Adevaratul Ceausescu (11)

Ceauşescu, 40 de ani: o aniversare fără fast

Până la moartea lui Gheorghiu-Dej, în 1965, viitorul lider al României nu şi-a serbat niciodată ziua de naştere în mod oficial. 

În ianuarie 1958, Nicolae Ceauşescu împlinea 40 de ani. Bilanţul celor patru decenii de viaţă nu arăta tocmai rău: membru al Comitetului Central (CC), al Biroului Politic, al Secretariatului. Adică în toate „organele" de conducere ale mamutului PMR-ist. O performanţă de luat în seamă, unică în felul ei: Ceauşescu era mezinul echipei din fruntea partidului şi statului.

După ce-a ajuns la putere, de ziua lui, Ceauşescu era aniversat în exces. În vremea lui Gheorghiu-Dej însă, n-a fost sărbătorit niciodată. El singur şi Alexandru Drăghici, amicul lui din acel timp, au avut parte de acest tratament. În vara lui 1952, prin lege s-a stabilit că de onoruri oficiale pot beneficia numai persoanele cu merite deosebite, la împlinirea unor vârste rotunde. Şi s-a introdus minimul: 50 de ani. Tinereţea, cu avantajele şi dezavantajele ei... Cu un an înainte, în noiembrie 1951, Gheorghe Gheorghiu-Dej împlinise vârsta respectivă şi fusese sărbătorit cu mare fast. După el, până la Ceauşescu, n-au mai fost aşa ceremonii.

Dar aniversar

În 1958, la aniversarea celor 40 de ani, lui Nicolae Ceauşescu nu i s-a organizat niciun fel de ceremonie. A primit doar ordinul „Steaua Republicii Populare Române" - clasa I. Nu la fel de prestigioasă ca titlul de „Erou al Muncii Socialiste", era totuşi cea mai veche distincţie a statului comunist, fiind instituită imediat după proclamarea Republicii. Iar cea mai înaltă distincţie şi-o puteau agăţa în piept doar cei cu merite deosebite şi cu o oarecare vârstă, precum Gheorghiu-Dej, Pârvulescu, Chivu Stoica.

Nici veteranii nu posedau cu toţii titlul. Bunăoară, Gheorghe Apostol, omul de încredere al lui Gheorghiu-Dej, a fost decorat cu cea mai înaltă distincţie a statului român abia în 1963, la 60 de ani. La 50 de ani primise doar Ordinul „Steaua Republicii Populare Române" - clasa I. Numai că, spre deosebire de Ceauşescu, era cu zece ani mai în vârstă atunci când a fost decorat.


Numai Mamă-Eroină nu a fost

Că decoraţiile nu se acordau oricum, şi oricui, rezultă dintr-un episod relatat de Paul Sfetcu, şeful de cabinet al lui Gheorghiu-Dej, în memorii (13 ani în anticamera lui Dej, Curtea Veche, 2008). Întâmplarea îl are ca protagonist pe Ceauşescu.

În 1963, împlinea 45 de ani. Insuficient cât să fie celebrat oficial, dar bun prilej pentru a primi o distincţie, aşa cum se întâmplase şi cu cinci ani în urmă. Şeful de cabinet s-a prezentat la Gheorghiu-Dej cu o notă prin care se propunea decorarea lui Ceauşescu. Nu preciza însă şi distincţia. Alegerea era lăsată în seama primului secretar. „De ce trebuie decorat? A întrebat el după citirea notei, ca şi cum n-ar fi înţeles bine conţinutul ei", scrie Sfetcu. „Am răspuns că împlineşte o vârstă de o anumită rotunjime şi că, în asemenea situaţii, şi alţi membri ai Biroului Politic fuseseră decoraţi. «Bine. Tu ce decoraţie ai propune?»".

Iar şeful de cabinet a propus-o pe cea mai înaltă - de „Erou al Muncii Socialiste", pe motiv că până atunci primise deja cele mai înalte distincţii. În 1948, când a apărut ordinul, Ceauşescu primise „Steaua RPR", clasa a III-a. Un an mai târziu, când a fost instituită decoraţia „Apărarea Patriei", a primit-o şi pe aceasta. Tot în 1949 a primit şi „Ordinul Muncii", clasa a III-a, care era a doua distincţie, în ordine cronologică, apărută în timpul regimului comunist. În 1959, la 15 ani de la evenimentele din august 1944, a apărut o distincţie nouă - „Ordinul 23 August". L-au primit toţi demnitarii importanţi, inclusiv Ceauşescu. Într-adevăr, propunerea şefului de cabinet era întemeiată: altceva, în afară de „Erou", lui Ceauşescu nu i se mai putea da. Mai existau unele decoraţii, precum „Mamă Eroină", „Gloria Maternă" ori „Medalia Maternităţii", care nu puteau fi luate în calcul.


„Să mai înveţe, să mai muncească"

Sfetcu povesteşte în continuare reacţia lui Gheorghiu-Dej la auzul propunerii. „Ce «Erou al Muncii Socialiste?», a întrebat el iritat. Mai are multe de învăţat şi încă mult de muncit. Nu ne putem juca cu acordarea titlului de «Erou al Muncii Socialiste». «Trebuie să vă precizez că toţi ceilalţi membri ai Biroului Politic au fost distinşi cu acest titlu». «Şi ce dacă? El trebuie să mai înveţe, să mai muncească. Să ne mai gândim... Am să mă consult şi cu ceilalţi tovarăşi şi după aceea vom hotărî. Trimite nota înapoi şi spune şefului cancelariei că n-am decis încă»". Ceauşescu a primit titlul un an mai târziu.


N-a vrut preoţi la moartea lui Petru Groza

În luna ianuarie a anului 1958, nu ziua lui Ceauşescu a fost principalul eveniment pe agenda publică. Ci moartea lui Petru Groza, fost premier, pe atunci preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale. Groza a murit la 7 ianuarie, la ora 4.00 dimineţa. La şedinţa Biroului Politic, care a început în aceeaşi zi, la ora 12.30, s-au discutat şi despre funeralii. În protocolul de şedinţă, păstrat la Arhivele Naţionale, fără stenograma discuţiei, s-a consemnat că textul definitiv al necrologului urma să fie definitivat de Gh. Apostol, Petre Borilă şi de Paul Niculescu-Mizil. Ceauşescu a avut mai multe intervenţii, mai toate neacceptate de Gheorghiu-Dej, a scris Niculescu-Mizil în memorii (O istorie trăită, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997). Fostul demnitar a mai povestit şi ce l-a nemulţumit în principal pe Ceauşescu la programul ceremoniei funerare.

„Ceauşescu avea unele rezerve faţă de participarea conducerii la slujba religioasă. Dej a explicat răbdător că românii sunt un popor ortodox, că Groza a jucat un rol de seamă în promovarea ortodoxismului, mai ales în realizarea unor bune relaţii între Putere şi Biserică, că este absolut obligatoriu şi firesc să se ţină seama de aceste lucruri.

În acest cadru, cu o notă de iritare, i-a reproşat lui Ceauşescu rigiditatea «revoluţionară», cerându-i să nu fie mai catolic decât papa. Bineînţeles că punctul de vedere al lui Dej a prevalat. Lui Groza i s-au dat onorurile cuvenite, ca unui mare patriot şi mare om politic. Întreaga conducere, în frunte cu Dej, a asistat la marea şi impunătoarea slujbă religioasă".


Ţinta ironiilor

Ceauşescu a avut şi unele propuneri la textul necrologului, a mai relatat Niculescu-Mizil în volumul amintit. „Cu acest prilej, Dej a minimalizat propunerile lui Ceauşescu la textul necrologului. El a cerut, dacă este aşa un bun redactor, să lucreze cu Mizil la definitivare. Era un mic afront (la acel moment, Niculescu-Mizil era doar şeful Secţiei de Propagandă şi Agitaţie a CC, deci avea o funcţie inferioară celei deţinute de Ceauşescu, n. red.). Ca urmare, Ceauşescu nu mi-a dat vreo observaţie, nu a lucrat cu mine. El mi-a spus cam acru să fac cum s-a stabilit".

"Ce «Erou al Muncii Socialiste?». Mai are multe de învăţat şi încă mult de muncit. Nu ne putem juca cu acordarea titlului de «Erou al Muncii Socialiste»."
Gheorghe Gheorghiu-Dej


Petrecerile „tovarăşilor"

Zilele de naştere ale „tovarăşilor din conducere" nu erau lăsate la voia întâmplării. Programul sărbătoritului era socotit afacere de partid şi se discuta în cadru oficial. Cine îi scrie, conţinutul mesajului de felicitare, ce primeşte în dar, ce apare în presă, unde se face petrecerea şi cine-s invitaţii - toate acestea se negociau în şedinţele Secretariatului.

Numărul şi intensitatea onorurilor dădeau un indiciu sigur despre statutul aniversatului. În fapt, aniversările membrilor Biroului Politic nu se deosebeau prea mult. Schema era mereu aceeaşi. Diferenţa se făcea totuşi printr-un element: valoarea distincţiei acordate la ceas aniversar. Iar aceasta o hotăra Gheorghe Gheorghiu-Dej.

În iulie 1958, Nicolae Ceauşescu a participat la şedinţa care a stabilit programul sărbătoririi lui Chivu Stoica. Cum Gheorghiu-Dej era plecat în concediu, şedinţa a fost condusă de Gheorghe Apostol, lăsat de obicei la cârmă în lipsa şefului cel mare. Desfăşurătorul aniversării, păstrat la Arhivele Naţionale în dosarul şedinţei Secretariatului din 22 iulie 1958, dă o impresie despre ce însemna sărbătorirea oficială a unei zile de naştere în 1958.


Culoarea garoafelor, stabilită oficial

Dimineaţa, la biroul său de la Consiliul de Miniştri, sărbătoritul a primit scrisoarea de felicitare din partea colegilor din Biroul Politic şi un coş cu garoafe roşii. Atât soiul florilor, cât şi culoarea au fost decise în şedinţa Secretariatului din 22 iulie 1958. În jurul prânzului, la Prezidiul Marii Adunări Naţionale, i s-a înmânat titlul de „Erou al Muncii Socialiste", împreună cu medalia de aur „Secera şi Ciocanul".

De faţă au fost colegii din Biroul Politic şi Secretariatul CC al PMR, membrii CC, membri ai Prezidiului MAN şi miniştri. În numele Comitetului Central şi al Consiliului de Miniştri i-a fost trimisă o scrisoare, al cărui text s-a publicat în presă. Alături de fotografie şi decretul prin care i se acorda titlul de „Erou al Muncii Socialiste". Între orele 17.00 şi 19.00, la Consiliul de Miniştri, Chivu Stoica a primit „delegaţiile de oameni ai muncii şi ai unor organizaţii de masă şi obşteşti", venite să îi transmită felicitări.

În sfârşit, la ora 20.30, la Club Floreasca, ziua s-a încheiat cu o „masă tovărăşească". Lista invitaţilor a fost stabilită tot oficial: doar membrii Biroului Politic şi ai Secretariatului.


Chefuri fără neveste

Pe vremea lui Gheorghiu-Dej nu exista practica invitării soţiilor la astfel de evenimente. „Fără soţii", menţiona în mod expres referatul care pregătea aniversarea lui Chivu Stoica. Gheorghiu-Dej nu era căsătorit şi nu agrea prezenţa femeilor, nici în politică, nici la „mesele tovărăşeşti". Îi plăcea să petreacă în compania tovarăşilor din Biroul Politic, a relatat Al. Bârlădeanu (Lavinia Betea, Partea lor de adevăr, Compania, Bucureşti, 2008). „El fiind holtei, era fericit dacă se mărea numărul holteilor din Biroul Politic. Îi plăcea statul de vorbă la un pahar cu vin. Lua cu el tot Biroul Politic la câte-un restaurant, la Băneasa sau la Cazinoul din Constanţa. Ca să nu fie ostentativ, ne înghesuiam câte cinci-şase într-o maşină".


Ce primeau demnitarii de ziua lor

Toţi demnitarii importanţi ai vremii primeau o distincţie cu ocazia zilei de naştere. Începând din 1951, cea mai importantă distincţie era titlul de „Erou al Muncii Socialiste", care de obicei se primea împreună cu medalia de aur „Secera şi Ciocanul". A fost instituit în noiembrie 1951, şi primul care a primit-o a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, la împlinirea celor 50 de ani, la 8 noiembrie 1951. Ulterior, i-a mai fost acordat veteranului Constantin Pârvulescu, în 1955, când împlinea 50 de ani. Lui Petre Borilă, un an mai târziu şi la aceeaşi vârstă. În 1958 a primit-o şi Chivu Stoica, tot la 50 de ani. Lui Emil Bodnăraş, titlul şi medalia i-au fost date abia în 1959, când împlinea 55 de ani.


Cum l-a felicitat Ceauşescu pe Bodnăraş

În 1954, când s-a împlinit sorocul să fie sărbătorit oficial, Emil Bodnăraş a fost decorat cu ordinul „Steaua Republicii Populare Române", clasa I.

Distincţia i-a fost conferită într-o şedinţă solemnă a Prezidiului Marii Adunări Naţionale. Decretul şi o scurtă relatare a evenimentului, însoţită de fotografia aniversatului, au apărut pe prima pagină în „Scînteia". Cu acelaşi prilej, Bodnăraş a primit o scrisoare oficială de felicitare din partea CC şi a Consiliului de Miniştri. Şi alte felicitări, în nume personal, din partea colegilor.

Ordonat, Bodnăraş a păstrat majoritatea urărilor primite la aniversarea celor 50 de ani de la familie, cunoscuţi, prieteni şi colegi. Dar şi cu prilejul altor sărbători, ca de pildă felicitările trimise în plic cu ocazia Anului Nou. Asemenea documente, aflate la Arhivele Naţionale, dau o imagine despre viaţa privată a liderilor comunişti. În 1954, general-locotenentul Nicolae Ceauşescu i-a trimis superiorului său o telegramă cu un conţinut convenţional: „Cu prilejul celei de-a 50-a aniversări a zilei dvs. de naştere, vă doresc multă sănătate şi succese în rodnica dvs. muncă şi luptă pentru întărirea forţelor noastre armate şi construirea socialismului în scumpa noastră patrie, Republica Populară Română".

Peste ani, în 1966, când raportul de forţe se inversase, Ceauşescu şi-a început urarea cu familiarul şi mai puţin respectuosul „Dragă Emile". Oricum, nu l-a egalat pe Gheorghiu-Dej, care i se adresase la ceas aniversar cu „Dragă Emilaş". Probabil în amintirea vremurilor când puneau ţara la cale în infirmeria lagărului din Târgu-Jiu.

În 1974, când Bodnăraş împlinea 70 de ani, Ceauşescu i-a scris mai mult, şi-a rememorat trecutul comun de luptă „revoluţionară". „Dragă Emile, la aniversarea a 70 de ani de viaţă te felicit din toată inima şi îţi urez multă sănătate, mulţi ani de viaţă şi putere de muncă. Ne cunoaştem de 38 de ani, am lucrat mult timp împreună. Te îmbrăţişez cu multă căldură şi prietenie".

"Cu prilejul celei de-a 50-a aniversări a zilei dvs. de naştere, vă doresc multă sănătate şi succese în rodnica dvs. muncă şi luptă pentru întărirea forţelor noastre armate şi construirea socialismului în scumpa noastră patrie, RPR."
Nicolae Ceauşescu

(va urma)