Abis (23)

Colin Forbes

NOTA AUTORULUI
Toate personajele înfăţişate sunt creaţii ale imaginaţiei autorului şi nu au nici o legătură cu vreo persoană în viaţă. De asemenea, mi-am luat libertatea de a face modificări în geografia regiunii Dorset, creând un vârf care nu există, Lyman's Tout. La fel am procedat şi în Elveţia şi am inventat un munte, Kellerhorn, şi alte două zone - Col du Lemac şi Col de Roc.


- De ce eu?
- V-am studiat palmaresul. Sunteţi incoruptibil, foarte hotărât, vă ţineţi de cuvânt. Pentru prima oară, Brazii zâmbi. Sunteţi o pasăre rară.
- Mulţumesc pentru compliment.
Tweed se ridică şi începu, calm, să străbată camera de la un capăt la celălalt. Brazii Îl privi şi avu grijă să nu mai spună nimic. Cu mintea lucrându-i cu repeziciune, Tweed se gândi la lucrurile pe care le spusese Brazii. Cu unele dintre ele se simţea obligat să fie de acord. Vestul se lăsa dus în voia valurilor, ca o navă fără cârmaci, spre o mare în furtună. În cele din urmă, Brazii vorbi:
- Pot să afirm că gândiţi totul aşa cum gândesc şi eu. Ştiu că nu veţi nega acest lucru. Vestul are nevoie de un şoc de magnitudinea unui cutremur.
Tweed ridică din umeri. Se întoarse şi-l privi pe Brazii în faţă, întâlnindu-i ochii albaştri, ca de gheaţă. „Un om cu adevărat remarcabil,
uimitor", gândi el. După tiparul generalului de Gaulle, al lui Winston Churchill şi al lui Konrad Adenauer. Zâmbi.
- Domnule Brazii. Trebuie să vă refuz oferta.
- Cu părere de rău? întrebă Brazii în timp ce se ridica.
- Trebuie să vă refuz oferta.
- M-am temut că veţi lua această decizie. Acum voi pleca.
Brazii plecă, închizând uşor uşa în urma lui. Lui Tweed camera i se păru brusc goală, ca şi cum o remarcabilă forţă ar fi fost absorbită în neant.

Newman, îmbrăcat într-un fulgarin de tipul celor militare, cu revere largi, cu o pălărie cu boruri mari şi cu un batic care îi acoperea jumătate de faţă, se plimba prin Bahnhofplatz, când începură să cadă fulgi rari şi mici. Pe ultimele trepte de la intrarea în gara principală, stătea un bărbat care purta tot un fulgarin şi o pălărie. Avea înfăţişarea unui călător care tocmai coborâse dintr-un tren şi aştepta să se oprească ninsoarea.
Newman se opri lângă el, în aparenţă pentru a-şi aprinde o ţigară.
- Ei, Marler, ai făcut rost de haine pentru Butler şi pentru Nield?
- Da. Ei aşteaptă chiar după colţ, în Bahnhofstrasse. Hainele sunt reproduceri identice perfecte. - Bun. Mă întreb dacă o să avem nevoie de ele. Volvo-ul a apărut?
- Până acum, nu. Dacă apare, o să le semnalizez, lui Butler şi lui Nield. Sunt sigur că şarada va funcţiona.
- Să sperăm, dacă va fi nevoie. Mă întorc ca să fiu aproape de intrarea de la Schweizerhof. Cel puţin, suntem pregătiţi pentru ei...

După ce plecă din camera lui Tweed, Brazii evită să ia liftul. Fugi în jos pe scări, ajunse în hol, Îl traversă şi se duse la barul situat mai izolat. Aşa cum sperase, în această perioadă a anului barul era gol, cu excepţia barmanului şi a unui client. Craig.
- Vreau un Cointreau, îi zise Brazii barmanului. Puse o bancnotă mare pe tejghea. Nu vreau restul, dar eu şi cu prietenul meu avem ceva confidenţial de discutat. Te deranjează dacă aştepţi în hol? Vezi de-acolo dacă mai vine vreun client.
Barmanul se chinui să nu verse paharul de Cointreau. Ochii îi erau pe bancnotă. - Vă mulţumesc mult, domnule. Sunt afară dacă aveţi nevoie de mine.
- Ei, zise Craig de îndată ce rămaseră singuri, a fost de acord să ni se alăture? - Nu, din păcate. A refuzat.
- Atunci Îl aşteaptă toporul.
Craig purta un palton gros şi o eşarfă de mătase albă. Cu greu îşi ascundea satisfacţia.

- Craig, zise Brazii încet. Dacă lui Tweed i se întâmplă ceva, o să am grijă să nu-i supravieţuieşti mai mult de o oră. După felul cum te porţi cu oamenii tăi, va fi o plăcere pentru oricare dintre ei să-mi îndeplinească ordinul.
- Bine. Craig tremura. Îşi bău restul de scotch repede. Am prins ideea, daroamenii lui? O să-ţi stea în drum. Poţi să fii sigur de asta.
- Mă tem că ai dreptate.
- Deci îmi dai mână liberă să-i elimin toată echipa de pe faţa planetei?
- Da. Brazii tăcu. Bănuiesc că e singurul lucru inteligent pe care pot să-l fac.
- Corect. Rămâi să aştepţi limuzina. Craig scoase un telefon mobil din buzunar, formă un număr şi vorbi scurt: - Craig la telefon. Vino şi ia-mă. Avem treabă. Pregăteşte maşina cu oameni...
Stând în colţul unde Bahnhofstrasse intră în scuar, Newman îşi scutură zăpada de pe fulgarin. Nu încetase să se uite după Marler, care rămăsese pe scările de la gară. Apoi Îl văzu întinzându-şi braţele, ca şi cum s-ar fi plictisit. Apăru Volvo-ul care începu să dea ocol scuarului. Craig, care stătea la intrarea în hotel, făcu câţiva paşi pe stradă, în sens opus faţă de unde se afla Newman. Volvo-ul, cu trei bărbaţi înăuntru, şoferul în faţă şi un altul în spate, se opri, iar Craig deschise uşa din spate şi se strecură pe locul liber.
Newman îşi scoase baticul şi pălăria, le băgă în haină şi aşteptă pe marginea trotuarului. Craig Îl văzu imediat şi îi spuse ceva şoferului. Volvo-ul porni încet spre locul unde stătea Newman. În acelaşi moment, apărură doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine de piele neagră, cu căşti pe cap, îndreptându-se spre maşina care se apropia. Unul din ei bătu în geamul din spate.
Craig, derutat, îi spuse şoferului să oprească. Era convins că, fără să primească ordin, două dintre Bombardierele de Piele sosiseră. Coborî geamul în timp ce Newman se apropie de el.
- Nu e o seară prea plăcută, Craig, îi strigă Newman.
- Nu pentru tine. Tu eşti primul, mârâi Craig.
Se aplecă la podeaua maşinii şi apucă o puşcă de vânătoare. Unul din cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine de piele, Butler, scoase un pistol cu gaze lacrimogene şi trase în interiorul vehiculului. În acelaşi moment, Nield, îmbrăcat la fel, trase cu pistolul lui, peste umărul lui Butler, în locurile din faţă ale maşinii.
Sufocându-se, şoferul intră în panică şi apăsă pe accelerator, în timp ce unul dintre tramvaiele albastre din Zurich, cu o constituţie de tanc, întorcea ca s-o ia în jos pe Bahnhofstrasse. Craig întrezări, printre lacrimile care-i curgeau şuvoi, silueta uriaşă. Apucă mânerul de la uşă, o deschise larg, se aruncă pe carosabil, rostogolindu-se, astfel încât Umerii să primească şocul, aşa cum fac paraşutiştii la aterizare.
Volvo-ul îşi continuă cursa doar câteva secunde. Câteva secunde prea lungi. Intră în masivul tramvai. Forţa impactului strivi literalmente maşina. Cei trei bărbaţi dinăuntru dispărură în masa de metal diformă. Pasagerii tramvaiului erau speriaţi, dar nu şi răniţi.
Craig se clătină pe picioare, ameţit. Îşi reveni, fugi în direcţia opusă şi dispăru. Pe carosabil zăcea arma pe care urma s-o folosească Craig. Newman le făcu semn din cap, lui Butler şi lui Nield. Aceştia fugiră prin scuar şi cotiră pe strada laterală şi liniştită pe care se plimbase Tweed mai devreme.
îşi scoaseră hainele de piele şi le înfundară, împreună cu căştile, într-o cutie de gunoi. Îmbrăcaţi acum în costume, dispărură în Gotthard, prin uşa care ducea în barul Hummer. Newman era deja în holul de la Schweizerhof şi se ducea spre lifturi.
- E un accident groaznic afară, îi spuse recepţionerului care se îndrepta spre uşa de la intrare. Nişte nerozi beţi au intrat într-un tramvai... cel puţin, asta mi s-a spus.
Se duse direct în camera lui Tweed. Brazii, care era încă la bar, Îl auzise. Îşi ţuguie buzele. Dacă Craig era amestecat în toată povestea asta, devenea o responsabilitate. Asta dacă mai era încă în viaţă.
- Am văzut, zise Tweed când Newman ajunse în camera lui. Deci războiul a început cu adevărat.
- Craig avea o puşcă de vânătoare...
- Ştiu. Am văzut şi asta. Zăcea pe carosabil. Am refuzat oferta lui Brazii de a lucra cu el... În parteneriat. Nu pot fi decât douăzeci de minute de când Brazii a ieşit din această cameră, iar ei au încercat deja să te ucidă. Probabil că însuşi Brazii a dat acest ordin. Nu e numai crud, e şi brutal.
Vocea lui Tweed era mai aspră decât o auzise Newman vreodată. - Ce parteneriat? întrebă el.

Tweed se aşeză şi îi povesti tot ce îi spusese Brazii.
- E ciudat, comentă Newman, care se aşezase într-un alt fotoliu. Nu pot să nu recunosc că sunt de acord cu unele lucruri pe care le gândeşte. Doar cu unele dintre ele.
- Şi eu la fel, încuviinţă Tweed, darn-a menţionat un alt aspect al situaţiei mondiale - deşi sunt sigur că-l avea în
cap. Dacă Rusia devine din nou o putere, va fi o barieră împotriva Chinei, care devine din ce în ce mai agresivă
pe zi ce trece. Testele de la Lop Nor au fost încununate de succes, testele în care au lansat rachete
intercontinentale cu o rază mai mare de opt mii de kilometri. Asta înseamnă că aceste rachete pot ajunge la
Londra... sau pe coasta vestică a Statelor Unite. Brazii are logica de partea lui, poate gândi la nivel global, ceea ce
puţini din slabii noştri politicieni pot face. Ceea ce mi se pare respingător sunt metodele lui. Ar putea să
argumenteze că acesta e singurul fel de a duce la bun sfârşit o modificare necesară în echilibrul de putere al
lumii.
- Noi ce facem acum?
- Îl eliminăm pe Brazii şi toate lucrările lui...
Craig se întoarse pe Bahnhofstrasse luând-o pe străzi laterale şi ieşind într-un loc aproape opus intrării în Bauren-Viile. Intrând în holul de la recepţie, o văzu pe Eve venind spre el.
- Craig, voiam să...
- Las-o baltă.
Craig continuă să meargă, aruncând o privire asupra tuturor vizitatorilor care stăteau şi pălăvrăgeau la o cană cu ceai. Se duse la un bărbat slab, cu o faţă ca de mort şi cu un bandaj care îi acoperea ceafa.
- Marco, vino sus cu mine. O să avem o şedinţă în sala de consiliu a lui Brazii... cu Luigi. Mişcă-te!
„încântător bărbat", îşi zise Eve după ce el o insultase.
Apoi ascultă cu atenţie. Peste toate mormăielile stinse ale oaspeţilor hotelului răspândiţi prin tot holul, auzi
fiecare cuvânt pe care i-l spuse Craig lui Marco. Eve avea auzul ascuţit, dar Craig, încă furios, ridicase vocea mai
mult decât intenţionase. Îl urmări dispărând în lift, aşteptă, apoi urcă şi ea în unul liber.
Tocmai cotise pe lungul coridor care ducea spre camera ei, când se opri şi se dădu înapoi câţiva paşi. José intra în
camera de zi a lui Brazii. Probabil că Craig şi acoliţii lui se duseseră deja în camera de consiliu.
Se duse înapoi în camera ei, dar lăsă uşa întredeschisă. Încă mai ţinea în mână paharul cu votcă pe care tocmai Îl
comandase de la bar când Îl întâlnise pe Craig care venea de pe stradă. Luă o înghiţitură, stând în picioare
aproape de uşă.
Câteva minute mai târziu, auzi o uşă închizându-se. Când se uită afară, Îl văzu pe José mergând în direcţia opusă. Se hotărî să mai rişte o dată. Luându-şi stetoscopul din dulap, Îl vârî în geantă, ieşi din cameră şi se întoarse în camera de zi a lui Brazii. Deschise încet uşa, cu paharul de votcă pe jumătate băut în cealaltă mână. Camera era goală. Merse în vârful picioarelor până la uşile glisante, închise, de la camera de consiliu, îşi puse paharul pe un pervaz, scoase stetoscopul şi ascultă. Craig vorbea pe un ton ameninţător:
- Repet, numai pe Tweed să nu-l răniţi. Dumnezeu ştie de ce, darsunt instrucţiunile personale ale lui Brazii.
- Ai mai spus asta o dată, protestă vocea lui Marco.
- Tacă-ţi fleanca! Ascultaţi. O mai spun o dată, ca să vă intre în capetele alea seci. Asculţi, Luigi? - Cu amândouă urechile.
- Nu faceţi pe glumeţii cu mine. Ascultaţi aici, fir-aţi voi să fiţi! Fiecare membru al echipei lui Tweed este o ţintă de lichidat. Aici intră Paula Grey, Robert Newman, Philip Cardon şi, posibil, Bill Franklin. Îl lăsăm pe Franklin în pace până ce avem confirmarea adevăratului său statut.
- Scuză-mă, zise Luigi, darei ştiu de Sion?
- Ajung şi la asta. Am spus să ascultaţi. Mai sunt doi membri în banda lui Tweed, a căror identitate nu se cunoaşte pe moment. Au apărut în Bahnhofplatz târziu, pe la prânz, îmbrăcaţi în costume de motociclişti din piele neagră. Şi ei vor fi omorâţi, când o să aflăm cine sunt. Până acum e ceva neclar?
- Ei ştiu de Sion? întrebă Luigi îngrijorat.
- Sunt sigur că nu. Chiar dacă ştiu, n-o să ajungă niciodată acolo. Nu ies din Zurich vii. Şi cum garantăm noi asta? Punând un grup la aeroportul Kloten, un altul la Hauptbahnhof, în caz că încearcă să plece cu trenul. Vor fi împuşcaţi. Şi să vă asiguraţi că sunt morţi.
- Şi dacă pleacă cu maşina din Zurich? insistă Luigi.
- În cazul acestei întâmplări neprevăzute, există echipe de motociclişti pregătite pe toate şoselele. Zurich-ul va fi sigilat. Craig tăcu. Şi ca rezervă finală, tu ai echipe de motociclişti la Sion, Luigi?
- O echipă de elită aşteaptă acolo...
Eve îşi strecură stetoscopul în geantă. Avu grijă să nu-şi uite paharul cu băutură când se furişă afară din cameră şi se întoarse în dormitorul ei. Încuie uşa şi rămase sprijinită de ea, respirând greu de emoţie.
„Aşa, acum e mai mult decât suficient, îşi zise ea. Iar cei trei adjuncţi de vârf ai lui Craig sunt Marco, expertul în aruncarea cuţitului, Luigi, care se pare că e şeful a ceea ce este la Sion, şi Gustav, care face poc cu pistolul. Mă întreb de ce nu era şi el acolo."
Gustav intră în barul de la Schweizerhof şi Îl găsi pe Brazii uitându-se la ceas, cu o figură plictisită. Brazii îşi ridică privirea, Îl văzu pe Gustav şi se încruntă.
„Chiar şi bărbaţii se tem de faţa mea, se gândi Gustav. Chiar şi bărbaţii puternici."
Se duse imediat la Brazii, cerându-şi scuze la nesfârşit că nu ajunsese mai devreme.
- José şi-a scrântit glezna dreaptă şi e cam complicat pentru el să conducă. Limuzina vă aşteaptă afară. - Atunci, să plecăm imediat. Şi nu-mi deschide uşa. Nu-mi place agitaţia.
O oră mai târziu, operatorul sună în camera lui Newman.
- La telefon e un domn. N-a vrut să-şi spună numele. A spus că-l cunoaşteţi foarte bine şi că l-aţi întâlnit ultima oară într-un loc numit Kimmeridge. L-am pus să-mi spună numele ăsta pe litere. Sper că l-am pronunţat corect. - Da. Faceţi-mi legătura.
- Domnul Newman?
Numai două cuvinte fură rostite la telefon, dar Newman recunoscu vocea lui Archie. - Da, la telefon. Îmi pare bine să vă aud.
- Domnule Newman, ştiu unde sunteţi. Vorbesc dintr-o cabină telefonică din apropiere. Pot să trec să vă văd? - Bineînţeles, domnule Sullivan. Recepţionerul vă va spune numărul camerei mele.
Archie închise. Era atât de deştept ca să-şi dea seama că se va prezenta la recepţie ca domnul Sullivan. Newman
fu sigur că Tweed ar fi vrut să-l cunoască, dar se duse în prealabil la el în cameră, ca să se convingă de acest
lucru.
Tweed rămase surprins să audă că Archie e în Zurich, dar fu întru totul de acord să-l vadă împreună cu Newman.
- În camera asta, zic eu, continuă el. E mai mare. Aşa că mai bine l-ai anunţa pe recepţioner.
Newman Îl întâlni pe Archie la lift şi nu spuse nimic până când ajunseră în camera lui Tweed. Tweed Îl întâmpină cu căldură, îi indică un fotoliu confortabil şi Îl întrebă dacă nu vrea ceva de băut.
- Doar apă, vă rog.
Archie purta o haină groasă de blană pe care şi-o scoase, o pălărie cu boruri şi, ca de obicei, avea în colţul gurii chiştocul unei ţigări stinse, pe jumătate fumate.
- Pot să vă întreb de unde ştiaţi că Bob e aici? întrebă Tweed amabil.
- Simplu. I-am telefonat Monicăi la Park Crescent. M-a verificat foarte conştiincioasă, apoi mi-a dat numărul acestui hotel. Domnilor, sunteţi în foarte mare pericol.
- Ce fel de pericol? întrebă Tweed.
- Dumneavoastră trebuie să fiţi cruţat. Brazii a ordonat să nu fiţi rănit în nici un fel. Archie tăcu şi îşi întoarse
privirea spre Newman. Informatorul meu mi-a spus că Craig, cu consimţământul lui Brazii, le-a ordonat
bandiţilor lui să-i elimine toţi oamenii lui Tweed, inclusiv pe tine. Se uită din nou la Tweed. Au nume. Paula
Grey, Robert Newman, Philip Cardon. Ştiu, de asemenea, că mai sunt doi oameni, dar încă nu au numele lor.
- înţeleg.
Tweed se ridică şi îşi înfundă mâinile în buzunare, ca să nu se vadă că-şi strânge şi-şi desface pumnii pentru a-şi
recăpăta stăpânirea de sine. Era într-o stare de furie cum de mult nu mai trăise. Ideea de a fi lăsat în viaţă, în timp ce echipa lui era spulberată, Îl umplea de venin. Făcu turul camerei de câteva ori, apoi se aşeză lângă Archie.
- Cuvântul „a elimina" l-aţi folosit dumneavoastră, sau ştiţi sigur că e cuvântul folosit de Craig?
- Se pare că Craig a folosit exact acest cuvânt, replică Archie şi sorbi o gură de apă din paharul pe care i-l dăduse Newman.
- înţeleg, zise din nou Tweed.
- Pericolul e grav, continuă Archie. Informatorul mi-a spus că vor fi echipe de ucigaşi care aşteaptă la aeroport, la gara principală de peste drum, şi altele care supraveghează drumurile şi şoselele ce ies din Zurich.
- Ne-au încolţit cam strâns, remarcă Newman. Archie zâmbi, un zâmbet cald.
- Acum trebuie să plec.
- Cât îţi datorez pentru cheltuielile şi onorariul tău? întrebă Newman.
- Două mii de franci pentru cheltuieli. De data asta, nu vreau onorariu. Marler e întotdeauna foarte generos cu mine. Şi de data asta, ţinând cont de informaţiile grave pe care le-am adus, sunt bucuros să vă fac un serviciu. Newman îşi scoase portofelul, numără patru bancnote de o mie de franci şi le puse pe o masă din faţa lui Archie. Archie ridică două dintre ele şi le lăsă pe celelalte.
- Nu mă face să mă simt prost. Ar trebui să plec acum.
- Hotelul s-ar putea să fie supravegheat, Îl avertiză Tweed. Se ridică, se duse la fereastră şi îşi dădu seama că draperiile fuseseră trase. O să fie frig afară, Îl avertiză pentru a doua oară.
- Era întuneric şi când am intrat prin bistrou, restaurantul acela mic, deschis pentru public, cu uşa care dă în stradă. Pe acolo am intrat, explică Archie. O să mă întorc tot pe-acolo, o să comand o ceaşcă de cafea şi o să aştept până o să plece vreun grup de fete. O să plec cu ele, întrebându-le în germană cum se ajunge la lac. Când am venit, am intrat
în bistrou, aşa cum am mai spus, apoi în hol prin uşa care dă în hotel. Oricine ar supraveghea hotelul a văzut un bărbat care a intrat în cafenea şi Îl va vedea pe acelaşi bărbat ieşind cu câteva fete. Sunt cât se poate de precaut. - Vă mulţumesc pentru ajutor, spuse Tweed, ridicându-se şi însoţindu-l până la uşă. Trebuie să aveţi grijă de dumneavoastră. Animalele sălbatice au ieşit după pradă.
- Mulţumesc. Şi nu uitaţi de Marchat, la Sion.
Newman Îl conduse pe Archie până în holul hotelului, dar fără să iasă din lift, iar când se întoarse Îl găsi pe Tweed plimbându-se din nou prin cameră.
- Se pare că suntem prinşi în cursă, comentă Newman.
- Aşa s-ar părea, replică Tweed.

În aceeaşi zi, ceva mai devreme, Philip prinsese un expres din Zurich spre Geneva. Ar fi vrut să treacă pe la
vagonul restaurant, dar îşi dădu seama că nu-şi poate lăsa valiza în compartimentul de clasa întâi. Trenul era
liniştit, şi, pe toată durata acestei călătorii care tăia Elveţia în diagonală, avu compartimentul doar pentru el.
Începu să ningă tare la puţin timp după ce trenul ieşi din Zurich. Privind căderea oblică a perdelei albe, aproape
adormi. Se ridică, deschise fereastra şi lăsă aerul de gheaţă să invadeze compartimentul preţ de câteva momente,
apoi o închise la loc.
După o oprire scurtă la Berna, expresul îşi continuă drumul şi ninsoarea încetă. Mai târziu, când cerul se însenină şi ieşi soarele, avu o vedere panoramică în est. Era vizibil capătul vestic al masivului lanţ Bernese Oberland care străjuia intrarea în Valais.
„Nu arată prea ospitalier", îşi zise.
Ajunse la Geneva, luă un taxi până la Hotel des Bergues şi ceru o cameră cu vedere spre Rhone. Luă cina mai devreme şi când ajunse în cameră deja se întunecase. Rămase la fereastră, uitându-se la Rhóne-ul pe care treceau sloiuri mici de gheaţă.
Îşi aminti schimbul de focuri la care luase parte împreună cu Paula în Oraşul Vechi. Doamne, femeia asta avea
curaj! Acum regretă că nu venise cu el. Tăcerea din cameră începu să-l calce pe nervi. Deschise radioul pentru puţină muzică. De la moartea soţiei sale, nu mai fusese în stare să suporte tăcerea dintr-o încăpere de unul singur.
Îşi potrivi ceasul de călătorie să sune devreme, făcu un duş, se îmbrăcă în pijama şi se vârî în pat. Citi câteva pagini dintr-o carte, stinse veioza şi, brusc, se simţi încordat. Se gândea la Jean.
Stătuse în acest hotel cu răposata lui soţie şi la sosire fusese atent să nu i se dea aceeaşi cameră. Rămase nemişcat, întins pe spate. Camera aceasta avea un pat dublu. Camera în care stătuse cu Jean avusese şi aceea un pat dublu. Devenise un automatism pentru Philip să aleagă partea dreaptă a patului, cum te uitai de la picioare. Jean dormise întotdeauna în cealaltă parte.
Îi veni în minte Eve. Realiză brusc că atunci când era singur se gândea adesea la Jean... de fapt, o făcea în fiecare zi, darla Eve se gândea rar, în ciuda perioadei de timp pe care o petrecuse împreună cu ea. Numai când era cu ea Îl ţinea sub vraja ei. Ştia că ea se apropia de el din ce în ce mai mult de fiecare dată când se întâlneau. Ştia acum şi că nu era pe aceeaşi lungime de undă cu ea.
înainte să adoarmă, se întoarse pe partea cealaltă. Pe una din feţe, perna era umedă. Alarma de la ceas Îl trezi brusc. Visase că era cu Jean, plimbându-se pe o stradă într-un oraş ciudat şi flecărind ca două coţofene. Întotdeauna când aveau ceva de vorbit, o lungeau cât puteau de mult.
Se spălă, se rase şi se îmbrăcă repede. Îşi duse paltonul şi valiza jos, în restaurantul Pavillion. În hol, un bărbat gras, cu o mustaţă stufoasă, citea un ziar. Preţ de o clipă, privirile li se întâlniră.
Philip se uitase în mersul trenurilor de cu seară, în timp ce-şi lua cina. Ajunse în gara Cornavin cu câteva
minute înainte ca expresul să plece. Când trenul intră încet în gară, Philip era în spatele unui stâlp de unde Îl
putea vedea în toată lungimea lui. Pe plăcuţele de metal de pe vagoane erau înscrise destinaţiile, cu staţia finală
Milano.
Nu mai era nimeni prin preajmă, cu excepţia a doi lucrători, în uniformă, ai căilor ferate. Se uita şi el la minutarul ceasului de pe peron. Trenurile elveţiene plecau întotdeauna exact la timp. Fugi spre expresul în care se pare că nu se mai suise nimeni şi se urcă într-un vagon de clasa întâi. Uşile automate se închiseră în spatele lui şi lungul expres internaţional părăsi gara Cornavin.
Singura porţiune a trenului pe care Philip nu putuse s-o vadă era vagonul din faţă, din cauza unei cotituri pe care o făcea peronul. Nu-l surprinse faptul că era singurul pasager. La ora aceasta matinală, la începutul lunii martie, anticipase puţini călători.
În vagon, se aşeză într-un loc pentru două persoane, cu faţa la locomotivă şi alte două locuri similare. Alesese
partea stângă a trenului, pentru că pe partea cealaltă urma să fie lacul Geneva. Nu voia să-i revină amintirile
călătoriei pe care o făcuse cu Jean, când priviseră amândoi panorama lacului şi a munţilor Franţei de pe malul
îndepărtat.
Starea emoţională a lui Philip se schimbase. Era într-o dispoziţie sufletească cât se poate de sumbră. „Dumnezeu să-l ajute pe cel care-mi va sta în drum", îşi zise.
Uşa dintre vagoane se deschise şi un bărbat păşi agale spre el. Un bărbat gras, cu o mustaţă stufoasă şi o faţă
rumenă şi sinceră. Bărbatul care stătuse în holul de la Hotel des Bergues cu o seară în urmă. - Pot să mă aşez aici, în faţa dumneavoastră, domnule? întrebă grasul.
Vorbi în engleză; îşi ţinea paltonul pe braţ şi era îmbrăcat cu un costum albastru şi o cravată de un galben pal care parcă despica o cămaşă albă, impecabilă. Rămase în picioare, aşteptând răspunsul lui Philip.
La exterior, Philip era amabil... chiar zâmbi. Făcu un gest către locul din faţă.
- Vă rog luaţi loc.
În interior era tensionat şi rece ca gheaţa. Dacă ăsta era începutul necazurilor, aşa să fie. Îl va lăsa pe cel nouvenit inconştient.
- Sunteţi foarte amabil, zise grasul, aşezându-se. Până acum, se pare că noi suntem singurii doi pasageri din tren. Nu-mi place să călătoresc singur. Cartea mea de vizită, domnule.
Philip luă micul dreptunghi de carton. Când citi avu un şoc. Leon Vincenau. Inspector. Poliţia Geneva. - Mulţumesc, spuse el repede.
Zâmbi din nou şi îi returnă grasului cartea de vizită. Vincenau dădu din mână. - Vă rog s-o păstraţi. S-ar putea să vreţi să luaţi legătura cu mine.
- De ce aş vrea să iau legătura cu dumneavoastră? întrebă Philip în timp ce băga cartea de vizită în portofel. Era şi un număr de telefon pe ea.
- Deoarece călătoriţi singur. Pentru că lumea - chiar şi Elveţia -s-a transformat într-o grădină zoologică
periculoasă. Acum vreo două zile parcă, am strâns şase cadavre de pe stradă, după un schimb de focuri la
Geneva.
- Atunci, am făcut bine c-am plecat din Geneva. Dacă îmi permiteţi să întreb, e o călătorie de afaceri sau de plăcere?
- Nu sunt niciodată sigur. Un detectiv e de serviciu douăzeci şi patru de ore pe zi. - Călătoriţi departe? întrebă Philip.
„Să-l ia naiba dacă are chef de glumă, se gândi el. Eu voi fi cel care pune întrebări."
- Capăt de linie. La Milano. Un oraş teribil. Dacă vrei să treci strada, răspunzi de viaţa ta. Eşti pe verde şi se face roşu când eşti pe la trei sferturi de drum. O adevărată armată de motorizate se năpusteşte spre tine. Dacă nu te grăbeşti, dau peste tine. Dădu din mână. Ţări diferite, maniere diferite. Vă deranjează dacă fumez o ţigară?
- Fumaţi. Cred c-o să termin şi eu una din cele câteva ţigări pe care le fumez într-o zi...
Grasul scoase o cutie cu trabucuri, luă unul, îi reteză cu grijă capătul pe care Îl puse în scrumieră, apoi scăpără un chibrit ca să aprindă trabucul, plimbând băţul înainte şi înapoi.
În următoarea oră, Philip, pe care peisajul de afară Îl intriga din ce în ce mai mult, speriindu-l aproape, nu zise nimic. Vincenau, învăluit în fumul trabucului pe care Îl fuma încet, nu zise nici el nimic. Philip bănuia că e vechea tehnică a poliţiei... folosirea tăcerii pentru a-l face pe suspect să înceapă să spună ceva.
După ce ieşi din Montreaux, expresul intră în vastul şi nesfârşitul defileu care era Valais-ul. Philip privea pe geam la o lume îngheţată. Pe ambele părţi, zona era împrejmuită de şiruri de munţi înalţi, colţuroşi şi mohorâţi. Munţii, ale căror vârfuri se înălţau atât de mult deasupra expresului, încât uneori nu se mai vedeau, erau acoperiţi cu zăpadă. La intervale
regulate, văi misterioase cu intrările străjuite de stânci imense dispăreau ascunse de pereţi muntoşi.
Din când în când, în perete se deschidea o spărtură îngustă, sinistră, o crevasă care adăpostea o cascadă din fibre solide de gheaţă. Văzu aflorimente imense de rocă peste care, la un moment dat, se revărsase apă. Acum, apa îngheţase în stalactite ca nişte pumnale, mai lungi de treizeci de metri. Erau atât de multe, încât se formau adevărate palisade de gheaţă.
Trecură prin Martigny, un orăşel înghesuit sub o rocă uriaşă care atârna ameninţătoare deasupra lui, strălucind ca o oglindă imensă când o rază scurtă de soare străpunse pătura neagră şi joasă de nori. Nu se vedea nici un semn de viaţă, iar străzile erau îngropate adânc sub zăpadă.
Philip se gândi că nu mai văzuse niciodată o asemenea pustietate, ca şi cum această parte de lume se întorsese la sălbăticia erei glaciare. Ştia că Vincenau îi urmărea reacţiile, ascuns de fum, şi nu-şi exterioriză emoţiile.
Calea ferată trecea prin mijlocul acestei văi care nu era acum decât o întindere mohorâtă de zăpadă. Ici-colo mai apărea şi câte o urmă de viaţă. Din coşul unei case de piatră cocoţate pe o margine de stâncă, se ridica o dâră de fum ca să se piardă în norii de deasupra lor. Putea să fie mai rău în Siberia?
Vincenau scutură scrumul din trabuc, pe care Îl folosi apoi ca indicator.
- Vedeţi lucrul acela ca un şarpe care urcă pe la jumătatea muntelui? E un trenuleţ.
Philip privi cu neîncredere cele două vagoane minuscule ce păreau să atârne pe faţa muntelui, în timp ce se târau mai sus şi mai sus.
- Unde se duce? întrebă el.
- Se opreşte chiar aproape de gheţar. Sunt acolo câteva sate care trebuie servite. În martie, e singurul lor mijloc de comunicaţie cu lumea exterioară. Trenul trebuie să aibă un mic plug pentru zăpadă ataşat în faţă.
- E perfect dacă îţi place viaţa liniştită, comentă Philip.
- Oamenii care supravieţuiesc aici sunt un soi dur, voinic. Problema e că toţi tinerii au plecat, atraşi de luminile oraşului. Sunt sate sus, în munţii ăştia, care sunt pustii, casele abandonate. Case vechi, de lemn, cu acoperiş de şindrilă. În afară de turism şi de viile care apar mai târziu, când se face frumos, Valais-ul e pe moarte.
Vincenau vorbise mult şi, încă o dată, Philip avu senzaţia că însoţitorul său, conducând conversaţia în franceză, îi studia reacţiile. Se uită la ceas, se ridică şi îşi luă valiza din plasa pentru bagaje.

- Vă daţi jos la Sion? întrebă Vincenau.

- Da.
- Uitaţi-vă pe geam.
Treceau mai încet pe lângă o gară mică. Pe peron se afla un grup de ceea ce păreau a fi tineri refugiaţi, aşteptând un tren care să oprească. Unii aveau în mâini schiuri rupte. O fată era în cârje şi avea piciorul drept înfăşurat în bandaje. Toţi arătau extrem de nefericiţi. Vincenau oftă.
- Au căutat-o cu lumânarea.
- Făcând ce? întrebă Philip.
- Mergând la schi, când au fost avertizaţi că vremea e în schimbare şi că pârtiile sunt înşelătoare.
Expresul încetini şi mai mult şi Philip văzu pe geam un aerodrom. Era destul de aproape de calea ferată, iar un plug stătea nemişcat la capătul unei piste ce tocmai fusese curăţată.
- E chiar la ieşirea din Sion, zise Vincenau. Probabil că aşteaptă un elicopter să aterizeze. - Păi, mai bine m-aş duce la ieşire. Trenurile astea nu stau prea mult în staţii.
- Un minut, la Sion, zise Vincenau.
Se ridică de pe scaun, ca să dea mâna cu Philip, după ce-şi stinse trabucul. Stătu aproape de Philip, care observă că nasul cărnos al detectivului era străbătut de vinişoare roşii. Cu siguranţă, detectivului elveţian îi plăcea vinul. - Nu vă duceţi în munţi, spuse Vincenau foarte insistent.
- Mulţumesc pentru companie. Sper ca în Milano condiţiile să fie mai bune.
Philip stătea chiar lângă uşa de ieşire când trenul se opri şi uşile se deschiseră automat. Fu singurul pasager care coborî pe peron. Aşteptă, nu văzu nici un funcţionar al gării, nu văzu pe nimeni. Expresul o luă din loc, şi Philip se uită după el cum dispare rapid. Se simţi ca şi cum ar fi pierdut şi ultima legătură cu civilizaţia.
Vincenau nu mergea până la Milano. Se dădu jos la prima staţie, Brig. Se duse în grabă la un telefon şi formă numărul personal al lui Beck de la cartierul general al poliţiei din Zurich.
- Beck la telefon.
- Aici inspectorul Vincenau, domnule. Vorbesc din Brig, în Valais. L-am însoţit pe Philip Cardon, într-un expres de la Geneva. Nu mi-a spus cum Îl cheamă, dar se potrivea cu una din descrierile pe care mi le-aţi dat. O să o repet...
Repetă descrierea, în timp ce Beck, în biroul său cu vedere spre Limmat, asculta cu atenţie. Vorbi numai după ce Vincenau termină.
- Da. E Philip Cardon. Unde se ducea?
- S-a dat jos din tren la Sion.
- Cine mai era cu el?
- Nimeni. Era singur. De asta sunt sigur.
- Singur! O, Doamne...
După ce termină de vorbit cu Vincenau şi după ce se înţeleseseră să ia următorul expres spre Geneva, Beck, care nu dormise toată noaptea, puse receptorul jos şi rămase pe gânduri. Veştile Îl îngroziseră. Beck era omul deciziilor rapide. Sună la Schweizerhof, ceru să vorbească cu Tweed şi îi spuse că vine la el.
În camera lui, Tweed îi spuse şi lui Newman ce-i zisese Beck. Nici el nu dormise. Ţinuse o întrunire cu Newman, Marler, Butler şi Nield, pe problema părăsirii Zurich-ului în viaţă.
- Am un plan, sugerase Marler. Luăm un tren. Preferabil, un expres matinal, înainte ca navetiştii să invadeze gara. Eu voi conduce o echipă de protecţie... deghizaţi în uniforme de funcţionari ai gării.
- Cum o să pui mâna pe ele... Începu Newman, dar fu întrerupt de Tweed:
- Nu e bine. Vor fi şi pasageri prin preajmă, iar dacă se ajunge la focuri de armă, ne putem trezi cu cadavre.
Orice plan era sugerat, până la urmă se ajungea la obiecţiile lui Tweed că vieţi inocente vor fi în pericol. Pentru prima oară în viaţa lui, Tweed era făcut mat.
Erau încă toţi în camera lui Tweed când Beck ciocăni la uşă, intră cu haina de blană plină de zăpadă, pe braţ. Tipic pentru el, trecu direct la subiect:
- Tocmai am aflat că Philip Cardon a ajuns la Sion.
Explică pe scurt circumstanţele care, la ordinele lui, Îl duseseră pe inspectorul Vincenau la Hotel des Bergues.

- Acolo au stat Philip Cardon şi Paula Grey în noaptea masacrului de la Geneva. Nu ştiu ce instinct m-a sfătuit să ţin hotelul sub observaţie.
- Păi, cel puţin, Philip a ajuns acolo bine, zise Tweed.
- Ce dracu' e cu tine? explodă Beck. Un singur om împotriva trupelor pe care Brazii le-a adus din Franţa şi Germania!
- Se va descurca...
- Aşa speri.
Nu era un răspuns care să-l facă pe Tweed să se simtă mai bine. Apoi îi explică lui Beck că erau prinşi în Zurich ca într-o capcană... şi de ce. Beck ascultă, apoi se aşeză, încruntându-se.
- Cu asta nu mai sunt de acord, anunţă el grav. Mai aşteptaţi aici două ore. Luaţi un mic dejun uşor. După care mergeţi la gara principală şi luaţi primul expres.
- La ce te gândeşti? se interesă Tweed.
- O mulţime de poliţişti în uniformă, plus oameni în civil, vor verifica identitatea fiecărei persoane în afara şi din Hauptbahnhof. Vor fi percheziţionaţi să nu aibă arme. Pentru că, din ce mi-ai spus tu, toţi oamenii lui Brazii vor fi înarmaţi. O să aranjez cu mai multe secţii de poliţie să pregătească celule pentru ei. Zâmbi cu răutate. Domnul Brazii nu mai trage sfori cu bancherii aceia care făceau presiuni asupra mea.
- De ce nu? întrebă Tweed.
- Pentru că Brazii le-a promis profituri imense pentru anumite fonduri cu care l-au împrumutat. Acum, aceşti bărbaţi, aşa-zis inteligenţi, cred c-au fost traşi pe sfoară. Ei ştiu că Brazii a transferat fonduri imense la Banca Zurcher Kredit din Sion. Fără îndoială, pentru a plăti armata de mercenari pe care a strâns-o acolo. Mercenarii sunt scumpi. Şi chiar dacă ei nu s-ar fi răzgândit, eu tot aş fi dat drumul acestei operaţiuni de curăţenie.
- Eşti un prieten bun, îi spuse Tweed.
- Sunt un poliţist bun. Acum trebuie să mă întorc repede la cartierul general pentru a organiza operaţiunea. O voi supraveghea personal.
În camera lui de zi de la Baur-en-Viile, Brazii îi dădea instrucţiuni secrete lui Gustav, unul dintre cei câţiva oameni în care avea încredere.
- Sunt sigur că se scurg informaţii din interiorul organizaţiei noastre. Vreau ca informatorul să fie identificat şi eliminat. Ai aparatura aceea de ascultare şi înregistrare pe care poţi s-o ascunzi oriunde. Foloseşte-o.
- Pentru început, aş vrea să instalez una în biroul lui José.
- José? Chiar crezi asta?
- Cel puţin, putem să verificăm. De asemenea, mai am un suspect în minte. Pot folosi şi aici un aparat de ascultare. Am permisiunea de a verifica pe cine vreau?
- Bănuiesc că e singurul mod de a fi sigur. Cine e cel de-al doilea suspect? - În această fază, n-aş vrea să-l deconspir.
Brazii se uită la el, mângâie câinele, pe Igor, care stătea în picioare lângă fotoliul lui, ca şi cum ar fi încercat să
simtă şi cea mai mică nemulţumire a stăpânului său. Îşi arătă colţii, liniştindu-se pe măsură ce stăpânul lui Îl
mângâia.
Se auzi un ciocănit în uşă şi Brazii strigă:
- Intră.
Apăru Marco îmbrăcat în palton, ţinând în mână o lesă de câine. - E timpul să mergi să faci o plimbare, Igor, zise Brazii.
Îi auzise pe unii posesori de câini spunând „plimbărică", dar el detesta cuvântul acesta şi tot ce implica el. Pentru
Brazii, Igor era un câine de pază, un câine de atac, dacă era necesar. Igor începu să se agite când văzu lesa, se linişti când i se puse la gât şi ieşi din cameră smucindu-se când Marco închise uşa. - E un animal aprig, remarcă Gustav. Simte când sunteţi supărat.
- E doar un câine, zise Brazii tăios. Cum propui să închei această verificare secretă dacă descoperi vreun informator?
- Voi aduce caseta direct la dumneavoastră. Apoi veţi putea asculta chiar dumneavoastră, la casetofonul personal, ce s-a spus acolo.

- Fă-o.
Îl studie pe bărbatul cu nasul coroiat, în timp ce acesta se ridica să plece. Gustav era, probabil, omul cel mai de
încredere dintre toţi cei pe care îi angajase. Chiar şi decât Craig, care avea tendinţa de a o face lată. În acel
moment, Craig intră în cameră chiar când Gustav, fără să se uite la el, pleca. Craig, ca de obicei, nu se ostenise să
bată înainte să i se spună că poate să intre. Îşi înfundă trupul mătăhălos într-un fotoliu sculptat, care scârţâi sub
greutatea lui.
- Totul e aranjat, şefu', raportă Craig. Şi nimeni n-a ieşit din Schweizerhof. E supravegheat douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru.
- Deci, i-am prins. Eu plec din Zùrich. José şi Gustav rămân deocamdată aici, ca să vadă cum evoluează situaţia. Mai poate rămâne o singură persoană care să-l asiste pe José.
- Cine?
- N-are importanţă. Avionul meu a venit de la Belp la Kloten. Tu vii cu mine. - Şi Eve? întrebă Craig.
- Rămâne şi ea aici. I-am spus.
- Unde mergem?
- La Sion, bineînţeles.

- Poliţia. Bărbatul în haine civile îşi întinse insigna în faţa individului cu înfăţişare dură care se prefăcea că
citeşte ziarul în Hauptbahn-hof. Actele vă rog, îi ceru detectivul. Durul se întunecă la faţă, apoi îşi vârî mâna în
balonzaid. Mâna unui alt bărbat din spatele lui i-o apucă, i-o scoase uşor, apoi băgă cealaltă mână la buzunarul
de la piept şi scoase un Luger 7,65 mm din tocul de umăr. Du-l la dubă, ordonă primul detectiv.
Se auzi un clic când cel de-al doilea detectiv închise o cătuşă la încheietura durului, iar pe cealaltă la încheietura
lui şi Îl luă de acolo.
Toate astea se întâmplau în gara principală. Detectivii lucrau câte doi şi îi verificau chiar şi pe membrii în uniformă ai personalului gării. Într-o oră, şeful detectivilor îi raportă lui Beck la telefon:
- La Hauptbahnhof, totul e în regulă. Mai rămânem, în caz că apar alte probleme...
La sediul central al poliţiei, Beck îşi puse paltonul, coborî scările în fugă şi se duse, vioi, ocolind gheaţa, la Schweizerhof.
Tweed nu dormise nici el toată noaptea. Îl trimisese pe Marler, Butler şi Nield înapoi la Gotthard să-şi facă bagajele şi să fie gata de plecare la gară, imediat ce le-ar fi telefonat el. Sosiseră la el în cameră separat şi plecaseră la intervale de timp, pentru a induce în eroare pe oricine ar fi supravegheat hotelul. Până acum Tweed ştia că identitatea lor era complet necunoscută bandei lui Craig. Newman vorbea cu Tweed când Beck bătu la uşă. Paltonul şi-l ţinea din nou pe braţ, din nou plin de zăpadă.
- Tot mai ninge? se interesă Tweed, aruncând o privire la palton.
- Şi prognoza zice că nu se va opri. Am venit ca să-mi mai dezmorţesc picioarele şi să vă spun că gara e curată. Am arestat unsprezece oameni, toţi înarmaţi cu diverse tunuri. Unde vă duceţi?
- La Geneva.
- Pleacă un expres peste o oră. De câte bilete ai nevoie?
- De cinci, la clasa întâi. De ce?
- Ţi le iau eu şi ţi le las într-un plic sigilat la recepţionerul de noapte, jos. Ţii legătura cu mine, da? Eu o să fiu în Zurich, la sediul central al poliţiei.
- O să-ţi dau raportul dacă şi când o să pot, de asta fii sigur. Beck se opri la uşă şi zâmbi fără umor.
- încă o informaţie mică pe care ţi-ar plăcea s-o ştii. Brazii şi-a chemat avionul de la Kloten la Belp. Pilotul a
completat un plan de zbor pentru decolare chiar înainte să se facă lumină. Ghici cu ce destinaţie.
- Sion.
- Daţi-i omului banii...

După ce Beck plecă, Newman începu din nou să vorbească. La fel ca Tweed, nu-şi exterioriza nici un pic nervozitatea.
- Sunt surprins că Beck nu mi-a pus nici o întrebare despre maşina care s-a izbit de tramvai.
- Se gândeşte probabil că suntem destul de tensionaţi. Au curăţat locul foarte repede. De la fereastra mea, am
văzut maşini ale poliţiei sosind împreună cu o macara uriaşă. Au fost foarte atenţi când au agăţat cârligul
macaralei de ceea ce mai rămăsese din maşină. Apoi au luat-o de acolo, probabil ca s-o examineze.
- Nu-i invidiez pentru ce-au făcut... Înăuntru erau trei cadavre, remarcă Newman.
- Sperau, probabil, să găsească plăcuţele de înmatriculare, dar n-aş zice c-au avut mari şanse.
- Mai era şi puşca de vânătoare pe care voia Craig s-o folosească. Are amprentele lui Craig pe ea. Craig n-avea
mănuşi.
- Iar va fi o mare dezamăgire. Am văzut un fraier de pieton ridicând arma şi uitându-se bine la ea până să apară un poliţist în uniformă şi să i-o ia. Orice urmă de-a lui Craig a fost desfiinţată.
- Păcat. Asta Îl lasă pe Craig neincriminat. Ăsta e mai mult decât un bătăuş de închiriat. E amoral şi îi place ceea ce face, sunt sigur de asta. Mi-ar plăcea să mai dau ochii cu el.
- Poate c-o să mai dai, aşa că ai grijă, Îl avertiză Tweed. Se uită la ceas. Va trebui să plecăm în curând, ca să prindem expresul acela. Cel mult încă o jumătate de oră. Va fi întuneric o vreme, aşa că să sperăm că are vagon restaurant.
Brazii tocmai terminase un mic dejun matinal pe care i-l aduseseră cei de la serviciul la cameră, când se auzi un ciocănit în uşă. Strigă:
- Intră...
Gustav apăru în pragul uşii cu o cutie mică în mână.
- Ce-i aceea?
- Ideea mea deja a dat roade. Pot să pun caseta asta în casetofonul dumneavoastră ca s-o ascultăm?
În sinea lui, Brazii se încorda. Sperase ca Gustav să se înşele în bănuielile lui că în interiorul organizaţiei exista un informator, un trădător. Întotdeauna îşi alesese oamenii cu grijă, verificându-i personal. Aprobă cu o înclinare a capului şi ascultă, în timp ce Gustav porni micul aparat.
„Ştii cine e?" Vocea lui Jose.
„Da. Mai ai informaţii pentru mine?" O altă voce, vorbind tot în engleză, cu un accent gutural pe care Brazii Îl bănui a fi fals.
„Brazii, împreună cu trei dintre oamenii lui de bază, Craig, Luigi şi Marco, pleacă cu avionul de pe Kloten în dimineaţa asta, cu destinaţia Sion."Din nou inconfundabila voce a lui Jose, vorbind în şoaptă.
„Mulţumesc. Tot aş mai vrea să te plătesc în vreun fel." Cealaltă voce.
„Nu. Nu vreau nici o plată. Brazii e un om rău şi violent. Te ţin la curent cu ce se mai întâmplă." încă o dată Jose.
Gustav derulă banda şi se uită la şeful lui aşezat la birou, cu privirea pierdută pe fereastră unde, printr-o despicătură din draperii, vedea cum ninge.
- Să mai pun o dată caseta? sugeră Gustav. Întotdeauna l-am bănuit pe José. Prea calm.
- Nu! Nu mai vreau să aud lucrul ăla nenorocit încă o dată. Cum ai reuşit?
Gustav îi arătă un reportofon miniatural. La bază avea prinse patru ventuze.
- N-am făcut decât să-l plasez sub biroul lui, ca să-i înregistrez convorbirile telefonice.
- Foarte ingenios. Vocea lui Brazii exprima dezamăgire. O să-l chem pe José la mine după ce pleci tu. O să-l iau cu mine, cu avionul. Mai are rost să rămâi şi tu aici?
- Elicopterul care urma să mă ducă la Sion mai e la Kloten?
- Da.
- Vă rog aranjaţi să mă aştepte. Mai e un suspect pe care vreau să-l verific. - Numele?
- Aş prefera să nu-l menţionez încă. La urma urmei, aş putea să mă înşel. - Cum doreşti.

Lui Gustav, reflectă el când adjunctul lui părăsi încăperea, îi plăcea să fie secretos, ceea ce, probabil, îi justifica caracterul demn de încredere. „Mă rog la Dumnezeu să nu mai fie vreun peşte putred", se gândi el, în timp ce se forţa să apese pe butonul interfonului ca să-l cheme pe José.
Urmă o altă ciocănitură la uşă şi îşi impuse să nu-şi arate sentimentele când intră José, darera Marco care Îl aducea pe Igor. Câinele făcu un salt înainte şi se întinse pe podea, lângă Brazii.
- I-am dat să mănânce, explică Marco. Adoarme imediat.
- Mulţumesc, Marco. Aştept pe altcineva...
Neatent, încă influenţat de ceea ce auzise pe bandă, Brazii luă o ţigară din cutia de aur de pe birou. Fuma rar şi numai în momente de tensiune. Strigă la cel care bătuse la uşă, şi intră José. Acesta se apropie repede de birou, luă o brichetă de onix de pe el şi-o întinse ca să aprindă ţigara. Brazii se văzu nevoit să facă uz de toată stăpânirea de sine ca să
nu-i zboare bricheta din mână. Îl lăsă să-i aprindă ţigara şi se lăsă pe spate în fotoliu. - José, m-aşteaptă limuzina la Sion?
- Da, domnule. Am trimis un alt şofer cu ea, aşa cum mi-aţi spus dumneavoastră.
- Am decis că nu mă simt confortabil decât cu tine la volan. Aşa că vii cu mine la Sion, cu avionul. - Va fi plăcerea mea, domnule.
- Asta e tot.
Igor se ridicase când José îi aprinsese ţigara lui Brazii şi mârâise încet. „E fantastic, gândi Brazii, cum câinele mia simţit şi cea mai ascunsă ură pentru José." Mângâie câinele.
- Igor, în curând va trebui să-ţi câştigi cina. Să vedem dacă nu ţi-ai uitat antrenamentul.
În camera lui, Tweed îşi verifică din nou ceasul, apoi se uită la Newman care şedea destul de relaxat într-un fotoliu. Lângă el se găseau valiza şi un sac de pânză care se putea pune pe umăr.
- încă zece minute şi-ar trebui să plecăm la gară, remarcă Tweed.
- Ar fi bine să n-ajungem acolo prea devreme, fu de acord Newman. Ştiu că Beck a făcut curat în Hauptbahnhof, dar nu se ştie niciodată... ar fi putut să-i scape vreunul. Şi avem biletele, adăugă el, scoţând plicul pe care Îl luase de la recepţie.
Sună telefonul. Tweed îşi strânse buzele şi ridică receptorul. - Da? Cine e la telefon?
- Omul din Kimmeridge, zise Archie.
- Mai aveţi noutăţi?
- Da. Prietenul nostru foarte important şi membrii de vârf ai echipei sale pleacă în dimineaţa asta. Vor călători cu avionul de pe Kloten până în Valais.
- Vă mulţumesc. Plecăm şi noi de-aici în curând. Apreciez foarte mult faptul că mă ţineţi la curent cu ultimele
ştiri.
Îi spuse şi lui Newman ce-i comunicase Archie. Newman ridică din umeri. - Ştiam deja lucrul ăsta. Ni l-a spus Beck.
- Dar asta arată cât de bine manevrează Archie informaţiile de ultimă oră. E o figură.
De-abia termină de vorbit, când sună telefonul. Tweed îşi ţuguie buzele. Să răspundă? Trebuia să plece imediat. Ridică receptorul.
- Monica la telefon. Mulţumesc cerului că te-am prins.
Vorbea repede, şi Tweed ghici o mare nelinişte sub aparentul calm al Monicăi. - Ce s-a întâmplat? întrebă el. Dac-ai putea să fii concisă.
- Howard a intrat în panică, şi-a ieşit din minţi. E nevoie de cineva aici care să preia controlul. - Ce a cauzat panica? întrebă Tweed, uitându-se din nou la ceas.
- Zvonurile care vin dintr-o sursă de ştiri internaţională... zvonurile cum că o lovitură majoră e iminentă la Moscova.
- De unde vin zvonurile?
Primi răspunsul pe care se-aştepta cel mai puţin să-l primească.

- Asta-i ciudăţenia. Eu sunt sigură că sunt răspândite în mod intenţionat de vreo organizaţie centrală. Care nu e departe de Rusia. E undeva în Europa. Howard se vede cu prim-ministrul aproape la fiecare oră, băgându-l şi pe el în priză cu panica lui. Treaba este foarte serioasă.
- Tu sugerezi, zise Tweed aspru, că situaţia e atât de gravă încât ar trebui să mă întorc imediat la Londra?
- Se-nvârt pe-aici ca nişte bezmetici. Atmosfera se înrăutăţeşte din ce în ce mai mult. Da, eu cred c-ar trebui să te întorci. Howard habar n-are că eu am dat telefonul ăsta.
- Unde e Howard acum? Pot să vorbesc cu el doar o clipă?
- Mi-e teamă că nu. E în Downing Street, aşteptând să-l mai întărâte şi mai mult pe primul-ministru.
- Monica, îţi dai seama că tu vorbeşti acum de pe poziţia mea. Mai e un lucru care nu e important, dar care pe mine mă interesează. Cu siguranţă, tu ai verificat aceste zvonuri cu atenţie. De unde au plecat?
- E greu de spus. Monica tăcu, apoi continuă repede: De la Zurich.
După ce îi spuse Monicăi că îi va telefona când va avea timp să ia o hotărâre, Tweed îi spuse lui Newman ce-i zisese ea.
- S-ar putea ca toate astea să vină dintr-o fabrică de zvonuri? Îl întrebă pe Newman. Tu, ca şi corespondent străin, ai avut multe experienţe de genul ăsta.
- Da, s-ar putea şi încă foarte uşor. Tot ce ai nevoie e o organizaţie de elită, un personal numeros şi un creier ca cel al lui Brazii care să planifice totul. Apoi aranjezi să telefonezi persoanei potrivite de la posturile de radio cheie, de la televiziune şi de la ziare. Cronometrezi totul cu grijă, în aşa fel, încât să se dea mai multe telefoane în acelaşi timp - la Londra, Paris, Bonn, Madrid, Stockholm şi Washington. În cel mai scurt timp o să înceapă să se verifice unii pe alţii şi-o să descopere aceleaşi zvonuri peste tot.
- Asta e prima fază a planului lui Brazii. Uneori, medita Tweed cu voce tare, cred că Brazii urăşte America mai mult decât Rusia... asta pentru că l-au destituit din funcţia de director în State. Americanii se sperie uşor... imaginează-ţi panica de la Washington dacă Rusia ar redeveni agresivă peste noapte.
- Ce-ai de gând să faci în legătură cu Howard?
- Mă gândesc să-ţi încredinţez ţie comanda echipei pe care o trimitem la Sion. Asta înseamnă că trebuie să mă întorc la Londra până nu mai strică Howard ceva.
- Atunci, eu sunt gata de plecare. Newman se ridică. O să caut staţia de la sol care controlează satelitul acela, Potlogar Unu.
- Asta trebuie să fie arma de bază a lui Brazii cu care să semene haos. Ştii, Bob, dacă nu aş detesta metodele
violente ale lui Brazii, l-aş simpatiza pe ascuns pentru ceea ce încearcă să facă... să trezească Occidentul.
- E un ticălos care se foloseşte de ticăloşi. Newman se uită la Tweed în timp ce-şi punea pe umăr sacul de pânză.
Voiam să te întreb un lucru. Nici lui Bill Franklin şi nici lui Keith Kent nu le-ai spus niciodată de existenţa
Nălucii.
- Probabil, mi-a scăpat...
- Oh, fii serios!
- Ei bine, am o puternică senzaţie că noi am întâlnit deja Năluca.

Pe peronul gării Sion, Philip privi expresul care Îl ducea pe inspectorul Leon Vincenau dispărând şi i se făcu sete. Explora gara cea singuratică şi, spre norocul lui, descoperi un restaurant. Intră şi comandă o cafea în franceză fetei plăcute de la bar.
Simţi brusc o oboseală şi o nevoie disperată să vorbească cu cineva în Valais-ul ăsta mohorât. În afară de el, locul era pustiu. Îi zâmbi chelneriţei. Ea începu imediat să vorbească:
- Sper că n-aveţi de gând să vă suiţi pe munte. Vremea se închide şi deja a avut loc o tragedie. - Ce tragedie? întrebă Philip.
- Doi englezi şi o americancă s-au dus să schieze pe o pantă. Au fost avertizaţi că e periculos. Au murit toţi întro avalanşă, ieri.
- îmi pare rău să aud aşa ceva... chiar dacă au fost avertizaţi.

- E ceva misterios la mijloc, aşa am auzit. Americanca avea un glonţ în spate. Poliţia a transportat cadavrele la Geneva.
- Un glonţ în spate? Adică a împuşcat-o cineva? Unde s-a întâmplat tragedia? - Vă aduc o hartă.
Se vedea că e fericită să vorbească cu cineva; plecă în grabă şi se întoarse cu o hartă pe care o despături şi o întinse pe masă. Puse degetul pe o zonă nordică a munţilor care se ridicau în spatele Sion-ului.
- S-a întâmplat lângă Col du Lemac, pe Kellerhorn. Acesta e numele muntelui şi înseamnă Muntele Mistreţului Sălbatic... pentru că vârful seamănă cu capul unui mistreţ sălbatic. Ca să ajungi acolo, trebuie să mergi cu maşina pe drumul ăsta periculos... Arătă pe hartă un drum
care, însemnat pe hârtia aceea, nu era mai mult decât un fir îngust, galben. Aici s-a construit noua staţie meteorologică. S-a muncit la ea de ceva vreme.
- O staţie meteo? O întreprindere de stat? întrebă Philip cu indiferenţă.
- A, nu! A construit-o un bărbat foarte bogat. Îl preocupă datele meteo, vrea să facă prognoza mai precisă. A fost construită repede, înainte să înceapă să ningă. Trebuie să-l fi costat o avere. A adus muncitori din afară şi au muncit în trei schimburi, toată ziua şi toată noaptea.
- Cum puteau să muncească noaptea?
- E deştept. A ridicat lămpi uriaşe cu arc electric, aşa că oamenii puteau munci cu uşurinţă şi noaptea. Pe cei mai mulţi dintre muncitori i-a adus din Balcani. Acuma s-au întors acasă cu buzunarele pline de bani.
- Şi staţia asta meteo e aproape de Kellerhorn?
- E construită pe Kellerhorn, aproape de vârf. O apără bine de vandali. Forţele lui de securitate patrulează zona zi şi noapte.
- Locul unde s-a petrecut tragedia pe care tocmai mi-ai descris-o era aproape de staţia asta?
- Da. Am auzit că poliţia i-a făcut o vizită şefului securităţii, dar nici el, nici vreuna dintre gărzile lui nu i-au văzut pe schiori.
- Dacă eşti aşa de drăguţă, arată-mi, te rog, pe hartă unde se află această staţie meteo. Chelneriţa desenă o mică cruce sub cuvântul Kellerhorn. Se uită la Philip.
- Se pare că vă interesează. Puteţi păstra harta. Mai am una.
- Mulţumesc. Fata împături harta şi Philip o luă şi o băgă în buzunar. Bănuiesc că n-ai de unde să ştii cum Îl cheamă pe cel care a construit staţia. Probabil, e foarte cunoscut pe-aici.
- Nimeni nu ştie cum Îl cheamă. Vine cu un avion particular care aterizează pe aerodromul de la ieşirea din Sion. La avion Îl aşteaptă o maşină mare, cu geamuri fumurii, ca să nu vezi înăuntru, şi cu ea se duce sus, la vilă. - La vilă? Şi asta e în apropiere de staţia meteo?
- A, nu. E în munţi, de cealaltă parte a văii. A construit-o în timp ce lucrau la staţia meteo. Vila a fost gata prima. E foarte departe, şi are vedere spre gheţar. V-o pot arăta pe hartă.
Philip scoase din nou harta, o desfăcu şi o întinse pe masă. Degetul chelneriţei urmări un alt fir galben care reprezenta un drum cu zigzaguri dese, ca şi drumul spre staţia meteo. Fata marcă poziţia vilei şi a gheţarului de sub ea. Zona se numea Col de Roc.
- Vreţi să vedeţi vila? Va trebui să închiriaţi o maşină dotată cu lanţuri. Drumul e la fel de periculos ca şi cel spre staţie, darnu vă duceţi acum.
- De ce?
- Pentru că am auzit că acest foarte important om trebuie să sosească pe aerodrom. Mi-a spus un prieten care Îl cunoaşte pe controlor. E întotdeauna escortat de motociclişti.
- Ştii cumva de unde pot închiria o maşină cu lanţuri? întrebă Philip. Aş putea să merg să văd vila după ce pleacă
el.
- Staţi o clipă. Am un ghid al străzilor din Sion... Dispăru din nou în fugă, dornică să-i facă pe plac acestui bărbat
pe care Îl simpatizase de la început. Era atât de politicos şi Valais-ul Îl interesa atât de mult! Se întoarse cu
ghidul şi îi arătă o cruce pe care o marcase deja. Firma asta vă va închiria maşina de care aveţi nevoie. N-o să
aveţi nici o problemă. Au plecat toţi turiştii. Din cauza vremii... iar cei câţiva care se poate să fi rămas au auzit despre tragedie.

(va urma)