James Hadley Chase
CAPITOLUL III
Am iesit din sala de baie si am dat peste doi barbati în camera mea, unul sprijinit de usa, altul asezat pe pat.
Cel care se sprijinea de usa era gras. Avea ditamai burta. Cred ca avea în jur de patruzeci de ani iar buzele lui erau mici si subtiri.
Celalalt de pe pat era scurt si gras. Avea niste umeri enormi, parca nici nu avea gât, iar fata era rosie si buhaita.
— Salut! am zis eu, privindu-i si sprijinindu-ma de usa de la baie.
Aveam eu asa o impresie ca nu ma prea simpatizau si ca, oricât m-as fi straduit, as fi avut putine sanse sa-i fac sa-si schimbe parerea.
Omul de pe pat se uita la mine aparent fara mare interes. A bagat în buzunar o mâna mica, alba si dolofana si a scos un trabuc. L-a aprins cu grija si a aruncat neglijent chibritul pe covor.
— Cine v-a dat voie sa intrati? am zis. Asta e o camera de hotel, nu un hol de gara.
— Tu esti Spencer? a întrebat tipul de pe pat, îndreptându-si spre mine trabucul ca sa nu fie nici un fel de echivoc în privinta persoanei.
Am dat din cap.
— Intentionam sa-ti fac o vizita în dimineata asta, am zis, dar am dormit mai mult decât îmi propusesem.
Ochii i s-au fixat asupra mea o secunda.
— Stii cine sunt?
— Macey, seful politiei.
A întors capul spre tipul de la usa.
— Ai auzit? Domnul ma cunoaste.
A rânjit.
Tipul de la usa n-a raspuns. Desfacea un pachet de guma de mestecat. Si-a vârât o lama în gura si a început sa mestece...
— Deci, asa, voiai sa stai de vorba cu mine... Despre ce, ma rog? a întrebat Macey cu gura lui mare.
— Sunt detectiv oficial, am raspuns. Am nevoie de ajutorul tau.
S-a uitat fix la mine si si-a rasucit trabucul între buzele baloase.
— Zau? Ei bine, nu sunt de acord. Aici nu ne plac tipii care se dau Sherlock Holmes. Nu-i asa, Beyfield?
Tipul de la usa a dat din cap.
— Exact, a zis el.
Vocea lui parea ca iese din buric.
— Pacat, pentru ca eu totusi am nevoie de ajutor.
Macey a început sa-si frece nasul.
— Ce fel de ajutor?
Nu ma privea în fata, se uita la propriile lui picioare.
— În orasul asta au disparut patru fete, si pâna în prezent nimeni n-a facut nimic, am zis. Am fost angajat ca sa le gasesc.
— Patru fete?
Vocea lui nu-si schimbase tonul, dar obrajii si locul în care ar fi trebuit sa se afle gâtul devenisera rosii.
— Cine ti-a spus asta?
— N-are importanta cine mi-a spus. Am urechi... asta e tot. Dar e posibil sa aveti necazuri în privinta afacerilor voastre, daca continuati sa nu faceti nimic.
A scuturat scrumul cu degetul si a zis:
— Cine ti-a spus de Mary Drake?
— Nu e cazul sa te preocupe asta, am raspuns instalându-ma confortabil în fotoliu. Ati face mai bine sa-i spuneti lui Starkey s-o lase moarta. Nu e la înaltime.
Macey a strâns usor din buze si s-a uitat la Beyfield.
— Ai auzit ce-a spus? a zis el cu o voce ascutita.
— Am putea sa-l facem sa danseze putin, a propus Beyfield. Poate ca asta o sa-l calmeze.
— Nu încercati sa ma intimidati, am zis uitându-ma pe rând la fiecare. Am deja destule dovezi ca sa-i pun lui Starkey politia federala în cârca. Ce ziceti de asta?
Ipoteza nu parea sa-i încânte deloc.
— La ce dovezi te referi?
— Gata, am zis. N-am destula încredere în tine. Nu actionezi ca un adevarat sef de politie. Tot ce-am descoperit e pentru politia federala.
A suflat spre picioare un nor gros de fum, a dus mâna la buzunar si a scos un revolver cu surdina pe care l-a îndreptat spre mine.
— Arunca o privire, i-a zis lui Beyfield.
Tipul a examinat totul metodic, repunând fiecare lucru la locul lui. Dupa zece minute, vazuse totul.
Ma uitam la el stând linistit în fotoliu.
— Ai uitat sala de baie, am zis.
A mormait nu stiu ce si a intrat în baie.
— Un tip constiincios, nu? As putea sa te arestez si sa te fac sa vorbesti.
Gura lui Macey era congestionata rau de tot.
— Nu cred ca lui Wolf i-ar placea foarte tare chestia asta, am zis. Haide, Macey, nu te prosti. Nu-ti poti permite sa faci pe politistul atâta vreme cât îl sustii pe Starkey. Nu mi-e frica nici de tine si nici de oamenii tai. Baga-ma la zdup si ai sa vezi ce câstig vei avea. Wolf o sa faca atâta scandal încât toata treaba va ajunge la urechile guvernatorului.
Beyfield a iesit din sala de baie.
— Nimic, a zis el, sprijinindu-se de perete si mestecând întruna.
Macey a aratat cu barbia spre costumul meu asezat pe scaun. Imediat mi-am amintit de batista tinerei Mary Drake. Daca ar fi gasit-o, as fi încurcat-o. Ar fi putut chiar sa ma acuze de rapire.
— M-am saturat, am zis cu un aer mânios. Lasati-mi lucrurile în pace si veniti cu un mandat de perchezitie.
Macey a ridicat încet revolverul pâna când teava lui a ajuns exact între ochii mei.
— De la distanta asta, a zis el aratându-si dintii galbeni, pot sa spun ca nu ratez niciodata tinta. Daca nu ma crezi, încearca sa faci o miscare ca sa vezi ce ti se-ntâmpla.
Beyfield a început sa-mi exploreze buzunarele într-un mod care dovedea o lunga practica în acest domeniu. Când a ajuns la buzunarul în care pusesem batista, a trebuit sa fac un efort ca sa nu intervin. Am fost atât de surprins când i-am vazut mâna goala încât am fost gata sa ma tradez.
— Ati terminat? am zis, arzând de nerabdare sa-mi explorez si eu buzunarul. Stiam ca nu avea cum sa nu o gaseasca si asta însemna ca batista nu mai era acolo. Asta mai însemna ca o luase femeiusca care ma daduse cu capul de pereti, si gândul asta ma înfuria la culme.
Beyfield a mai mestecat de câteva ori apoi a zis:
— Vrea sa ne traga-n piept.
— Credeti ca sunt tacanit sa tin aici ceva? am zis. Tot ce-am gasit se afla în siguranta. Si acum ca ati terminat, hai sa vorbim putin si de treaba noastra... Ce-aveti de gând sa faceti pentru Mary Drake?
Macey a lasat în jos pistolul. S-a strâmbat si s-a uitat la mine gânditor. Îmi dadeam seama ca nu stia ce sa faca cu mine.
— O cautam, a zis el în cele din urma. O vom gasi la timp.
— Luce MacArthur a disparut acum o luna. Pe ea ati gasit-o la timp?
Beyfield se plimba de colo-colo prin camera, dar Macey l-a facut sa încremeneasca cu o uitatura furioasa.
— O luna... Nu e mult, a zis el. În curând le vom gasi pe toate.
— Starkey ar putea sa le gaseasca chiar azi.
— Ce te face sa crezi asta?
— Se vede de la o posta, am zis. Le-a rapit ca sa-i înfunde pe Wolf si pe Esslinger.
A dat din cap.
— Gresesti crezând asta.
— Si totusi asta e adevarul, am zis. Sau poate ca ai alte sugestii...
— Eu? a zis el aproape jignit. Ne ocupam de acest caz, dar înca nu stim mare lucru. Nu e cine stie ce. Vor aparea ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Dixon pretinde ca au fost asasinate, am zis privindu-l în ochi. Asasinate în serie... si zici ca nu e cine stie ce....
— Dixon... E smintit. Si, de altfel, a murit.
— A murit? am zis prefacându-ma surprins.
A dat din cap.
— Mda, a zis. A murit...
— Dar ieri am stat de vorba cu el, am zis îndreptându-mi spatele.
— Stii cum e viata... Azi una, mâine alta... a avut un fel de atac, sau cam asa ceva. Doctorul a spus ca suferea de inima de mai multa vreme. O moarte subita. A fost gasit în dimineata asta.
— Cine l-a gasit?
— Noi doi. Nu-i asa, Beyfield?
Beyfield a mârâit afirmativ.
— Nu puteau sa deschida usile biroului, iar noi tocmai treceam pe-acolo...
Macey a scuturat scrumul, a suspinat si a dat din cap.
— Lucrase pâna târziu noaptea trecuta. Probabil ca a murit pe la doua. Asta a zis procurorul.
Ma uitam fix în podea. Voiam sa-i vad cât mai repede plecati ca sa-mi pot pune ordine în idei.
— Am foarte multa treaba, am zis dupa un moment de tacere. Daca mai pot sa va fiu de folos cu ceva...
Macey s-a ridicat.
— N-am vrut decât sa schimbam o vorba, a zis el. Nu ne plac detectivii particulari, si am considerat ca e mai bine sa te prevenim. Cel mai bun lucru pe care ai putea sa-l faci, ar fi sa pleci cu primul tren. Nu-i asa, Beyfield?
Beyfield a mârâit afirmativ.
— Si înca ceva, a zis Macey ajuns în prag. Ai face bine sa-l eviti pe Starkey. Nici el nu-i prea înghite pe detectivii particulari.
— Am intentia sa-i fac o vizita în dupa-amiaza asta, am zis strivind chistocul în scrumiera. Vreau sa-i vorbesc de FBI. Sunt sigur ca subiectul o sa-l intereseze.
— Nu-mi plac scandalurile, a zis Macey strâmbându-se. În locul tau, m-as cara de-aici. Serviciul meu nu poate sa asigure protectia detectivilor particulari. Avem si asa destula treaba.
Beyfield si-a dres glasul zgomotos.
— Iar un particular de genul tau ar avea nevoie de o protectie solida daca mai ramâne în sector.
Au plecat, iar eu m-am pus imediat pe scris:
Draga colonele Forsberg,
M-am întâlnit ieri cu Lewes Wolf. Wolf este un industrias bogat retras din afaceri si care are intentia sa ajunga primar. Dar se loveste de opozitia antreprenorului de pompe funebre al orasului, Max Esslinger, si a unui stâlp al tripourilor pe nume Rube Starkey. Se pare ca Esslinger se bucura de simpatia populatiei, dar Starkey este sustinut de seful politiei. Oricum, sansele sunt de partea lui Starkey, care are intentia sa câstige prin orice mijloc.
Acestea fiind zise, din oras au disparut trei fete. Una este fata unui spiter, cealalta e fata unui portar, iar a treia este o orfana numita Joy Kuntz. Disparitia lor a stârnit tulburare în oras.
Wolf face apel la noi ca sa le gasim pe cele trei fete. Asta doar pentru ca are bani de aruncat pe fereastra si spera ca astfel îsi va atrage sufragiile alegatorilor. Esslinger, ca sa nu ramâna mai prejos, a angajat defectiva agentiei locale, o anume Audrey Sheridan. Politistii care îl sustin pe Starkey si care stiu ca tot el va fi ales pâna la urma, nu se ocupa deloc de acest caz. Daca fetele nu sunt gasite, asta ar da o lovitura distrugatoare sanselor lui Wolf si lui Esslinger care au promis ca le vor gasi.
Trebuie sa se tina cont si de opozitia locuitorilor. Nimeni nu-l înghite pe Wolf deci nimeni nu ma înghite nici pe mine. Daca nu sunt atent, mâine-poimâine o sa ma trezesc în cap cu un bolovan de una-doua tone. Am fost la MacArthur, dar am fost dat afara de nevasta lui. Unul din oamenii lui Starkey m-a urmarit si mi-a trimis un bilet amenintator. Ted Esslinger, fiul lui Max Esslinger, care le cunostea bine pe cele trei fete, doreste cu adevarat sa le gaseasca si nu-i pasa de cine va câstiga alegerile. El a venit la mine noaptea trecuta, împreuna cu MacArthur, si s-a oferit sa ma ajute. Dupa spusele lui, Starkey a rapit fetele pentru a-i pune pe Wolf si pe tatal sau într-o postura neplacuta. La prima vedere, asta e ipoteza cea mai seducatoare, dar atâta vreme cât n-am aprofundat problema, nu o consider ca fiind singura posibila. În mare, cele trei fete au fost fotografiate de un fotograf pe strada si li s-a dat, la toate trei, un tichet ca sa-si ia fotografiile de la un magazin specializat care îi apartine lui Starkey. Fetele s-au dus acolo în ziua în care au disparut. Puteau foarte usor sa fie imobilizate în interior, dar nu-mi dau seama cum au putut fi scoase din acel loc. Iar daca au fost omorâte, unde sunt cadavrele?
Lucrurile s-au precipitat noaptea trecuta. A mai disparut o fata. Asta am aflat de la Ted Esslinger. Am hotarât sa risc si sa ma duc la magazinul cu pricina. În vitrina se afla fotografia marita a tinerei Mary Drake, ultima fata disparuta. Prea frumos, nu? Asta e si parerea mea. Ai zice ca e un adevarat scenariu. Am reusit sa intru înauntru si sa cotrobai prin colturi – fara însa sa gasesc nimic – când trei barbati din banda lui Starkey – n-as putea sa dovedesc asta, dar contrariul m-ar mira – au intrat brusc, au smuls fotografia, au înlocuit-o cu alta si au luat-o rapid din loc. Plecând de la fata locului, am gasit pe culoar, lânga usa din spate, o batista cu initialele MD. Sunt aproape sigur ca nu era acolo când am intrat. Poate ma însel, dar m-ar mira sa-mi fi scapat. Ar fi putut sa fie pusa acolo în timp ce eu ma aflam în magazin. Toata povestea asta e prea frumoasa. Ted lucreaza pentru tatal lui sau nu e decât o mica haimana? Nu stiu. Pare corect, dar îl tin sub observatie.
Dixon, directorul ziarului local, mi-a aratat trei fotografii, facute pe strada de fotograful magazinului. Am fost la el de cum am sosit, dar n-am putut sa scot de la el decât o singura informatie interesanta, dupa care un tip i-a telefonat si i-a spus sa-si tina gura. Mi-a spus ca Esslinger nu are deloc încredere în Audrey Sheridan pentru rezolvarea cazului si ca nu a angajat-o decât de fatada.
Imediat dupa ce-am gasit batista, m-am dus la biroul lui Dixon. O femeie pe care n-am putut sa o identific, a intrat acolo înaintea mea. Ne-am pomenit nas în nas în momentul în care iesea si mi-a aplicat o figura de judo. Mi-a luat batista în timp ce zaceam fara cunostinta. Putin dupa aceea l-am gasit pe Dixon asasinat. Cineva l-a strâns prea tare cu un snur de gât. Cele trei fotografii disparusera, iar Dixon nu cred ca daduse ortul popii decât de vreo zece minute. Femeia putea foarte bine sa-l fi ucis si sa fi luat fotografiile, desi strangularea cu snurul nu mi se pare un mod foarte feminin de a asasina. E adevarat ca o astfel de pricepere în materie de jiu-jitsu... Cele trei fotografii si batista erau dovezi suficiente pentru a pune în miscare FBI-ul, dar din nefericire nu le mai am. E posibil ca femeia sa fie Audrey Sheridan sau o creatura a lui Starkey. Voi încerca sa lamuresc aceasta problema.
Macey, seful politiei, a venit în dimineata asta la mine cu unul dintre zbirii lui. Au facut pe durii, dar n-a mers. Credeau probabil ca detin vreo proba. Nu stiu daca era vorba de batista sau de cele trei fotografii, dar au scotocit peste tot, de parca ar fi cautat ceva foarte important. I-am tras în piept, facându-i sa creada ca am niste chestii despre Starkey, si am impresia ca trebuie sa continue sa creada asta daca vreau sa stau bine cu sanatatea.
Mi-au spus ca Dixon a murit de o criza cardiaca. Asta poate sa însemne doua lucruri:
1. Ca Starkey l-a omorât ca sa ia fotografiile si ca politia îl acopera.
2. Vor ca un eveniment, indiferent care ar fi el, sa abata atentia de la rapiri, si mai ales de la cea de-a patra. Asasinarea unui director de ziar este o stire mult mai importanta decât disparitia unei muncitoare. Starkey si Macey vor sa creeze cât mai multa dezordine în oras.
În foarte scurt timp, se vor petrece câteva mici evenimente care for face sa dea paharul pe dinafara. Sper ca pe nota de plata a lui Wolf ati prevazut o suma importanta pentru orice risc. Nu mi-ar placea sa fiu lichidat la tariful obisnuit. Va voi tine la curent cu evolutia evenimentelor. Daca aveti timp sa aprindeti o lumânare pentru mine, ar fi o initiativa excelenta. Am nevoie de cât mai multe acte de îmbarbatare.
Tocmai voiam sa semnez când a sunat telefonul. Era Ted Esslinger.
— Ati gasit ceva?
Vocea lui parea ca vine de la capatul pamântului.
— Nu, dar asta nu înseamna nimic.
Nu eram sigur, dar aveam impresia ca cineva asculta ce vorbeam.
— Sa nu mai vorbim acum, am zis. Te voi suna dupa-amiaza, când voi avea un moment liber. Vreau sa-ti cer ceva. Cunosti vreo fata în oras care practica judo?
— Ce? Ce spuneti?
Parea uluit.
Am repetat întrebarea.
— Da... Audrey Sheridan... a învatat de la tatal ei. De ce?
— Asa, am raspuns eu închizând.
*
* *
Am traversat banda de gazon si am sunat la porticul de caramida.
Mi-a deschis aceeasi sluga.
— Buna ziua, domnule, a zis el. Domnul Wolf e acasa.
L-am urmat în antreu.
— Va rog sa asteptati putin.
Prin usa închisa a biroului, auzeam tacanitul monoton al masinii de scris a domnisoarei Wilson, cu sunetul scurt al unui clopotel care se repeta.
Valetul de camera a revenit.
— Pe aici, va rog.
Wolf statea lânga fereastra deschisa. Între buzele subtiri avea vârât un trabuc mare. Lânga el se afla o masuta plina de documente. În mâna mai avea si altele.
— Le-ai gasit? s-a rastit el la mine dupa ce usa s-a închis. Am luat un scaun si m-am asezat fara graba.
— Mai întâi, am zis eu destul de taios, sa punem lucrurile la punct. Poate ca sunt angajatul dumitale, dar nu primesc ordine de la dumneata, nici de la nimeni altul.
Si-a scos trabucul din gura si m-a privit mânios.
— Ce vrei sa spui cu asta?
— Nu încerca sa faci pe durul, am zis scotând pachetul de tigari. Daca vrei sa lucrez pentru dumneata, trebuie sa ma tratezi corect.
Am scos o tigara si am aprins-o linistit.
Wolf si-a trecut mâna peste parul proaspat tuns.
— Dar, Dumnezeule mare, a mai disparut înca o fata! Crezi ca te platesc ca sa te uiti la ele cum se volatilizeaza?
Tonul i se îmblânzise.
— Ma platesti pentru ca vrei sa gasesti fetele. Nu le pot împiedica sa dispara, dar pot sa le gasesc.
— Destul cu vorba, a mormait el. Ti-am spus ca n-ai de ce veni aici înainte de a fi descoperit ceva.
— Chiar vrei sa devii primar? am întrebat.
— Parca ti-am mai spus. Voi fi primar, a zis el cu duritate. Si când spun ceva, asa si fac.
— Nu cred ca stând pe scaun toata ziua poate cineva sa devina primar, am zis. Ceilalti se misca. Parerea mea e ca trebuie sa joci strâns de tot.
— Te-ai gândit la ceva?
— În vocea lui era un fel de aviditate.
— Cui apartine ziarul local?
— Lui Elmer Shanks. De ce?
— Ce fel de tip e?
— Un batrân nebun... un inutil... aproape ramolit, a mormait Wolf. Dixon se ocupa de ziar. Shanks nu pune niciodata piciorul acolo.
— Crezi ca l-ar vinde?
Wolf s-a uitat la mine cu mirare. O bucata mare de scrum i-a cazut din trabuc si i s-a împrastiat pe haina.
— Daca ar vinde?... Dumnezeule mare, de ce-ar vinde? Câstiga bine de pe urma lui si Dixon face toata treaba.
— Dar Dixon a murit.
S-a facut alb la fata, apoi rosu.
— A murit?
Parea deodata batrân si ratacit.
— Nu citesti ziarele? A murit noaptea trecuta.
Vestea parea ca l-a doborât. Se uita la mine fara sa ma vada, ghemuit în fotoliu, tragându-se de nasul ca un cioc de pasare.
I-am lasat timp sa-si revina si am continuat:
— Politia pretinde ca a murit în urma unui stop cardiac, dar nu e adevarat. A fost asasinat.
Wolf a tresarit.
— Asasinat?
— Da, a fost asasinat. Macey acopera crima din motive pe care nu le cunosc.
M-am aplecat în fata.
— Acum, ca Dixon e mort, ai putea sa cumperi ziarul daca te grabesti.
S-a gândit câteva clipe. Când a ridicat capul, am vazut în ochii lui un amestec ciudat de ezitare si interes.
— Si de ce-as cumpara ziarul? m-a întrebat.
— Mi-ai spus ca te plictisesti de moarte de când ai parasit uzina. Ia ziarul, e o ocazie nesperata de a-ti umple timpul. Fara sa mai spun ca e o arma redutabila. Daca n-ai în mâna orasul prin ziar, nu-l vei avea niciodata. Cu un editorial bun în fiecare zi, ai toate sansele sa-i bagi la fund pe Starkey, Macey sau oricare alt tip care ar putea sa ti se puna în cale.
S-a ridicat si a facut câtiva pasi prin camera. Avea fata congestionata si ochii lui mici aveau o stralucire febrila. S-a întors la birou.
— Un moment, am spus, vazând ca vrea sa apese pe buton. Ce faci?
— Nu te ocupa de asta, a zis el. Voi discuta cu omul meu de afaceri.
— De acord, am zis aratându-i telefonul. Dar suna-l personal. Nu prin intermediul altuia.
— Ce mai e si chestia asta?
— De cât timp o ai pe domnisoara Wilson?
— Domnisoara Wilson? E secretara mea de sase luni. Ce amestec are în toata treaba asta?
— În sase luni, am zis, a avut tot timpul sa strânga destula ura. Nu esti deloc genul de tipi care sa seduca fetele. Daca cumva te îndoiesti de asta, da-mi voie sa-ti spun ca-ti faci iluzii. Daca vrei sa devii proprietarul ziarului, trebuie sa te grabesti si sa fii cât mai discret. Starkey ar putea sa fie si el interesat.
— De unde ai mai scos toate astea? a zis el cu un aer siret. N-am nimic de reprosat domnisoarei Wilson.
— Suna-ti singur omul de afaceri, am zis. Nimic nu trebuie lasat la întâmplare. Si anunta-ma când ai obtinut ziarul. Îti voi da o mâna de ajutor în privinta modului în care trebuie sa te folosesti de el.
M-am ridicat si m-am îndreptat spre usa.
— Stai putin, a zis el. As vrea sa stiu ce-ai facut. Sa te întorci sa-mi spui...
— Înca n-am ce sa-ti spun, am zis. Cumpara ziarul indiferent de pret. Având ziarul în mâna, vei putea sa-ti aranjezi toate afacerile si sa devii primar, papa sau orice altceva îti trece prin cap... daca mai esti în viata.
Am deschis usa si am iesit în antreu. L-am auzit mormaind ceva si, aproape imediat, a ridicat receptorul telefonului.
M-am apropiat de biroul domnisoarei Wilson, încercând sa fiu usor si silentios ca o pana în vânt. Am pus mâna pe clanta, am apasat si am intrat.
Domnisoara Wilson se afla la biroul ei, cu receptorul telefonului lipit de ureche. Asculta cu mare atentie ce-i spunea Wolf omului sau de afaceri.
Eu m-am uitat la ea si ea s-a uitat la mine. Pupilele i s-au marit putin, dar si-a pastrat sângele-rece.
M-am aplecat peste birou si i-am luat receptorul din mâna.
— Nu e nevoie sa-l asculti, am zis. Mai bine asculta-ma pe mine, sunt mult mai interesant.
A încercat sa ma atinga cu mâna, dar m-am ferit de unghiile ei. Am prins-o de brat si am tras-o spre mine pe deasupra biroului. A încercat sa se lupte, dar am strâns-o mai tare si s-a prabusit pe birou rasturnând totul în cadere.
Facusem asta cu o singura mâna. Cu cealalta, pusesem receptorul în furca. Dupa care, am ajutat-o amabil sa-si recapete echilibrul.
M-a îmbrâncit cu brutalitate, cu ochii plini de ura si ciuda.
— Nu-ti lipseste tupeul! a zis ea.
— N-am vrut sa asculti ce vorbea, i-am explicat cu calm, asezându-ma pe birou. Cred ca n-ar fi deloc o idee rea sa-ti faci bagajul si s-o iei din loc. Nu pot sa te las sa-l mai tragi pe sfoara pe Wolf.
Furia i-a disparut brusc din privire si a parut înspaimântata.
— Nu faceam nimic, a zis ea, retinându-si cu greu tremurul buzelor. Te rog, nu-i spune. N-as vrea sa-mi pierd slujba.
Am dat din cap.
— Cred si eu ca nu vrei s-o pierzi. Pentru cine lucrezi? Pentru Esslinger sau pentru Starkey? Sau pentru altul?
Tânara femeie si-a masat cu nervozitate buza de jos. A facut ochii mari. Am crezut ca va sari la mine si ma pregateam sa ma feresc, dar a reusit sa se stapâneasca.
— Nu înteleg ce vrei sa spui, a zis ea cu o voce neutra. Lucrez de sase luni pentru domnul Wolf si niciodata nu a avut vreun motiv sa se plânga de mine.
— Sase luni e deja prea mult. Fa-ti bagajele si pleaca. Schimbarea aerului îti va face foarte bine, si înca si mai bine lui Wolf.
— Nu primesc ordine decât de la domnul Wolf, a zis ea cu raceala. Daca el vrea sa plec, atunci plec.
— Atunci am sa-i cer s-o faca, am zis întorcându-ma spre usa.
În ochii ei a aparut din nou o lucire de panica.
— Nu, nu!
Am traversat antreul, am batut la usa si am intrat în biroul lui.
Wolf tocmai punea receptorul în furca.
I-am povestit ce se întâmplase.
— Debaraseaza-te de ea, i-am spus. Tot ce faci ajunge imediat la urechile lui Starkey sau Esslinger.
S-a schimbat la fata.
— O sa stau de vorba cu ea, a zis. Nu vreau s-o dau afara asa. Nu stim... Vreau sa spun ca asta nu e decât o presupunere...
L-am privit drept în ochi.
— Dar asculta ce vorbeai...
— Stiu, stiu...
Începea sa se enerveze.
— N-am nevoie de indicatiile nimanui când e vorba sa-mi aleg personalul!
Am dat usor din cap si am iesit.
Edna Wilson era în pragul biroului ei. Îmi zâmbea cu un aer ironic si triumfator. I-am zâmbit si eu.
— Trebuia sa-mi spui ca te culci cu el!
Zâmbetul i-a disparut ca prin farmec.
A intrat în birou si a trântit usa.
*
* *
Am apasat pe clanta si am intrat în camera mica unde am gasit biroul prapadit, compartimentele pentru dosare si covorul uzat.
Fata batrâna si uscata din ajun se afla la biroul ei, cu capul în mâini. S-a uitat la mine cu ochii rosii si umflati de plâns.
— Cine se ocupa de ziar? am întrebat. Mi-a aratat spre al doilea birou.
Am batut la usa si am intrat.
La biroul lui Dixon sedea un tânar mic de statura care m-a privit cu un aer întrebator.
— Ce doriti? a întrebat el cu o voce care voia sa fie ferma si care nu se prea potrivea cu tineretea trasaturilor.
Am luat un scaun, m-am asezat si i-am întins legitimatia.
L-am examinat în timp ce privea actul meu de identitate. Nu parea sa aiba mai mult de douazeci de ani si cu siguranta ca înca nu se rasese pâna atunci.
Mi-a dat înapoi legitimatia, dupa ce a examinat-o cu grija, si s-a uitat la mine.
— Totdeauna am dorit sa ma fac detectiv particular, a zis el pe un ton semiconfidential. Cred ca e grozav.
Am scos pachetul de tigari, am scos doua, i-am dat lui una si eu am luat-o pe cealalta.
— Multumesc, a zis el.
Am aprins tigarile si m-am asezat confortabil pe scaun.
— Esti tipul de care mi-a vorbit Dixon? Tipul care a avut ideea cu vampirul?
A dat din cap.
— Da, eu sunt, a zis cu o mândrie satisfacuta. I-am spus batrânului ca asta va dubla tirajul. Ti-a zis asta?
— Mda. Numai de tiraj a fost vorba?
— Asa i-am spus lui, dar, în fond, eu cred în asta.
— Cum te cheama?
— Reg Phipps. Par un pusti, dar lucrez de trei ani la ziar.
— Prin urmare, crezi ca fetele au fost asasinate?
— Sigur ca da. E excitant, nu? Ma întreb ce a facut cu cadavrele.
— Cine?
Phipps s-a încruntat.
— Pai, ucigasul!
Am schimbat subiectul.
— De fapt, cine va fi noul director?
S-a întunecat la fata.
— În orice caz, nu eu, a zis el cu amaraciune. Shanks nu e genul de tip care sa acorde o sansa tinerilor. O sa ne aduca cine stie ce animal!
— Ai fi în stare sa te descurci?
— Sa conduc ziarul? a zis el râzând. L-as face si daca as fi surdo-mut.
— Vorbesti serios?
Ochii îi straluceau de dorinta; dar a dat din umeri resemnat.
— I-am spus lui Wolf sa cumpere ziarul, am zis. Daca o va face, nu exista nici un motiv sa nu te ocupi tu de el.
A stins tigara si s-a gândit un moment.
— S-ar putea sa nu fie chiar atât de grozav sa lucrez pentru Wolf, a zis el în cele din urma.
L-am linistit cu un gest.
— Voi fi cu ochii pe el. Eu însa vreau sa stiu daca într-adevar esti în stare sa conduci un ziar sau vorbesti doar asa.
— Nu glumesc, a zis el cât se poate de serios. Eu faceam si pâna acum tot ziarul, mai putin partea politica, asta fiind treaba lui Dixon. Dar voi sti s-o fac si pe asta, sau poate ca o va face Wolf.
— Si ea? am zis aratând spre usa.
— Ea nu va ramâne. Parea foarte convins.
— Daca Wolf cumpara ziarul, tot orasul va fi dat peste cap, am zis. I-am putea ataca tare de tot pe Macey si Starkey. Ti-ar placea?
El parea încântat.
— Scrisesem un articol mare despre Starkey, dar lui Dixon i-a fost frica. N-a îndraznit niciodata sa-l publice. Macey si Starkey, un cuplu de pungasi.
— Am impresia ca n-au sa se lase cu una cu doua.
Si-a trecut degetele patate de cerneala prin parul des si blond.
— Ce-ar face?
— Ei l-au lichidat pe Dixon, am zis eu cu voce suava.
A tresarit de mirare.
— Batrânului i se bulise motorasul. Asa a zis procurorul.
— Si tu crezi tot ce se spune?
S-a aplecat în fata si si-a sprijinit bratele pe birou. Am remarcat ca avea mansetele tocite.
— Ma pacalesti...
— Cineva a trecut un snur dupa gâtul lui Dixon si a uitat sa-l mai scoata. A fost asasinat. Macey a raspândit zvonul ca a avut un stop cardiac. Nu stiu de ce.
A respirat adânc. A palit usor la fata. Dar ochii nu-si pierdusera nimic din stralucire.
— Vrei sa spui ca m-ar putea lichida si pe mine?
— Pe tine, pe mine, pe Wolf.
S-a gândit câteva clipe.
— Daca rezisti, rezist si eu, a zis el pâna la urma.
M-am ridicat.
— Perfect. Imediat ce Wolf ma anunta ca a cumparat ziarul, trec pe la tine.
M-a condus pâna la usa.
— Crezi ca Wolf va fi de acord sa...
I-am promis ca îi voi cere acest lucru si l-am întrebat unde o puteam gasi pe Audrey Sheridan.
— Are biroul pe strada Sinclair. Am uitat numarul, dar e un imobil mare cu cinematograf si firme luminoase. N-ai cum sa nu-l gasesti.
— Unde locuieste?
— Pe strada Laurel. Într-un apartament. Îl vei gasi la jumatatea drumului pe dreapta. Acolo e o gradina-terasa. Mi-ar placea si mie sa locuiesc acolo.
— Poate ca vei locui si tu acolo într-o zi. La revedere.
— Pe curând, a zis.
Tocmai parcursesem biroul de la intrare când mi-a venit o idee. M-am întors.
— Edna Wilson. îti spune ceva numele asta?
S-a încruntat.
— L-am mai auzit... E secretara lui Wolf... nu?
Am dat din cap.
— Cu cine iese la plimbare, în afara de Wolf?
— Glumesti! Totdeauna am considerat-o prea serioasa ca sa se întâlneasca cu cineva.
— Atunci nu mai e nimeni altul?
— Ba da, Blackley. Am întâlnit-o zilele trecute cu el. Dar e acelasi gen ca Wolf. Batrân, chel, zbârcit...
— Cine e Blackley?
— Procurorul districtului. Un animal batrân. Crezi ca e ceva între ei?
Am reflectat cu grija.
— Ceva?... Ce vrei sa spui?
A dat din umeri.
— Vorbesti în enigme.
— Asculta, baiete, i-am spus batându-l amical pe umar, toata povestea asta afurisita este o mare enigma.
Am iesit în strada, am oprit un taxi si i-am dat soferului adresa de pe strada Laurel.
La jumatatea strazii pe dreapta, am gasit imobilul cu gradina-terasa.
Am intrat imediat în hol.
— Cu domnul Selby, am zis.
Fata s-a încruntat.
— Aici nu e nici un domn Selby, domnule.
Am spus ca domnul Selby era un vechi prieten, ca facusem patru sute de kilometri ca sa vin sa-l vad si ca aici locuia. Am adaugat ca daca nu-si cunostea numele locatorilor, ar face bine sa-l sune pe administrator...
Mi-a aratat registrul ca sa vad ca nu aveam dreptate. Audrey Sheridan avea camera 853. Mi-am cerut scuze, i-am spus ca facusem o eroare si am întrebat-o daca puteam sa telefonez.
Mi-a aratat cabina si i-am multumit.
Am sunat la camera 853 dar nu a raspuns nimeni. Cabinele telefonice nu puteau fi vazute de la biroul portarului si ascensorul era alaturi. Am urcat la etajul opt si am parcurs un culoar lung si pustiu pâna la camera 853. Am batut, am asteptat, apoi am scos briceagul. Dupa treizeci de secunde ma aflam înauntru.
Mi-am agatat palaria în cuier si am început sa scotocesc prin încapere. Am deschis tot: dulapuri, sertare, cufere, valize. Am cercetat cu grija fiecare haina. M-am uitat pe sub mobile si sub covor. Am tras storurile ca sa vad daca era ceva ascuns. Am luat la rând vesela, bateria de la bucatarie si cutiile de conserve. Am examinat rezervorul de la toaleta si am aruncat o privire pe ferestre ca sa vad daca nu cumva fusese agatat ceva în exterior. Am cercetat apartamentul centimetru cu centimetru, dar n-am gasit cele trei fotografii si nici batista tinerei Mary Drake.
Pâna la urma, m-am oprit si m-am uitat de jur-împrejurul camerei cu o privire dezamagita. Cu toate astea, desi nu gasisem ce cautasem, reusisem sa-mi fac despre Audrey Sheridan o imagine destul de intima prin intermediul lucrurilor personale. Hainele unei femei pot sa fie de o mare utilitate în explicarea caracterului, în mod special lenjeria de corp.
Aceasta era de o severitate spartana: nici dantele, nici culori, nici croieli excentrice. Hainele erau de un sic si o sobrietate impecabile.
Crema, rujul de buze si parfumul cu miros de liliac erau singurele ei farduri. Apartamentul era plin de carti. Pe masa de lânga fereastra se afla un aparat de radio si o discoteca mare lânga usa.
Cartile si discurile m-au convins ca Audrey Sheridan nu era deloc o smintita. Totdeauna am fost în garda fata de femeile intelectuale, dar când pe deasupra mai sunt si campioane la jiu-jitsu si nu ezita sa dea de pamânt cu detectivi particulari...
Mi-am zis ca era timpul sa am o mica discutie cu Audrey Sheridan.
*
* *
Chiar în fundul unui culoar bine aerisit, am gasit o usa din sticla mata pe care era scris cu litere mari si aurii Agentia Qui Vive.
Am apasat pe clanta si am intrat într-o încapere mica, cu doua ferestre acoperite de perdele crem foarte curate. Am vazut trei fotolii confortabile si o masa lucioasa din stejar cu exemplare din Saturday Evening Post, Harper's si New Yorker. Vazele cu flori confereau încaperii o nota incontestabila de veselie. Ansamblul era completat de un covor oriental, foarte gros. O intrare destul de neobisnuita pentru o „Agentie de politie particulara”.
Abia îmi revenisem din soc, ca imediat am avut parte de al doilea. Usa care ducea la biroul principal s-a deschis larg si a aparut vechiul meu amic Jeff Gordon. Avea un puscoci în mâna, pe care îl tinea îndreptat spre mine fara nici un echivoc.
— Pe toti dracii! a strigat Jeff aratându-si dintii galbeni. Asta da coincidenta!
— Bine, dar în fata mea... se afla chiar vechiul meu prieten Jeff, am zis prefacându-ma placut surprins. Acum esti pe aici?
Dupa felul în care tinea pistolul, mi-am dat seama ca nu-i ardea de gluma.
— Mâinile sus, ticalos nenorocit! Si sa nu faci pe desteptul...
Am ridicat mâinile.
Jeff a strigat prin usa deschisa:
— Ei! Vino sa vezi cine si-a facut aparitia!
— Cine?
Era o voce de barbat, ascutita, taioasa, aceeasi care îl tulburase atât de mult pe Dixon la telefon.
— Detectivul de la New York, a zis Jeff rânjind.
— Adu-l încoace, a zis vocea.
Jeff mi-a aratat usa cu capul.
— O clipa, am zis. Am venit la domnisoara Sheridan. Daca e ocupata, pot sa trec mai târziu...
Jeff a rânjit.
— De ocupata, e ocupata, dar nu-ti face griji pentru asta, a zis el. Haide, intra, ticalosule!
Am dat dispretuitor din umeri si am intrat în cealalta încapere.
Era o camera mare cu un alt covor oriental. La perete, lânga fereastra deschisa, se afla un birou mare din acaju.
Încaperea parea ca fusese devastata de un uragan. Sertarele erau deschise, toate hârtiile fusesera împrastiate pe jos si continutul sertarelor rasturnat pe covor.
Înauntru se aflau trei persoane. Doi barbati si o fata.
Bineînteles, fata nu putea sa fie decât Audrey Sheridan. Era asezata în mijlocul camerei, cu mâinile legate la spatele scaunului pe care statea. Audrey Sheridan avea umeri lati, solduri înguste si o silueta nemaipomenita. Avea ochi albastri si gene lungi, o gura mare cu buze rosii si carnoase. Parul aramiu avea reflexe aurii si îi cadea pâna pe umeri în bucle lungi si bogate.
Unul dintre cei doi barbati statea pe birou, chiar în fata ei, cu piciorul pe marginea biroului si mâinile în jurul genunchiului.
Probabil ca era Starkey. M-am uitat al el cu interes. Era mic de statura dar musculos. Avea pielea ciupita de varsat, niste ochi negri lipsiti de expresie, o gura mica, aproape fara buze. Purta un costum alb, iar palaria, tot alba, lasata pe un ochi, îi dadea un aer usor afectat. Dar, în realitate, fizionomia lui nu avea nimic afectat.
Celalalt tip, din spatele fetei, era de aceeasi clasa cu Jeff Gordon. Gras, masiv, bovin si fara nici cea mai mica sclipire de inteligenta în privire.
— Asta e Spencer, i-a zis Jeff lui Starkey aratând spre mine cu capul.
— Ce vrei? a întrebat Starkey, privindu-ma cu ochii lui duri.
L-am privit si eu.
— Hei, Starkey! i-am zis. Ai grija, înca nu esti primar. Ai face bine sa tai sforile si sa-i dai drumul.
Jeff m-a apucat violent de umeri. I-am vazut pumnul venind si m-am tras usor într-o parte. Am simtit curentul de aer provocat de pumnul lui atingându-mi usor urechea. Am profitat ca sa-i trag una zdravana la ghiozdan. A facut un pas mic în fata, împins de elan, si i-am mai tras una la moaca.
Puscociul i-a cazut din mâna si am facut un plonjon ca sa-l prind. Din nefericire, Starkey mi-a luat-o înainte. Reactionase fulgerator. Îl avea în mâna când am ajuns peste el. A încercat sa ma evite, dar n-a putut. I-am tras una în piept, l-am apucat de brat si de centura si l-am aruncat peste celalalt complice care îi venea în ajutor. S-au lovit unul de altul, tragând-o dupa ei si pe Audrey Sheridan, si au ajuns toti trei pe parchet.
Când ma pregateam sa sar la ei, Jeff a trecut la atac. Avea fata congestionata si ochii injectati de sânge. Am evitat lovitura de maciuca destinata mie. I-am tras o dreapta si o stânga si am încasat o lovitura în coaste pe care am simtit-o pâna în vârful picioarelor.
M-am tras putin înapoi vazând-o pe cealalta gorila ridicându-se în picioare. S-au repezit amândoi la mine. Am aruncat un scaun pe picioarele lui Jeff, iar pe celalalt l-am primit cu o lovitura zdravana în umar, dupa care i-am tras una zdravana între ochi.
Am vazut ca Starkey se ridicase. Ceilalti doi se pregateau sa ma atace din nou, dar le-a strigat sa se opreasca. Amândoi au dat înapoi si ne-am uitat unii la altii în tacere.
Starkey avea un revolver în mâna.
— Ramâi unde esti, a zis el cu o voce suieratoare, plina de ura.
— Nu poti sa te folosesti de jucaria ta aici, am zis. Haide, vino.
M-am deplasat usor într-o parte, am luat o vaza si i-am aruncat-o în cap. A evitat-o doar aruncându-se pe burta pe parchet.
Ceilalti doi erau gata sa se ciocneasca între ei încercând sa puna mâna pe mine. Am dat ocol biroului, am apucat telefonul si l-am aruncat în capul lui Jeff în momentul în care voia sa sara la mine. S-a clatinat pe spate cu un urlet de durere si l-a izbit pe celalalt tip care se repezise la atac. Am apucat un scaun si l-am tinut la nivelul ferestrei.
— Acum, ascultati-ma cu atentie, banda de porci. O miscare în plus, si scaunul trece prin geam, ceea ce ar putea avea ca efect venirea politiei, si bag mâna în foc ca nici Macey nu va putea sa va mai scape. Jeff, mârâind ca un câine furios, se pregatea sa sara din nou la mine, dar Starkey i-a strigat sa se potoleasca.
Ne-am uitat din nou unii la altii.
— Spune-le oamenilor tai sa se care, i-am zis lui Starkey. Vreau sa stam de vorba numai noi doi.
Fata lui palida si ciupita de varsat era lipsita de expresie. S-a uitat la mine lung, apoi a întors capul brusc spre ceilalti doi.
— Plecati, a zis el.
Am lasat jos scaunul în momentul în care au iesit pe usa.
— Se încearca punerea ta sub acuzare pentru asasinat, am zis. Iar Macey nu va avea ce sa-ti faca daca probele sunt destul de evidente.
Starkey n-a zis nimic. A aratat spre fata cazuta lânga el. M-am apropiat de ea si am început sa-i desfac nodurile.
— Supravegheaza-l, nu te ocupa de mine, mi-a soptit repede la ureche.
Dar sfatul a venit o secunda prea târziu. Starkey a sarit cu rapiditatea unui sarpe cu clopotei si m-a lovit cu piciorul în tâmpla. Am cazut peste Audrey Sheridan.
Am auzit, mai mult sau mai putin vag, vocea ascutita si furioasa a lui Starkey.
— Repede, sariti pe el!
Am simtit niste mâini apucându-ma si ridicându-ma si, înainte de a-mi putea da seama de ceva, am primit o lovitura în fata si m-am lovit de perete. Am alunecat pe parchet, am zarit fata strâmbata de ura a lui Jeff Gordon si i-am blocat piciorul cu bratul chiar în momentul în care urma sa ma izbeasca peste fata.
L-am apucat bine mai înainte de a fi avut timp sa-l traga si l-am aruncat pe spate. A batut din brate, a început sa înjure si s-a prabusit pe parchet. Când m-am ridicat, celalalt ajunsese deja la mine. M-a prins cu bratele în jurul soldurilor. Ne-am rostogolit pe parchet, i-am tras vreo doua la moaca si l-am vazut pe Starkey repezindu-se cu pistolul la mine. Am încercat sa evit lovitura, dar mânerul armei m-a izbit drept în crestetul capului. Totul a început sa se clatine în fata mea si m-am prabusit în neant.
Mi-am revenit în simtiri dupa câteva minute, cu vaga impresie ca eram legat cu mâinile la spate. Am simtit o durere puternica – sfoara îmi intra în carne.
O mâna a iesit din ceata, m-a apucat de camasa si m-a ridicat brusc în picioare. Mi-am simtit picioarele îndoindu-se, dar mâna m-a împiedicat sa cad. Am întors capul si l-am zarit pe Jeff Gordon. M-a scuturat usor si deodata i-am vazut mâna enorma ridicata asupra mea. Mi-a tras trei perechi de palme, atât de violente încât mi-au tâsnit lacrimile.
Am mormait câteva înjuraturi si mi-a aplicat alta serie de palme, dupa care m-a târât pâna la scaun, m-a lasat sa cad pe el si a disparut din raza mea vizuala.
M-am prabusit pe scaun. În fata ochilor aveam un fel de ceata rosie. Dorinta mea cea mai arzatoare era sa dau în Gordon pâna când nu mai ramânea nimic din el, si sa-l dau pe Starkey cu capul de coltul biroului ca sa am suprema placere de a-i vedea creierii împrastiati pe covor. În ciuda starii de naucire completa în care ma aflam si a durerilor pe care le simteam în tot corpul, eram cât se poate de constient ca niciodata nu urâsem pe nimeni asa cum îi uram pe acestia trei.
Un strigat brusc si ascutit m-a scos din furia în care clocoteam. Am ridicat ochii si am încercat sa vad prin ceata în care ma aflam. Am zarit câteva siluete care s-au precizat treptat.
Gordon si celalalt dur o tineau pe Audrey Sheridan întinsa pe birou. Nu mai avea vesta pe ea si Starkey tinea o tigara aprinsa deasupra bratului ei.
Cei doi abia reuseau sa o tina. Gordon o apucase de brate si celalalt de picioare. Ea avea spatele arcuit deasupra biroului si s-a rasucit din toate puterile când capatul aprins al tigarii i-a atins pielea.
Am tras aer în piept si m-am repezit la ei. L-am aruncat cât colo pe Starkey cu o lovitura de umar, dar a evitat sutul pe care i-l destinasem facând un mic salt într-o parte, iar pumnul lui lung si colturos m-a izbit drept în fata. M-am prabusit pe covor, dar i-am prins picioarele si l-am tras dupa mine facându-l sa cada pe covor cu un suierat furios. A încercat sa ma loveasca cu pumnii, dar eram prea departe. L-am prins cu picioarele dupa gât si am strâns. A început sa se înverzeasca si sa se zbata pe covor, implorând ajutorul lui Jeff.
Jeff a lasat-o pe Audrey si s-a repezit spre noi. L-am strâns si mai tare pe Starkey care abia mai respira si m-am aruncat într-o parte ca sa ma feresc de piciorul lui Gordon. Nu i-am receptionat toata forta, dar suficient de tare ca sa ameteasca. M-am prabusit moale pe covor.
Restul s-a petrecut ca într-un vis. Eram într-un fel de stare secunda, capabila sa ma faca sa-mi dau seama de ce se întâmpla, dar fara sa pot interveni în vreun fel.
Imediat ce Gordon i-a dat drumul, Audrey s-a ridicat si i-a facut o chestie celuilalt care s-a prabusit în genunchi gemând. A sarit de pe birou, a evitat la timp un ultim asalt al lui Starkey si a aruncat o scrumiera grea în fereastra.
Zgomotul geamului facut tandari a fost imediat urmat de o tacere desavârsita.
Apoi am auzit vocea lui Starkey: „Mai vorbim noi”. Vocea lui suieratoare si plina de ura m-a înfiorat. Am primit o lovitura puternica de picior în coaste si am auzit o usa trântindu-se.
Probabil ca am zacut asa vreo douazeci de minute înainte de a fi din nou deranjat. Cineva ma scutura usurel. Am deschis un ochi si am vazut-o pe Audrey Sheridan aplecata asupra mea.
Am mârâit si am închis ochiul. M-a scuturat ceva mai tare.
— Haide, nu te copilari, a zis ea. N-ai nimic grav. Esti cam plapând si nu prea rezisti. Haide, dezmeticeste-te. I-am dat afara. Acum nu mai e nici un pericol.
— Ti se pare politicos ce spui? am întrebat. M-au burdusit cu lovituri, m-au calcat în picioare si aproape ca am fost omorât de trei vlajgani, si tu ai tupeul sa-mi spui ca n-am nimic grav.
S-a lasat pe vine, cu mâinile pe coapse si m-a privit zâmbind.
— Credeam ca detectivii din New York sunt din beton armat, a zis ea.
Mi-a trecut usurel mâna peste cap.
— Asta ai vazut în filme, am zis ridicându-ma putin pe coate si gemând din cauza durerii care îmi iradia în tot capul. Nu mai sunt decât o masa informa de oase rupte si muschi învinetiti. N-am sa mai pot merge normal.
A continuat sa se uite la mine cu un zâmbet ironic, si deodata mi-am amintit ca Starkey i-a ars bratul cu tigara. M-am uitat la ea. Era palida, dar zâmbetul ei nu avea nimic fortat.
— Apropo de chestia cu betonul armat, mi se pare ca rezisti destul de bine, am zis eu.
Fata a aruncat o privire la urma rosie pe care tigara i-o lasase pe brat si s-a strâmbat.
— Ma doare, a zis ea, dar ma asteptam la mai rau, dupa cum începusera.
Ochii ei violeti scaparau de mânie. Am aruncat o privire peste câmpul de lupta, cu coatele sprijinite pe genunchi si capul în mâini.
— N-ai cumva o picatura de alcool? am întrebat. Cred ca am sa-l suport. Si cred ca nici tie nu ti-ar face rau.
S-a ridicat, a scos dintr-un bufet o sticla de whisky si doua pahare, apoi s-a întors si s-a asezat lânga mine pe covor. Am luat sticla si am umplut paharele fara sa ma grabesc.
— Acum e mai bine, am zis. Cum s-a terminat? A venit politia?
A dat din cap.
— În timp ce erai lesinat, m-am ocupat de politisti, a zis ea. Le-am spus ca scrumiera mi-a alunecat din mâna. Au înghitit-o. Si când le-am spus ca sunt niste tipi formidabili si ca le eram foarte recunoscatoare pentru amabilitatea lor, au plecat fericiti si zglobii asa cum numai barbatii pot sa fie.
I-am aruncat o privire plina de reprosuri.
— Ceva îmi spune ca esti cam cinica, iar în starea în care ma aflu nu ma simt în stare sa glumesc. Ar trebuie sa încercam sa ne ridicam si sa ne întoarcem fiecare la el acasa... Ne-am putea întâlni mai târziu, când am sa ma simt mai în forma ca sa ma pot deda bucuriilor conversatiei...
— Bine, a zis ea golind paharul. De acord. Crezi ca poti merge singur pâna la baie, sau unde vrei sa te duc?
— Astfel de doza de sarcasm la o persoana atât de tânara indica o sofisticare de care am oroare, am zis ridicându-ma cu greu în picioare.
— Ti se întâmpla deseori sa vorbesti ca Walt Whitman sau e un mic deranjament trecator?
M-am echilibrat pe picioare si m-am sprijinit de birou.
— Draga prietena, am zis, poate ca sunt deranjat, dar ar trebui sa ma auzi când sunt beat.
Mi-a aratat unde era sala de baie si m-am dus sa-mi torn putina apa rece pe capul meu lovit.
— Vrei sa-ti fac un mic pansament la cap? a întrebat ea.
— Merge, am zis examinându-ma în oglinda. Daca ma calca un camion n-as fi aratat mai rau. Dar daca ai cu ce, as putea sa-ti pansez bratul.
— Nu, multumesc, a zis ea. Totdeauna m-am descurcat singura. N-am nici un motiv sa-mi schimb obiceiul.
Ne-am îndreptat spre usa.
— Ai sa ma scuzi ca nu-ti dau o mâna de ajutor ca sa faci ordine, am zis oprindu-ma putin ca sa privesc dezastrul din camera, dar nu cred ca as putea.
— Bineînteles... de altfel, suntem confrati. Între noi nu e nevoie de politeturi.
— Nu mai ma lua peste picior, am zis suspinând. Avem o multime de lucruri sa ne spunem. E bine diseara? Sa luam cina împreuna?
—Nu iau niciodata cina cu un confrate, a zis ea cu fermitate. Pe cât posibil, nu amestec afacerile cu distractia.
— Nu face nazuri, am zis. Cu mine ai putea sa te distrezi de minune.
— Da, sunt sigura... dar asta nu înseamna ca am intentia s-o fac.
— Bine, nu voi face presiuni... sa spunem ca voi veni diseara sa te iau la ce ora doresti. Vreau sa stam de vorba.
A ezitat putin, apoi a acceptat.
— Voi fi aici dupa orele noua. Si acum, la revedere. Si multumesc pentru vizita... Daca nu te simti prea bine, trage pe nas saruri.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu