Abis (27)

Colin Forbes

NOTA AUTORULUI
Toate personajele înfăţişate sunt creaţii ale imaginaţiei autorului şi nu au nici o legătură cu vreo persoană în viaţă. De asemenea, mi-am luat libertatea de a face modificări în geografia regiunii Dorset, creând un vârf care nu există, Lyman's Tout. La fel am procedat şi în Elveţia şi am inventat un munte, Kellerhorn, şi alte două zone - Col du Lemac şi Col de Roc.


Brazii se afla în clădirea principală a staţiei de la sol şi avu o presimţire legată de ceea ce îi aştepta. Dormise puţin... Îi plăcea să se mândrească cu nelimitata lui energie.
- Eu sunt întotdeauna primul în picioare... Înainte să se trezească ceilalţi, le spusese multora. De aceea sunt înaintea restului lumii. În timp ce alţii dorm liniştiţi, eu muncesc.
Mai erau încă două ore până când hotărâse să trimită cel de-al doilea semnal, cel major. Îşi luase micul dejun singur şi acum se uita pe fereastra mare din sticlă armată, de unde vedea împrejurimile şi înălţimile înconjurătoare. Spaţioasa încăpere servea de sediu central, sufragerie şi dormitor. Printr-o uşă se ajungea într-o cameră mai mare de unde se controla turnul mobil de deasupra, sofisticatul sistem radar cu ajutorul căruia se putea intra în legătură cu satelitul.
Muncise aproape toată noaptea, şi se luminase de mult când se hotărî să tragă draperiile... se holbă neîncrezător la convoiul de autovehicule care înainta spre staţie. Preţ de câteva minute preţioase fu derutat de motociclişti, luându-i drept Bombardiere de Piele, apoi declanşă alarma. De ce naiba nu pusese o pază serioasă în jurul perimetrului pe timpul nopţii? îşi blestemă această scăpare. Apăsă pe butonul interfonului şi urlă în el:

- Craig! Suntem atacaţi...

Butler şi Nield, departe unul de celălalt, ca să nu fie o ţintă uşoară, luară ultimul colţ şi se îndreptară spre staţia de la sol. Newman înainta cu jeep-ul chiar la mijlocul distanţei dintre ei doi şi continua să se apropie de staţie. - Se duce prea aproape, zise Paula.
- E hotărât ca primul obuz să aterizeze acolo unde trebuie, îi spuse Philip.
Urmând ordinele lui Newman, Philip făcu o întoarcere în U, cu botul spre drumul pe care veniseră, gata pentru
o retragere rapidă. Marler îşi aduse maşina aproape de a lor, făcu şi el o întoarcere în U, puse frâna şi lăsă motorul să meargă. Philip lăsă şi el motorul mergând, înainte să se dea jos după Paula.
Paula alerga deja pe zăpada bine bătătorită, cu Browning-ul în mână, gata să tragă în orice moment. Îşi ridică automatul când lângă porţi apărură în fugă paznici, răspândindu-se şi venind spre ei. Bărbaţi
îmbrăcaţi în haine de piele neagră, ca Butler şi Nield, siluete sinistre pe albul zăpezii.
Deasupra lor, departe, pe fundalul staţiei, se ridica uriaşul vârf al masivului Kellerhorn, iar sub el, ajungând chiar în spatele staţiei, cobora o pantă înzăpezită, străpunsă, la intervale regulate, de stânci.
De data asta, Marler îşi adusese puşca Armalite. Stătea în câmp deschis, mult în stânga lui Newman, aproape de Nield, cu arma sub braţ. Un Bombardier de Piele, cu un pistol-mitralieră în mână, apăru în fugă şi se pregăti să tragă. Marler Îl luă în cătare, apăsă pe trăgaci şi îşi văzu ţinta prăvălindu-se la pământ şi rămânând nemişcată. Aceasta fu prima împuşcătură. Se declanşă un adevărat război... trăgeau paznicii care se revărsau prin porţile
deschise, încercând să se apropie de Newman.
Butler şi Nield îşi băgară amândoi mâinile în sacii lor de pânză, scoaseră grenade şi le aruncară în paznicii cei mai apropiaţi. Apoi aruncară altele şi altele. Paznicii cădeau ca popicele, nu apucau să ajungă prea aproape de atacatorii lor, ca să-şi folosească armele.
Craig ieşi în fugă pe poartă, cu un pistol-mitralieră în mână, ferindu-se şi croindu-şi drum prin ploaia de gloanţe. Ţinta lui era Newman care, nemişcat ca o statuie, ochea cu grijă un punct de pe pantă, undeva la mijlocul distanţei dintre vârf şi staţie. Craig reuşise, cumva, să scape de gloanţele care zburau prin zăpadă şi se pregătea să tragă. Ridică pistolul-mitralieră.
- Newman, nu mai ai timp să-ţi spui rugăciunile. Eşti terminat. Pentru totdeauna...
În ciuda zgomotului, Newman îi auzi clar vocea plină de ură. Pentru o fracţiune de secundă revăzu bătaia de la Ursul Negru, în Wareham, când Îl umilise pe Craig; probabil, Craig se gândea la acelaşi lucru.
Toată lumea părea ocupată, respingând valul de paznici care continuau să apară. Faţa mare a lui Craig se lăţi într-un rânjet veninos, îşi ţinea degetul încordat pe trăgaci.
Se mai auziră câteva împuşcături într-o linişte scurtă... se schimbau încărcătoarele. Una şi încă una. Craig se clătină pe picioare, cu o figură pe care uimirea era nedisimulată. Se apropie, poticnindu-se, de
Newman. Alte câteva gloanţe Îl loviră. Scăpă pistolul-mitralieră, ridică mâinile şi se prăbuşi. Alte gloanţe intrară în corpul lui întins la pământ.
Marler se uită spre Newman şi o văzu pe Paula ţinând strâns Browning-ul în ambele mâini şi descărcându-şi toate cele opt gloanţe în Craig. Pe faţa ei nu se putea citi nimic. Băgă un încărcător nou şi îşi căută o altă ţintă. Ţinând lansatorul de rachete apăsat pe umăr, Newman apăsă pe trăgaci. Obuzul vâjâi în aer şi descrise un arc mare de cerc. Ateriză exact unde sperase Newman. Explodă pe panta cea instabilă la care se referise Marchat. Bucăţi mari de zăpadă şi de stâncă zburară prin aer. Apoi împuşcăturile fură acoperite de un zgomot cumplit, ca bubuitul unei cascade gigantice. Panta începea s-o ia la vale.
- Evacuarea! urlă Newman cu toată puterea.
Paula observă că paletele elicei aparatului de pe heliportul din incinta perimetrului începură să se mişte, învârtindu-se din ce în ce mai repede. Brazii ieşi în fugă din clădire şi se urcă în elicopter, lângă pilot. Paletele nu se mai vedeau... se transformaseră într-o pată învolburată. Aparatul începu să se ridice.
- Brazii scapă, îi strigă Paula lui Newman.
- Evacuarea! tună Newman din nou.
Alergară toţi la maşini. În fugă, Philip aruncă o grenadă sub jeep. Acesta explodă, rezervorul de benzină se sparse, jeep-ul izbucni în flăcări. N-avea rost să le lase gărzilor ceva cu care puteau să-i urmărească. Butler şi Nield îşi distruseseră mai devreme motocicletele, când se dăduseră jos de pe ele şi, cu patul pistolului, le scosese din funcţiune o parte esenţială.

Newman urcă la volanul uneia din maşini. Paula observă că Butler se clatină pe picioare, Îl ajută să se suie în spatele maşinii lui Newman, apoi urcă şi ea. Newman demară imediat.
Marler preluase volanul celeilalte maşini. Philip trecu în faţă, lângă el, şi în spate se sui Nield. Îl urmară pe Newman care începuse deja să coboare, conducând ca un nebun.
Un bubuit ameninţător, ca un tunet, o făcu pe Paula să se uite în urmă. Spectacolul era copleşitor. Muntele se prăbuşea în valuri de zăpadă şi stânci care se zdrobeau de gardul ce înconjura staţia, se revărsau asurzitoare peste clădiri, înghiţind căsuţele de lemn în care stăteau savanţii. Paula n-avea de unde să ştie că Craig le închisese mai devreme aerul condiţionat.
Staţia dispăru, casele de lemn fură spulberate, distruse de valul a cărui viteză creştea din ce în ce mai mult. Newman aruncă o privire scurtă în oglinda retrovizoare şi spectacolul din spate Îl îngrozi.
- Am reuşit! strigă Paula.
- Acum trebuie să supravieţuim, îi avertiză Newman. Nu poţi să te iei la întrecere cu o avalanşă.
Newman îşi aminti cuvintele instructorului de schi de la St Moritz. Acestea nu-l făcură să se simtă mai bine când începu coborârea pe drumul acela înspăimântător. Ştia că nu putea să coboare cu aceeaşi viteză cu care urcase. Observase că avalanşa se împărţise în două mari fluvii de zăpadă şi roci care înghiţeau totul în calea lor. Primul, cel mai mare, virase şi ieşise de pe drum. Cel de-al doilea, mai mic, însă nu mai puţin periculos, Îl îngrijora pe Newman. Se îndrepta chiar spre marginea platoului şi, într-un anumit punct, urma să se năpustească peste şosea.
La următoarea curbă Îl văzu pe Marler în spatele lui, păstrând distanţa pe care o considera ca fiind necesară. Newman îşi dădu seama că, în spate, Paula vorbea cu Butler, cu gura lipită de urechea acestuia, apoi începu să-i desfacă geaca de piele. De-abia atunci realiză că Butler era rănit.
îşi înfrâna dorinţa de a merge mai repede. Nu putea să strige ca s-o întrebe pe Paula cât era de rănit Butler. Urletul implacabil al avalanşei era asurzitor. La o curbă, încetini câteva secunde şi se uită în spate. Paula îşi scosese trusa de prim ajutor din poşeta ei de umăr.
„Mergi, continuă să mergi, îşi spuse. Poţi să te şi rogi puţin."
Paula îi deschisese geaca lui Butler, găurită în locul pe unde intrase glonţul. Cămaşa îi era pătată cu sânge. Paula avea o sarcină delicată... trebuia să taie o bucată din cămaşă în timp ce maşina se legăna dintr-o parte într-alta. Reuşi şi fu surprinsă - şi uşurată - să descopere că Butler mai avea pe dedesubt doar o vestă de lână, îmbibată cu sânge. Îi spuse să stea cât se poate de nemişcat, apoi tăie şi o bucată din vestă. Văzu glonţul înfipt în carne.
- O să te doară, Îl avertiză ea, urlându-i în ureche. Trebuie să am grijă să nu se infecteze. Acum...
Îi trată rana. Butler rămase nemişcat.
- Doare? întrebă ea.
- Numai când râd.
„Dumnezeule, gândi ea, domnul Harry Butler e un dur." Îi puse nişte feşe, Îl bandajă şi îi aranjă hainele. Când îşi ridică privirea, se cutremură.

Mâinile lui Newman se încleştaseră instinctiv pe volan. Deasupra drumului îngust pe care coborau, atârna o stâncă uriaşă. Peste ea, se revărsa o cascadă nesfârşită de roci imense, zăpadă şi argilă. În acel moment, se prăvăli cu totul în prăpastia care se deschidea în partea stângă a drumului.
„E imaginaţia mea?" se întrebă Newman. Stânca păru să se încline încet sub greutatea celui de-al doilea val care
se năpusti asupra ei. Cascada cobora încă cincizeci de metri sub ei, ca o perdea perfect întinsă. Newman văzu
porţiuni de gheaţă în stratul de zăpadă care acoperea şoseaua. Rezistă încă o dată unui impuls aproape copleşitor
de a mări viteza periculos de mult. Ochii nu i se mai dezlipiră de stânca uriaşă de care se apropiau din ce în ce
mai mult.
Zgomotul asurzitor crescu în intensitate. Cel puţin, dintr-un anumit punct de vedere, Paula se simţea uşurată. Se ocupase de rana lui Butler. Acum era, oricum, imposibil ca Harry să audă ce spunea ea. Stătea transfigurată, cu privirea pierdută la cascada de bolovani de care se apropiau. Butler îi dădu un ghiont.

Paula se uită la el. Harry zâmbea şi ridică degetul mare ca s-o asigure că era bine. Ea se forţă să zâmbească, Îl
strânse de braţ, apoi se uită din nou în faţă. Aducându-şi aminte că Marler, în spatele lui, trebuia şi el să treacă
pe sub cascadă, Newman apăsă încet pe accelerator. Simţi vehiculul derapând şi îndreptându-se spre prăpastie, Îl
lăsă să-şi urmeze cursul, apoi întoarse încet de volan. La câţiva centimetri de marginea drumului, maşina
răspunse la comenzi şi se întoarse pe făgaşul normal. Acum treceau pe sub cascadă. Zgomotul aproape le sparse
timpanele. Trecură.
Paula se uită repede în spate. Îi văzu faţa lui Marler şi parcă niciodată nu fusese atât de încruntată. El îi făcu
semn din cap, trecu pe sub cascadă şi îi zâmbi. Paula continuă să privească în urmă şi văzu stânca cedând... o
bucată mare de stâncă ateriză pe şosea, urmată de un torent de stânci, zăpadă şi argilă care blocară drumul. Oftă
uşurată şi se aşeză înapoi pe locul ei. Zgomotul înfiorător începea să se audă mai încet. Butler se aplecă spre ea.
- La fix, nu?
În dreapta, Newman văzu elicopterul cu care fugea Brazii coborând spre aerodromul din Sion. Se întrebă ce făcea Tweed, cum avea să reacţioneze.

Tweed trecuse prin una dintre cele mai agonizante experienţe din întreaga lui carieră. Stătea în faţa bufetului, într-un frig aspru, asistând la evenimentele dezastruoase de pe Kellerhorn, privindu-le printr-un binoclu.
„Cel puţin, dacă aş fi fost sus, cu ei", îşi repeta el la nesfârşit.
Nu putuse să recunoască pe nimeni, dar văzuse muntele prăbuşindu-se şi avalanşa pe care o provocase. Îşi dădu seama că lansatorul de rachete al lui Newman provocase totul. Se felicită pentru ideea de a fi adus arma, dar începu să se teamă pentru oamenii lui.
Veghea lui fusese întreruptă doar de telefoanele lui Beck. - Cum merge treaba, Tweed?
- Staţia de la sol a fost distrusă. O avalanşă imensă.
- Una naturală, bineînţeles, replicase Beck imediat. Avem avalanşe tot timpul în perioada asta a anului. În Valais au fost deja câteva mai mici.
- Asta de aici e un monstru.
- înţeleg. Tweed, pilotul lui Brazii a comunicat prin radio un plan de zbor, un plan de zbor pentru avionul care o să plece în curând spre Zurich.
- Mai bine Îl las să plece.
- Aşa să şi faci, Îl îndemnase Beck. O să-i urmărim toate mişcările, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru...
Acesta fusese cel de-al treilea telefon. Apoi Tweed ieşise din nou afară, cu binoclul. Chiar şi fără binoclu, vedea un imens nor, ca de praf, ridicându-se de pe Kellerhorn. Apoi văzu elicopterul. Se hotărî să stea ascuns când va ateriza. Brazii fugea de acolo, lăsându-i pe oamenii lui să înfrunte furtuna. „Şi ce furtună", se gândi Tweed, apoi văzu maşinile coborând pe drumul de munte.
Cu teamă, reglă binoclul pe cele două maşini. Avu impresia că-l vede pe Newman la volanul primei maşini şi pe Marler conducând-o pe cea de-a doua, imediat în spatele lui. Apoi, îngrozit, văzu avalanşa care se revărsa în prăpastie şi cele două vehicule apropiindu-se de ea.
Ţinu binoclul nemişcat, aproape lipit de ochi. Număra câţi oameni sunt în maşini. Şase. Oftă uşurat. Avu impresia că o vede pe Paula în spatele primei maşini. Apoi uşurarea i se transformă într-o nelinişte aproape cronică. Se apropiau de cascada aceea îngrozitoare.
Simţi o dorinţă irezistibilă de a nu se mai uita, dar continuă să privească prin binoclu. Îi văzu trecând pe sub cascadă, văzu apoi stânca prăbuşindu-se, îşi dădu seama că dacă s-ar fi întâmplat cu câteva secunde mai devreme ar fi azvârlit ambele maşini în prăpastie.
- Iisuse! spuse el cu voce tare.
Puţini oameni Îl auziseră pe Tweed înjurând. Nu-l auzise însă nimeni folosind un limbaj profanator.

Lăsă binoclul jos. Braţele şi încheieturile Îl dureau din cauza încordării. Elicopterul se apropie. Oamenii lui erau acum în siguranţă. Mai aveau doar de coborât ce mai rămăsese din drumul de munte. Era timpul să se ascundă. Intră în bufet, unde era de serviciu o elveţiancă drăguţă.
- Mi-ar prinde bine nişte cafea, spuse el. Foarte tare. Te rog.
- Păreţi extenuat, spuse ea în franceză, limba în care i se adresase el. Să pun şi o picătură de coniac în cafea?
- Da, cred că ai face tare bine. După aceea, o să mă duc să stau în camera pregătită pentru mine. O să aterizeze un elicopter. Nu ştii că sunt aici.
- Dar nu sunteţi aici, spuse ea şi îi zâmbi fermecător, întinzându-i ceaşca de cafea şi farfurioara.
Ajuns în cameră, Tweed încuie uşa, se lăsă pe canapea şi sorbi din cafea. I se întâmpla rar să bea alcool, dar acum îi simţi căldura reconfortantă, răspândindu-se din stomac în tot corpul. Se ridică, trase perdelele, ca să nu se vadă nimic din afară, şi se aşeză din nou pe canapea.
Câteva minute mai târziu, auzi elicopterul aterizând. „Bine că nu am o armă, se gândea el. Aş ieşi şi l-aş împuşca pe porc."
Mai luă câteva guri din cafeaua cu coniac şi se întrebă de ce îi era atât de cald. Era încă îmbrăcat cu paltonul. Şi-l scoase şi se aşeză din nou. De afară se auzi vuietul unui motor de avion. „Lui Brazii nu-i place să piardă timp, îşi zise el. Bănuiesc că de-aceea a ajuns unde e. Ei, n-o să mai stea mult acolo sus, în vârful piramidei; am şi eu ceva de spus la capitolul ăsta." Telefonul din cameră sună. Acoperi receptorul cu mâna ca să atenueze zgomotul.
- Tweed? Din nou Beck.
- La telefon. Elicopterul în care era Brazii a aterizat. Aud că a pornit motoarele avionului.
- O să fie urmărit pe radar până ajunge în Zurich. Am trimis oameni la Kloten, ca să-l urmărească oriunde s-ar duce în oraşul ăsta.
- Ai de gând să-l arestezi?
- Pentru ce? N-am nici o probă.
- Bineînţeles. Voiam doar să fiu sigur.
- De fapt, eu te-am sunat să-ţi spun că inspectorul Leon Vincenau ajunge în scurt timp acolo, cu un expres care
vine de la Geneva. E de înălţime medie şi gras. O să-ţi arate o legitimaţie. I-am dat instrucţiuni să stea la
dispoziţia ta. Crede că a călătorit de curând cu unul dintre oamenii tăi de la Geneva, într-un expres de
dimineaţă.
- Cu Philip Cardon.
- Mai vorbim. Îţi mulţumesc pentru tot ce faci...
Tweed puse receptorul jos, surprins că Beck îi mulţumise. Apoi se gândi că Beck Îl considera pe Brazii duşman... dar, datorită poziţiei sale oficiale, Beck n-ar fi reuşit niciodată să facă ceea ce realizaseră oamenii lui Tweed.
Auzind motoarele avionului ambalându-se, Tweed riscă şi trase puţin perdeaua într-o parte şi se uită afară prin crăpătură. Aparatul alb se afla chiar la marginea pistei şi se pregătea de decolare. Igor urcă scara încântat şi dispăru înăuntru, urmat de Brazii.
Urmă o pauză, probabil până ce Brazii se aşeză, apoi scara mobilă fu îndepărtată. Zgomotul motoarelor se amplifică la maximum, avionul parcurse pista în viteză, se ridică şi se îndreptă spre cerul albastru şi senin.
Tweed Îl urmări cu privirea cum zboară spre vârfurile muntoase şi i se păru că o face la o altitudine periculos de joasă. Continuă să se uite după avion... sperând vag că o să se izbească de unul dintre vârfurile acelea înspăimântătoare. Trecu de ele şi nu se mai văzu.
- Ei bine, cel puţin ştiu unde te duci, prietene.
Mai târziu, Tweed auzi cele două maşini apropiindu-se şi ieşi să-şi întâmpine oamenii. Un omuleţ corpolent, îmbrăcat într-un costum albastru, alergă spre el.
- Domnul Tweed? Sunt inspectorul Leon Vincenau, din Geneva. Am primit ordin de la şeful meu, Arthur Beck, să stau la dispoziţia dumneavoastră.
- Mulţumesc. Scuzaţi-mă, au venit oamenii mei.
Paula coborî din maşina ei, fugi spre Tweed şi Îl luă în braţe. El o îmbrăţişă.
- Doamne, cât mă bucur că te văd! spuse ea, dându-se înapoi. Harry Butler are un glonţ în umăr. L-am tratat şi l-
am pansat cum am putut mai bine...

- Mă iertaţi. Vincenau o auzise. Aveţi un om rănit? Cu un glonţ în el? Atunci trebuie să-l ducem repede la spitalul din Sion. Aranjez eu totul. Trebuie să dau un telefon.
- Du-mă la Harry. Tweed făcu ochii mari. Uite, încearcă să coboare singur.
Paula alergă la maşina din care Butler se străduia să se dea jos. Newman, care ieşise din maşină numai după ce-i spusese să rămână pe loc, se întoarse şi el şi fugi într-acolo. Paula ajunse prima, urmată îndeaproape de Tweed şi de Newman.
- Nebun prost, Îl admonestă ea pe Harry.
- Aşa am fost, aşa voi fi, spuse el, zâmbind strâmb.
Tweed Îl luă de un braţ, Paula Îl apucă de celălalt şi Îl duseră spre bufet. Butler le tot spunea că nu era nevoie să-l ajute, dar ei nu-l băgară în seamă. După ce Îl aşezară pe o canapea într-una din camere, Butler făcu o grimasă, apoi se uită la ei.
- Atâta agitaţie de pomană. Toată lumea o să creadă că am fost împuşcat.
Vincenau închise telefonul şi îi spuse lui Tweed că ambulanţa era pe drum. Paula îi anunţă că se duce cu Harry. Tweed Îl sună pe Beck şi îi comunică ce se întâmplase. Beck ceru să vorbească cu Vincenau după ce aveau să termine de discutat.
- O să-ţi dau numele spitalului din Sion la care va fi dus. O să-l sun pe administratorul-şef, să-i spun că, dacă Butler poate să se suie în avion după tratament, o să trimit o ambulanţă la Kloten, care să-l ducă de urgenţă la o clinică de aici. Dă-mi-l pe Leon, dacă eşti drăguţ...
În timp ce aşteptau ambulanţa, Tweed studie feţele oamenilor săi. La toţi văzu semne de încordare... mai puţin la Marler care se rezemase de un perete şi fuma o ţigară lungă. Marler era indestructibil. Văzu, mulţumit, că Butler adormise.
- Care e următoarea mişcare? întrebă Newman, cu faţa trasă de oboseală. - Rămânem aici să vă odihniţi, răspunse Tweed hotărât.
- Brazii a plecat...
- Ştiu. Lasă-l în pace. Cel puţin, pentru moment. Beck o să-l urmărească. În prezent, Brazii e în drum spre Zurich.
- Poate să-l aresteze?
- Nu. Şi eu l-am întrebat pe Beck acelaşi lucru. N-are nici o probă. - Nici o probă! repetă Newman.
Aşezat pe un scaun, rememora ceea ce văzuse pe câmpul de bătaie, în munţi. Oameni zăcând în zăpadă, fără viaţă sau doar arătând astfel. Unii întinşi în poziţii patetice, de parcă ar fi dormit. Mercenari, fără îndoială, oameni care trăiau de pe urma armelor, dar zăceau toţi acolo, pentru totdeauna, fără îndoială, din cauza unui om pe nume Brazii, care, probabil, acum savura o cafea în scaunul lui confortabil, la bordul luxosului său avion. Sosi ambulanţa, şi Paula Îl însoţi pe Butler, care încă protesta, la spitalul din Sion. Newman băuse deja câteva cafele tari şi se simţea mult mai omeneşte.
începu să-i dea lui Tweed un raport concis asupra celor întâmplate. Tweed Îl asculta şi se uita la el, încercând să descopere semne de oboseală. La un moment dat, se întoarse intenţionat spre Nield, ca să-l roage să intre în detalii. Nield înţelese imediat că Tweed credea că Newman vorbise destul, aşa că termină el povestea. După ce termină, îşi netezi mustaţa elegantă, trecându-şi degetul mic peste ea.
- Deci staţia de la sol e distrusă complet? întrebă Tweed.
- Complet scoasă din funcţiune, spuse Marler, intervenind pentru prima oară în discuţie. Strivită sub atâtea tone de rocă, încât nu cred că elveţienii o să se ostenească vreodată s-o dezgroape.
- Şi cabanele pe care le ocupau savanţii?
- La fel. Din aceleaşi motive.
- Asta nu te deranjează? Gândul la toţi acei savanţi de elită care au pierit împreună cu soţiile lor?
- Nu prea, răspunse Marler. La urma urmelor, ei au creat sistemul care a cauzat haosul ăsta mondial... şi ştiau ce fac. Sunt sigur că au fost plătiţi regeşte ca să lucreze pentru Brazii. Lumea ar putea fi un loc mai liniştit fără ei. - Un interesant punct de vedere, medita Tweed.
- Mă bucur că mai stăm prin Sion, spuse Newman, ridicându-se şi punându-şi paltonul.
- Unde te duci? întrebă Tweed pe un ton răstit.
- La hotelul Élite, să dorm puţin. A fost propunerea ta. Trebuie să fiu în formă la noapte. Cred c-ar trebui să stăm toţi la Elite. Acolo o să stai şi tu într-o cameră decentă, Tweed. Arăţi un pic cam dezumflat, dacă nu te superi s-o spun.
- Ba mă supăr! Tweed bătu în retragere. Eu am stat şi mi-am tocit fundul, iar voi eraţi pe Kellerhorn.
- îngrijorându-te de moarte cât te-ai uitat prin binoclul ăla de lângă tine. Şi, vorbind de somn... când ai dormit ultima oară? Faţa lui Tweed deveni inexpresivă. Îşi dădu seama că nici el nu poate să răspundă la această întrebare. M-am gândit eu că nu ştii, spuse Newman, citindu-i răspunsul pe faţă. Îţi recomand o masă bună de îndată ce ne întoarcem... dacă mai rezişti. După care, direct în pat, domnule Tweed.
- Şi aveam ciudata idee că eu conduc toată expediţia asta, zise Tweed pe un ton lamentabil. - Toţi ne facem iluzii, comentă Marler impasibil.
- Mai vrea cineva să facă comentarii pe marginea sănătăţii mele? întrebă Tweed, uitându-se în jur. - Da, zise Philip, care până atunci tăcuse. Arăţi groaznic.
- Parc-ai fi Paula, îi replică Tweed.
- Eu mă duc la Elite, spuse Newman complet restabilit. Îl iau pe Philip şi pe Nield cu mine. Marler te poate aduce mai târziu, după ce te mai odihneşti aici puţin. Chiar că arăţi groaznic!
- Bob! strigă Tweed când Philip, care îşi pusese paltonul, deschise uşa şi dispăru. Newman se opri în pragul uşii deschise. De ce ai spus mai devreme, continuă Tweed, că trebuie să fii în formă la noapte.
- Pentru că Năluca e în Sion. Vreau să-l omor înainte să mai omoare el pe altcineva...
Tweed clipi, încercând să-şi ţină ochii deschişi. Se ridică şi fugi la uşă.
- Bob, strigă el. Eu ştiu cine e Năluca.
Cuvintele lui se pierdură; Philip, la volan, porni motorul, iar Newman se afundă în scaunul de lângă el.

Întunericul se lăsase peste Sion când Philip, trezit de ceasul deşteptător, îşi impuse să se scoale, se duse la baie, împleticindu-se pe picioare, deschise robinetul de apă rece şi îşi băgă faţa, mâinile şi braţele sub jetul de apă. Camera i se păru tăcută în timp ce se îmbrăcă, repede, pentru frigul de afară. Nu-i plăcea liniştea când era singur... Îi aducea aminte de Jean.
Se decise că n-are rost să dea drumul la radio... prietenul lui în astfel de momente. Ieşi din cameră, coborî la parter şi se pomeni afară, în noaptea siberiană. Se ducea la familia Marchat... simţea că, cel puţin, atâta putea să facă, să le spună ce s-a întâmplat. La urma urmei, informaţiile pe care i le dăduseră ei ajutaseră la succesul operaţiunii de pe Kellerhorn.
Noaptea i se păru mai răcoroasă decât cea în care fusese la familia Marchat împreună cu Paula. Din când în când, se oprea brusc şi se uita în spate, încercând să pătrundă cu privirea tunelul întunecos al străzii pe care mergea, temându-se să nu conducă Năluca la alte două posibile victime. Nu văzu nimic, nu auzi nimic. Tăcerea grea a unei nopţi fără vânt i se părea apăsătoare. Luna era ascunsă după nori.
Zgomotul paşilor săi era înghiţit de zăpada bătătorită şi tare ca piatra; în cele din urmă, dădu colţul de unde ajungea la colonia de case vechi. Îşi ţinea Walther-ul în mână, o precauţiune pe care şi-o luase de când ieşise din Elite şi pornise la drum.
Ca şi data trecută, nu se vedea nici o lumină la vechea casă unde locuiau cei doi Marchat, casa lor situată mai în spate şi încadrată de alte două case. Nici măcar prin crăpăturile obloanelor nu se strecura vreo rază de lumină. Uitându-se pentru ultima oară în urmă, Philip merse pe lângă zidul altei case până la uşa grea de la intrare a familiei Marchat. Acolo se opri.
Uşa era întredeschisă. Fără lanţ. Ochii lui Philip se obişnuiseră deja cu întunericul. Frigul îi pătrunsese de mult pe sub palton, dar acum Îl simţea până în oase. Doar că nu mai era frigul, ci groaza.
Deschise uşa încet, de frică să nu scârţâie. Uşa se deschise fără nici un zgomot. Karin Marchat avea grijă să ungă bine balamalele. Păşi înăuntru, cu o lanternă în mână, şi ciuli urechile, încercând să prindă suflul respiraţiei altei fiinţe. Nici un alt sunet, doar cel al respiraţiei sale înăbuşite.

Chircindu-se la pământ, pentru a nu fi o ţintă prea mare, aprinse lanterna. Fasciculul de lumină Îl descoperi pe Anton Marchat, întins lângă balansoarul lui preferat, cu gâtul răsucit într-un unghi grotesc, cu ochii pierduţi, fixând eternitatea. Philip înjură murdar, deşi n-o făcea aproape niciodată. Înaintă în cameră.
Uşa care, bănuia el, dădea în bucătărie era deschisă. Întuneric total. Se apropie cu grijă, văzu că nu are de ce să se împiedice şi stinse lanterna care Îl transforma într-o ţintă perfectă. Ajunse la uşa deschisă şi îşi încordă din nou atenţia, pentru a auzi dacă mai e cineva în casa aceea. Nu auzi nimic.
Rămase în pragul uşii şi aprinse lanterna. Aproape că o scăpă din mână. Partea de sus a corpului lui Karin era prăbuşită pe bufet; capul, scufundat, în chiuveta plină cu apă, era răsucit într-o poziţie ciudată, făcând ca unghiul în care era rupt gâtul să pară şi mai grotesc.
Ca şi cum ar fi asistat la crimă, Philip văzu ce se întâmplase. Karin fugise în bucătărie, urlând, urmărită de
Nălucă după ce Îl omorâse deja pe Anton. Urletul ei Îl deranjase; dăduse drumul la ambele robinete, chiuveta se
umpluse repede, apoi îi vârâse capul sub apă, ca s-o facă să tacă. Probabil că era înecată pe jumătate când îşi
terminase treaba ticăloasă şi îi rupsese gâtul. Toată pardoseala de gresie era acoperită de apă.
Philip părăsi acea casă a morţii şi se întoarse în fugă la Elite, ca să-i povestească lui Newman.
Newman se trezise dintr-un somn adânc, se spălase, se îmbrăcase, se pieptănase, când sună telefonul.
- Da, cine e?
- Sunt sigur că-mi recunoşti vocea.
Era Archie. Vocea lui caldă şi calmă, ca de obicei. Aproape şoptită. - Da, îţi recunosc vocea.
- Mă duc sus, pe stânca din spatele casei lui Marchat. Până sus nu e decât o singură potecă. Porneşte chiar din spatele casei. Năluca e în oraş. O s-o atrag sus, pe stâncă. De data asta, poţi să pui mâna pe ea -nu poate să coboare decât pe un singur drum - pe potecă...
- Archie!
În disperarea lui, Newman îi pronunţă numele. Veni tonul.
Se pregătea să-şi ia paltonul, când bătu cineva la uşă. În ciuda grabei şi neliniştii de a pleca imediat, Newman descuie uşa cu pistolul în mână, o întredeschise câţiva centimetri, apoi o dădu de perete. Philip, palid ca un mort, intră în cameră şi închise uşa.
- Vin de la familia Marchat. Voiam să le spun ce s-a întâmplat, să le mulţumesc pentru ajutor. - Trebuie să plec...
- Anton şi Karin Marchat sunt morţi, au gâturile rupte. Pe Karin aproape c-a înecat-o într-o chiuvetă plină cu apă înainte să-i rupă gâtul...
- M-a sunat Archie. Newman îşi punea paltonul şi îşi lua mănuşile. Se duce sus, pe stânca aceea imensă din spatele casei lor. Năluca e încă acolo. Archie face pe momeala. M-am dus...
- Vin cu tine.
O luară la fugă prin noapte. Fugeau unul lângă altul, ca doi alergători de maraton pe ultima sută de metri. Străzile erau tot pustii, dar acum era explicabil, era miezul nopţii. Nu ningea, dar pământul era acoperit de zăpada bine bătătorită, aşa că nu dădură de nici o porţiune de gheaţă pe care să cadă. Luna strălucea puternic. Undeva, în faţa lor, apărură contururile imensei mase de piatră. Philip o luă înainte, cunoscând drumul spre casa lui Marchat. Se duse în spatele casei, se orientă repede şi găsi o potecă îngustă şi abruptă, protejată într-o parte de un zid de piatră. Se opriră să-şi tragă răsuflarea şi Newman zise:
- Philip, aşteaptă aici. Dacă Năluca mă dă gata pe mine, n-are pe unde să coboare decât pe aici. Când apare, Îl
ucizi...
- Mai bine aş veni cu tine...
- Cine comandă aici? i-o reteză Newman. Ăsta a fost un ordin. Philip strânse din dinţi, se uită după Newman
care începuse să urce pe potecă, cu mişcări repezi şi silenţioase, cu Smith & Wesson-ul în mână. Îl pierdu din
vedere când dispăru după o cotitură, undeva mai sus, apoi se retrase în umbra caselor şi îşi scoase Walther-ul
din toc.

Pentru că nu putea să vadă - sau să audă - ce se întâmpla sus, Philip nu-şi găsea locul. Nu-şi dezlipi nici o clipă ochii de pe potecă, făcând plimbări scurte dintr-o parte într-alta. Fu pe punctul de a nesocoti ordinul lui Newman şi a se duce sus, dar toată pregătirea lui îi aducea aminte că te supui ordinelor superiorului tău.
Newman, mulţumit că luna îi lumina drumul, îşi continuă urcuşul pe poteca pe care mai apăreau, ici, colo, porţiuni de gheaţă şi pietre ascuţite din zăpadă. În dreapta lui se deschidea panorama acoperişurilor înzăpezite ale Sion-ului, un oraş mort la ora aceea din noapte. O privi o singură dată, apoi se concentra asupra urcuşului, nerăbdător să ajungă în vârf şi gândindu-se la micuţul Archie, aflat la mila unei maşini profesioniste de ucis. Puţin mai sus de locul unde ajunsese Newman, Archie îşi ridică gulerul paltonului, apărându-se de frigul îngheţat. Stătea în umbra Capelei, o clădire veche, o ruină în lumina lunii. Cu mâna stângă îşi potrivi chiştocul în colţul gurii. Veşnica lui ţigară pe jumătate fumată îi dădea un anumit confort.
Archie era chiar în capătul potecii şi în faţa lui, la câţiva metri mai încolo, zidul de piatră se prăbuşise într-un loc, lăsând o gaură mare în el. Îşi mişcă degetele de la picioare, ca să-şi repună circulaţia în mişcare.
O umbră care aşteptase ţâşni pe neaşteptate şi fără zgomot din spatele lui. Archie îi conştientiza prezenţa când se trezi cu gâtul în menghina unui braţ puternic. Se simţi tras în spate.
- Ai vorbit cam mult, îi spuse o voce piţigăiată în engleză. Acum n-o să mai vorbeşti niciodată.
Mâna stângă a lui Archie bâjbâi în buzunarul de la palton după micul pistol automat, pe care Îl presă pe braţul care Îl strângea de gât, chiar sub cot. Apăsă pe trăgaci. Strânsoarea slăbi, urmă un geamăt de durere, apoi braţul căzu într-o parte.
Archie apucă automatul cu ambele mâini şi ţinti spre stomacul siluetei care stătea dreaptă în faţa lui. Cei doi bărbaţi se uitară unul la celălalt timp de câteva secunde tensionate.
- Nu poţi să mă împuşti din nou, zise Bill Franklin cu vocea lui normală.
- Ba pot să golesc tot încărcătorul în stomacul tău, fără să stau prea mult pe gânduri, spuse Archie. Acum, întoarce-te cu spatele la mine sau trag din nou. Pe faţa lui Franklin se amestecară teama şi neîncrederea. Se întoarse şi rămase cu spatele la Archie. Fă câţiva paşi în spate, ca să nu mai stăm atât de aproape, zise Archie, trăgându-se într-o parte.
Franklin făcu câţiva paşi, aşa cum i se ordonase, forţându-se să-şi mişte braţul drept, flexându-şi degetele mâinii
drepte, aşteptând momentul potrivit ca să se arunce asupra lui Archie şi să-i dea la o parte arma.
În acel moment, apăru în fugă Newman. Se opri buimac la vederea scenei care se derula în faţa lui şi rămase
nemişcat, ca să nu-i distragă atenţia lui Archie. Nu se mai simţise niciodată atât de luat prin surprindere.
- Am spus să mergi, ordonă Archie. Să ştii că o să apăs pe trăgaci până rămân fără gloanţe, dacă nu faci ce-ţi
spun.
Era ceva în tonul liniştit al lui Archie care Îl sperie pe Franklin. Observă că automatul îndreptat spre stomacul
său era neclintit în mâinile lui Archie, că nu tremura deloc. Newman Îl privi fascinat pe Franklin cum se supune
ordinului.
Următorul pas pe care Îl făcu fu în gol, în spaţiul de deasupra prăpastiei. Urlă, căzu şi se agăţă cu ambele mâini de marginea potecii, pipăind cu disperare micile pietre care ieşeau de sub zăpadă.
- Ajută-mă! ţipă el. Pentru numele lui Dumnezeu, ai milă.
- Depinde, dacă-mi spui adevărul sau nu, spuse Archie. Mai întâi, tu eşti Năluca? - Da! Craig mă plăteşte cu o groază de bani.
- Ca să-l omori, printre alte victime, continuă Archie, pe Ben, barmanul, în Bowling Green din Wareham? - Da! Da! ţipă Franklin disperat.
- Rico Sava din Geneva a fost altă victimă?
- Da! Nu mai pot să mă ţin...
- Şi Anton şi Karin Marchat aici, în Sion, continuă Archie fără milă. - Da! Da! Da...
Mâna dreaptă a lui Franklin alunecă de pe piatra de care se ţinea. Rămase agăţat în mâna stângă, iar picăturile de sudoare care îi acopereau faţa se transformau, aproape instantaneu, în bobiţe de gheaţă. Reuşi să se prindă din nou şi cu dreapta.
- E timpul să plec, spuse Archie.
- Nu poţi să mă laşi aici! urlă Franklin. Nu pot să mă mai ţin.
- Oamenii aceia pe care i-ai ucis cu bestialitate erau prietenii mei, îi replică Archie.
începu să coboare pe potecă, urmat de Newman. Pentru o vreme, îşi continuară drumul în tăcere. Newman nu găsea nimic de spus... era încă uluit de cele întâmplate. Cine s-ar fi gândit? Archie! Dintre toţi oamenii.
- Trebuie să fi căzut deja, spuse Newman când ajunseră jos. Philip stătea în partea cealaltă a drumului, în lumina lunii, şi se uita în sus. I se alăturară şi priviră spre vârf. O siluetă minusculă mai atârna încă acolo, suspendată deasupra prăpastiei presărate din loc în loc cu aflorimente de bolovani imenşi. Nici unul nu mai vorbi după ce Newman îi spuse lui Philip:
- E Năluca acolo, sus. Ghici cine e. Bill Franklin...
În secunda imediat următoare, silueta atârnată la marginea prăpastiei începu să cadă. Franklin plonjă în gol, lovi un afloriment cu o forţă care Îl făcu pe Newman să se tragă în spate, fu aruncat într-o parte, se răsuci în aer şi ateriză pe zăpadă, cu un sunet neplăcut, la aproape o sută de metri de locul unde stătuseră.
- De ce nu l-ai terminat acolo, sus? întrebă Newman.
- Nu sunt un sadic, replică Archie, nici pe departe, dar i-a făcut pe mulţi să sufere, pe prietenii şi rudele tuturor acelor oameni pe care i-a ucis. Eu cred în crimă şi pedeapsă.
- Cum Dumnezeu ai ştiut că Năluca e Bill Franklin? Îl întrebă Newman pe Tweed. Parcă te-am auzit strigândumi ceva când am plecat de pe aerodrom.
Era a doua azi, spre seară; se întorceau la aerodrom: Newman conducea, lângă el stătea Tweed, iar în spate erau Paula şi Butler. Butler insistase să fie scos din spitalul din Sion, nesocotind cuvântul doctorului.
- Hazardul, explică Tweed. Eram în Harley Street, la profesorul Grogarty, un bărbat înalt, bine făcut. La un moment dat, s-a cocoşat, apoi a revenit la poziţia iniţială. Asta mi-a amintit că Keith Kent e de înălţime medie, aşa cum arăta Grogarty când s-a cocoşat. Când profesorul stătea drept, era de înălţimea lui Bill Franklin. Ştim, din descrieri, că Năluca stă cocoşată. Astfel ascundea faptul că e înalt. Simplu.
- Simplu, strigă din spate Paula, dar tu ţi-ai dat seama de lucrul ăsta - spre deosebire de mulţi alţii care n-au fost în stare - şi ai tras concluzia corectă. Nu reuşesc să-mi revin... Bill a fost Năluca. Părea un tip foarte de treabă. - Aşa spun toţi despre mulţi criminali după ce sunt înlăturaţi, îi aminti Tweed.
Ziua fusese plină. Lui Butler i se scosese glonţul la spital. Doctorul spusese că fusese o rană adâncă, dar că avusese noroc. Butler îi înşirase o poveste despre cum îşi verifica Walther-ul, cum nu-şi dăduse seama că e încărcat şi se împuşcase din greşeală. Paula îi explicase doctorului că Arthur Beck, şeful Poliţiei Federale, era un prieten de-al lor şi asta Îl satisfăcuse. În afară de faptul că Beck aranjase să fie aşteptaţi de o ambulanţă, la coborârea din avion pe aeroportul din Zurich.
Tweed vorbise la telefon de la hotelul Elite, unde se mutase, şi de unde Îl sunase pe Beck. Aşa aflase că Brazii stătea tot la Baur-en-Viile, pe Bahnhofstrasse. Tweed era hotărât să ajungă în Zurich, înainte ca Brazii să părăsească oraşul.
Tot Sion-ul vorbea despre avalanşa de pe Kellerhorn.
înainte ca Tweed să plece de pe aeroport, asistase la o a doua avalanşă care coborâse, vuind, din vârf. Cel de-al doilea val de zăpadă şi de argilă îngropase, fără îndoială, trupurile oamenilor lui Brazii. Scrutase muntele prin binoclu, dar nu mai văzuse nici o urmă din dezastrul de pe Kellerhorn. Nu spera să mai descopere cineva, vreodată, cadavrele.
- N-am nevoie de ambulanţă când ajungem în Zurich, strigă Butler. Mă simt mai în formă decât oricând.
- Ba o să mergi în ambulanţă, îi spuse Paula cu severitate. Eu o să vin cu tine. Nu putem să riscăm să faci vreo infecţie. Aşa că las-o mai moale.
- Faci pe şefa, mârâi Butler.
- Ştiu, răspunse Paula şi începu să râdă.
În spatele lor, la o distanţă nu prea mare, venea Marler la volanul altei maşini, însoţit de Philip şi de Nield.
Aveau cu ei sacii de pânză cu armamentul care le mai rămăsese. Când coborâseră, în ziua precedentă, de pe munte, Newman oprise pentru puţin timp la trecerea pe lângă o despicătură îngustă în munte. Luase lansatorul
de rachete, se strecurase prin crăpătura aceea şi, în măruntaiele muntelui, dăduse peste o gaură în podeaua de
piatră. Dăduse drumul lansatorului şi aşteptase să-l audă atingând fundul... nimic; ştia că alesese ascunzătoarea
perfectă.
Mai era încă lumină când ajunseră la aerodrom. Tweed Îl anunţase pe controlor că sosesc şi Îl rugase să spună echipajului să fie gata de plecare. Paula Îl luă pe Butler de braţ, ca să-l ajute să urce scara mobilă. Singurul comentariu pe care Îl făcuse Harry fusese amabil:
- Şi eu care credeam că nu-ţi pasă...
Avionul decolă la câteva minute după ce se instalară toţi la bord, începu să urce şi se îndreptă spre munţi. Paula, aşezată pe un scaun la geam, se uită în jos, spre Kellerhorn, dorindu-şi să nu-l mai vadă niciodată. Apoi se întunecă. Tweed le atrase atenţia celorlalţi:
- Beck ştie că venim. O să ne aştepte două maşini neînmatriculate, care o să ne ducă la Schweizerhof. O să ajungem la timp pentru cină.
După ce avionul lui alb aterizase la Zurich, Brazii se dusese la o bancă de pe Bahnhofstrasse. Spre disperarea lui, văzu că banca tocmai închisese. Înăuntru se aflau beneficiile obţinute din vânzarea secretă a unora dintre obligaţiunile la purtător pe care le poseda. Considerabila sumă de bani în care fuseseră convertite acestea era acum singura lui sursă de venit.
Furios, îi ordonase şoferului să-l ducă la Baur-en-Ville. Asta însemna că trebuia să rămână peste noapte în oraş.
Nu era planul pe care şi-l dorise... nu voia altceva decât să se întoarcă în Dorset, să plece cât mai repede din
Elveţia.
Intră în holul hotelului şi o văzu pe Eve care şedea într-un fotoliu şi citea o revistă de modă. Era îmbrăcată întrun costum alb din două piese pe care tocmai cheltuise o avere.
- Ai călătorit bine? îi strigă ea.
Brazii trecu pe lângă ea, ca şi cum nu i-ar fi băgat în seamă existenţa. Dispăru într-un lift. Eve aruncă revista cât
colo.
- Diavol spurcat, murmură ea. Du-te şi te-mpuşcă.
Ca să-i treacă supărarea, îşi aprinse o ţigară de la cea pe care tocmai o fumase, se ridică şi intră agale în bar. Se cocoţă pe un scaun, comandă o votcă mare, o dădu pe gât şi comandă alta. Se uită în ochii mai multor bărbaţi care o priveau cu interes. Le reţinea privirea atât cât să-i facă să creadă că ar fi interesată, apoi dădea din cap dispreţuitoare şi se uita în altă parte.
Petrecu în bar câteva ore, bând votcă, dar rămase perfect trează, de parcă n-ar fi băut decât apă. Apoi se hotărî
să facă o plimbare mai lungă. Se gândea la Newman. Acum, că Brazii se întorsese, era sigură că Newman şi
Tweed vor apărea şi ei în curând. Newman era ţinta ei. Nu se mai gândise la Philip de când Brazii plecase la
Sion.
Îi era ciudă că, din cauza frigului, trebuia să-şi pună paltonul, pe care Îl cărase după ea în bar. I-ar fi plăcut să defileze pe Bahnhofstrasse în noul ei costum, uitându-se la bărbaţi cum îşi ling buzele la vederea ei.
Merse înspre Bahnhofplatz şi sprehotelul Schweizerhof. Intră în hol şi se duse la recepţie, foarte stăpână pe sine. - Am o întâlnire cu domnul Robert Newman când soseşte, minţi ea.
- E aşteptat să vină dintr-o clipă într-alta.
Recepţionerul tăcu, întrebându-se dacă nu cumva comisese o indiscreţie. Îl înlocuia pe recepţionerul permanent şi încă nu-şi dăduse seama cum stăteau lucrurile. Femeia aceasta frumoasă, care Îl abordase cu aerul ei arogant, îi dăduse impresia că stă în hotel, şi, de altfel, aceasta fusese şi intenţia lui Eve.
„Bărbaţii pot fi prostiţi la orice oră", se gândi ea în timp ce cobora scările spre bistrou, restaurantul unde se ajungea direct din holul hotelului.
Mişcarea ei îi confirmă recepţionerului bănuiala că femeia ar fi un oaspete al hotelului şi-l făcu să se simtă mai
bine. Nu s-ar mai fi simţit atât de uşurat dacă ar fi văzut-o pe Eve ieşind imediat din Bistro, pe uşa care dădea în
stradă.
Coborî pe o scară rulantă în Shopville, complexul comercial de sub piaţă. Fără să acorde importanţă magazinelor
- prefera Bahnhofstrasse, unde preţurile erau astronomice - urcă la suprafaţă cu o scară din celălalt capăt al complexului şi ieşi în gara mare. Rămase în incinta gării, în capul scărilor. Din acel loc, putea să vadă pe oricine ar fi intrat în Schweizerhof.
Era atât de concentrată asupra senzaţiei pe care i-o dădea noul costum pe sub palton, încât nu-i trecu prin minte că putea fi urmărită din Baur-en-Viile. Din cealaltă parte a scuarului, stând în cadrul unei uşi, Gustav aştepta răbdător, fără să-şi dezlipească ochii de pe Eve.
Tweed şi Newman, cu valizele în mână, urmaţi de Philip, se dădură jos din maşina neînmatriculată care îi adusese de pe aeroportul Kloten şi dispărură în Schweizerhof. Precaut, Tweed aranjase ca Marler şi Nield să stea la Gotthard, un hotel din apropiere.
Pe aeroport i se acordase prioritate lui Butler care, aflat în grija lui Paula, fusese scos primul din avion, urcat în ambulanţa care Îl aştepta şi dus repede la spital, unde fusese examinat de îndată.
Doctorul, care se aştepta la ceva mult mai serios, fusese surprins. Îl tratase pe Butler şi îi schimbase bandajul. Apoi stătu de vorbă cu Paula pe coridorul din faţa rezervei unde Butler făcea tărăboi:
- Nu am găsit nici o infecţie, domnişoară Grey, doctorul din Sion a făcut o treabă bună. Pacientul e o persoană foarte rebelă. Ce s-ar întâmpla dacă i-aş da drumul acum?
- L-aş duce la un hotel şi l-aş pune în pat să se odihnească. - Sincer, ceea ce îi trebuie acum e un somn bun.
- O să am grijă să doarmă bine, răspunse Paula pe un ton hotărât.
- Domnul Beck v-a pus la dispoziţie o maşină de poliţie neînmatriculată, cu care să plecaţi de aici când vă dau eu liber. Văd că domnului Butler nu-i place nimic medical. Cred că ar trebui să-l duceţi la un hotel.
Aşa se făcu că Eve, care traversase scuarul până la mijloc şi stătea acum cocoţată pe un refugiu pietonal, apucă să vadă o maşină oprind în faţa hotelului, din care ieşi un bărbat cu o înfăţişare dură, ţinut bine de braţ de Paula.
Paula îşi aruncă din întâmplare o privire prin scuar şi o văzu pe Eve holbându-se la ei. Privirile li se întâlniră pentru câteva secunde. A Paulei nu spunea nimic, dar Eve avea numai venin în ochi. Nu-i plăcea de Paula şi rânji de una singură. „Deci ăsta e prietenul ei, gândi ea, şi s-a prins de braţul lui ca o lipitoare."
Paula intră cu Butler în hotel şi îi spuse recepţionerului că prietenul ei a căzut şi Îl întrebă dacă putea să-l ducă imediat în cameră. Ea va veni imediat cu paşaportul şi va semna în registru. Recepţionerul acceptă fără să stea pe gânduri şi îi dădu cheia unei camere bune de la etajul întâi.
Paula, îngrijorată, Îl duse pe Butler în camera lui şi aşteptă în baie în timp ce el se dezbrăcă şi trecu în pijamalele pe care le despachetase din valiza cărată de ea. Vederea atât de neaşteptată a lui Eve o îngrijora şi o umplea de furie. Să-i spună lui Philip? În ciuda celor spuse de el ultima dată, Paula ştia că există femei care n-au altceva de făcut decât să pocnească din degete şi bărbaţii vin la ele, în fugă.
După ce se întinse în pat şi îi dădu Paulei paşaportul, Butler adormi imediat. Paula telefonă la recepţie, ceru şi primi numărul de la camera ei şi asigurarea că femeia de serviciu o va aştepta în faţa camerei, cu cheia.
Despachetă repede, coborî la recepţie, completă şi semnă registrul şi se duse în camera lui Tweed. Stăteau toţi trei în fotolii... Tweed, Newman şi Philip. Paula trase aer în piept, se întoarse spre Philip şi se aşeză recunoscătoare, picior peste picior.
- Philip, am văzut-o pe Eve învârtindu-se prin piaţă.
- Las-o să se învârtă, din partea mea, până ameţeşte. Nu mai vreau s-o văd niciodată pe femeia aceea. Niciodată. - Curios că se învârte pe lângă hotelul acesta, spuse Tweed, suspicios ca întotdeauna.
- Bănuiesc că stă cu Brazii, remarcă Paula.
- Să-i fie de bine, spuse Philip. Fac un cuplu drăguţ.
Eve traversă scuarul până în faţă la Schweizerhof, cântărind în minte dacă să se ducă să întrebe de Newman sau nu. Nu, mai bine să-i dea telefon, fără să uite ce avea de gând să-l întrebe.
Se întoarse repede la cabina telefonică de pe Bahnhofstrasse, pe care o mai folosise şi înainte. Deschise un carneţel, căută numărul de la Schweizerhof, Îl formă şi ceru cu domnul Robert Newman.
Urmă o pauză. Newman tocmai se întorcea în camera lui şi, când intră, auzi telefonul sunând. Încuie uşa şi alergă la telefon.
- Da, cine e?
- Bob, sunt eu, Eve. Mi-a fost dor de tine.
- Bine. Ce vrei?
- Nu fi rău. Noi doi am putea să ne înţelegem bine.
- Nu cred. Legătura e cam proastă.
- Nu eşti deloc drăguţ cu mine.
- Treci la subiect.
- O să trec. Vocea i se aspri. Ce-ai zice de ştirea carierei tale? Ceva atât de senzaţional, încât vei face vâlvă în toată lumea.
- Dă-i drumul, dacă trebuie.
- Eu pot să-ţi dau adevărata poveste a lui Leopold Brazii. Am probe cu care s-o demonstrez. Cum i-a sedus pe douăzeci dintre cei mai mari savanţi ai lumii ca să lucreze pentru el.
- Chiar aşa? întrebă Newman cu o voce plictisită.
- Ascultă-mă, mârâi ea. Am note pe care le-am luat din dosarele lui secrete, cu detaliile cele mai intime referitoare la savanţii dispăruţi. Mai târziu, am reuşit să fotocopiez şi pagini întregi din dosarele acelea. Ed Reynolds, Irina Krivitsky şi alţii. Mă asculţi?
-Vag.
- Vreau o sută de mii de lire pentru informaţie.
- Nici nu vrei prea mult, nu?
- Poţi să-ţi vinzi povestea, ca fiind a ta. Te mai îmbogăţeşti o dată. Eu ţi-o ofer ieftin cu o sută de mii de lire. Alţii ar plăti mult mai mult.
- Du-te la alţii.
- Ai face cea mai grozavă treabă cu un subiect ca ăsta. Ţi-am citit şi eu câte ceva din ce-ai scris. Şi, în afară de cele o sută de mii, vreau şi cinci la sută din profitul total.
- Mă faci să-mi lase gura apă, spuse el cinic.
- După ce te mai gândeşti, o să ajungi la cuvintele mele. Eu stau la Baur-en-Ville. Dă-te drept Cross când mă
suni.
- Domnul Double-Cross1?
Newman puse receptorul jos. Simţi o repulsie totală.

Double-cross = „a trage pe sfoară", „a păcăli", „a înşela" (n.tr.)

Ève se năpusti afară din cabina telefonică şi se întoarse în fugă la Baur-en-Ville. Se duse direct în bar. Avea nevoie de o votcă mare.
Gustav o urmărise din faţa unui magazin de pe partea cealaltă a străzii. De îndată ce fu ascunsă de un tramvai, Gustav traversă în fugă şi se duse la cabina telefonică. O femeie cu o înfăţişare morocănoasă întinsese mâna să deschidă uşa cabinei. Gustav o dădu la o parte şi nu-i luă în seamă injuriile, prefăcându-se că se uită după un număr de telefon.
După ce femeia plecă, Gustav detaşă aparatul miniaturial de înregistrare pe care Îl ascunsese acolo, trăgând tare de ventuzele care Îl ţinuseră lipit. Gustav sperase că, dacă Eve va mai da vreun telefon, o va face din cabina telefonică pe care o mai folosise.
Nu mai pierdu timpul şi se întoarse imediat în camera sa de la hotel. Ajuns înăuntru, încuie uşa, scoase caseta, o puse în casetofon şi ascultă conversaţia cu un interes crescând. N-o plăcuse niciodată pe Eve.
Ieşi pe coridor şi se îndrepta spre camera lui Brazii, când şeful lui Îl prinse din urmă. Gustav se trase înapoi când Eve ieşi din camera ei. Se înviorase şi acum se ducea la bar.
- Unde e José? întrebă ea.
- José s-a hotărât să-şi ia o vacanţă, îi spuse Brazii vesel. Cred că s-a dus acasă. - Eu sunt la bar dacă ai nevoie de mine, spuse ea.
- Unde altundeva? replică Brazii şi mai vesel.
îşi descuia uşa de la cameră, când Gustav veni în spatele lui şi îi spuse că ar vrea să stea de vorbă cu el.
- E important? întrebă Brazii.
- Cred că ar trebui să judecaţi singur.
- Of, bine. Mai bine să intrăm, darnu mă ţii mult.
Brazii se aşeză la biroul lui, sperând ca Gustav să plece repede. Voia să asculte ultimele buletine de ştiri... În special dacă se aflase ceva referitor la situaţia din Moscova.
- Vreau să vă pun o casetă, spuse Gustav.
Brazii se încruntă, dădu din cap aprobator şi se lăsă pe spate în timp ce Gustav introducea banda în casetofonul
de pe biroul său. Apoi apăsă pe butonul de pornire. Nimic nu se schimbă în expresia lui Brazii, ascultând banda.
Brazii avea o stăpânire de sine de invidiat. Când banda se termină, Gustav se uită la şeful lui, aşteptând.
- Am mai văzut-o intrând în cabina aceea telefonică, explică el. Aşa că, gândindu-mă că s-ar putea să se mai
folosească de ea, am pus unul dintre dispozitivele mele de înregistrare înăuntru. Acelaşi pe care l-am pus şi sub
biroul lui Jose.
- Lasă-mi banda.
- Nu vreţi să...
- Vreau să te duci şi să-ţi vezi de treaba ta.
Aşteptă până ce Gustav plecă, se ridică, încuie uşa şi se întoarse la birou. Gustav derulase banda înainte să plece. Brazii apăsă pe butonul de pornire şi ascultă din nou.
... ştirea carierei tale...
pot să-ţi dau adevărata poveste a lui Leopold Brazii...
... am reuşit să fotocopiez pagini întregi din dosarele acelea... ... o sută de mii de lire pentru informaţie...
Când banda se termină, Brazii o derulă, scoase caseta şi o băgă în buzunar. Se aşeză din nou la birou, cu o figură încruntată.
„Am avut încredere în ea, gândi el. Am plătit-o regeşte, dar n-a fost de ajuns. Altă trădare în rândul oamenilor mei. E mânată de lăcomie. Nu e loială decât propriei şi hidoasei sale persoane."
Brazii rămase multă vreme holbându-se la peretele din faţa lui, derulându-şi în minte ceea ce ascultase pe bandă. Îşi reveni, cu o tresărire, şi deschise radioul.
Acum nu mai putea să trimită al doilea semnal... care ar fi distrus toate comunicaţiile mondiale, darfăcuse destule pentru a-i da lui Marov ocazia să preia controlul. Rusia era din nou o mare putere, o ameninţare care va trezi Occidentul.
Newman rămase o vreme în camera lui. Notă repede esenţialul conversaţiei sale cu Eve Warner. Apoi se spălă bine, se pieptănă şi se duse în camera lui Tweed.
Tweed asculta buletinul de ştiri al BBC-ului, World Service, care difuza din ce în ce mai multe rapoarte. Paula stătea pe un scaun lângă Philip, ascultând şi ei. Tweed închise radioul când Philip îi deschise uşa lui Newman.
- Brazii şi-a atins multe puncte din planul său, îi spuse Tweed lui Newman. E ciudat, dar încă mă trezesc aprobând multe dintre ideile netrebnicului ăstuia. Sunt sigur că Brazii intenţiona să trimită şi un al doilea semnal - probabil s-o facă chiar el, de vreme ce se afla la staţia de la sol - dar l-aţi oprit, distrugând staţia. Ceea ce e o adevărată binecuvântare.
- De ce? întrebă Newman.
- Unul dintre agenţii noştri a reuşit să ajungă în Rusia, înainte ca Marov să închidă graniţele. A încercat să mă sune din Frankfurt şi a vorbit cu Monica în lipsa mea. Există zvonuri că ruşii masează trupe la graniţa lor cu Ucraina. Sunt sigur că Marov - cu ajutorul considerabilei populaţii ruse din Ucraina - vrea să ocupe această ţară. Atunci, am avea de a face cu o mare criză mondială.
- Pentru că Ucraina are o graniţă întinsă cu Polonia, sugeră Newman.
- Exact, încuviinţă Tweed. Armata rusească ar ameninţa Europa de Vest. Oamenii uită că ruşii au încă mult armament pe care l-au strâns în timpul Războiului Rece. E absolut clar că s-a dat o proclamaţie, prin care toate magazinele particulare sunt transformate în proprietăţi de stat. S-a reintrodus raţia la pâine. Probabil că ruşilor nu le place să stea la coadă, dar vor şti că pâinea pe care o cumpără zilnic e la un preţ controlat.
- Asta înseamnă comunism, obiectă Newman.

- Ba nu e comunism. Marov e foarte deştept. Se foloseşte de ideile comuniste care au garantat rezerve de hrană... dar declaraţia a fost făcută în Numele Tuturor Ruşilor. Preşedintele cel suferind a semnat-o, iar Marov a contrasemnat-o. Deci acum ştim cine e, de fapt, la conducere.
- Dar economia lor e încă la pământ, obiectă din nou Newman.
- Nu chiar. A fost când Gorbaciov s-a jucat de-a economia de piaţă... şi mafia a preluat puterea. S-a mai anunţat că statul preia toate fabricile... inclusiv pe cele de armament. Cu graniţele închise bine, economia se va stabiliza. Tweed schimbă subiectul. Ţi-a luat cam mult să faci o baie.
Newman se uită la Philip, apoi le relată lunga conversaţie telefonică cu Eve. Philip explodă.
- Vedeţi! Acum îşi arată adevărata faţă. Ar face orice ca să mai pună mâna pe nişte bani.
- Cred că o să încerce să mai ia legătura cu mine, comentă Newman. Dacă o va face, o s-o ascult din nou şi n-am să-i spun nimic.
- În timp ce voi vă distraţi, spuse Tweed cu un umor prefăcut, eu am primit un telefon de la Monica. Howard iar se învârte în jurul cozii. Iau un taxi şi mă duc până la Beck, la sediul central al poliţiei. Am nevoie de un telefon sigur ca să vorbesc cu primul-ministru.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Paula nerăbdătoare.
- Howard l-a deranjat pe primul-ministru, evident. Eu l-am calmat, i-am sugerat crearea unei a doua Forţe de Reacţie Rapidă şi trimiterea acesteia în Germania. Apoi să reintroducă obligativitatea serviciului militar. Şi să facă anunţul în Camera Comunelor înainte să informeze Casa Albă. Am spus că Marea Britanie va aprecia o mână de fier la conducere. Cu asta l-am dat gata.
- Şi Brazii? întrebă Philip.
- O, o să-l terminăm şi pe el, într-un fel sau altul.

Gustav ieşi din camera lui de la Baur-en-Ville şi se întâlni cu Eve, care tocmai se întorcea după o lungă şedere la bar. Faţa lui urâtă avu o tentativă de zâmbet, cel puţin aşa îşi imagină el că ar arăta un zâmbet, dar nu reuşi să afişeze decât un rânjet chinuit.
- Şeful nu e prea mulţumit de tine, spuse el.
- A, da? Ciudat. Credeam că e invers. Că nu e deloc mulţumit de tine. De unde ştii că nu e mulţumit de mine? Am impresia că minţi.
Eve tăcu, aşteptând. Îl provocase, ca să-l facă să-i dea mai multe informaţii. Era o tactică pe care o folosea adesea. Gustav rânji din nou.
- Mi-a spus o păsărică.
- Şi cum o cheamă pe păsărică?
- Ţi-ar plăcea să ştii? Trebuie să plec.
Atmosfera deveni tensionată. Eve era hotărâtă să-l facă să vorbească.
- Văd că iar te-ai îmbrăcat frumos să ieşi la plimbare prin oraş. Iar cauţi vreo femeie destul de ieftină şi care să se potrivească cu tine?
- Mă duc să supraveghez Schweizerhof-ul, se trădă el, înfuriat. Şeful crede că Tweed şi lingăii lui s-au întors în
oraş.
- Nu te-ai prins ce vrea de la tine, de fapt? i-o trânti ea, în timp ce mintea îi lucra cu rapiditate, hotărâtă să se răzbune pe ticălosul ăsta care o insulta. Îşi coborî vocea. Şeful vrea ca tu să-l omori pe Tweed. Gândeşte-te la bonusul gras pe care ţi l-ar da dacă ai putea să rezolvi treaba asta.
Gustav, un bun expert în luptele de stradă - un şi mai bun expert în atacurile armate - era, destul de îngust la minte, după cum îşi dăduse şi ea seama. Se holbă la ea.
- Crezi că asta vrea el, de fapt?
- Sigur că asta vrea, idiotule. Clocotea încă de furie, dar avea grijă să n-o arate. El dă adesea instrucţiuni într-o manieră foarte sugestivă... gândindu-se că ai destulă minte ca să-ţi dai seama ce vrea de la tine.
- înţeleg.

(va urma)