America (8)

Franz Kafka

Scoală, scoală ! strigă Robinson

— Scoală, scoală ! strigă Robinson şi Karl deschise ochii; era dimineaţă. Draperia de la uşă încă nu fusese dată la o parte, însă după dîrele de lumină care se strecurau pe la margini îţi dădeai seama că nu-i departe ora prînzului. Ro­binson alerga grăbit încoace şi încolo, arunca priviri îngrijo­rate în jur, căra ba un prosop, ba o căldare cu apă, ba lucruri de lenjerie sau îmbrăcăminte şi, ori de cîte ori trecea pe lîngă Karl, îl îndemna prin fel de fel de semne să se scoale o dată, agitînd întruna lucrul pe care îl avea în mînă; îi da a înţelege că, de astă dată, trudeşte pentru ultima oară în locul lui Karl, care n-avea cum să ştie din prima zi toate amănun­tele serviciul lui.
Karl înţelese repede pe cine anume servea Robinson. într-un spaţiu despărţit de restul odăii prin două dulapuri, se desfăşura un spălat în toată regula. Pe deasupra dulapului se , zărea capul Bruneldei, gîtul şi ceafa dezgolite ale acesteia — părul şi-l coborîse în faţă, răsfirat. Din cînd în cînd se zărea mîna lui Delamarche care se ridica ritmic; o spăla şi o freca pe Brunelda cu un burete de baie care împroşca apa în toate părţile. Se auzeau comenzile scurte, pe care Delamarche i le adresa lui Robinson. Obiectele pe care le cerea nu ajungeau pe cale firească în spaţiul acela îngrădit din toate părţile, ci printr-o despărţitură mică dintre dulap şi un paravan; Ro­binson era nevoit astfel să-şi vîre mîna mult înăuntru şi îşi întorcea capul ori de cîte ori oferea cîte un obiect.
— Prosopul! Prosopul! ceru Delamarche. Trebuind să găsească altceva pe sub masă, Robinson nici nu avu timp să tresară; cînd îşi scoase capul de sub masă, îi fu dat să audă altele: La dracu ! De ce întîrzii cu apa ? şi mutra încruntată a lui Delamarche apăru în acelaşi timp deasupra dulapului. Karl băgă de seamă că lucrurile de spălat şi îmbrăcat, de care — în mod obişnuit — ai nevoie o sigură dată, aici erau cerute şi purtate de ici, colo, de mai multe ori, fără vreo cauză întemeiată. Pe un reşou electric se afla întruna o căldare cu apă pusă la încălzit şi Robinson căra neîncetat povara asta grea, umblînd crăcănat către locul de toaletă. Din pricina multelor lui însărcinări, nu era de mirare că Ro­binson era incapabil să îndeplinească întotdeauna şi întoc­mai ordinele primite; s-a întîmplat o dată că i s-a cerut un prosop şi el a apucat — nici mai mult, nici mai puţin — o cămaşă din culcuşul întins în mijlocul odăii şi, făcînd-o ghem, a aruncat-o dincolo de dulap.
Delamarche, la rîndul său, muncea şi el din greu; se pare că tocmai de aceea era atît de furios pe Robinson (în furia lui uitase total de prezenţa lui Karl), iar de unul singur nu prididea s-o servească pe Brunelda.
— Ah ! ţipa aceasta, smulgîndu-l din visare pe Karl, care fusese nepăsător pînă acum. Doamne, cît eşti de brutal! Pleacă de aici! Prefer să mă spăl singură, decît să sufăr în halul ăsta! Iar nu mai pot mişca braţul! De atîta lipsă de îndemînare mi s-a făcut lehamite. Spatele cred că mi s-a um­plut de vînătăi. Bineînţeles că n-ai să-ţi recunoşti vina. Dar, ia stai niţel! Am să mă arăt lui Robinson sau puştiului ăstuia al nostru. Nu! Calmează-te, n-am s-o fac, dar fii, te rog, puţin mai delicat. Menajează-mă, Delamarche. E ceea ce îţi repet zilnic, dar tu nu mă menajezi şi nici nu vrei să mă menajezi! Hei, Robinson! începu ea să strige şi, agitînd pe deasupra capului un chilot de dantelă, vorbi astfel: Vino-mi în ajutor, nu auzi cum sufăr ! Poftim, pentru Delamarche o asemenea tortură înseamnă spălat! Hei, Robinson, unde eşti ? Oare n-ai pic de inimă ? Karl se înţelese pe tăcute cu Robinson; îi făcu un semn cu degetul şi îl îndemnă să treacă dincolo. Dar Robinson, care reflectase în prealabil asupra si­tuaţiei, dădu din cap că nu şi plecă ochii, deoarece cunoştea cît se poate de bine aceste toane.
— Ei, asta-i bună! Ce-s prost ?! vorbi Robinson în şoaptă, aplecat spre urechea lui Karl. Află că n-o spune în serios. O singură dată am intrat şi, gata, mi-a fost de ajuns; n-am să mai intru niciodată. Stai să vezi; m-au apucat amîndoi, m-au scufundat în cadă şi era cît pe aici să mă înec. Zile în şir m-a dojenit Brunelda, m-a făcut neruşinat şi, de atunci, îmi aduce aminte mereu: „A trecut cam multişor de cînd n-ai mai fost la mine în baie !" sau „Cînd mai pofteşti pe la mine în baie să te chiorăşti ?" Abia după ce am implo­rat-o de cîteva ori la rînd şi m-am aruncat în genunchi, s-a mai potolit. Asta n-am s-o uit niciodată!
în timp ce Robinson povestea toate acestea, Brunelda striga neobosit:
— Robinson ! Hei, Robinson ! De ce nu vine Robinson ăsta?
Deşi nu-i sări nimeni în ajutor şi nu primi vreun răspuns j (Robinson se tupilase lîngă Karl şi, tăcuţi, priveau amîndoi j spre dulap, deasupra căruia apăreau fie capul Bruneldei, fie al lui Delamarche), Brunelda continua să-l certe pe Delamarche, strigîndu-i cu voce tare:
— Dar pentru numele lui Dumnezeu, Delamarche, nu simt cît de cît că mă speli! Unde-i buretele ? Apucă-te o dată de treabă ! Ce n-aş da să mă pot apleca, să mă pot mişca în voie ! Ţi-aş arăta eu cum trebuie spălat un om ! Unde-i adolescenţa mea, cînd mă aflam pe proprietatea părinţilor; mei şi înotam în fluviul Colorado ! Eram mai sprintenă decît toate prietenele mele! Dar acum... Cînd ai să înveţi să mă j speli ca lumea, Delamarche !? Dai cu buretele, trudeşti, iar eu tot nu simt nimic. Dacă ţi-am cerut să nu mă iriţi apăsînd \ prea tare, nu înseamnă că sînt gata să vin şi să stau aici de pomană şi să răcesc! O să te pomeneşti cu mine că o zbu­ghesc pur şi simplu din cadă, goală-puşcă, şi o iau razna, exact cum mă aflu acum !
Brunelda nu făcu ceea ce spusese; ar fi fost, de altfel, in­capabilă să facă aşa ceva. Probabil de teama de a nu răci, De­lamarche o apucă pe Brunelda şi o vîrî iute în cadă, căci se auzi imediat un pleoscăit în toată regula.
— Ei, da, la asta te pricepi, Delamarche! spuse Brunelda cu voce mică. Ştii să mă linguşeşti, grozav ştii să mă linguşeşti ori de cîte ori ai greşit cu ceva faţă de mine.
După aceea nu se mai auzi nimic.
— Acum se sărută, spuse Robinson şi ridică din sprîncene.
— Şi noi ce avem de făcut ? întrebă Karl. Era decis să rămînă şi dorea să se apuce imediat de lucru. Plecă de lîngă prietenul, care nu-i răspunse şi care sta înţepenit pe canapea; începu să desfacă culcuşul enorm, încă răscolit de tăvăleala celor doi care dormiseră acolo. Puse apoi fiecare obiect la locul său, treabă care părea să nu fi fost făcută de mai multe săptămîni.
— Delamarche, ia du-te şi vezi ce-i acolo, spuse Brunelda. Mi se pare că ne răvăşesc culcuşul. Eu trebuie să mă gîndesc la toate, o clipă de linişte nu găsesc! Trebuie să te porţi mai aspru cu cei doi, altminteri fac tot ce le trăsneşte prin minte!
— Te pomeneşti că-i puştiul ăla; l-o fi apucat hărnicia ! strigă Delamarche, gata să se năpustească din spălător.
Karl lepădă tot ce avea în mînă, dar, spre norocul său, in­terveni Brunelda:
— Nu pleca, Delamarche, hai, nu pleca ! Vai, ce caldă-i apa ! Simt cum mă moleşeşte. Rămîi cu mine, Delamarche !
Abia atunci observă Karl cum se ridicau aburii de după dulap. Speriat, Robinson duse mîna la obraz, ca şi cum Karl ar fi făcut ceva nepermis.
— Nu mişcaţi nimic de la loc, se auzi vocea lui Dela­marche. Voi nu ştiţi că Brunelda se odihneşte întotdeauna o oră după baie ? Ce harababură ! Las' că vă învăţ eu minte pe amîndoi! Hei, tu, Robinson, te pomeneşti că iar te-ai apucat să visezi. Află că, la urma urmei, pe tine, numai pe tine te iau la rost pentru tot ce se întîmplă. Pe băiatul ăsta trebuie să-l ţii din scurt; noi nu gospodărim aici după bunul lui plac. Cînd vi se cere să faceţi ceva, nimic nu se poate scoate de la voi; din contră, cînd nu e nici o treabă de făcut, vă apucă pe loc hărnicia. Ei, gata, acum luaţi-vă tălpăşiţa şi aşteptaţi pînă veţi fi chemaţi!
Nu trecu mult şi toate fură date uitîrii, deoarece Brunelda şopti moleşită, ca şi cum apa fierbinte ar fi istovit-o de-a binelea: !
— Parfumul! Aduceţi-mi parfumul! ,
— Parfumul! ţipă Delamarche. Hei, mişcaţi-vă !
Dar unde putea fi oare parfumul ? Karl îl privi pe Robin­son, Robinson îl privi pe Karl. Karl înţelese că va trebui să se ocupe singur de toate, deoarece Robinson habar n-avea unde se află parfumul. Se trînti, pur şi simplu, pe jos şi sco-l toci nerăbdător, cu ambele braţe, pe sub canapea; nu izbuti < să scoată de acolo decît ghemotoace de gunoi şi păr de fe-l meie. Karl fugi întîi la scrin. Acesta se afla pe undeva pe| lîngă uşă, dar în sertare nu găsi decît vechi romane în limba J engleză, reviste şi partituri; totul era atît de înghesuit acolo, încît odată trase în afară, sertarele nu mai puteau fi închise la loc.
— Parfumul! suspina fără încetare Brunelda. Vai ce mult durează! Mai capăt eu oare astăzi parfumul ?! Brunelda fiind nerăbdătoare, Karl nu avu răgazul să caute pe nicăieri temeinic, trebui să facă totul în fugă şi după cum îl tăia capul. Sticla nu se afla în scrin, iar deasupra nu se găseau decît cutii vechi cu medicamente şi alifii; restul fusese îngrămădit probabil în colţul acela retras care purta numele de baie. Sticla cu parfum putea fi în sertarul mesei de sufra­gerie. Fugi într-acolo, cu gîndul numai şi numai la sticlă, cînd se ciocni cumplit cu Robinson. Acesta din urmă îşi adu­sese aminte, ca prin vis, unde se ţine de obicei parfumul; re­nunţase imediat la căutatul sub canapea şi o luase ca un bezmetic înspre Karl. Se auzi clar cum se izbesc tigvele lor. Karl nu scoase o vorbă, în schimb Robinson, fără a se opri din alergătură, ţipă în gura mare şi cam prea din cale-afară, voind să-şi aline astfel durerea.
— în loc să caute parfumul, cei doi s-au luat la harţă, zise Brunelda. Convieţuirea asta o să mă bage în pămînt. De­lamarche, voi muri pe loc în braţele tale. Trebuie să mi se aducă imediat parfumul! Nu ies din cadă pînă nu mi se aduce, chiar dacă ar fi să stau aici pînă seara.
In clipa aceea lovi cu pumnul în apă şi se auzi un pleoscăit. Parfumul nu se găsi nici în sertarul mesei de sufragerie, deşi acolo se ţineau toate lucrurile de toaletă, pufuri vechi de pudră, cutiuţe cu fard, perii de cap, bucliţe şi fel de fel de nimicuri, încîlcite şi înghemoşate; de parfum însă nici po­meneală. Robinson, care tot mai ţipa încă, se vîrî în cele din urmă într-un colţ şi deschise, rînd pe rînd, aproape o sută de cutii şi casete, scotoci prin ele şi cam jumătate din lucrurile aflate înăuntru (mai ales lucruri de cusătură şi hîrtii) se risi­piră pe duşumea, rămînînd acolo pentru totdeauna. Nu găsi nimic. Dădea nedumerit din cap şi ridica din umeri, arătîndu-i lui Karl că el, unul, este dezolat de ceea ce se întîmplă.
Atunci Delamarche se năpusti din spălătoria improvizată; era sumar îmbrăcat şi în urma lui se revărsa plînsul spasmo­dic al Bruneldei. Karl şi Robinson îşi întrerupseră căutatul şi îl priviră pe Delamarche care, ud leoarcă — apa-i şiroia pe obraz şi din chică — începu să strige:
— E timpul să binevoiţi a căuta! Aici! îi ordonă el lui Karl şi, după aceea spuse: Acolo ! adresîndu-i-se lui Robin­son. Karl căută cu de-amănuntul, scotoci şi prin locurile ce-i fuseseră date în seamă lui Robinson, însă nu dădu nicăieri de parfum, cum nu dădu, de altfel, nici Robinson, care, deşi căuta mai cu zel decît Karl, nu încetă să se uite pieziş la De­lamarche. Umblînd apăsat încoace şi încolo în lungul odăii, Delamarche i-ar fi cotonogit, se înţelege, pe amîndoi cu cea mai mare plăcere.
— Delamarche! strigă Brunelda. Vino să mă ştergi cel puţin ! Ei nu găsesc parfumul şi nu-s buni de altceva decît să răvăşească totul. Să înceteze imediat! Să lase totul baltă şi să nu mai pună mîna pe nimic. Ar fi gata, se înţelege, să transforme odaia într-un grajd. Delamarche, ia-i de guler, dacă nu încetează odată! Dar îi mai aud scotocind, poftim, chiar acum a căzut pe jos o cutie. Să n-o mai ridice, să lase totul aşa cum e şi să iasă din odaie. Pune zăvorul după ce pleacă şi vino la mine. Stau de prea mult timp în apă şi pi­cioarele mi s-au răcit de-a binelea !
— Vin numaidecît, Brunelda, numaidecît! strigă Dela-marche, tîrîndu-i pe Karl şi pe Robinson spre uşă. înainte de a-i azvîrli afară, le mai dădu dispoziţia să aducă micul dejun şi să împrumute de la cineva un parfum bun pentru Brunelda.
— Vă înecaţi în dezordine şi murdărie, spuse Karl ajuns pe coridor. De îndată ce ne întoarcem cu micul dejun, tre­buie să ne apucăm să facem ordine.
— Păcat că sînt atît de bolnav, se plînse Robinson. Şi 1 Doamne, cum se mai poartă cu mine! Se simţea, desigur, jignit deoarece Brunelda nu făcea vreo deosebire între el, care o slujea de luni de zile, şi Karl care abia intrase de o zi în slujbă. Dar, la urma urmei, nici nu merita o soartă mai bună, iar Karl îi vorbi astfel:
— Nu trebuie să-ţi pierzi curajul. Pentru a-l îmbărbăta j şi mai mult, adăugă : Ne înhămăm la treabă o singură dată şi; dăm gata ce-i mai important. îţi aştern un culcuş în dosul dulapului şi, după ce vom fi făcut ordine peste tot, ai să poţi sta culcat toată ziua, nu te vei mai ocupa de nimic şi te vei însănătoşi foarte repede.
— Acum îţi dai şi tu seama cît de rău mă simt, vorbi Ro­binson şi îşi ascunse faţa spre a rămîne singur cu durerea sa. Crezi oare că mă vor lăsa să stau culcat, în linişte ?
— Dacă vrei, promit să vorbesc eu cu Delamarche şi cu Brunelda.
— O crezi pe Brunelda în stare să cruţe pe cineva ?! ţipă Robinson, pierzîndu-şi firea şi, cu o lovitură de pumn, des­chise uşa în dreptul căreia ajunseseră; nici prin gînd nu-i trecea lui Karl că ţinta lor era să ajungă tocmai în locul acela.
Pătrunseră într-o bucătărie cu o sobă care trebuia repa­rată şi din care se înălţa un fuior negru de fum. La uşiţa so­bei sta îngenuncheată una din femeile pe care le văzuse Karl cu o zi înainte pe coridor; cu mîinile goale vîra bucăţi mari de cărbune în focul pe care-l stîrnea din cele mai diferite po­ziţii. Stînd în această poziţie incomodă pentru vîrsta ei, bătrîna se văicărea.
— Asta-i bună ! zise ea cînd îl zări pe Robinson, şi se ri­dică anevoie, sprijinindu-se de lada cu cărbuni; închise uşiţa sobei, al cărei mîner îl apucă cu poala şorţului. Ia zi, la orele patru după-amiază vă mai arde de micul dejun ? (Karl privi cu uimire ceasul din bucătărie.)
— Aşezaţi-vă ! mai spuse femeia. Veţi aştepta pînă voi avea timp să mă ocup de voi.
Robinson îl trase pe Karl pe o băncuţă de lîngă uşă, spunîndu-i la ureche:
— N-avem încotro, trebuie s-o ascultăm. De ea depin­dem. Ea ne-a închiriat camera şi tot ea ne poate da afară cînd pofteşte. N-avem cum să ne mutăm şi să ne cărăbănim iar, cu toate lucrurile după noi, mai ales că Brunelda este ne­transportabilă.
— Dar aici, pe coridor, nu există altă cameră de închiriat ?
întrebă Karl.
— Nu ne primeşte nimeni, răspunse Robinson. în toată casa asta nu ne mai primeşte nimeni.
Amîndoi stăteau liniştiţi pe băncuţa lor şi aşteptau. Fe­meia alerga încoace şi încolo, învîrtindu-se între două mese, o chiuvetă plină de vase şi sobă. Din văicărelile femeii aflară că fata acesteia era bolnavă, motiv pentru care trebuia să se ocupe singură de pensiune şi de toată îngrijirea celor treizeci de chiriaşi. Pe deasupra se mai şi stricase acum soba. Gătitul nu se mai isprăvea. In cele două oale uriaşe fierbea o supă groasă, pe care o tot cerceta, vîrînd în ea polonicul şi lăsînd-o să curgă înapoi în oală; femeia se plîngea că nu-i reuşeşte supa, probabil din pricina focului prost. Se lăsă atunci pe vine, deschise uşiţa sobei şi scotoci cu vătraiul prin jăratic. Tuşi din pricina fumului care umplu bucătăria, o tuse care se stîrnea uneori atît de tare, încît femeia era obligată să se aşeze pe un scaun; atunci tuşea mult timp, minute în şir, fără să mai fie capabilă de altceva. De cîteva ori spuse că nu mai e în stare să servească micul dejun, neavînd nici timp, nici chef. Ce-i drept, Karl şi Robinson primiseră dispoziţia să aducă micul dejun, dar nici nu aveau cum să o silească pe fe­meie ; fără a-i lua în seamă vorbele, rămaseră nemişcaţi pe locurile lor, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.
Vesela nespălată, în care se servise locatarilor micul de­jun, era împrăştiată pe scaune şi taburete, pe mese şi sub mese, ba chiar îngrămădită într-un colţ, pe duşumea. în nişte căni mai rămăsese puţină cafea sau lapte, pe unele farfu­rioare se mai aflau resturi de unt, dintr-o cutie mare de metal, răsturnată, căzuseră nişte biscuiţi. S-ar fi putut alcătui un mic dejun care să o mulţumească pe Brunelda, desigur, cu condiţia ca aceasta să nu afle în ce chip făcuseră rost de el. Asemenea gînduri îi umblau prin minte lui Karl pe cînd, uitîndu-se iar la ceas, îşi dădu seama că trecuse mai bine de o jumătate de oră de cînd aşteptau, răstimp în care — nu încape îndoială — Brunelda s-a înfuriat foc şi l-a aţîţat pe Delamarche contra servitorimii. într-un acces de tuse, fe­meia, care nu-şi lua ochii de la Karl, spuse:
— Oricît aţi pierde vremea, tot nu mai primiţi micul de­jun. Peste două ore vă pot servi, în schimb, cina.
— Hai, Robinson, zise Karl, alcătuim singuri un mic de­jun.
— Ce ? strigă femeia, extrem de mirată.
— Fiţi vă rog înţelegătoare, spuse Karl. De ce refuzaţi să ne daţi micul dejun ? Aşteptăm de o jumătate de oră şi cred că e de ajuns. Vi se plăteşte, doar; ba vă plătim ceva mai bine decît alţii. Faptul că luăm micul dejun atît de tîrziu este desigur foarte supărător pentru dumneavoastră. Dar cum sîntem chiriaşii dumneavoastră şi ne-am deprins să dejunăm tîrziu, trebuie să veniţi întrucîtva în întîmpinarea doleanţe­lor noastre. Astăzi, da, acest lucru vă incomodează mult, deoarece fiica dumneavoastră este bolnavă; în schimb sîntem gata să ne alcătuim singuri micul dejun din resturile de aici, în caz că nu vreţi să ne oferiţi mîncare proaspătă.
Femeia nu avea chef să lungească vorba: de altfel, pen­tru astfel de chiriaşi şi resturile acelea de mîncare puteau fi socotite drept foarte bune. Pe de altă parte, enervată de stăruinţa celor doi servitori, puse mîna pe o tavă cu care-l izbi pe Robinson; acesta se strîmbă de durere şi nu pricepu decît ceva mai tîrziu că trebuia să ridice tava, ca să aibă pe ce aşeza mîncarea pe care femeia tocmai urma s-o aducă. Pro-prietăreasa puse pe tavă, în mare fugă, o mulţime de lucruri care laolaltă păreau mai degrabă nişte resturi decît un mic dejun de o anumită prospeţime. Deoarece erau zoriţi să iasă pe uşă, înghiontiţi de femeie, şi avînd spatele încovoiat, ca şi cum s-ar fi ferit de cuvinte de ocară sau lovituri, Karl smulse tava din miinile lui Robinson, pentru ca bucatele să fie mai în siguranţă.
După ce se depărtaseră de uşa proprietăresei şi străbătură o bucată de coridor, Karl se aşeză pe jos şi, înainte de toate, curăţă tava, mai aranja niţel lucrurile, strînse laptele într-o singură cană, puse untul pe o singură farfurie şi şterse urmele din care se putea deduce că vesela fusese întrebuinţată; cu alte cuvinte, curăţă cuţitele şi lingu­rile, ajusta pîinişoarele, din care se mai muşcase, dînd tăvii o formă acceptabilă. Robinson socoti că o asemenea muncă e inutilă şi spuse că micul dejun avusese în multe alte ocazii o înfăţişare mai deplorabilă; Karl îşi văzu însă de treabă, fiind pe deasupra şi foarte mulţumit că Robinson, care avea mîinile murdare, nu se oferea să-l ajute. Spre a-i da de lucru, Karl îi întinse, pentru prima şi ultima oară — cum, de altfel, şi ţinu să precizeze — nişte biscuiţi şi ceva rămăşiţe de pe fundul unei căni în care fusese ciocolată.
Ajunşi în faţa uşii lor, Robinson puse mîna pe clanţă, însă Karl îl reţinu, neştiind dacă aveau sau nu voie să intre.
— Ei, ba bine că nu, spuse Robinson. Acum o piaptănă, dacă vrei să ştii. Pe Brunelda o găsiră într-adevăr şezînd într-un fotoliu, într-o poziţie neglijentă, în camera aceea cu aer stătut şi cu perdelele lăsate. Delamarche se afla în spatele ei şi, aplecat mult asupră-i, îi pieptăna părul scurt, care părea foarte încîlcit. Brunelda purta de astă dată o rochie foarte largă, roz-bombon, care părea a fi mai scurtă decît cea de ieri, căci ciorapii albi, cu o împletitură groasă, se vedeau pînă aproape de genunchi. Nerăbdătoare din pricina pieptănatu­lui care dura, Brunelda îşi tot umezea buzele, arătîndu-şi limba cărnoasă şi roşie; uneori sărea brusc în picioare, ex-clamînd:
— Ei, Delamarche! Acesta aştepta calm, cu pieptenele ridicat, ca Brunelda să se aşeze la locul ei.
— A durat cam mult, zise Brunelda către cei doi, apoi se adresă, în mod special, lui Karl: Trebuie să fii mai sprinten dacă vrei să ne fii pe plac. Să nu te iei după leneşul şi minci­nosul ăsta de Robinson! Nu mă îndoiesc că între timp aţi dejunat pe undeva; vă previn însă că altădată nu voi mai j îngădui o asemenea situaţie !
Dojana era tare nedreaptă şi Robinson nu se putu abţine j să nu scuture din cap muşcîndu-şi buzele de ciudă. Karl însă j înţelese că nu-şi putea înfrunta stăpînii decît prin trudă. Scoase, deci, dintr-un colţ o măsuţă joasă, japoneză, o aco- j peri cu o faţă de masă şi orîndui pe ea bucatele aduse. Cinej nu ştia cum a fost alcătuit acest mic dejun, putea fi pe deplin mulţumit, deşi multe nu erau în regulă, lucru pe care prea i bine îl ştia însuşi Karl.
Noroc că Bruneldei îi era foame. Dădu din cap mulţu­mită, se uită la Karl care se ostenea ca toate să fie la locul lor, îi mai ceru acestuia cîte ceva, înşfăcînd totul lacom, în timp ce alimentele se fărîmau în mîna ei grasă.
— Ai făcut o treabă bună, vorbi ea plescăind, şi-l trase pe Delamarche pe scaun lîngă ea; acesta îi lăsă pieptenele în păr, ca să-şi poată continua munca mai tîrziu. Delamarche se însenină de îndată ce văzu mîncarea; erau amîndoi înfome­taţi, mîinile lor grăbite se agitau, încrucişîndu-se mereu dea­supra măsuţei. Dîndu-şi seama că trebuie să care tot mai multă mîncare spre a fi pe placul acestor stăpîni şi aducîndu-şi aminte că în bucătărie, pe duşumea, se aflau de obicei o mulţime de resturi ce puteau fi de folos, Karl spuse:
— E pentru prima dată, şi nu m-am priceput să le aran­jez pe toate; data viitoare, însă, am să le potrivesc mai bine. Absorbit numai şi numai de munca în sine, pierdu din vedere că se adresează, de fapt, unor oameni de nimic. Brunelda dădu aprobator din cap şi-l privi cu înţeles pe Delamarche, întinzîndu-i, totodată, lui Karl, drept răsplată, nişte biscuiţi.

(va urma)