Abis (25)

Colin Forbes

NOTA AUTORULUI
Toate personajele înfăţişate sunt creaţii ale imaginaţiei autorului şi nu au nici o legătură cu vreo persoană în viaţă. De asemenea, mi-am luat libertatea de a face modificări în geografia regiunii Dorset, creând un vârf care nu există, Lyman's Tout. La fel am procedat şi în Elveţia şi am inventat un munte, Kellerhorn, şi alte două zone - Col du Lemac şi Col de Roc.


- Dacă zici tu. Brazii se uită din nou la ceas. Într-o clipă trebuie să plec.
- De ce m-ai întrebat de Newman?
- Ajung şi la asta. La momentul potrivit, o să mă întorc la Zurich. Nişte afaceri neterminate pe care trebuie să le duc la bun sfârşit. E posibil ca Newman să vină după mine aici. Dacă mai e în viaţă. În acest caz, vei putea să-ţi practici magia neagră pe el. Aş vrea să ştiu unde e Tweed. Ai putea să te ocupi de asta, nu-i aşa?
- N-ar trebui să fie imposibil. M-am descurcat şi cu bancherii aceia cu care mi-ai cerut să fac cunoştinţă. Se aplecă în faţă. Cei care au fost ucişi de o creatură necunoscută. La urma urmei... Se lăsă înapoi pe spate. Philip Cardon salivează după mine la ora asta.
- Rămâne şi Gustav aici, să-ţi ridice moralul, zise Brazii, ridicându-se şi îmbrăcându-şi paltonul albastru-închis care stătuse împăturit pe un scaun de lângă el. O să-ţi ţină companie.
- Mă pot lipsi de-o aşa companie.
- E un tip chiar simpatic... când ajungi să-l cunoşti, zise Brazii, zâmbind şi luându-şi valiza de jos. - N-am nici o intenţie să ajung să-l cunosc. Omul ăsta, zise ea printre dinţi, e o jigodie. Drum bun. - Fii sigură că o să fie cât se poate de bun.
- Cred că Sion-ul arată mai bine în ceaţă, zise Paula în timp ce se depărtau de parcarea de lângă hotelul Touring, unde Philip lăsase maşina. Ar putea fi orice orăşel modern. O, Doamne, iar vin.
Două Bombardiere de Piele îşi făcuseră apariţia pe motociclete şi veneau încet spre ei. Nu mai era nimeni prin preajmă. Philip îşi strecură mâna în geaca de piele maro şi apucă Walther-ul.
- Mergi, nu te opri. Nu te uita la ei. Suntem doi îndrăgostiţi în vacanţă.
O cuprinse cu mâna stângă peste mijloc, se opri şi o sărută pe obraz. După ce începură din nou să meargă, unul din motociclişti le strigă ceva murdar în franceză.
- Atâta îi duce mintea, comentă Philip. Mergi, nu te opri. Motocicliştii trecură de ei şi o luară în jos pe stradă, îndreptându-se spre gară. Paula rezistă tentaţiei de a se uita în urmă.
- Mi-e foame, spuse ea. Bănuiesc că e prea devreme pentru masa de prânz.
- Nu şi la restaurantul pe lângă care am trecut în capătul străzii. Aşa că o să stăm şi noi la masă, ca să ne tihnească mâncarea. Dacă vei fi foarte politicoasă cu mine, o să-ţi iau, pentru început, coniacul pe care l-ai vrut la hotel înainte să plecăm pe munte.
- Parcă a fost acum un veac. Da, domnule, cred că v-aş fi foarte recunoscătoare pentru un coniac. Aşa e destul de politicos?
- Merge...
Comandară felul preferat de mâncare al lui Tweed, escalop Zurichoise, o masă substanţială, şi mâncară câte două porţii. Restaurantul era mic şi curat, cu feţe de masă albe şi apretate, iar ei erau singurii clienţi. În timpul mesei, încercară să stabilească ce aveau să facă în continuare.
- Am putea să explorăm Col de Roc, unde îşi are Brazii vila, pe muntele de cealaltă parte a văii, sugeră Paula. - Am putea, dar ne-am cam forţa norocul.
- Cum adică? Eu cred că e o idee bună. Acum am prins gustul condusului pe drumurile de munte.
- Ne-am forţa norocul, insistă Philip. Pe hartă, drumul spre vila lui arată cel puţin la fel de înfiorător ca şi cel spre Kellerhorn.
- Mai ai şi alte obiecţii? întrebă ea, iritată.
Problema era, şi Philip o ştia, că, după ce savura o masă bună, Paula se aprindea din nou, plină de energie, şi o apuca dorul de ducă. Nu-i plăcea s-o dezumfle prea tare.
- Eu nu am obiecţii, eu mă îngrijorez. Mulţumită acţiunii tale prompte, am scăpat cu viaţă la grotă. Sunt sigur că vila lui Brazii va fi la fel de bine păzită.
- Deci, vom proceda cu grijă, spuse ea şi zâmbi.
- Bine, mă predau.
Zâmbi larg şi îşi ridică ambele mâini în aer. Paula se încruntă şi se aplecă peste masă.
- În luarea acestei hotărâri, ai şi tu un cuvânt la fel de important de spus, Philip. Mi se pare că am cam sărit calul. Ce am face dacă am rămâne în Sion?
- Am aştepta să se întunece şi ne-am duce să-l vedem pe Marchat. Ai observat partea veche a oraşului? Adunată sub stânca aceea imensă, în vârful căreia se află o clădire veche?
- Nu, n-am văzut-o.
- Acolo sunt casele vechi. Adevăratul Sion. Eu le-am văzut. Sunt construite din lemn, cu obloane la ferestre şi acoperişuri de şindrilă. Exact ca şi casele din jurul falsei staţii meteo.
- Chiar crezi că nu e o staţie adevărată?
- Sunt sigur că nu e o staţie adevărată. Poţi să ai oameni de pază în jurul unei staţii meteo, dar nu şi indivizi
dotaţi cu pistoale-mitralieră care să alerge după vizitatorii nepoftiţi ca să-i omoare. Asta e staţia de la sol.
- Am putea să mergem cu maşina până sus, pe Col de Roc, să ne întoarcem la timp şi să-l vizităm şi pe Marchat,
încercă ea.
- Bine. Hai să facem cum zici tu. Dar, înainte de toate, eu mai vreau o cafea.
Philip n-o mai spuse, dar după părerea lui era o încercare periculoasă. În afară de faptul că se vor trezi coborând un diabolic drum de munte după lăsarea întunericului. Nu putea să scape de o premoniţie: explorarea zonei Col de Roc va fi un dezastru.
- Mă duc până la toaletă, îi spuse Newman lui Franklin.
Îl văzuse pe Marler trecând pe lângă compartimentul lor, aruncând o privire înăuntru şi trecând mai departe, spre locomotivă. În mai puţin de jumătate de oră trebuia să ajungă la Sion.
Îl găsi pe Marler stând singur într-un compartiment de clasa întâi şi fumând o ţigară lungă.
- Era Bill Franklin, nu-i aşa? întrebă Marler înainte ca Newman să poată spune ceva. Îmi aduc aminte de el din cabinetul lui Tweed, când n-am vrut să-i spun cum mă cheamă.
- Era Bill Franklin, aprobă Newman, aşezându-se în faţa lui Marler. Îi explică pe scurt cum ajunsese Franklin să fie în tren şi că avea cu el un pistol-mitralieră, Heckler & Koch.
- Chiar aşa? remarcă Marler. Cu el poate curăţa un întreg detaşament de Bombardiere de Piele dintr-o singură
rafală.
- Unde sunt Butler şi Nield?
- M-am gândit la un plan pentru când o să ajungem în Sion... o să ţi-l explic...
După ce termină de explicat planul, aruncă o privire pe fereastră şi văzu un aerodrom cu o pistă curăţată complet de zăpadă.
- Aş face bine să mă întorc. Spune-le lui Butler şi lui Nield ce au de făcut. Repede. Ai văzut aerodromul? Bun. Trebuie să plec... intrăm în Sion.

Avionul fără nici un însemn pe fuzelaj era acum în aer; plecase din Zurich cu câtva timp în urmă. Brazii stătea în confortabilul său fotoliu pivotant, cu privirea fixată pe ecranul luminos de deasupra intrării cabinei echipajului.
Distanţa pe care o parcurseseră până acum, distanţa pe care o mai aveau de făcut până la Sion, timpul prezent, timpul aproximativ până la sosirea pe aerodromul din Sion, totul era afişat în cifre exacte. Brazii se uita destul de des la ecran şi, din când în când, se învârtea în fotoliu, ca să se uite la locul din spate.
Acolo stătea Craig, cu Igor întins lângă el şi odihnindu-şi labele din faţă pe genunchii lui. Pe Brazii Îl amuză disconfortul evident al lui Craig. Dulăul îi văzu privirea, făcu o mişcare să vină spre el, dar Brazii ridică un deget de avertisment. Igor se linişti.
- Un singur lucru mă nelinişteşte, îi spuse Brazii lui Craig. Nu ne-am ocupat încă de Anton Marchat. Este veriga
slabă.
- Nu mai este. Am făcut anumite aranjamente. Anton Marchat n-o să se mai afle mult timp printre cei vii. - Eşti cu adevărat foarte eficient.
- îmi fac meseria. Am, inclusiv, grijă de acest pudel.
- Nu te-aş sfătui să-l tratezi ca pe un pudel.
- Una în nas cu ţeava unei arme şi-ar alerga mâncând pământul şi scheunând.
- Dacă ai mai fi viu, ca să-l auzi scheunând. Oricine te-ar auzi ar crede că nu-ţi place Igor. - Nu-mi place.
Brazii se întoarse din nou, ca să se uite la ecranul luminos. În spatele lui, Craig rânjea de unul singur. Brazii nu ştia totul. Înainte de plecarea din Zurich, Craig vorbise la telefon cu Năluca. Brazii ar fi fost furios dacă ar fi ştiut ce făcuse. Brazii nu avea încredere în ajutorul de închiriat.
- Craig la telefon, se prezentase el când dăduse telefon.
- Mai ai vreun comision pentru mine? întrebase vocea cea piţigăiată.
- Două ţinte de data asta. Primul, un bărbat pe nume Anton Marchat. Marchat, repetase el. Locuieşte, probabil, în Sion, dar nu sunt sigur.
- Locuieşte sigur în Sion. Consideră treaba ca şi făcută. Şi cea de-a doua ţintă?
- Un bărbat pe nume Archie. Nu-i cunosc al doilea nume, dardin sursa mea de zvonuri, am auzit că e o pacoste periculoasă. Mai multe nu pot să-ţi spun.
- Nici n-am nevoie să-mi spui mai multe. Îl ştiu pe Archie.
- Da?
Craig nu fusese în stare să nu-şi trădeze emoţia din glas.
- Şi pe asta consider-o făcută.
- Mă bazez pe tine.
- Trebuie să-mi menţin reputaţia, replicase calm vocea piţigăiată. - Asta aşa e. Mă grăbesc...
- Nu te grăbi prea tare. Ca de obicei, aştept ca onorariul să-mi fie plătit în bani gheaţă, în contul meu. Nu vei uita, nu-i aşa, domnule Craig? Dacă uiţi, să ştii că sunt cunoscut că fac uneori treaba şi gratis... când clienţii mei omit să-şi plătească datoriile, concluzionă Năluca.
La bordul avionului, Craig refăcuse satisfăcut conversaţia în minte. Doar că de data asta nu mai transpiră, aşa cum o făcuse la ultimul comentariu al Nălucii.
Keith Kent, îmbrăcat într-un costum scump, intră în Banca Zurcher Kredit din Sion. Călătorise în acelaşi tren cu Newman şi coborâse aproape în ultimul moment.
Aşa cum procedase şi la Zurich, Kent îşi plimbă privirea de-a lungul ghişeelor din spatele gratiilor, cântărindu-i
pe cei trei casieri. Unul dintre ei avea o înfăţişare pompoasă, tipul care se dezumfla repede. Kent se duse la el.
- Trebuie să depun o sumă de bani în contul curent al domnului Leopold Brazii. Aceasta e sucursala în care se
află contul?
- Nu dezvăluim niciodată informaţii referitoare la clienţii noştri, Îl informă casierul plin de sine. - Nu, bineînţeles că nu. Nu am banii la mine, dar pot să fac rost de ei într-o oră.
- înţeleg, domnule, replică casierul, fără să înţeleagă nimic.
- Domnul Brazii m-a rugat în mod special să fac plata în contul lui curent. Tranzacţia e urgentă. - înţeleg, domnule.
- Eu nu cred că înţelegi, spuse Kent într-o manieră cât se poate de agresivă. Pot să ştiu numele dumitale? - Pentru ce vă trebuie numele meu? Domnule, adăugă puţin mai târziu.
- Ca să-i raportez domnului Brazii lipsa de cooperare de care m-am izbit.
- întotdeauna dorim să cooperăm cu clienţii noştri, spuse casierul, de data aceasta începând să dea semne de nervozitate.
- Dar dumneata nu cooperezi deloc. Nu-ţi face griji, continuă el în franceză. Ştiu să te descriu. - Mă puneţi într-o situaţie foarte dificilă, domnule.
- N-ai idee de cât de dificilă o să devină. Vorbesc de un transfer de un milion de franci elveţieni. - În contul domnului Brazii? Casierul părea foarte preocupat.
- Am spus în contul său principal.
- Da, desigur, aşa aţi spus, domnule. Un milion de franci, cred că asta e suma pe care aţi menţionat-o. - Aşa e.
- Pot să vă spun că aşteptăm cu nerăbdare revenirea dumneavoastră cu transferul? Casierul zâmbea.
- E vorba de contul principal. Îmi pierd răbdarea repede.
Kent se întoarse, ca şi cum ar fi vrut să părăsească banca definitiv. Casierul aproape că intră în panică şi Îl strigă printre gratii:
- Domnule! Domnule! Contul principal al persoanei pe care aţi numit-o este în această bancă. Aţi vrea să-mi spuneţi numele dumneavoastră?
- Când mă întorc. Există o dată-limită când această afacere trebuie încheiată.
Kent ieşi din bancă şi îşi ridică gulerul hainei, strângându-l în jurul gâtului. Acum avea informaţia de care avea nevoie.
Căuta un loc unde să mănânce, când apăru Newman cu o valiză în mână şi un sac de pânză pe umăr.
În Park Crescent sună telefonul. Tweed fie dormea, fie nu era pregătit să fie deranjat. Răspunse Monica. - Beck la telefon, Monica. Pot să vorbesc cu Tweed?
- Nu e în cabinet. Nu ştiu unde a plecat. Pot să vă ajut?
- Da. E urgent. I-am urmărit avionul lui Brazii spre Sion, pe radar. Spune-i lui Tweed că Brazii va ateriza în cel mult cincisprezece minute. Este o cale foarte periculoasă... prea mulţi munţi.
- Poate o să nimerească şi el într-unul, zise Monica bine dispusă.
- Eşti plină de idei constructive, dareu tare mă tem că dracul are grijă de adepţii lui.
- Atunci, probabil că vorbim despre aceeaşi persoană. O să-l anunţ pe Tweed de îndată ce iese la suprafaţă. Forma tolănită în fotoliul din spatele biroului deschise un ochi şi clipi spre ea.
- Tweed a ieşit la suprafaţă. Oricum, pentru o clipă. Despre ce-a fost vorba? Monica îi spuse, repetând cuvând cu cuvânt ce-i zisese Beck.
- Atunci nu mai avem mult, spuse Tweed.
Tweed îi făcu cu ochiul din nou, apoi îi închise pe amândoi şi adormi pentru a doua oară.
Întrucât Newman era un bun organizator, Îl trimisese din vreme pe Marler la o agenţie de voiaj, cât mai erau în Zurich, ca să facă rost de toate broşurile existente despre Sion.
În timpul scurtei conversaţii pe care o avusese cu Marler în tren, Newman îi dăduse ordine foarte detaliate, cu ajutorul ghidului străzilor din Sion şi cu lista hotelurilor. Marler transmisese ordinele subordonaţilor săi.
Aşa că, în momentul în care trenul opri la Sion, Marler, Butler şi Nield Îl părăsiră în grabă, dar nu la timp ca să-l vadă pe Keith Kent, care coborâse scările în viteză şi se îndrepta spre oraş.
După ce se întorsese în compartiment, Newman îi spusese lui Franklin că avea treburi urgente de rezolvat. Franklin, soldatul de altădată, înţelesese imediat.
- Ascultă, îi spusese el lui Newman care îşi strângea bagajul, ce-ar fi să ne întâlnim diseară, să bem ceva? Eu stau la Hotel de la Matze. E imediat cum ieşi de pe Rue de Lausanne.
- Îţi dau un telefon în prealabil, replicase Newman, înainte să iasă din compartiment.
Newman hotărâse să stea la hotelul Elite, pentru că se afla chiar la ieşirea de pe Avenue de la Gare şi simţea instinctiv nevoia să stea aproape de gară. Butler şi Nield stăteau într-un hotel mic din apropiere, în timp ce Marler, care se descurca de unul singur, primise instrucţiuni să stea la cel mai înalt hotel, să-şi ia o cameră la ultimul etaj... cu vedere spre vest, astfel încât să vadă zona aerodromului. Prima lui grijă era să-i raporteze lui Newman orice avion care ateriza acolo. Fiecare ştia unde stăteau ceilalţi.
Părăsind trenul înaintea lui Franklin, Newman coborî scările în goană. Ca şi Franklin, care venea imediat în spatele lui, nici el nu-l văzu pe ultimul pasager care se dădu jos de undeva, de la coada expresului. Oricum, nu avea şanse să-l recunoască. Deghizarea lui Archie era foarte eficientă.
- Ce naiba faci în fundul ăsta de lume? întrebă Newman.
Reuşi să-şi ascundă uimirea de a-l întâlni pe Keith Kent ieşind de pe o stradă laterală în Avenue de la Gare. - Mi se pare că eşti un pic agresiv, replică Kent cu un zâmbet.
- Nu mi-ai răspuns la întrebare, rosti Newman pe un ton aspru.
- Mai fac rost de nişte informaţii pe care Tweed le va aprecia foarte mult, zise Kent, refuzând să se lase intimidat de neobişnuita atitudine a lui Newman.
- Păi, atunci poate nu te deranjează să-mi spui şi mie despre ce e vorba.
- De vreme ce suntem de aceeaşi parte a baricadei - asta în caz c-ai uitat - am vrut să fiu sigur de locul în care se află acum contul principal al lui Brazii. Ştii, şi-l tot plimbă. Sau, adăugă el maliţios, poate nu ştiai.
- Nu, nu ştiam, zise Newman mai liniştit.
Newman nu făcuse altceva decât să-i testeze nervii lui Kent, să vadă cum face faţă violentului său atac verbal. Ştia de la Tweed că pe Kent Îl interesează armele, că de obicei se antrenează pe un poligon de tragere. Era un trăgător de mâna întâi... nu atât de bun ca Marler, pe Marler nu-l întrecea nimeni. Dar, în situaţia actuală, nu era imposibil să fie prins într-un schimb de focuri şi să-l aibă pe Kent de partea lui. Ajunse la concluzia că nu mai are de ce să-şi facă griji.
- Ei bine, acuma ştii. Kent zâmbi, adaptându-se modului brusc în care îşi schimba Newman dispoziţia. Dacă iei legătura cu Tweed, poţi să-i spui că Brazii are contul principal aici, în Sion. La Banca Zurcher Kredit. Unde stai? Nu cred că eşti într-o călătorie de o zi.
- La Elite.
- Cunosc locul. În cazul în care mai aflu ceva, pot să te contactez. Noroc la vânătoare...
Newman se plimba în sus, pe Avenue de la Gare, preocupat de amintirea unei remarci pe care o făcuse Tweed la Schweizerhof.
Am o puternică senzaţie că noi am întâlnit deja Năluca şi o cunoaştem.
Acum descoperise că atât Keith Kent, cât şi Bill Franklin sunt în Sion. Nu şi-l putea închipui pe nici unul în rolul de asasin profesionist. Ce motive ar avea?
Apoi îşi aminti că Bill Franklin cheltuieşte o avere ca să-şi facă multele prietene fericite. Iar Kent avea gusturi foarte extravagante. Pentru unul care dădea de urma banilor, era ciudat cum îi treceau banii
prin mâini, ca apa. Auzi o maşină care venea în jos, pe drumul ce ducea la gară şi îşi ridică privirea.
La volan era Philip, iar lângă el, Paula făcea semne disperate cu mâna. Maşina opri chiar lângă bordură, Paula sări jos şi o luă la fugă spre el.

Aeronava Lear pierdea rapid din înălţime. Era o zi superbă, cu un soare strălucitor, şi, de la fereastra lui, Brazii îşi văzu staţia de la sol undeva, sub Kellerhorn. Zâmbi satisfăcut. Atâtea cercetări, atâtea luni ca să obţină capital prin orice mijloace pentru a o construi. Acum era pe punctul de a reuşi.
Cu puţin timp înainte de a pleca din Zurich, îi telefonase lui Ivan Marov la Moscova şi îi confirmase orarul vital la care lucrau amândoi. Din fericire, Marov vorbea o engleză perfectă, deşi accentul american se simţea. Pe vremuri, Marov fusese un ataşat, nebăgat în seamă, la Ambasada Sovietică din Washington.
Brazii se învârti în fotoliul său. În cele din urmă, Craig reuşise să-i prindă hamul lui Igor, înainte de aterizare. Lui Igor nu-i plăcea hamul şi numai comenzile tăioase ale lui Brazii Îl ajutaseră pe Craig să ducă la bun sfârşit această sarcină nedorită.
- Excelent! îi spuse lui Craig. În curând o să facem din tine un bun dresor de câini. - Nu şi al acestui animal, mârâi Craig.
Continuând să-şi învârtă fotoliul, Brazii se distra pe socoteala grasului Luigi, care mâncase prea multe paste făinoase. La decolarea de pe Kloten, abia reuşise să-şi prindă centura la ultima gaură, spre deosebire de Marco cel slab şi alb la faţă, care şi-o încheiase şi se aşezase confortabil în locul lui.
- Suntem gata de aterizare, domnule, Îl anunţă pilotul prin difuzor.
Brazii îşi întoarse din nou fotoliul, ca să se poată uita pe geam. De la acea înălţime, putea să vadă foarte bine lungul bloc alb, vila sa, şi gheţarul de sub ea, în cealaltă parte a văii.
Se uită la ceas, având mai multă încredere în ora pe care o arăta el decât cea afişată pe ecranul luminos. Da, mai avea ceva timp până la trimiterea primului semnal către staţia de la sol. Probabil mai mult de o oră... dacă punea la socoteală şi diabolicul drum pe care trebuia să-l străbată prin munţi.
Aruncă o privire spre locul unde stătea José, în celălalt capăt al intervalului central. Bărbatul cu pielea fină
adormise repede. Expresia lui Brazii deveni fioroasă... Îşi aminti de trădarea lui, de înregistrarea adusă de Gustav, pe care o ascultase, înregistrarea care dovedea fără nici o urmă de îndoială că José dăduse cuiva informaţii despre el. Deja ştia cum va rezolva această problemă, chiar înainte de a ajunge la vilă.
De la fereastra înaltă a camerei sale de hotel, Marler urmări avionul aterizând, prin binoclul său de mare putere. O limuzină cu geamuri fumurii aştepta aproape de locul unde se opri aeronava. Îl văzu pe José alergând la maşină ca să i-o aducă lui Brazii, aşezându-se la volan. Se decise să mai aştepte înainte să-i dea raportul lui Newman, la hotelul Elite. Cinci minute mai târziu, după ce încercă să pornească limuzina, José se dădu jos şi îşi desfăcu braţele într-un gest de frustrare. Apărură câţiva bărbaţi în salopete şi începură să se agite în jurul motorului. Marler puse mâna pe telefon.
- Castorul Negru a aterizat. Se pare că plecarea e puţin întârziată, limuzina nu porneşte. Mecanicii se uită la
motor.
- În cazul ăsta, mai câştigi şi tu timp. Suie-te în maşina ta şi aşteaptă dincolo de Rhóne, la punctul stabilit. - Am plecat.
Avenue de la Gare se animase frenetic după ce Newman se întâlnise cu Paula şi Philip. Newman îi întrebase de unde îşi procuraseră vehiculul. Se urcaseră toţi trei în maşină şi se opriseră la Elite, ca să ia numărul de telefon de la salonul auto. Imediat ce ajunseseră la Elite, Newman îi telefonase lui Marler, îi dăduse numărul şi îi spusese să sune el la compania aceea şi să-i trimită o maşină cu lanţuri pe roţi, să spună că, în cazul în care comanda îi era onorată într-un sfert de oră, va plăti cu banii jos.
Vehiculul sosise la hotelul unde stătea Marler în zece minute. Marler plătise, adăugând şi un bacşiş generos, apoi îi confirmase lui Newman că maşina sosise.
Între timp, Newman îi luase pe Paula şi pe Philip în apartamentul lui şi îi ascultase, fără să-i întrerupă, zece
minute, timp în care aceştia îi povestiseră aventurile prin care trecuseră când vizitaseră staţia de la sol de pe
Kellerhorn. Se uita când la unul, când la celălalt cum îşi iau vorba din gură ca să-l pună la curent. Philip
insistase ca Paula să explice ce se întâmplase când fuseseră la un pas de a fi ucişi la grota din stâncă, pe drumul
de întoarcere. În timp ce ei vorbeau, Newman îşi arunca din când în când câte o privire pe harta pe care Paula o
întinsese pe pat.
- Sunt cu adevărat uluit, spuse el când ei terminară, uluit de ceea ce aţi făcut. M-am gândit că asta va fi marea
noastră problemă - să localizăm staţia de la sol - şi voi aţi găsit-o cât eu eram pe drum.
- Nu puteam doar să ne învârtim pe-aici şi să ne plictisim, zise Paula, ca o englezoaică adevărată, privindu-şi
unghiile.
- Arăţi bine, zise Newman, aruncându-i o privire.
- A fost un exerciţiu bun. Excitant uneori, dar nu vreau să-mi pierd vremea meditând la partea aceea. - Deci, ce facem în continuare? întrebă Philip.
- Sunt sigur că Brazii, după ce aterizează, o să meargă cu maşina sus, la vilă. Se pare că acela e punctul de control. Sunt uimit că l-aţi descoperit şi pe acela.
- Ei bine, sublinie Philip, totul a plecat de la chelneriţa aceea din restaurantul gării unde m-am oprit să beau o
cafea.
- Da, zise Newman, dar tu i-ai vorbit şi - ceea ce e şi mai important - ai lăsat-o pe ea să-ţi vorbească. Acum, când sosesc Butler şi Nield, voi schiţa planul de acţiune pentru mâine. Cel puţin, zâmbi el trist, sper să fie, până la urmă, un plan de acţiune.
- De ce nu atacăm staţia de la sol astăzi? sugeră Paula.
- Pentru că, explică Newman, faptul că voi doi aţi ajuns până acolo înseamnă că duşmanul va fi în alertă. Mâine dimineaţă vor fi mai relaxaţi. Atunci o să-i lovim cu tot ce avem.
- Ce face Marler acum? întrebă Philip.
- O să urmărească limuzina lui Brazii - când o s-o facă să meargă -până sus, la vilă. Marler e tipul de om care poate provoca o mulţime de stricăciuni.
- N-ar trebui să aibă nişte întăriri? întrebă Philip.
- Nu. Funcţionează mult mai eficient de unul singur. Apropo, în expresul cu care am venit era şi Bill Franklin. Mi-a făcut o scurtă vizită în compartiment.
- E o companie foarte plăcută, spuse Paula.
- încă ceva, continuă Newman, Keith Kent e şi el în oraş. L-am întâlnit întâmplător chiar înainte să veniţi voi. Interesant, nu-i aşa?
- Dacă rămânem în Sion în seara asta, zise Philip cu o voce hotărâtă, Paula şi cu mine putem să-l vizităm pe evazivul Anton Marchat. După ce se întunecă.
- Bună idee, încuviinţă Newman.
- La ce te-ai referit când ai spus interesant? întrebă Paula. După ce ai menţionat că Bill Franklin şi Kent sunt
aici?
- Ei bine, m-am gândit că, atunci când bietul Ben, barmanul de la Ursul Negru, a fost ucis, atât Franklin, cât şi Kent erau în zonă. După modul în care a murit Ben, ştim că a fost mâna Nălucii.

Eve, simţindu-se abandonată în camera ei de la Baur-en-Viile, hotărî să se ducă să-l vadă pe Gustav. Acum era timpul să arate dacă era sau nu şefa tuturor celorlalţi oameni ai lui Brazii care rămăseseră aici.
Ajunse într-un loc unde coridorul făcea o cotitură şi auzi o uşă închizându-se. Trase cu ochiul după colţ şi Îl văzu pe Gustav, îmbrăcat cu mult mai elegant decât de obicei, îndepărtându-se tiptil, până ce dispăru după colţul care ducea la scări.
„Mă mir!" îşi zise. Ştia că Gustav are o anumită pasiune pentru doamnele stranii pe care le puteai întâlni pe stradă, în diverse zone ale Zurich-ului. Puse mâna pe clanţă, încercând uşa. O găsi deschisă. „Grăbit să plece la ale lui", se gândi ea cu dispreţ.
Deschise uşa şi fu izbită de un miros greu de ulei de păr ieftin. Acesta îi confirma suspiciunile. Deci n-avea să se întoarcă prea repede. Aruncă o privire prin dezordinea din cameră, era pe punctul de a ieşi, când văzu o legătură de chei, aproape pierdută prin faldurile unei perne de pe o canapea.
„Şi-a uitat cheile!"
Era o şansă prea bună ca s-o rateze. Luă cheile şi verifică să nu fie cumva cheile de la maşină printre ele. Nici o cheie de maşină. Nimic care să-l facă să se întoarcă pe neaşteptate.
Se duse la un dulap de oţel, în care se păstrează dosarele, pe care Îl observase mai devreme şi pe care Gustav Îl ţinea întotdeauna încuiat. Cât ai clipi, găsi cheia principală cu care deschise toate sertarele. Sertarul de sus era plin cu dosare, hârtii cu facturi, note de plată.
Deschise al doilea sertar. Fiecare dosar de aici avea înscris pe cotor ce conţine. Începu să răsfoiască printre ele şi se opri pe unul pe care scria Savanţi.
Cuvântul îi aminti ceva. Un articol din Herald Tribune. Câteva rânduri, ascunse undeva, pe o pagină din interior. Cu titlul Misterul savanţilor dispăruţi. Începu să studieze paginile din interiorul dolofanului dosar. Fiecare era rezervată câte unui savant. O mulţime de date personale, genul de date pe care fusese nevoită să le studieze şi ea, înainte să ajungă să-l cunoască pe unul dintre bancherii recomandaţi de Brazii.
ED REYNOLDS Vârstă: 45.
Stare civilă: Căsătorit, numele soţiei, Samantha. Copii: Fără.
Slăbiciuni: Samantha, o alcoolică. Naţionalitate: American. Salariu: 400 000 $. Adresa (acasă)... Cunoştinţe:
Sabotajul comunicaţiilor.
Sabotaj?
Cuvântul o făcu pe Eve să se oprească. Dacă era plătit cu atâţia bani, trebuia să fie unul dintre cei mai buni. Îşi scoase carneţelul pe care Îl avea întotdeauna cu ea, în geantă, şi mâzgăli datele despre Reynolds.
Verifică apoi şi alte foi. Irina Krivitsky. Specialitatea ei era controlul laser al sateliţilor, orice-ar fi însemnat asta. Continuă să noteze, aproape ilizibil, mai multe detalii. Examină apoi şi alte foi, mai notă câteva nume, care, oricum, nu-i spuneau nimic.
„Ai face bine să ieşi dracului de aici, îşi zise. Ai destule informaţii, şi Gustav s-ar putea să se întoarcă mai devreme."
Avu grijă să lase dosarele aşa cum le găsise. Apoi închise dulapul şi puse legătura de chei acolo de unde o luase.
Deschise uşa şi auzi paşi apropiindu-se. Îngheţă de groază. Dacă ar fi închis uşa, zgomotul s-ar fi auzit. Un chelner cu o tavă cu mâncare în mână trecu pe lângă uşa întredeschisă a camerei lui Gustav, fără măcar să se uite într-acolo. Eve se întoarse în camera ei.
Încuie uşa, desfăcu un compartiment secret din geanta ei şi scoase de acolo o tăietură de ziar îndoită, care începuse să se îngălbenească. Îşi turnă un pahar cu votcă, îşi aprinse o ţigară, se tolăni pe canapea şi citi din nou tăietura de ziar pe care o scosese din coşul de hârtii al lui Brazii, în cabinetul său din Berna. Trăsese cu urechea la ce vorbea el şi se strecurase în cabinet după ce el plecase de-acolo. Bucata de ziar fusese mototolită înainte să fie aruncată la coş. Textul care urma titlului scris cu litere mici era scurt.
Circulă zvonuri ciudate, cum ar fi acelea că savanţi de marcă îşi abandonează slujbele pentru întreprinderi particulare. Pentru plăţi mai mari, se angajează la unele organizaţii internaţionale din străinătate. Printre cei menţionaţi se află strălucitul Ed Reynolds, Irina Krivitsky (din Rusia)...
Pe listă mai erau şi alte nume, fiecare cu foaia lui în dosarul pe care Îl examinase Eve. Împături cu grijă tăietura din ziar şi o puse la loc, în buzunarul secret.
- Întoarce-te la Zurich, domnule Bob Newman, zise ea cu voce tare.
După ce limuzina fu reparată pe aerodrom, Brazii Îl luă pe José pe neaşteptate. - O să conduc eu. Simt nevoia de acţiune, după ce am stat închis în avionul ăla. - Sunteţi sigur, domnule?
- Pune-l pe Igor în spate, apoi treci pe locul pasagerului, în faţă. - Mi se pare că nu-mi fac meseria, domnule.
- Fă aşa cum îţi spun eu. Hai să-i dăm drumul. Brazii se uită din nou la ceas. Vom ajunge la vilă la timp, în ciuda întârzierii, aşa că n-am de gând să gonesc până sus, dacă asta te stresează.
- Nu sunt stresat, domnule.
José spunea adevărul. Brazii era un şofer excelent. O dată, în America, participase la un raliu auto pe Coasta de Vest. Câştigase şi fusese proclamat Campionul Anului.
- Igor o să fie chiar fericit de unul singur în spate, continuă Brazii când ieşi de pe aerodrom. Îi place să se uite pe geam. Apropo, cred că e timpul să ne gândim să-ţi dăm mai mulţi bani. O să discutăm problema asta după ce ajungem la vilă...
Brazii urca pe un drum abrupt care semăna mult cu cel pe care Îl parcurseseră Philip şi Paula în călătoria lor spre Kellerhorn. Pe partea lui Brazii, peretele de stâncă se ridica vertical la zeci de metri deasupra lor. Pe partea lui José se deschidea un abis nesfârşit, iar şoseaua nu era protejată de nici o barieră.
Drumul cotea şi se învârtea, pe măsură ce urca mai sus şi mai sus, iar suprafaţa îi era acoperită cu zăpadă bine bătătorită. Brazii o observă şi, într-un fel, se simţi uşurat... ştia că sub zăpadă e gheaţă.
- Un elicopter, observă José. Nu e unul dintre aparatele meteo ale elveţienilor.
- Nu, José. Probabil l-ai văzut pe aerodrom; a mai rămas unul acolo, m cel de sus e Marco. Va ajunge înaintea noastră la vilă, ca să se asigure că totul e pregătit.
- Nu mi-aţi spus de asta, replică José.
- Nu-ţi spun totul, zise Brazii şi chicoti.
- Acum stă în aer. Mă întreb de ce?
- În mod evident, ne urmăreşte cum urcăm pe munte.
La bordul elicopterului, Marco, aşezat lângă pilot, nu-l urmărea pe Brazii cum urcă muntele. Ceea ce-i atrăsese atenţia fusese o maşină care urca după Brazii, la câţiva zeci de metri în spate. Jos, în maşină, Marler văzu şi el elicopterul oprit în aer şi îşi dădu imediat seama de ce nu-şi continuă drumul.
- Ei bine, zise el cu voce tare, am fost reperat. Asta înseamnă că o să fiu aşteptat de un comitet de primire. Cred că mă descurc cu un astfel de comitet.
De îndată ce elicopterul dispăru, Marler încetini şi puse frână după ce ieşi din curbă. Desfăcu fermoarul sacului
de pânză care se odihnea pe scaunul de lângă el, scoase câteva obiecte şi le vârî în buzunarele hainei trei sferturi,
căptuşite cu blană. Apoi îşi continuă drumul dificil în susul muntelui, întorcând tot timpul de volan, ca să mai ia
o curbă.
- José, zise Brazii după ce ajunseră undeva, destul de sus, cred că suntem urmăriţi.
Era o minciună. Brazii habar n-avea că Marler vine după el. José se uită în spate şi negă, cu o mişcare a capului.
- Cred că vă înşelaţi. M-am uitat tot timpul în oglinda laterală şi nu am văzut nimic.
- Spune-i instinct, zise Brazii voios. Ştii bifurcaţia aceea la care trebuie să ajungem în curând... cea care duce direct pe un platou?
- Mi-o amintesc bine. E o privelişte foarte bună de acolo.
- Da, cel puţin, pentru o anumită distanţă. Cred că o să facem o oprire acolo. Avem timp. Acolo o să poţi să verifici dacă mă înşel. Mă înşel eu des? întrebă el plin de vervă.
- Nu, aproape întotdeauna aveţi dreptate.
- Nu cred că-mi plac frazele de genul „aproape întotdeauna", dar o să trec cu vederea.
José se uită la şeful lui. Brazii părea să fie într-o dispoziţie cât se poate de umoristică. Hotărî că trebuie să fie din cauză că urma să ajungă în curând la vilă, unde ceva - habar n-avea ce-ar putea fi - avea să se întâmple.
Ajunseră la bifurcaţie, o crestătură destul de adâncă în peretele de stâncă. De-acolo, Brazii ieşi de pe drumul de munte şi intră pe un drumeag abrupt, cu doar câţiva centimetri mai larg decât maşina. Drumeagul urca până la un platou arid, acoperit cu zăpadă. Brazii traversă platoul şi făcu o întoarcere în U, cam la cincizeci de metri de locul unde se termina râpa pe care urcase. Se uită la José.
- Acum, du-te şi stai pe ieşitura aceea de stâncă şi uită-te înapoi, cât de mult poţi. Rămâi acolo, până te chem înapoi. Dacă vezi o altă maşină, ridici mâna dreaptă şi fugi până unde începe râpa. Te iau eu de-acolo. Apoi o să coborâm până aproape de şosea şi o să aşteptăm. Acolo e locul ideal pentru o ambuscadă. Avem un pistolmitralieră în spate, pe podea, sub pătura de călătorie.
- Iau eu arma cu mine, sugeră José. I-aş putea omorî pe cei din maşină.
- Nu, n-ai putea să-i omori. Dacă ei ajung în dreptul ieşiturii pe care stai, n-o să-i mai vezi. Fă aşa cum îţi spun eu, José.
Brazii aşteptă până când José se îndepărtă de maşină înainte să-i dea lui Igor o comandă scurtă, de un singur cuvânt. Dulăul sări pe locul din faţă, pe care stătuse José mai devreme. Începu să se agite când Brazii deschise torpedoul, scoase de acolo o mănuşă neagră şi şi-o puse pe mâna dreaptă.
Îl antrenase pe Igor la o şcoală de dresaj din Germania. Îi spusese patronului şcolii că există un joc pe care lui îi
plăcea să-l joace... apoi îi dăduse detalii. Stătea, apoi îşi punea mănuşa ca să-l întărâte pe Igor -folosise
manechine din papier mâche1 de mărimea unui om.
José ajunsese chiar la marginea aflorimentului sau a proeminenţei de stâncă ce acoperea porţiunea de şosea de sub el. Se uită, preţ de o clipă, în fundul nevăzut al prăpastiei care se prăvălea mai mult de trei sute de
1 Pastă de hârtie turnată (n.tr.).
metri în jos, apoi îşi îndreptă atenţia spre porţiunea de şosea pe care putea s-o vadă.
în maşină, Brazii arătă spre José cu unul dintre degetele mâinii sale înmănuşate şi se aplecă să deschidă uşa de la locul pasagerului. În mintea sa se derula înregistrarea telefonului trădător al lui José, pe care i-o pusese Gustav. Un informator, un trădător...
Igor ieşi din maşină. Se îndrepta cu viteză crescândă spre locul unde stătea José, fără să facă vreun zgomot prin zăpadă. Apropiindu-se de bărbatul care stătea cu spatele la maşină, Igor făcu un salt în aer, lovi puternic spatele descoperit, apoi ateriză pe burtă pe platou, aşa cum era antrenat să facă după ce lovea o ţintă.
José, cocoţat pe margine, îşi pierdu echilibrul, ridică mâinile când plonja în spaţiu, trecând pe lângă drumul de munte doar la câţiva centimetri; corpul i se rostogoli în aer, iar urletul lui de groază îşi găsi ecou în eternitate. Apoi, Valais-ul îşi regăsi liniştea; o linişte de rău augur.

Igor stătu lângă stăpânul său, pe scaunul din faţă, restul drumului care mai era de făcut până la vilă. Ştia că îşi interpretase „şmecheria" bine.
Brazii conduse ultimii metri de urcuş şi ieşi pe un platou larg. În imediata apropiere, în spatele unui mare post
de observaţie din beton care păzea împrejurimile, se ridica vila albă, aproape de marginea platoului. Imediat sub
ea se întindea gheţarul, care se topea acum din cauza soarelui ce strălucea slab deasupra lui.
- De ce nu e nimeni în postul de observaţie? se întrebă Brazii cu voce tare. Oamenii ăştia trebuie zgâlţâiţi un pic.

Elicopterul care Îl adusese pe Marco se odihnea pe patinele sale în interiorul unui perimetru încercuit cu un gard de sârmă înalt de trei metri şi jumătate. Gardul protector era destul de aproape de vilă. Pe acoperişul orizontal era o adevărată pădure de antene.
Brazii intră pe poarta pe care i-o deschise Marco, opri şi coborî din limuzină, urmat de Igor. Urcă în fugă scările spre larga terasă din faţa vilei. În aerul proaspăt de munte, se simţi mai bine decât oricând. Marco deschise uşa grea de la intrare, căptuşită în interior cu oţel.
- Marco, unde dracu' sunt toţi? Nu era nimeni în postul de observaţie.
- Când am ajuns, am aflat că aici nu se află decât menajera, Elvira. Gărzile au înţeles greşit mesajul pe care l-aţi trimis când eram în avion.
- Au înţeles greşit! Am spus să meargă o parte din gărzi la laborator, să întărească paza.
- Ştiu, domnule, încuviinţă Marco pe un ton calm, dar probabil că mesajul a fost deformat. Au crezut că dumneavoastră aţi spus ca toate gărzile să meargă la Kellerhorn.
- Dacă ar fi avut vreun pic de bun-simţ, şi-ar fi dat seama că eu n-aş trimite niciodată un astfel de mesaj. Asta înseamnă că numai tu eşti aici... În afară de Elvira?
- Da, domnule, mă tem că aşa este.
- Ştii, comentă Brazii, uitându-se în spate, ar fi trebuit să ridicăm gardul ăsta mai încolo, mai departe de vilă. Acum nu se mai poate face nimic.
- E o mică problemă, Îl informă Marco, urmându-l într-o sală cu pardoseală de marmură. Mai bine s-o aflaţi
acum.
- Bine, dă-i drumul. Trebuie să mă duc la transmiţător ca să trimit primul semnal în următoarele treizeci de minute. Nu, în mai puţin de treizeci de minute, spuse el, uitându-se la ceas. Satelitul va fi pe orbită deasupra Germaniei.
- Aţi fost urmărit pe munte, spuse Marco repede, aşteptându-se la o răbufnire. - Eşti sigur? întrebă Brazii liniştit.
- Da, o maşină cu un singur om.
- Un singur om? Dumnezeule, Marco, dar asta n-ar trebui să fie o problemă pentru tine.
- O, nici n-o să fie, zise Marco sigur pe sine, darm-am gândit c-ar fi bine să ştiţi şi dumneavoastră. S-ar putea să auziţi zgomote pe-afară.
- Scapă de el, asta e tot. Asigură-te că n-o să mai coboare muntele cu maşina. Sunt o mulţime de locuri unde poţi ascunde un cadavru cu uşurinţă. Gheţarul, de exemplu.
- M-am gândit şi eu la asta.
- Trebuie să mă duc la transmiţător!
Se opri când o femeie scundă şi foarte grasă, cu o faţă negricioasă, apăru în holul de la intrare. Femeia făcu o plecăciune.
- îmi pare bine să vă văd, domnule. Ce-aţi dori să mâncaţi? - Trebuie să mă duc la transmiţător.
Se duse repede la una dintre cele câteva uşi de pe hol, scoase nişte chei, alese două dintre ele şi deschise o uşă grea, cu două yale, dublată cu oţel, când se trezi cu Marco după el.
- Acum ce mai e?
- Vă deranjează dacă Elvira îi dă pilotului elicopterului să mănânce înainte să luaţi dumneavoastră masa? - Să-l îndoape până nu mai poate.
Descuie uşa şi intră într-o cameră imensă, cu o fereastră mare din geam blindat. O privelişte superbă cu îndepărtatul vârf Kellerhorn se vedea de pe fereastră... şi sub vârf, clădirile de unde Luigi urma să trimită primul semnal către satelit. De aici vedea şi mulţimea de case în care stăteau savanţii împreună cu soţiile sau cu prietenele lor.
„Primul semnal va semăna panică în lume, îşi zise el, darnu va fi nimic în comparaţie cu ce se va întâmpla după cel de-al doilea semnal, pe care Îl voi trimite mâine sau poimâine."

Brazii nu se simţise niciodată mai încrezător decât acum, aşezat în scaunul lui moale de secretariat, în faţa transmiţătorului, îşi puse căştile, îşi scoase ceasul, ca să poată cronometra totul perfect, şi îşi ţinu mâinile suspendate în aer, deasupra clapelor.
Când plecase de pe aerodrom cu José, Îl văzuse în oglinda retrovizoare pe grasul Luigi urcându-se în celălalt elicopter, cu care urma să ajungă pe Kellerhorn. Sistemul condus de Luigi va funcţiona perfect. De îndată ce avea să primească semnalul trimis de el, Luigi va pune în funcţiune turnul mobil ca să dea de urma satelitului, Îl va bloca pe poziţie cu pilonul direcţional flexibil, apoi va apăsa pe buton.
Când limba mare a ceasului ajunse în poziţia corectă, începu să transmită mesajul. Tot iadul era pe punctul de a se dezlănţui.

- Ce ţi-a spus profesorul Grogarty când i-ai dat telefon? întrebă Monica.
Tweed zâmbi încruntat. Se trezise mai devreme, se dusese la baie, făcuse un duş şi îşi pusese haine curate. Când se întorsese, îi ceruse Monicăi să încerce să ia legătura cu Grogarty.
- Studiază din nou fotografiile acelea... cele pe care i le-ai trimis prin curier a doua oară. Fotografiile făcute în secret în Guyana Franceză, chiar înainte de lansarea satelitului, când era cu toate măţăraiele afară.
- Acum, că a mai meditat la ele, a început să-şi facă griji?
- Ai pus punctul pe i, spuse Tweed. E convins pe deplin că este vorba de un sistem extrem de sofisticat, proiectat pentru sabotarea comunicaţiilor mondiale. Încă n-a stabilit în întregime cum a fost făcut, darinsistă că undeva există o staţie la sol care controlează întregul sistem.
- Dac-ar suna Newman, zise Monica pe un ton meditativ. - O va face la timpul potrivit. Ce-i asta...?
Când se întorsese de la baie, lăsase uşa deschisă, ca să se mai aerisească. Dintr-odată, un sunet îngrozitor de pătrunzător umplu încăperea. Şi mai rău, era însoţit de lumini care străluceau orbitor cu intermitenţă. Tweed îşi dădu seama că fenomenul venea de la etajul superior şi de jos. Monica îşi acoperi urechile cu mâinile, cu o expresie de agonie pe figură.
Tweed sări în sus, fugi la biroul Paulei unde ştia că ţine ea pungi de polietilenă în care are dopuri pentru urechi. Le folosea atunci când se afla aproape de locul unde ateriza un elicopter mare. Luă una dintre pungi, o rupse, văzu ochelarii fumurii ai Paulei şi îi luă şi pe aceia.
Se duse repede la Monica şi îi puse o pereche de ochelari negri la ochi. Când ea îşi deschise ochii, Tweed arătă cu degetul spre dopuri, apoi spre propriile-i urechi. Monica îşi înfundă urechile, la fel făcând şi Tweed. Îşi luă perechea lui de ochelari fumurii dintr-un sertar, şi-i puse la ochi şi ieşi în fugă pe palier. Se uită în jos, pe scări şi Îl văzu pe Howard, abia trezit din somn, poticnindu-se pe hol.
- Howard! răcni el. Intră în cabinet, închide uşa şi stai acolo. Mişcă-te naibii odată...
Şocat de violenţa ordinelor, Howard se supuse şi dispăru în cabinetul său, trântind uşa.
- George! strigă Tweed, cu toată puterea, la fostul soldat care stătea de pază la uşa de la intrare. Fugi în sala de aşteptare. Închide uşa şi stai acolo până vin eu jos.
George, cu o faţă uimită, intră în sala de aşteptare, clătinându-se, şi închise uşa.
Tweed trase adânc aer în piept şi îşi potrivi dopurile în urechi. Sunetul acela sfredelitor, de mulţi decibeli îi răsuna în cap. Făcu un efort să
urce scările în fugă. Uşa de la camera comunicaţiilor era deschisă. Iar se lucrase până târziu. Se lucrase.
îngrozit, Tweed intră în încăperea spaţioasă. Monitoarele computerelor o luaseră razna. Nu mai erau verzi, afişau cu o rapiditate fulgerătoare o varietate incredibilă de culori strălucitoare şi orbitoare. Culorile păreau că dispar o fracţiune de secundă, ca apoi să erupă din nou din monitoare.
Sunetul violent emis de monitoare varia în intesitate, izbucniri asurzitoare pe care le auzea clar, în ciuda dopurilor din urechi, darceea ce-l îngrozi cel mai tare fu starea celor trei oameni care lucraseră aici. Reginald era căzut pe spate în scaunul lui, cu capul atârnându-i într-o parte. Tweed îi verifică pulsul. Nimic.
îşi impuse să lupte cu sentimentul de confuzie care ameninţa să pună stăpânire pe el. Ceilalţi doi zăceau în dezordine pe podea, lângă scaunele lor. Le verifică şi lor pulsul: nimic.

Se uită prin cameră, căutând cablul principal. Asumându-şi un mare risc, îşi încleştă mâna pe el şi Îl smulse din mufă. Monitoarele muriră repede, lăsând locul unor ecrane fără viaţă. Zgomotul diabolic muri treptat, crescând şi scăzând în intensitate. Tweed îşi scoase dopurile din urechi şi fu izbit de liniştea profundă din jurul lui, îşi dădu jos ochelarii fumurii. Ieşi din cameră, fugi la parter şi deschise uşa cabinetului său.
Monica, foarte şocată, tocmai îşi scosese un dop. Când Îl văzu pe Tweed fără ochelari, îi dădu şi ea jos.
- Ce s-a întâmplat? murmură ea.
- îmi închipui că telefonul nu funcţionează.
Tweed ridică receptorul şi fu surprins să audă tonul normal. Îi întinse receptorul Monicăi.
- Cheamă urgent o ambulanţă. Trei oameni inconştienţi, este posibil să fie morţi.
Ieşi din cabinet în timp ce Monica începu să formeze numărul de telefon, înnebunită. Nu prea spera să se mai poată face ceva pentru ei, nici chiar de către paramedici, dar în medicină nu se ştie niciodată. Coborî în goană la parter şi deschise uşa sălii de aşteptare.
- Ce-a fost asta, domnule? întrebă George. Începutul celui de-al Treilea Război Mondial? - Nu chiar atât de rău. Poţi să te întorci la pupitrul tău.
Tweed fugi la cabinetul lui Howard şi deschise uşa. Şeful său se uita pe fereastră. Se întoarse cu o expresie uimită.
- Ce se întâmplă? şopti el.
- Brazii a început. Asta a fost doar prima fază. Trebuie să-l oprim înainte s-o lanseze pe a doua. Pari descompus. Du-te acasă şi te culcă. Preiau eu conducerea...
Plecă, înainte ca Howard să poată replica, dar Îl simţi că nu va protesta. Se întoarse în fugă la etaj, deschise uşa încăperii în care lucra schimbul de noapte. Din fericire, aici nu erau computere, sau vreun alt subansamblu de acest fel. Patru oameni se uitară la el, de parcă atunci ar fi ieşit dintr-un vis. Faptul că uşa lor fusese închisă îi salvase de la o experienţă asurzitoare.
- Ce-a fost asta, domnule? întrebă cel mai în vârstă dintre ei. Am deschis uşa şi apoi am închis-o la loc. - Aţi făcut un lucru al naibii de bun. Sunteţi teferi... toţi?
- Da, domnule.
- Atunci, continuaţi cu ceea ce vă ocupaţi înainte să înceapă toată povestea asta. N-o să se mai întâmple. Am redus la tăcere echipamentul din camera computerelor. Nu vă duceţi acolo.
În drum spre cabinetul său, în fugă pe scări, Tweed Îl strigă pe paznic:
- George, paramedicii trebuie să sosească în orice moment. Arată-le unde e camera computerelor, apoi întoarcete la postul tău. Spune-le unde mă găsesc.
Se întoarse în cabinetul său şi închise uşa. Monica vorbea la telefon, îi făcu semne disperate să ridice şi el telefonul.
- Vin paramedicii. Vorbesc cu un tip de la MoD. Manders. E groaznic de speriat. - Bună, Manders. Tweed la telefon.
- S-a întâmplat o catastrofă. Toate computerele noastre sunt la pământ. Operatorii sunt morţi. Am avut lumini violente, intermitente şi...
- Ştiu despre ce e vorba, Îl întrerupse Tweed. Noi am păţit la fel. Ştiu ce e. - Ştii?!
- Da. Tweed fu autoritar. Aşa că las-o în seama mea.
- GCHQ e scoasă din funcţiune. Acolo sunt mai multe cadavre. Un membru al personalului mi-a telefonat din afara clădirii.
- Am spus că ştiu ce e. Repet, las-o în seama mea. Trebuie să închid. La revedere.
GCHQ. Asta era staţia-cheie de comunicaţii din Cheltenham. Oamenii de-acolo ascultau semnale şi conversaţii telefonice din toată lumea. Până şi americanii apreciau munca celor de-aici.
- Am uitat ceva.
Tweed sări în sus, fugi la uşă şi o deschise la timp ca să vadă jos echipa de paramedici condusă de George, urcând la etaj. Îl opri pe primul paramedic.
- Trebuie să ştiţi ceva. Pe podea e un cablu scos din priză. Aşa că aveţi grijă.
- Mulţumim, domnule.
Paramedicul le strigă peste umăr celorlalţi, care o luaseră repede în sus, pe scări, apoi dispărură în camera computerelor.
Tweed se întoarse în cabinetul său şi închise uşa. Se uită la Monica.
- Ar fi bine dacă l-ai prinde la telefon pe Cord Dillon, la Langley. Tweed ştia că directorul adjunct al CIA lucra tot timpul şi că rareori nu era în cabinetul său. Monica se întinse după telefon, când acesta începu să sune. Monica ridică receptorul, ascultă, spuse:
- E aici...
...şi se uită fix la Tweed.
- Cord Dillon ... la telefon.
- Bună, Cord, tocmai voiam să te contactez, reuşi Tweed să-i spună.
- Tweed, la Washington e o panică totală. Casa Albă a înnebunit cu totul. Toate computerele noastre au fost sabotate... avem mulţi morţi în clădire, adăugă Dillon calm.
- Am fost şi noi supuşi aceluiaşi atac. E Brazii. Leopold Brazii. Te-am avertizat să nu ai încredere în el. Aceasta este faza întâi a unei operaţiuni globale care depinde de Potlogar Unu.
- Faza întâi, ai zis. Vrei să spui că anticipezi o a doua fază în curând? întrebă Dillon cu aceeaşi voce lipsită de expresie.
- Nu o anticipez, Cord. O aştept. Nu-ţi face griji. Ştiu ce se întâmplă. Oamenii mei sunt în Europa şi îi vânează dispozitivul principal.
- Spune-le să-l ucidă pe ticălos.
- Cred că s-ar putea să aibă aceeaşi idee. Totul e sub control.
- Pentagonul e imobilizat. Sunt multe cadavre acolo. Eu trebuie să mă duc să mă întâlnesc cu preşedintele. Pe actualul preşedinte nu-l ştii. Predecesorul său te admira. Deci, ce să-i spun? Tweed spune că situaţia e sub control? Să nu vă faceţi griji? O să zică: cine naiba e Tweed?
- Atunci, pune tu o vorbă bună pentru mine, sugeră Tweed amabil.
- Bănuiesc că atâta pot să fac. Îţi rămân dator câteva servicii. Să mă mai suni.
Tweed sugeră cât de bine-venită ar fi o cafea în timp ce punea receptorul jos. Monica se duse repede într-un colţ
unde se găsea filtrul. Tweed bău două ceşti una după alta. Atunci sună din nou telefonul.
Monica răspunse, apoi faţa i se lumină ca şi cum ar fi vorbit cu un iubit de mult pierdut. De-abia reuşi să-l strige
pe Tweed:
- Bob Newman la telefon...
- îmi pare bine să te-aud, Bob, spuse Tweed. De unde suni?
- De la o cabină telefonică de pe stradă. Dintr-un loc numit Sion, în Valais. Am localizat staţia de la sol... de fapt, Paula şi Philip, care au ajuns mai devreme, au dat de urma ei. Au avut parte de ceva acţiune.
- Sunt teferi amândoi?
- În cea mai perfectă formă. Paula e plină de vervă. Să-ţi dau detalii. Tweed ascultă. Newman era în stare, mai bine decât oricine, să comprime o situaţie complexă în cât mai puţine cuvinte cu putinţă. Tweed bănui că totul se datora practicii şi experienţei sale de corespondent de presă.
- Deci, concluzionă Newman, cel mai devreme pentru lansarea unui atac la staţia de la sol e ziua de mâine. Treaba e ca şi făcută. Dacă vrei să iei legătura cu mine, sunt la hotelul Elite. Numărul de telefon...
- Poţi să laşi pe cineva acolo cu care să pot vorbi în absenţa ta?
- Nu. Tonul lui Newman fu dur. Am nevoie de toată echipa pentru treaba pe care o avem de făcut.
- Am înţeles. Tweed trase adânc aer în piept. Bob, e esenţial ca staţia de la sol să fie distrusă, chiar dacă asta înseamnă să fiţi pregătiţi pentru ce-i mai rău.
- Mesajul e clar...
Monica, auzind totul, Îl fixă îngrozită pe Tweed cum pune receptorul jos. Îşi muşcă buza, apoi spuse: - Niciodată, de când lucrez cu tine, nu te-am auzit dând un asemenea ordin.
- Ce crezi că jucăm... scrabble? izbucni Tweed.
- îmi pare rău.
- Atunci, fă-mi legătura cu prim-ministrul. Nu, Îl sun chiar eu. Îl ignoră pe secretarul personal care răspunse la telefon şi care încercă să scoată de la el motivul pentru care voia să-l vadă pe primul-ministru. Am spus că vreau să vorbesc cu prim-ministrul. Dă-mi-l la telefon sau îţi pui slujba în joc.
- Poftim, domnule?
- Am spus că-ţi pui slujba în joc, mormăi Tweed.
- Într-un minut.
În mai puţin de un minut, primul-ministru fu pe fir.
- Tweed aici, domnule prim-ministru... Da, ştiu ce s-a întâmplat. În cincisprezece minute sunt în Downing Street. Sper să mă primiţi de îndată ce ajung acolo.
Închise telefonul înainte să mai primească vreun răspuns. Se ridică de la birou şi îşi puse paltonul. - Să chem pe cineva să te ducă cu maşina până acolo? întrebă Monica.
- Sunt perfect capabil să merg singur cu maşina. Şi-o să fiu mai rapid.
Tweed se întoarse două ore mai târziu şi intră în cabinet cu un pas vioi. Îşi agăţă paltonul în cuier şi se aşeză la
birou.
- Mai vrei puţină cafea? întrebă Monica într-o doară.
- Monica, puţină cafea ar fi excelentă. Şi cred că circumstanţele cer două ceşti, te rog.
- Cum te-ai înţeles cu prim-ministrul? întrebă ea în timp ce-i turna cafeaua în ceaşcă.
- Ceea ce s-a întâmplat l-a zguduit până în temelii. Aşa cum m-aşteptam, era exact în acea dispoziţie în care să mă asculte fără să mă întrerupă sau să mă contrazică. Cafeaua e foarte bună. Mulţumesc.
- A luat vreo hotărâre?
- Între noi fie vorba, eu am fost cel care a luat hotărâri pentru el... riscul de a părea dictatorial. Forţa de Reacţie Rapidă va fi desfăşurată pe aerodromurile strategice din Germania. Primele avioane decolează
astă-seară.
- Deci cancelarul german a rămas pe poziţie?
- La început, nu, spuse Tweed îndârjit. După ultima mea vizită în Downing Street, şi-a consultat cabinetul din Bonn. Sufletele slabe şi-au exprimat îngrijorarea. Voiau să consulte NATO. I-am spus prim-ministrului să sune Bonn-ul din nou.
- Ce s-a întâmplat?
- În timp ce vorbea prim-ministrul, ascultam şi eu la un alt telefon. Practic, l-am supravegheat pe prim-ministru
de aproape, dictându-i conversaţia prin note pe care i le scriam repede pe un carneţel şi i le împingeam sub nas.
Comunicaţiile principale din Germania au fost distruse, şi există multe cadavre. Cred că ăsta a fost factorul care
l-a convins pe cancelar. A fost de acord să primească Forţa de Reacţie Rapidă... a mers până-ntr-acolo, încât i-a
mulţumit prim-ministrului pentru cooperare. Când am plecat din Downing Street, prim-ministrul arăta
extenuat.
- Nu mă surprinde... dacă l-ai supravegheat de aproape, comentă Monica pe un ton acru. - Acum, încearcă să-l prinzi pe Newman la numărul acela pe care mi l-a dat.
În timp ce Monica încerca să obţină legătura, Tweed stătea cu mâinile în poală. Apoi, fără să-şi găsească
astâmpăr, se ridică şi îşi turnă o a treia ceaşcă de cafea din filtru. Băuse deja jumătate, când Monica îi făcu
semne.
- Bob? Se opri. Operator, legătura e foarte proastă. Aşteptă... fie ca operatorul să-i răspundă, fie să audă acel sunet de închidere al unui alt telefon. Nu auzi nimic. Suntem singuri, continuă el. Te-am sunat numai ca să-ţi spun că o să vin cu avionul la Sion cât de curând. Cu bunăvoinţa domnului Brazii, deşi el nu ştie că i-am împrumutat unul din avioane. Cel care are Brazii, scris mare, pe tot fuzelajul.
- Nu-ţi pot recomanda aşa ceva. Zona e periculoasă, Îl avertiză Newman.
- Ţi-am cerut eu să-mi recomanzi ceva? Trebuie să-ţi aduc aminte că eu mă ocup de această operaţiune? Eu doar îţi spun, ca nu cumva să dobori vreun avion cu numele lui Brazii pe el.
- O să încerc să evit să se întâmple aşa ceva, spuse Newman, care îşi recăpătase simţul umorului. Nici nu puse bine receptorul jos, că Tweed o rugă din nou ceva pe Monica:
- Te rog, sună-l pe Jill Corcoran, şeful securităţii de la Heathrow. Spune-i să anunţe echipajul aeronavei că voi zbura în curând la Sion. Spune-i lui Jim că o să-i dau de ştire doar cu o oră înainte ca avionul să fie în aer - şi eu la bordul lui.
- N-o să-i placă. N-are prea mult timp.
- Tu spune-i aşa. Până acum probabil că a auzit veştile că Brazii loveşte în comunicaţiile mondiale. Asta o să-l facă să-şi dea toată silinţa.
- Altceva? întrebă Monica. Înainte să dau telefonul ăsta?
- Da, în caz că uit. Mai târziu, sună-l pe Arthur Beck la Zurich şi spune-i ce o să fac, darasta după ce m-am suit în avion.
- Nici lui nu cred c-o să-i placă.
- Nu fac treaba asta ca să ajung celebru. O fac ca să-l distrug pe Brazii.

Marler, care urmărise limuzina lui Brazii sus, pe munte, frână când ajunse pe platou, văzu gardul, vila, acoperişul ei împodobit cu antene, limuzina goală parcată la baza unui şir de trepte. Era complet descoperit, nu avea unde să se ascundă şi habar n-avea de câţi paznici dispunea Brazii.
Văzu un drumeag îngust coborând de la capătul platoului, lăsă frâna şi intră pe drumeag... aici nu mai putea fi văzut din vilă. Coborî pe drumul acela, când se opri brusc. Drumeagul se termina... Într-o margine abruptă ce cobora în gheţar.
„Ar fi trebuit să-mi aduc puşca Armalite", se gândi el.
Ieşi din maşină şi se apropie prudent de margine. Peisajul care se desfăşura sub el era una dintre cele mai spectaculoase privelişti pe care le văzuse vreodată. Marea transparentă de gheaţă sclipea în lumina soarelui, refractând culori diferite.
Se încruntă, clipi, închise ochii, apoi îi deschise din nou. Da, nu se înşelase... gheţarul se mişca. Foarte încet, ca un animal incredibil, vânându-şi prada. Gheaţa se desfăcu, scoţând la iveală crevase parcă fără fund. Totul îi aminti de un cimitir al dinozaurilor... pentru că gheţarul era la fel de străvechi ca şi animalele preistorice care nu mai hoinăreau pe pământ.
Era ceva sinistru, predestinat, în mişcarea lui aproape imperceptibilă, implacabilă. Hipnotizat, reuşi să-şi dezlipească ochii de pe acest fenomen al naturii celei puternice. Cu sacul de pânză pe umăr, începu să urce pe marginea drumeagului. În dreapta lui, o pantă troienită cobora pieziş din vârful platoului. Trebuia să găsească o cale să se apropie de vilă, fără să fie văzut. Se hotărâse deja că trebuie să distrugă antenele de pe vilă, pe care el le considera cheia comunicaţiilor lui Brazii cu lumea exterioară. În vilă nu era, probabil, nici un telefon... nici chiar inginerii elveţieni nu se înghesuiau să monteze fire telefonice în creierul munţilor, iar radiotelefoanele puteau fi interceptate. Se opri brusc. Apăruse o siluetă.
Marler era aproape de primul semn de vegetaţie pe care Îl văzuse. Un copac fosilizat, fără nici o frunză, întortocheat şi noduros, cu trunchiul gros aplecat într-o parte, cu cele câteva crengi îndreptate spre cer ca într-o rugă. Se duse până în faţa trunchiului, apoi se uită în sus.
Marco, cu soarele în faţă, purta ochelari negri, şi îşi înfofolise trupul slab într-o haină de blană. Marler se holbă la el. Ceva îi pâlpâi undeva, în memorie. Reeperbahn, celebrul cartier din Hamburg. Ajunsese într-o seară acolo. În faţa unui club, văzuse imaginea unui aruncător de cuţite. Plătise intrarea şi se alăturase publicului dinăuntru. Aruncătorul de cuţite distra publicul aruncând cuţite în siluete umane pictate pe cearşafuri. Fiecare cuţit se înfipsese în pieptul siluetei... iar siluetele în care arunca apăreau fără nici un avertisment şi din toate direcţiile. Aruncătorul de cuţite era Marco, omul care acum stătea şi se uita la el.
Faţa cea albă rânji, un rânjet aducător de moarte. Marco îşi desfăcu haina, sub care se vedea o centură ce îi înconjura mijlocul, având în ea cel puţin o duzină de cuţite cu lamă lată. Îşi ridică mâinile, le făcu pâlnie şi strigă în franceză:
- N-ar fi trebuit să vii, prietene. Fă-ţi rugăciunile.

(va urma)