Abis (19)

Colin Forbes

NOTA AUTORULUI
Toate personajele înfăţişate sunt creaţii ale imaginaţiei autorului şi nu au nici o legătură cu vreo persoană în viaţă. De asemenea, mi-am luat libertatea de a face modificări în geografia regiunii Dorset, creând un vârf care nu există, Lyman's Tout. La fel am procedat şi în Elveţia şi am inventat un munte, Kellerhorn, şi alte două zone - Col du Lemac şi Col de Roc.


- E Beck la telefon, te sună din Berna, Îl informă Monica pe Tweed care tocmai se aşeza din nou în scaunul lui pivotant. Pare într-o pasă proastă.
- Tocmai de asta am nevoie. Tweed le aruncă o privire lui Newman şi lui Marler care se întorseseră din oraş, unde luaseră cina împreună, daraş face mai bine să răspund...
- Tweed? Vocea lui Beck era aproape dură. E vreun om de-al tău la mine în ogradă... În Geneva, ca să fiu mai
exact?
- De ce? întrebă Tweed, mascându-şi îngrijorarea. Nu obişnuiesc să dau raportul tuturor unde îmi sunt oamenii.
- Pentru că în faţa restaurantului Les Armures din Oraşul Vechi a avut loc un măcel. Ţinta a fost o femeie.
- Atunci, spune-mi ce s-a întâmplat. Nu mai bate câmpii. Tweed ţinea receptorul strâns. Expresia feţei îi era
gravă.
- A atacat-o o bandă de motociclişti. Terorizează zona de vreo două zile. Nu am decât primele rapoarte, dar se spune că au fost recuperate şase cadavre.
- Ce s-a întâmplat cu ţinta? Fă-mi o prezentare completă, te rog.
- Ai o voce îngrijorată. Se pare că femeia a scăpat nevătămată; a dispărut. A fost ajutată de un bărbat. S-au tras focuri de armă, au explodat grenade, mai ştiu şi eu?
- De unde ştii toate astea? întrebă Tweed, pentru a devia discuţia.
- De la sursa obişnuită. O doamnă băgăreaţă care locuieşte în apropiere a privit masacrul prin perdea. Tweed, eu plec la Geneva de îndată ce termin de vorbit cu tine. O să iau la întrebări personalul de la Les Armures, căruia i s-a spus să stea acolo până ajung eu.
- Bună idee. Arthur, spui că banda asta terorizează Oraşul Vechi de două zile. Cum naiba ai permis ca situaţia asta să se întindă atâta?
Aşa cum sperase, întrebarea lui provocatoare Îl înfurie pe Beck.
- Din cauza unui idiot de inspector din Geneva care se ocupă de chestiunea asta şi care şi-a băgat în capul lui sec
să-şi ţină oamenii în afara oraşului, ca să supravegheze toate intrările în Geneva. Ar fi trebuit să-i pună să
patruleze chiar prin Oraşul Vechi... nici măcar nu i-a trecut prin cap că ăştia s-ar putea să se fi ascuns acolo. De-
aceea.
- O greşeală prostească.
- Să nu crezi că n-am observat că nu mi-ai răspuns la întrebarea dacă ai oameni în oraş!
La celălalt capăt, telefonul fu trântit, iar legătura se întrerupse. Tweed n-ar fi crezut că Beck Îl poate trata astfel. Se lăsă pe spate, oftă uşurat şi le relată celorlalţi ce se întâmplase.
- Cel puţin, se pare că Paula a scăpat, spuse el. Sunt sigur că bărbatul de care a pomenit e Philip. Locul de întâlnire cu Archie era Les Armures.
- Vrei s-o sun pe Paula la Hotel des Bergues? întrebă Monica.
- Cred c-ar fi mai cu tact să vedem dacă mă sună ea astă-seară. Se pare că ea şi Philip au fost nevoiţi să facă faţă unui război în toată regula. S-o lăsăm vreo două ore. Apropo, cât aţi fost voi plecaţi a venit sus Fred, de la subsol. A descoperit ce era pe rămăşiţele carbonizate din seiful generalului Sterndale.
- Ce era pe ele? Îl îmboldi Monica.
- Numere de telefon. Şi rămăşiţe dintr-un material dens, verde-pal. Maggie Mayfield... v-am spus că m-am întâlnit mai devreme cu ea, azi, la Brown's. Azi a fost? Sigur c-a fost azi. Ultimele câteva ore mi s-au părut cât o săptămână. Mi-a spus că generalul i-a arătat adevăratele obligaţiuni, pe care el le ţinea în dosare de un verde şters, de tip vechi, cu arc. Fred spunea că resturile acelea aveau urme de dosare de culoare verde-pal, cu arc.
- Şi numerele de telefon? se interesă Marler.
- Cu siguranţă, rămăşiţe ale unor vechi cărţi de telefon... puse în dosare ca să fie pline, ca şi cum obligaţiunile ar fi fost încă acolo. În mod clar obligaţiunile la purtător nu mai erau în seif.
- Trei sute de miliarde de biştari. Newman trase o fluierătură. Nici nu-i aşa de mult, cum se spune prin cercurile cultivate.
- Dar ar contribui mult la finanţarea proiectului la care lucrează Brazii, oricare ar fi acela, le atrase atenţia Tweed. Dacă el este omul căruia i-a împrumutat Sterndale obligaţiunile. Se ridică în picioare. Mi-am adus aminte. Când m-a sunat mai devreme, Beck mi-a spus că Craig o să ajungă la Geneva în seara asta.
- E chiar persoana potrivită să conducă un masacru, comentă Newman.
Sună telefonul. În timp ce Monica ridica receptorul, Tweed se încruntă.
- Ceva îmi spune că va fi o noapte lungă. Aşa o să fiu şi eu mulţumit că Butler şi Nield sunt nerăbdători să coboare.
- Keith Kent la telefon, strigă Monica.
- Ai dat de ceva, Keith? întrebă Tweed repede.
- Sun de la un telefon public de pe aeroportul din Geneva, aşa că pot vorbi. Vocea rafinată a lui Kent făcu o pauză. Cred că am aflat de unde scoate bani. Am sunat pe cineva din Zurich care ştie ce se întâmplă acolo. O bancă particulară, Zurcher Kredit, aproape a dat faliment. Un mare număr de obligaţiuni a dispărut. Ia ghici cine era consultant al acestei bănci, un fel de director neexecutiv? Leopold Brazii. Ceea ce s-a întâmplat cu preşedintele o să te intrige.
- Dă-i drumul. Intrigă-mă.
- Preşedintele Băncii Zurcher Kredit a fost ucis. Cineva a intrat în vila lui în timp ce soţia lui era plecată şi i-a rupt gâtul.
- I-a rupt gâtul? Tweed observă că atât Newman, cât şi Marler se holbau la el. Există vreun suspect?
- Beck, continuă Kent cu felul lui repezit de a vorbi, crede că trebuie să fi fost cineva priceput să negocieze intrarea în vilă. Preşedintele avea un sistem de securitate teribil, care a fost găsit intact.
- De unde ştii?
- De la un prieten al unui prieten care Îl cunoaşte pe Beck. Aceeaşi poveste ca la Sterndale... deşi acolo nimeni nu s-a deranjat să ceară voie să intre în casă. O să încep imediat investigaţiile la o altă bancă particulară. O să-ţi raportez concluziile la care o să ajung.
- Keith, în Geneva acţionează o bandă de motociclişti şi...
- Ştiu. O liotă de scandalagii. Nişte puşti teribili care fac pe grozavii băgând frica în doamnele în vârstă.
- Sunt mai mult decât atâta. În seara asta s-a tras cu arma în Oraşul Vechi. Şase cadavre. Toţi motociclişti. Sunt ceva mai mult decât nişte puşti teribili.
- I-auzi... Pe moment, Kent făcu o pauză. Geneva nu pare prea sigură. Mulţumesc pentru avertisment. Plec la Berna mâine-dimineaţă. După ce mi-ai spus tu, mâine-dimineaţă devreme. Mai vorbim...
Tweed puse receptorul jos şi le spuse Monicăi şi celor doi bărbaţi ce auzise.
- Acum avem o legătură directă între Brazii şi obligaţiunile care lipsesc, comentă Newman.
- Aşa s-ar părea, replică Tweed.
- Nu i-ai spus lui Kent despre Nălucă, zise Marler, lungind cuvintele.
- Mi-a scăpat. Tweed luă un plic de pe birou, scoase două fotografii, îi dădu una lui Newman şi pe cealaltă lui Marler. Acestea sunt copii ale fotografiei lui Marchat pe care am adus-o din Dorset. Asta aşa, în cazul în care Îl găsim. Monica mi-a spus că şi Paula a luat o copie înainte să plece la Geneva.
Uşa cabinetului se deschise şi intră tacticos Howard, pomposul lor director. Un bărbat înalt, bine făcut, bătând spre şaizeci de ani, impecabil îmbrăcat, ca întotdeauna.
Era îmbrăcat într-un costum albastru, elegant, cu o dungă albă, unul dintre costumele Chester Barrie cumpărat de la Harrods. Avea o faţă roză, era bine ras şi afişa o atitudine de lord.
- Bună seara la toată lumea, începu el cu vocea lui de profesor de şcoală, nimic nou pe frontul de vest?
Era o glumă. Nimeni nu zâmbi. Tweed se ridică, se duse la fereastră, trase perdeaua şi rămase cu privirea pierdută în noapte.
- Se poate spune şi-aşa, răspunse el.
- Cred că nu vă mai ţineţi după domnul Leopold Brazii. Primmi-nistrul a fost foarte supărat că am început să facem investigaţii cu privire la persoana lui. Îl aşteaptă în curând pe Brazii în Downing Street, ca să bea ceva împreună.
- Ce frumos din partea prim-ministrului, răspunse Tweed. Howard se aşeză, îşi trecu un picior peste braţul fotoliului şi îşi aranjă cuta perfectă de la pantaloni.
- Echipamentul computerizat pe care l-am instalat la etajul de deasupra voastră merge ca un vis. Reginald e foarte bun.
- Reginald? întrebă Marler.
- El e vrăjitor în comunicaţii; el e şeful care o să ne ducă în secolul douăzeci şi unu. O să puteţi arunca la gunoi vechiul vostru sistem cu cartele, Tweed.
- O să-l las să funcţioneze în continuare, ripostă Tweed, cu spatele la cameră şi la Howard. - De ce Dumnezeu să-l mai laşi să meargă?
- Pentru că ştiu că orice sistem de stocare a informaţiilor vitale operat de computere poate fi penetrat. Tweed se întoarse şi îşi privi şeful în faţă. Spart, ăsta e jargonul care se foloseşte.
- Voiam să vă propun.... Howard se opri, se uită la Newman şi la Marler care Îl fixau cu figuri inexpresive, ca şi cum el nici n-ar fi fost acolo. Voiam să vă propun, începu din nou Howard, mai puţin încrezător, să folosim şi noi un computer, pentru a păstra numele tuturor informatorilor noştri...
- Nu, zise Newman.
- Nu, zise Marler.
- Nu cred, domnilor, că dumneavoastră hotărâţi ca...
- Aceşti domni hotărăsc... Tweed înconjură biroul, se aşeză în scaunul lui şi se uită înverşunat la Howard în timp ce continuă: Aceşti domni hotărăsc dacă spun cuiva - chiar şi mie - numele informatorilor lor secreţi. Nu-ţi dai seama că sunt vieţi în joc...vieţile informatorilor noştri?
- Ei bine... Howard se ridică, îşi băgă un deget în gulerul cămăşii, ca şi cum l-ar fi deranjat. Ei bine, dacă ţii atât de mult la asta, putem să amânăm includerea lor...
- Pentru totdeauna! rosti scurt Tweed.
- Da, înţeleg. La urma urmei, e responsabilitatea voastră.
- Tot timpul a fost responsabilitatea noastră, replică Tweed, refuzând să-l ajute câtuşi de puţin sau să se mai ostenească să fie politicos cu Howard.
- Aş aprecia dacă m-ai ţine la curent. Când poţi, bine-nţeles...
Cu această notă defensivă, Howard se retrase din birou. Închise uşa după el foarte încet.
- Asta l-a condus la uşă, ciripi Monica, fără să-şi ascundă încântarea.
- Habar n-are despre ce e vorba, mormăi Tweed. Biroul e la următorul etaj, chiar lângă scări. În încăperea aceea mare e suficientă aparatură ca să conduci Pentagonul. Reginald, un veteran, are câteva calculatoare, laptopuri, trei oameni, cabluri care leagă aparatura aceea la telefon, monitoarele alea verzi şi oribile. Probabil c-a costat o avere. Howard spera să facă din dosarele noastre exponatul principal al noului său departament de jucării. Acum, că am ucis această idee, Dumnezeu ştie cu ce-o să se mai joace ca să-şi justifice existenţa.
- Am un prieten, Abe Wilson, care îşi ia de lucru acasă, zise Newman. Are şi el o groază de deşeuri din astea. Nevastă-sa mi-a spus că noaptea, după ce termină treaba, se duce în sufragerie şi se uită la televizor. După aceea adoarme imediat. M-a întrebat pe furiş dacă n-aş vrea s-o scot în oraş, la cină.
- Frumoasă? întrebă Marler.
- Foarte. I-am refuzat invitaţia cât am putut de tacticos. Abe ar înnebuni.
- Bob, se amestecă Tweed, ce părere ai despre cum se împacă Philip cu Eve?
- Amărâtul ăsta nu ştie dacă-i albă sau e neagră. Ea se joacă cu el ca şi cu o marionetă, darcând e vorba de lucru, devine vechiul Philip pe care-l ştim noi.
- Mă întreb unde este Eve Warner în acest moment? se întrebă Tweed.
Coborând din avionul care o adusese la Geneva, Eve se mişcă repede după ce trecu pe la controlul paşapoartelor şi pe la vamă. Se duse direct la biroul de închiriat maşini, se legitimă şi semnă actele pentru Renault-ul pe care Îl închiriase prin telefon din Heathrow, apoi plăti fetei de la ghişeu. Rămase în apropiere fumând încă o ţigară, aruncând priviri fugare celor câtorva pasageri care se grăbeau spre ieşire. La sfârşitul lui februarie, aeroportul era mai liniştit decât în timpul sezonului.

Se uita după cineva care ar fi putut s-o urmărească. Eve avea o memorie fotografică atunci când era vorba de feţe, chiar şi când le vedea doar pentru câteva fracţiuni de secundă. Nu văzu pe nimeni care să-i trezească suspiciuni. Se întoarse repede la ghişeu şi-i spuse fetei cu care încheiase afacerea că e gata de plecare.
însoţită până la Renault-ul care o aştepta, Eve luă cheile de la fată şi se uită la ea.
- E roşu, rosti ea tăios şi lovind capota cu mâna înmănuşată. Am subliniat că doresc o culoare care să nu bată la ochi.
- îmi pare rău, madame, dar la telefon aţi fost foarte insistentă când aţi spus că vreţi un Renault. Acesta este singurul care a mai rămas.
- Bănuiesc că va trebui să mă descurc cu ăsta. Mulţumesc pentru osteneală. Işi scoase haina din păr de cămilă şi o aruncă în spate. Îşi ascunsese părul negru sub o eşarfă şi purta o pereche de ochelari negri. N-o puteai recunoaşte decât după mers.
Ieşi din oraş şi intră pe autostrada care se îndrepta spre nord-est. Păstrând limita maximă de viteză, depăşi toate maşinile care îi ieşiră în cale. Şoferul unui camion claxonă după ea când Îl depăşi în linie dreaptă. Ea îi făcu cu mâna peste umăr.
O oră mai târziu, opri la un mic hotel aflat la intrarea într-un oraş. Mâncă repede şi îşi permise un pahar de votcă, apoi, nervoasă, se dădu cu parfum pentru a masca orice miros de alcool, oricât de slab. Poliţiştii elveţieni erau nişte ticăloşi dacă te prindeau băut la volan. Inainte să plece de la hotel, găsi un telefon şi formă un număr din memorie. Când auzi vocea celui care îi răspunse, i se lungi faţa. Canalia aceea.
- Sunt Eve Warner şi vorbesc din Geneva. Mă sui imediat în maşină şi ajung la voi astă-seară. Transmite mesajul...
Trânti receptorul, ieşi şi îşi continuă drumul spre nord-est, pe o autostradă principală. Trecuse mai devreme pe lângă munţii Jura, cu zăpada strălucind în lumina lunii, trecuse prin sate frumoase, cu turnuri de biserici ca nişte ace. Nu văzuse nimic din toate astea. Decorurile magnifice n-o interesau. Conducea aprinzându-şi ţigară de la ţigară şi continuând să depăşească maşini. Nu suporta să aibă altă maşină în faţă. Se simţea foarte bine lăsând maşinile în spatele ei, arătându-le celorlalţi ce şofer minunat e ea. Ajunse la destinaţie devreme. Îi plăcea să-i surprindă pe oameni.
în cabinetul său din Berna, furia lui Brazii devenea tot mai ameninţătoare. Se învârtea prin încăpere cu paşi mari, cu mâinile la spate, şi tuna. Igor, câinele-lup, Îl privi, apoi se uită la cel căruia îi era destinată furia lui Brazii. Inalt şi zvelt, câinele avea un cap mic, iar urechile îi erau ridicate, simţind starea de spirit a stăpânului său.
Craig, care se întorsese de la Geneva cu avionul, aterizase la Belp, apoi venise la vila de pe Kocher-gasse cu maşina care Îl aşteptase la aeroport; acum se holba la câine, care avea gura deschisă şi dinţii dezveliţi.
Craig îi raportase lui Brazii groaznicul fiasco din Oraşul Vechi al Genevei... deşi avusese grijă să nu folosească cuvântul „fiasco". Brazii fusese nevoit să-şi supună adjunctul unui interogatoriu sever pentru a scoate adevărul de la el.
- Eşti cel mai mare idiot din lume! urlă Brazii. Cadavre lăsate în stradă - oamenii tăi - chiar acum, când n-avem nevoie de publicitate nefavorabilă, ca să nu mai vorbesc de morţii de care eşti răspunzător. Ţi-am spus, sau nu ţi-am spus, după masacrul de la Sterndale Manor, că nu trebuie să te dai în spectacol?
- Au avut mulţi oameni care ne aşteptau, minţi Craig.
- Am eu surse independente, care pot verifica această afirmaţie. Poate crezi cumva că eşti şeful Cooperativei Crima? Am trăit o astfel de experienţă în Statele Unite, de aceea am părăsit acea ţară violentă. Tu trebuie să sperii oamenii, să-i intimidezi, nu să-i omori, răcni Brazii.
- Ei au tras primii, minţi Craig din nou.
- Care „ei"? întrebă Brazii.
- Oamenii lui Tweed, bănuiesc...
- Bănuieşti! Acum minţi. Eu Îl cunosc un pic pe Tweed, l-am întâlnit o dată foarte puţin. Nu e genul de om care să opereze în acest fel...
- Nu puteţi fi sigur de asta...
- Să nu îndrăzneşti să mă întrerupi! Sunt sigur de acest lucru. În curând va trebui să mă întâlnesc cu Tweed, dacă va mai fi de acord să ne vedem după nenorocirea asta... Brazii slăbi lesa. Câinele începu să se ducă spre Craig, care se dădu înapoi. Şi încă ceva, continuă Brazii pe acelaşi ton. Începând din acest moment, cu ajutorul unor anumiţi bancheri elveţieni care îmi sunt prieteni, Arthur Beck e scos din joc. Stătea aproape nemişcat, cu mâinile în şold. În caz că te-a lăsat memoria, Beck este şeful Poliţiei Federale, care are cartierul general la o aruncătură de băţ de locul unde stau eu acum. Dacă cumva găseşte cea mai mică legătură între mine şi ceea ce s-a întâmplat la Geneva, o să mi se suie în cap... chiar acum, când proiectul pe care il coordonez e pe cale de a fi lansat.
- Dacă aş şti despre ce proiect e vorba... Începu Craig imprudent.
- Nu ştii şi nici nu vei şti. Nu înainte de ora zero. Aş aprecia enorm dacă ai dispărea din faţa mea, dacă ai ieşi din camera asta. O să-ţi fac instructajul mâine dimineaţă. Ieşi! Pentru numele lui Dumnezeu...
Ajungând la vilă, Eve fu primită de José, apoi urcă în fugă scara în spirală care ducea la cabinetul lui Brazii, urmată îndeaproape de José. Prin uşa grea a cabinetului, Eve auzi vocea lui Brazii şi bănui că urlă la Craig.
„Trebuie să văd asta", gândi ea. Îl detesta pe Craig care o ignora mai tot timpul. Puse mâna pe clanţă, când José o înhăţă din spate.
- Nu poţi să intri acolo...

- Ba pot. Am informaţii...

- Trebuie să aştepţi.
Eve Îl dispreţuia pe José cel cu pielea fină şi se luptă să scape din mâinile lui. Ridică un picior şi-l lovi în fluierul piciorului. Îl auzi mârâind, dar nu-i dădu drumul.
- Dă-mi drumul, scârnăvie columbiană...
- Sunt din Guyana Franceză, zise José calm.
Continuă s-o ţină şi-i prinse mâinile la spate. Ea nu-şi dăduse seama că e atât de puternic. Îl înjură, dar el o ţinea strâns şi nu se osteni să-i răspundă la insultă. Atunci, se deschise uşa. Craig, aprins la faţă, închise uşa după el. Se uită la ea.
- Se pare c-ai avut parte de o ciomăgeală bună, i-o întoarse ea cu un zâmbet perfid.
Craig plecă. José îi dădu drumul lui Eve. Ea îşi luă haina şi eşarfa, deschise uşa şi intră în cabinet urmată de José, care se aşeză la locul lui, în spatele mesei din colţ.
- Nu te aşteptam aşa de repede, spuse Brazii care se calmase.
- Sunt un şofer bun, spuse ea şi se aşeză la biroul lui Brazii. N-a... Arătă spre José, fără să se uite la el. N-a uitat să-ţi dea numele oamenilor de bază din echipa lui Tweed, pe care i-am descoperit eu? Bob Newman, Paula Grey... şi, probabil, William Franklin?
- José nu uită niciodată. Mi-a dat numele.
- Mai am unul ca să-l punem pe listă. Philip Cardon.
- Iar asculţi pe la uşi?

(va urma)