-a umplut de alte figuri. Sosise de dimineata seful de post din Latunas, acela care ne atacase în grajd si ne scapasera printre degete, apoi seful de sectie, de care depindea amân- doua posturile.
– ’sta nu stie sa traga! E un prost, îmi zice seful de sectie, aratând spre seful de post din Latunas. Daca as fi fost eu acolo, cum v-as mai fi luat!
– Stai sa vezi, don major. Noi am crezut ca sunt legionarii urmariti, când colo au iesit din grajd niste tarani. Am tras noi, dar nu asa chiar cu nadejde, de teama sa nu omorâm oameni nevinovati. Puteau fi niste contrabandisti. Asta ne-a încur- cat, îmbracamintea lor.
Apoi întorcându-se spre mine, îmi spune:
– Sa nu crezi ca nu ti-am gasit urma. Te-am vazut din departare când ai dispa - rut în padure.
– Si de ce nu ai intrat?
– Se înnoptase si m-a fost teama. Ma gândeam ca porti pistol. Dar am alarmat toate posturile si nu mai puteai scapa.
Din acest schimb de cuvinte am dedus doua lucruri: ca salvele de la Latunas fusese trase în plin; si ca întoarcerea mea la Latunas si drumul meu peste câmp fusesera semnalate jandarmilor. Fara îndoiala, a pornit vorba de la taranul din marginea satului si ciobanasul n-a tacut nici el. Numai de la ei s-a putut afla ca m-am îndreptat spre pâlcul de padure, încotro a venit apoi calare seful de post.
– Cum ai putut trece santul ala? Doamne fereste! Eu eram sigur ca îti frângi gâtul, adauga seful din Latunas cu uimire.
– Nici eu nu stiu.
Serban triumfa. Parca-i pleznea tunica pe el de mândrie. Se citea pe fata lui con- stiinta marii ispravi savârsite. Ceea nu izbutise sa faca întreg aparatul Statului, realizase el, un obscur sef de post dintr-un sat obscur. Viata lui va lua un alt curs.
Din frânturi de vorba, am înteles ca asteptau sosirea unui ofiter de jandarmi, dintr-un moment într-altul.
Aud un uruit de masina afara, înotând cu greu prin noroiul drumului. Usa deschide si ramân încremenit. Cine intrase? O buna cunostinta de-a mea din Lugoj, capitanul de jandarmi Popescu, ajutorul Sefului Legiunii de Jandarmi din judetul Severin, maiorul Cartianu. Cu ei ajunsesem în 1937, înainte de alegeri, la o întelegere. Ei nu mai reactionau la propaganda si activitatile noastre. Puteam sa strabat tot judetul, fara sa fiu suparat de jandarmi. Ne-am privit o clipa, dar nici unul nici altul nu am scos un cuvânt. El era în exercitiul functiunii, iar eu nu mai aveam nici un interes sa-l descopar.Am dedus din prezenta lui la Clopo- dia ca fusese mutat din judetul Severin în judetul Caras. Primise ordin sa ma transporte la Timisoara. Am coborât imediat în strada si am urcat în masina. Eu în spate, flancat de seful de sectie si nelipsitul meu cerber, Serban. In fata soferul si Capitanul Popescu. Seful de post din Latunas a fost concediat, ca nedemn sa figureze în escorta.
Nu s-a vorbit nimic pe tot parcursul. Din când în când doar câte o indicatie data de capitan soferului. Calatoria trebuie sa fi durat vreo trei ore. Nu-mi aduc aminte de nimic, nici de ruta nici de peisaj nici de localitati si nici de oameni. Eram prea absorbit în mine însumi. Ce ma asteapta la Timisoara? Voi apuca oare pe mâinile lui Gritta, chestorul politiei, sau voi fi transportat fara oprire la Bucuresti? Unde încep bataile, schingiuirile, la capatul carora ma asteapta moartea.
Trebuie sa fi produs o impresie penibila Capitanului Popescu. Nici nu-si arunca ochii spre mine. Privea numai îngândurat înainte.
M-am trezit din meditatiile mele când am intrat în mahalalele Timisoarei. Nu stiu pe ce strazi am apucat si cum am intrat într-o cladire ce parea a fi o ca - zarma. Sunt scos din masina si sunt dus într-o sala mare, plina cu paturi. Era dormitorul jandarmilor în termen. Era pe la orele 11 si fiecare jandarm deretica în jurul patului sau. Unul îsi cosea nasturii, altul se barbierea, altul îsi potrivea uniforma.
Dupa ce se face predarea arestatului, vine la mine un maior de jandarmi, un om mai în vârsta, cu înfatisarea blânda, care, vazându-ma în halul în care eram, ma întreaba daca nu vreau sa ma spal si sa-mi schimb hainele. Am facut ochii mari:
– Ce haine, domnule maior?
– Ei, hainele D-tale, pe care le-ai lasat la Latunas.
La un semn al maiorului, Serban scoate dintr-o traista hainele ce le-am cumparat la Berlin în ajunul plecarii si care îmi aminteau melancolic pe omul liber de acum doua saptamâni. Scapate de Petrascu în fundul santului de la Latunas, acuma reveneau la mine pentru a îmbraca trupul unui detinut pe care îl astepta cea mai cumplita soarta.
Mi s-a adus un ciubaras cu apa calda si am început sa ma spal. M-am spalat mai întâi pe fata si piept si apoi, în aceeasi apa, mi-am vârât si picioarele hodo - rogite. Soldatii se uitau cu mila la mine. Cine stie câti dintre ei nu erau legionari! N-am observat la nici unul dintre jandarmii în termen vreo sclipire de ura. Mi-am îmbracat apoi camasa, cravata si hainele. Singure ghete, înrosite de apa, erau într-o stare jalnica si nu se potriveau cu eleganta costumului.
Apoi m-au hranit din mâncarea soldatilor de la cazan, într-o gamela. Era gustoasa si abundenta. In special pâinea neagra a soldatului mi-a cazut ca o bine cuvântare.
Dupa aceste acte banale, caci omul le repeta în fiecare zi, dar care pentru mine aveau o valoare enorma în împrejurarile acelea de slabiciune, oboseala si murdarie, parea ca eram un alt om, parea ca renascusem. Reluasem aspectul unei persoane decente. In special hainele îmi ridica categoria, chiar daca eram în lanturi.
Surprizele nu se terminasera. Ma asezasem pe marginea unui pat, când îl vad pe maior ca vine la mine si ma întreaba pe un ton blând daca m-am saturat si nu mai doresc ceva sa manânc. M-am uitat la el cu un aer neghiob. De când un detinut si un detinut de talia mea, care a tinut în sah întreg aparatul de Stat, îsi poate exprima astfel de dorinte? Ce e arestul, hotel? Credeam ca îsi bate joc de mine si atunci i-am raspuns si eu cu aceeasi moneda:
– Domnule maior, daca îmi puneti o astfel de întrebare, îmi îngaduiti sa ras - pund si eu. As vrea sa manânc niste prajituri. Stiti, în Germania, toate sunt pe cartela. Spre mirarea mea, vad ca ma cheama un soldat, scoate niste bani din bu- zunar si îi da sa cumpere niste prajituri. Când se întoarce soldatul si mi le întin- de, vad ca nu e una, doua, ci ... un carton de prajituri.
– Toate sunt pentru mine, domnule maior?
– Toate.
M-am asezat pe marginea patului cu o oarecare îndoiala daca ma pot atinge de ele.Organismul era atât de sleit, atât de lipsit, în primul rând de energie, încât le-as fi mâncat pe toate daca nu mi-ar fi fost rusine de soldatii din sala, care se uitau cu jind la ele. Ei, saracii, cine stie când aveau bani sa-si cumpere o prajitu- ra! Am pastrat o parte si le-am înapoiat.
– Ei nu, pastreaza-le, îmi zise maiorul.
Le-am învelit în hârtie si le-am bagat în buzunar.
Am fost lasat apoi sa ma odihnesc. Cum era si firesc, m-am dedat la fel de fel de speculatii în legatura cu cartonul de prajituri, care luase pentru mine pro- portii gigantice. Oare ce se ascunde îndaratul lui? E un simplu gest umanitar sau are o semnificatie politica? E o schimbare de tratament? E vreun ordin venit de la Bucuresti? Poate direct de la Ghelmegeanu, Ministrul de Interne? Cel mai de- rutat era însa zbirul meu Serban, care nu stia ce sa mai creada. Se simtea perso - nal ofensat de atentia ce mi se acorda.

Transportat la Bucuresti
Pe la orele 1, vine din nou maiorul de jandarmi si ma anunta ca a primit ordin sa fiu transportat la Bucuresti cu proximul tren, care este cel care pleaca de la Timisoara imediat dupa masa. Cunosteam acest tren, caci îl foloseam ori de câte ori mergeam în Capitala. Avea avantajul ca sosea la Bucuresti la orele sase dimi- neata, încât cetateanul avea la dispozitie o zi întreaga ca sa-si rezolve chestiunile.

Dar cu asta nu se terminase ce voia sa-mi spuna maiorul. M-a întrebat în continuare, si pe un ton politicos, cu cine as vrea sa stau de vorba, dintre autori- tati, la Bucuresti.
Intrebarea m-a dat peste cap mai rau decât cartonul cu prajituri. Sa stau de vorba? Ce înseamna aceasta? Eu sunt un detinut si nu pot sta de vorba decât cu acei care ma vor ancheta. Dar cum maiorul statea lânga mine asteptând un ras- puns, nu puteam refuza invitatia. Câteva secunde m-am gândit ce persoane sa indic.
Nu ma puteam coborî nici la un comisar de politie, dupa cum nu puteam sa rostesc numele vreunui ministru. Am evitat Prefectura de Politie, care nu avea atributii decât pentru raza Capitalei, si m-am oprit la cei doi sefi ai aparatului de teroare: Generalul Bengliu, seful Jandarmeriei, si Nicki Stefanescu, seful Sigurantei.
– Fiindca îmi puneti aceasta întrebare, în primul rând as vrea sa vad pe superio- rul D-voastra, Generalul Bengliu; în al doilea rând, pe Nicki Stefanescu, Direc - torul Sigurantei.
Apropiindu-se timpul de plecare, mi s-a facut toaleta de rigoare. Mi s-a pus catusele la mâini si la picioare, iar, ca masura suplimentara de siguranta, Serban mi-a fixat un lantusor de catuse, pe care-l tinea în mâna. Am parasit cu regret dormitorul jandarmilor, unde am întâlnit o atmosfera omeneasca, si cu inima strânsa m-am urcat în masina. Ne-am asezat exact în formatia precedenta: eu la mijloc, încadrat de seful de post si seful de sectie. In fata soferul si Capitanul Popescu. Am strabatut strazile Timisoarei pâna ce am ajuns la gara. Dar aici ne-am oprit în fata cladirii principale, ci a tras masina în afara ei, pe un loc viran. Am fost scos din masina si trecut peste liniile de garaj pâna la un vagon de clasa a III-a, ce astepta singuratic. Se vede ca fusese în mod special pregatit pentru transportul meu.
Cum lanturile de la picioare ma împiedicau sa ma urc în vagon, am fost luat de subtiori si târât înauntru.
Am fost asezat cam în mijlocul vagonului pe o banca pentru sase persoane. Eu sedeam la mijloc, flancat de nelipsitul meu cerber, Serban, si de seful lui de sectie. In fata mea, pe cealalta banca luase loc capitanul Popescu, însotit de doi plutonieri necunoscuti. Credeam ca aceasta e toata garda si voi ramâne singur cu ei. Nu întelegeam de ce n-au ales un compartiment de sase persoane si nu un vagon întreg de clasa a III-a, unde puteau calatori 70-80 de persoane. Nedumerirea mi s-a risipit când am vazut ca vagonul începe sa se populeze de grade superioare de jandarmi. Toti înarmati. Pâna la urma am numarat cel pu - tin 30 de plutonieri si plutonieri-majori, majoritatea oameni în vârsta. Se facuse o concentrare din întreg judetul Timis. Eram transportat la Bucuresti cu o paza exceptionala. Se temeau, probabil, ca trecând trenul prin judetul Severin, legionarii sa nu organizeze vreun atac, la oprirea într-o gara.
Jandarmii s-au risipit ocupând toata bancile, câte doi, câte trei. Nu vorbeau nimic, nu întrebau nimic. Se vede ca asa era consemnul. Ma priveau cu curiozi- tate, dar pastrau o mutenie desavârsita. In spate, în fata, în stânga, în dreapta, numai uniforme si arme lucioase. Firava speranta ce mi-o trezise cartonul cu prajituri si întrebarea maiorului, se spulberase. Numai era nimic de facut decât sa-mi împlinesc destinul. Tulburat pentru o clipa de manifestarile de la Timi - soara, am revenit la linistea omului care stie ca soarta îi este pecetluita.De moar- te eram sigur si ceea ce ma preocupa si speria era numai natura ei. Cum ma vor omorî? Ma vor ucide în batai? Ca Vucu, Nadoleanu, Iovu si altii, la Centrul jan- darmilor de la Baneasa, unde comandau fiorosii maiori Dinulescu si Macovea- nu, care au ucis si pe Capitan? Voi fi spânzurat în celula ca locotenentul Dumi - trescu, simulându-se o sinucidere? Voi fi sugrumat cu mâinile îndrum spre cre - matoriu, ca Gheorghe Clement sau Victor Dragomirescu? Când va sosi acest moment, le voi cere o singura favoare: sa fiu împuscat. E moartea cea mai usoa- ra. Aceasta tocmai în numele faimei ce mi-am câstigat-o în decursul acestor ani. Am fost un adversar temut si pot sa-mi împlineasca aceasta dorinta.
Dupa ce vagonul s-a umplut cu toti jandarmii destinati sa ma escorteze pâna la Bucuresti, a fost remorcat pâna la trenul Timisoara-Bucuresti, care astepta în statie, si agatat la sfârsitul lui. Lumea se urca în tren, pentru a porni spre diverse destinatii. La capetele vagonului, vegheau jandarmi care împiedicau oamenii sa intre în el. Acestia se uitau la geamuri cu mirare, unde nu se vedeau decât sepci militare si apoi se îndepartau repede.
In sfârsit trenul se pune în miscare. Ma pregatesc, cu emotie si strângere de inima, sa revad locurile pe care le cunosteam asa de bine de când am descins în Banat. Fusesem seful Regiunii a X-a si nevoile luptei si organizarii ma purtasera în lungul si latul celor trei judete. Marsuri, întruniri, consfatuiri. In special jude- tul Severin, a carui organizatie am creat-o de la alfa la omega, îmi era cunoscut ca în palma. Pot sa spun ca n-a fost sat,pe toata întinderea lui,de la Dunare pâna la Mures, pe care sa nu-l fi calcat.
Cu cât ma apropii de Lugoj, inima îmi batea mai tare. In acest oras am fost profesor de liceu între anii 1936-1938, transferat de la Caransebes. Locuiam într-o casa pe o strada paralela cu linia ferata. Toate trenurile care coborau spre Dunare treceau la câtiva metri de ferestrele casei noastre. Era o casa frumoasa, de curând construita, de un svab, Mollitor. Avea si o gradina mare. Ne simteam bine în ea. Toata ziua, soare si lumina. Când plecam spre Caransebes sau Bucu- resti, sotia mea era la fereastra si îmi facea semn cu mâna. Ea ma crede în Ger - mania. Ce va fi de ea când va afla ca sunt arestat?
Trenul intra în Lugoj. Oare stie cineva ca eu trec pe acolo? Nu cred, pentru ca e prea timpuriu ca sa fi aflat ceva. Vad pe jandarmi ca privesc cu atentie pe peron. Nu observa nici o aglomerare, nici o miscare suspecta si se linistesc. Trenul se pune din nou în miscare. Indata dupa bariera, începe strada pe care locuiam eu. Casele se însira ca niste margele, toate cu ferestrele spre calea ferata. Se apropie si casa mea.Sotia renuntase la ea si îsi mutase mobila la Brad, la fami- lia ei.
Pare locuita de cineva. Nu mai apare la fereastra sa-mi faca cu mâna. Daca m-ar vedea cum sunt si cu ce alai sunt dus la Bucuresti, ca unul din cei mai mari tâlhari, s-ar prabusi la pamânt. Bine ca nu stie nimic. La ora actuala mai nutres- te iluzia ca sunt la Berlin, înstrainat, dar în siguranta.
Imi fulgera prin minte fuga mea din aceasta casa, cu putin timp înainte de a fi ridicat si transportat cu acelasi tren în care ma aflam acum. Eram arestat de trei zile, cu agentul în casa.
Un jandarm pazea la poarta, interzicând sa patrunda cineva. Era înainte de Pasti, când cu marile arestari din Aprilie 1938. Pe la orele doua, vine comisarul Firica, seful Sigurantei locale, si ma anunta ca voi pleca cu trenul de dupa masa la Bucuresti si sa-mi fac bagajul, luându-mi toate cele trebuincioase. A accentuat "toate cele trebuincioase", voind sa-mi indice ca e vorba de o detentiune mai lunga. Cu el a plecat si agentul, pentru a-si lua si el anumite lucruri, fiind desti- nat sa ma însoteasca. Nu ma gândisem pâna atunci la nici o evadare, caci avuse-sem prilejul în noptile precedente. O noua Jilava, ma gândeam, sau poate mai rau. Si pentru nimic. Nu înfrânsesem nici o lege. In 1933-1934 fusesera legionari care nu se predasera politiei, ramânând ascunsi pâna la terminarea procesului cel mare si nu li întâmplase nimic. Atunci era mult mai grav, cai fusese împus - cat Duca si puteau sa cada banuielile asupra celor ce fugeau. Dar acuma, nu e aceeasi situatie. Nu se întâmplase nici cel mai mic incident. De ce aceste arestari în masa de capetenii legionare si unde se va ajunge?
M-am hotarât sa dispar. Cum în casa nu era decât sotia mea, i-am soptit sa plece în oras, spunând jandarmului ca vrea sa-mi cumpere ceva de mâncare. Când se va întoarce, nu ma va mai gasi. Sovaind si plângând, a plecat. Cum s-a îndepartat, am iesit pe geam si am vorbit cu jandarmul prietenos câteva minute, ca sa-i dau certitudinea ca sunt în casa. In momentul urmator, mi-am luat man- taua pe mine si o basca pe cap, si am iesit prin bucatarie în gradina din spate.
Intr-un minut am strabatut gradina si am sarit gardul în gradina vecinului. Am fugit si prin aceasta gradina si am trecut gardul în a doua. Nu m-am oprit nici aici, ci am trecut în a treia. Din aceasta ultima gradina, am luat-o pe alee pâna la poarta, care din norocire era deschisa. M-am strecurat încetisor în strada si am luat-o în directia opusa jandarmului de la poarta mea, ca un cetatean care iese dupa masa din casa lui. Eram cam la o suta de metri de jandarm. Am pornit cu pas linistit. Asteptam dintr-un moment într-altul un strigat, o somatie. Nimic. Ajungând la capatul strazii, am cârnit-o la stânga spre oras. Pe aceasta ulita am iutit pasul aproape fugind. Nu stiam unde ma duc. Am luat-o spre centrul ora- sului. La o cotitura vad pe capitanul de jandarmi Popescu. Nu-l mai pot evita. Am grabit pasul si l-am încrucisat în dreptul unui copac mare, dupa ce mi-am înfundat bine basca pe urechi. Nu ma vazuse.Ajung în dreptul Episcopiei greco-catolice. Aici era secretar preotul Vostinaru, care nu era legionar, dar bun prie- ten cu parintele Puscas, seful plasei Buzias, din judetul Timis, care locuia în co - muna Ohaba. Am intrat la Episcopie, am vorbit cu parintele Vostinaru, i-am spus ca sunt urmarit si m-a gazduit doua nopti pâna ce am putut pleca din Lu - goj spre Timisoara si de aici spre Bucuresti. O alta viata începea. De atunci am fost permanent urmarit si Dumnezeu m-a ferit din nenumarate primejdii. Pâna acum, când toate sfortarile mele de a scapa, începând de la Ofcea, au fost zadar- nice. Voia Domnului! Acum sunt în lanturi, trecând cu trenul prin mândrul judet Severin, pazit de o puternica escorta.
Rând pe rând defileaza toate garile dintre Lugoj si Caransebes. De toate ma leaga amintirile luptei si atâtia camarazi care ma însoteau în marsurile mele, Duminica de Duminica. Dincolo de gari, apar sate cunoscute si dincolo de ele, alte care nu se vad, dar le localizez undeva în departari. Am fost primit si ospa - tat în atâtea case taranesti si pe atâti oameni i-am trezit din nestiinta lor, aliniin- du-se în oastea Capitanului.
Trenul se opreste la Caransebes. Alte amintiri îmi navalesc în suflet. La Caransebes am descins ca tânar profesor în toamna anului 1932 si aici am înce- put organizarea Garzii de Fier. Nici tipenie de legionar. Cine stie daca existau pe undeva elemente razlete. Se confunda Legiunea cu cuzismul, vagi reminiscente din alegerile din 1926, când Liga Apararii luase în judetul Caras un numar im - presionant de voturi.Am început sa destelenes terenul cu câteva calfe de cizmari si câtiva bacalaureati, care din lipsa de mijloace, nu mai puteau continua studiile la Universitate. In patru ani, judetul Severin unul din cele mai puternice din ta- ra,iar Regiunea a X-a,Banat, a fost clasificata întâia pe tara, în alegerile din 1937.
Din nou jandarmii privesc îngrijorati spre peron, daca nu se zareste vreo concentrare de oameni. Nu e nimic. Calatori obisnuiti. Trenul intra în munti, coborând spre Dunare. Alte gari, alte amintiri. Plasa Teregova si plasa Mehadia erau fiefurile noastre legionare. In toate comunele aveam garnizoane puternice.
O taranime mândra si înstarita. Oamenii liberi care nu se temeau de stapânire. In alte parti, taranii erau saraci si asupriti. Faceam marsuri prin aceste parti, în anul 1937, de câte 200-300 de oameni. Jandarmii priveau neputinciosi la aceasta desfasurare de forte.
Ajungem la Baile Herculane. Aici am înfiintat o tabara de munca, pornind de la nimic si închizându-o, în toamna anului 1936, cu un plus de 6.000 de lei. Veneau darurile din toate partile. Fusese în inspectie si Generalul Cantacuzino. Capeteniile legionare veneau bucuros în Banat, pentru ca gaseau o înalta consti- inta legionara si o populatie extraordinar de primitoare. Profesorul Codreanu, Banica Dobre, Mota, Nae Ionescu, Radu Gyr, Vasile Marin, Ion Banea, erau oaspetii predilecti ai Regiunii.
Trenul intra în Orsova. Jandarmii respira linistiti. Nu se întâmplase nici cel mai mic incident pe lungul parcurs de la Timisoara pâna aici. De acum nu mai au grija. Serban scoate o desaga îsi începe sa împarta mâncare celor de pe banca, începând cu Capitanul Popescu. E ora mesei. Ceilalti jandarmi fac la fel. Capitanul Popescu îi face semn lui Serban sa-mi scoata catusele de la Mâini. Mi se da si mie de mâncare. Pâine buna, ceva salam si brânza. Mestec încetisor hra- na, dar cu gândul departe, la ceea ce ma astepta la Bucuresti. Dupa ce am termi- nat, nici o secunda nu-mi lasa Serban mâinile libere. Din nou îmi fixeaza catu - sele, cu lantisorul de siguranta.
Se înnoptase. Profitând de plecarea cerberului meu din vagon, pentru nevoi particulare, îl întreb pe Capitanul Popescu cum merge frontul francez.

– Prost, îmi raspunde.
– Prost pentru cine?
– Prost pentru Francezi.
Aceasta a fost unica discutie ce-am avut-o cu el, în aceasta lunga si obositoare calatorie.
Am început sa rumeg informatia. Prost pentru Francezi. Asta înseamna ca la Palat trebuie sa fie panica. România ramânea prinsa între Rusia si Germania. Ce va face Regele? O noua lucire de speranta. Nu cumva pentru asta am fost în- trebat cu cine vreau sa vorbesc când ajung la Bucuresti?
Privind la fetele jandarmilor, în frunte cu Capitanul Popescu, nu citeam în ochii lor satisfactie pentru prinderea mea. Afara de Serban, care ma privea cu aceeasi ura înflacarata si era mândru de captura lui. In gândul lui de pe acuma gusta rasplata ce o va primi de la Generalul Bengliu.
Intr-un târziu am adormit, cazând cu capul când pe un jandarm când pe celalalt. Au început sa se auda sforaituri în vagon.
Oboseala biruia rând pe rând oamenii, mai ales ca trasesera si niste dusti cu vin. Asa am dus-o toata noaptea, între un somn greu, cosmaruri, alunecând într-o parte si în alta si ghionturi din partea vecinilor, când îi incomodam prea mult.
De pe la Pitesti, somnul m i-a disparut. Am început sa ma gândesc ce voi decla- ra la interogatoriu. Trebuia sa spun ceva. Trebuie sa starui în lucrurile cunoscu- te de ei, pentru a le abate atentia de la chestiuni ce nu voiam sa se stie. Cum ma- joritatea chestiunilor petrecute în anii 1938-1939 fusesera descoperite, nu avea nici un sens sa le ascund.
Dar daca ma întreaba pentru ce am venit în tara? Mi-am adus aminte ce facuse Capitanul în 1932, când cu complotul studentesc. Trebuie sa aplic aceeasi strategie. A spune fara nici o rezerva scopul pentru care am voit sa intram clan - destin în tara. Trebuie spus tot: pregatirea noastra de la Berlin, întâmplarile din Iugoslavia, cum am cazut, cine a participat la expeditie. Trebuie sa accentuez motivele politice ale venirii noastre.
Mai ales ca ele primesc o noua si puternica ilustrare cu evenimentele de pe front. Trebuie spus clar ca tot zbuciumul nostru în fata înrautatirii situatiei ex - terne a României, care va duce la dezmembrarea ei daca se va continua aceeasi politica. Nu trebuie încercata nici o miscare a presupusei noastre culpabilitati.
Orice manifestare de slabiciune din partea mea ar nimici si cele mai îndepartate si imposibile speranta a unei salvari in extremis.
Imi facusem planul de batalie cu viitori mei anchetatori. Oboseala m-a biruit din nou. când m-am trezit, eram pe la Titu. N-am mai închis ochii. De acum ma apropii de ultima postfata a vietii mele. Din mâinile lor nu mai scap. Trebuie sa fie emotie la Bucuresti, începând de la Rege. Ofiterii de jandarmi si comisarii de politie trebuie sa fie exasperati de când ma tot cauta. Le-am scapat de atâtea ori din mâini, încât mi se crease legenda ca ma strecor cu cea mai mare usurinta din cele mai grele capcane. Ii vad pe toti cu fetele crispate, gata sa se arunce pe mine si sa ma sfâsie.

In fata Generalului Bengliu
In dimineata de marti, 21 Mai, trenul accelerat de Timisoara intra în Gara de Nord. Vagonul în care ma aflam eu ramasese tot la capatul trenului. Se luminase de ziua. Dupa ce trenul s-a golit de calatori, am fost scos din vagon, trecut peste mai multe linii si îndreptat spre un brek, care astepta sa ma ia în primire, unde- va în afara de gara. în fata masinii era un maior de jandarmi si un sofer militar. Am fost asezat pe o banca, în mijlocul vehiculului, având, ca de obicei, la dreap- ta mea si la stânga mea, pe Serban si seful de sectie.Capitanul Popescu, cu maio- rul de jandarmi, luasera loc înainte, lânga sofer. Celelalte locuri fusesera ocupate de o parte din jandarmii care ma însotisera. Ceilalti au fost concediati. Cum cu- nosteam Capitala, mi-am dat seama imediat ca ne îndreptam spre Inspectoratul General de Jandarmi, de pe soseaua Bonaparte. Cunosteam bine si cladirea Inspectoratului, caci o examinasem de mai multe ori în cursul prigoanei din 1938-1939, fiind unul din obiectivele prevazute sa fie incendiate cu aruncatoa - rele de flacari, în cadrul planului general de actiune contra regimului carlist, din Februarie 1939.
Poarta de la Inspectorat se deschide si oprim în fata intrarii principale. Coborâm din masina si dupa ce urcam câteva trepte, suntem introdusi într-un hol. Apare un ofiter superior de jandarmi. Este Colonelul Cires. Da ordin sa mi se ridice catusele. Serban executa ordinul, dar le tine înmâna, în speranta ca mi le va pune din nou. Nu va mai avea prilejul, caci de acum înainte voi trece pe alte mâini.
– Ei, sefule, îmi zice Colonelul Cires pe un ton sarcastic. Ai multe pacate! Acum trebuie sa le spovedesti.
N-am raspuns nimic.
Asa cum ma înfatisam atunci în fata ofiterilor de la Inspectoratul de Jandarmi, nu eram o figura prea recomandabila. Un ochi era învinetit de pumnul jandar - mului, încât de abia se mai distingea. Pe obraz aveam fel de fel de desene de zgâ- rieturi, iar mâinile erau o feerie de împunsaturi, lovituri si rani. Calcâiele îmi erau umflate, încât fiecare pas ce-l faceam ma strapungea pâna la creier. Nu pu- team umbla decât foarte încet, calcând ca pe oua. Singurul lucru bun ce-l aveam si care îmi dregea putin aspectul mizerabil erau hainele de la Berlin, noi-noute. m-a izbit faptul ca nu fusesem luat în primire de Colonelul Gherovici, care fuse- se mâna dreapta a lui Bengliu în perioada asasinarii Capitanului si apoi a masa- crelor din Septembrie. Probabil fusese schimbat pentru a-l elimina din contactul cu legionarii.
N-am stat decât câteva minute în hol si am fost introdus fara întârziere în biroul Generalului Bengliu, cu toata suita jandarmilor, în frunte cu Colonelul Cires.
In mijlocul camerei astepta în picioare un barbat brunet, de trasaturi regulate si cu tâmplele argintii. In uniforma, generalul Bengliu avea o tinuta impunatoa- re. Tot grupul astepta în pozitie de drepti lânga usa. Generalul Bengliu veni spre noi, da mâna cu toti cei sositi de la Timisoara si felicita pe Serban, pentru brili - anta lui operatie. Apoi a facut semn tuturor sa se retraga. Am ramas cu genera - lul Bengliu fata în fata. Amândoi în picioare. Eu cu spatele spre usa, iar el cu spatele spre vastul birou, încarcat de mobila masiva si cu doua ferestre mari spre strada.
M-a examinat putin si n-a putut sa-si opreasca un semn de mirare.
– D-ta esti teroristul pe care îl cautam de doi ani? D-ta cu acesti ochi albastri? D-ta esti facut sa fii filosof si nu revolutionar. Cum ai ajuns sa savârsesti aseme- nea fapte?
– D-le General, pai si asta sunt. Am fost profesor de filosofie la liceul din Lugoj. Desi nu am nici o înclinare spre violenta, este ca regimul m-a adus în aceasta stare. D-voastra sunteti de vina.
Il vad pe General ca ia o înfatisare blânda.
– D-le Sima, D-ta sa nu crezi ca mie nu îmi pare rau de cele întâmplate. Dar am avut ordin. Eu sunt ostas. Dar cât am putut, am ajutat pe legionari. Uite, eu l-am scapat pe Radu Budisteanu si pe altii din provincie. Aici, la mine, la Inspectorat, au venit delegatii legionari din lagare, în Martie din acest an. Aici i-am gazduit si le-am oferit toate posibilitatile sa ia contact cu legionarii liberi si cu autorita - tile. Am contribuit cu tot ce am putut pentru eliberarea lor din lagare.
Simtind din declaratia lui – probabil pentru asta voia sa stea de vorba cu mine – o nuanta de sovaire si o încercare de a se justifica, gândindu-ma în alta parte si la faptul ca a primit, probabil, cu satisfactie vestea de la Timisoara ca as dori sa-i vorbesc, am introdus în discutie un element susceptibil sa-i exploreze atât adeva ratele sentimente cât si posibilitatile lui de interventie în cadrul masinariei dic - tatoriale carliste:
– Domnule General, daca asa stau lucrurile, daca D-voastra ati fost unul dintre factorii destinderii si ati contribuit în mod puternic la realizarea ei, atunci pot sa contez si eu pe bunavointa D-voastra.
Il vad pe General ca se face mic de tot, se retrage câtiva pasi si pe un ton temator îmi spune:
– D-le Sima, eu nu pot sa fac nimic. Eu sunt ostas. Eu stau la ordine si primesc ordine. Dar, uite, în câteva minute, vine la Inspectorat D-l Ministru de Interne, Ghelmegeanu. Vei sta de vorba cu el. Numai el poate sa decida de soarta D-tale.
Am înteles ca Generalul Bengliu nu este o piesa esentiala în functionarea sistemului carlist, ca, exact asa cum spunea el, e o bruta executanta si nimic mai mult. Singurul lucru ce-l interesa era sa-si pastreze postul.
Bengliu nu m-a întrebat nimic pentru ce am venit în tara. Asta e tot ce-am vorbit cu el. Prima ancheta o voi suferi asadar direct din partea Ministrului de Interne. In urmatoarele 48 de ore, se va hotarî soarta mea. Mi se va face proces sau mi se va aplica solutia politieneasca?

(va urma)