Lichidati Parisul (16)

Sven Hassel

CAPITOLUL ŞAISPREZECE

Bruno Witt avea mulţi prieteni în Paris — sau cei puţin, aşa credea el. Unde se aflau ei în acea zi de august, el n-avea de unde să ştie, dar în mod sigur îşi neglijaseră datoria de prieteni.
Urmărit de o gloată isterică, coti pe strada Faubourg-du-Temple. În fruntea urmări - torilor se afla o fată, Yvonne Dubois, care fusese o fidelă membră a Rezistenţei în ultimele 24 de ore. Înainte de asta, făcuse parte dintr-un grup select de femei, care aveau intrare liberă în camerele particulare ale S.D.-ului din Hotelul Maiestic. Astăzi întorsese prudent spatele unor asemenea privilegii. Datoria ei se afla limpede în faţa ochilor şi îşi concentra întreaga energie, pentru cauza Rezistenţei.
Datorita panicii, Bruno Witt se împiedică şi căzu. Mulţimea tăbărî pe el într-o clipă. Tunica sa gri deschis fu repede sfâşiată, iar două gospodine se luaseră la ceartă pentru chipiu, Yvonne Dubais îi înfipse în gât o pereche de foarfeci şi îşi înmuie veselă mâinile în sângele cald care gâlgâia.
— Am ucis un agent al Gestapo-ului! ţipă ea şi-şi flutură mâinile însângerate către mulţimea aflată pe cealaltă parte a străzii: Am ucis un agent al Gestapo-ului.
Noii veniţi n-o luară în seamă. Erau prea ocupaţi cu propriile lor acte patriotice. În mijlocul lor se aflau două fete, goale, fiecare cu câte o svastică pictată pe piept. Când gloata s-a oprit, victimele au fost aşezate pe câte un scăunel în mijlocul străzii şi, printre fluierături şi bătăi din palme, au fost tunse chilug.
Acum, că venise ELIBERAREA, erau cu toţii scoşi afara, la lumină. Mame cu copii mici care-şi rezolvaseră problemele în timpul războiului trăind cu soldaţi germani; negustoruşi şi funcţionari care-şi denunţaseră compatrioţii loiali, Gestapo-ului; bătrâne portărese care aduseseră moartea multor luptători din Rezistenţa pentru că-şi băgaseră nasurile unde nu trebuia. Cu toţii erau scoşi afară din ascunzători şi expuşi pe scări, spre bucuria mulţimii isterice.
Aşezat într-un căruţ, un bărbat gol era plimbat în sus şi în jos pe una din străzile principale, cu o placă atârnată de gât. Pe ea era scris un cuvânt ajuns familiar: COLABORAŢIONIST. O fe­meie de la un balcon deşertă deasupra lui conţinutul unei oale de noapte. Din păcate, nu nimeri unde trebuia. Vinovatul fu doar stropit, în vreme ce unul dintre noii eroi naţionali fu blagoslovit din plin pe cap şi pe umeri.
— Liberte, urla mulţimea.
Cu toţii erau nerăbdători să-şi dovedească patriotismul, să-şi întreacă vecinii în acte de curaj în faţa inamicului. Nu exista o singură persoană care să nu fi ucis măcar un soldat german. Mulţi declarau că au ucis nenumăraţi germani. Străzile ar fi trebuit să fie de-acum pline până la refuz cu leşurile „Boche"-ilor urâţi de toată lumea şi care îndrăzniseră să-şi încrucişeze spadele cu bunii şi drăguţii de ruşi.
Acordeoanele şi banjo-urile cântau la toate colţurile de stra­dă. Lumea era din nou fericită. În Franţa revenise Democraţia.
— M-am ocupat personal de apărarea Parisului, îi declară von Choltitz generalului american care-l interoga. Eu aveam ordin să distrug oraşul, dar normal că îndată ce mi-am dat seama că Führer-ul şi-a pierdut minţile a trebuit să hotărăsc singur.
— Am salvat trei evrei de la camera de gazare, zise un ofiţer de la Gestapo. Eu însumi i-am salvat! Am dovezi, am martori!
— Am cunoscut un colonel care a luat parte la atentatul îm­potriva Führer-ului în 20 iulie; se numea Schmaltz, de la N.S.F. Ştiam ce se pune la cale şi, cu toate astea, nu l-am denunţat autorităţilor. Puteam s-o fac. Ar fi trebuit s-o fac, era datoria mea! Dar mi-am riscat pielea şi am tăcut.
Peste noapte, toţi francezii deveniseră patrioţi şi toţi nemţii fu­seseră obligaţi să îndeplinească ordine cu care nu erau de acord. Oricum, Parisul fusese eliberat!

REFUZ DE A ÎNDEPLINI ORDINUL

Era miezul nopţii. În camera generalului Mercedes, ofiţerii ţineau o şedinţă de consi - liu. Erau cu toţii în uniforme de luptă şi fiecare purta armă. Mercedes stătea aplecat deasupra unei hărţi.
Trebuia să părăsim Parisul în ziua aceea, trecând frontiera pe la Strasbourg, având în frunte Batalionul al II-lea.
— Cred că trebuie să ne aşteptăm la atacuri ale grupărilor din Rezistenţă, avertiză Mercedes. Acum au ieşit cu toţii la lumină şi sunt dornici de răzbunare. Avem ordin să ne regrupăm cât se poate de repede. Nimic, repet, nimic nu trebuie să ne stea în cale. Orice atac trebuie respins cu toate mijloacele posibile... Trebuie să reuşim! Sunt destul de clar, domnilor?
Ofiţerii aprobară din cap cu gravitate.Mercedes se ridică, po­trivindu-şi banda neagră care-i acoperea locul unde avusese ochiul drept. În acel moment sună telefonul, ordo- nanţa generalului ridică receptorul, ascultă un moment, apoi zise:
— E pentru dumneavoastră, domnule. Generalul von Choltitz. Zice că e foarte urgent.
Mercedes se strâmbă.
— Alo? Aici general-maiorul Mercedes.
— Ah, Mercedes! Sunt Choltitz. Ce dracu faci acolo, omule? Se aude că-ţi faci baga- jele şi pleci. Sper că nu-i adevărat?
— Mă tem că este, domnule general. În aproximativ două ore vom părăsi Parisul şi ne vom afla în drum spre Strasbourg.
La capătul celălalt al firului se produse o adevărată explozie. Mercedes îndepărtă receptorul de la ureche şi întregul grup de ofiţeri izbucni în râs.
— Îţi interzic să faci aşa ceva! Îţi sunt încă ofiţer superior şi cred că îmi pot exercita autoritatea. Îţi ordon să rămâi pe loc până hotărăsc eu că te poţi retrage.
— Îmi pare rău, domnule, dar din întâmplare nu mă mai aflu sub comanda dumnea - voastră. Am primit ordinul de retragere direct de la generalul Model. Am instrucţiuni să ne retragem în câteva ore, cu întregul echipament.
Respiraţia grea a generalului se auzea în toată încăperea.
— Echipament? Adică, ce înţelegi mai exact prin asta? Arme, muniţie, tancuri?
— Da, domnule. Toate armele, toată muniţia şi toate tancurile aflate sub comanda mea. Mercedes zâmbi cam amar. Cred că vă amintiţi, domnule, că eu comand o divi - zie de tancuri care practic nu există.
Von Choltitz fornăi la capătul celălalt al firului.
— Pot să te întreb care este obiectul acestei manevre inutile?
— Am ordin să trec frontiera pe la Strasbourg, unde ne vom regrupa şi vom recep - ţiona 400 de tancuri noi, ieşite acum din fabrică. Generalfeldmareşalul mi-a acordat două săptămâni pentru ca oamenii să se obişnuiască cu noile maşini. Mercedes râse din nou, la care toţi ofiţerii clătinară din cap şi începură să şuşotească între ei. Nu e el prea generos cu perioada de instruire, dar vom face tot ce putem. Puteţi spera că ne vom întoarce la Paris într-o lună.
— Generale Mercedes, repet, îţi interzic cu desăvârşire să părăseşti Franţa! Contramandez ordinele Feldmareşalului Model, ai înţeles? Nu le mai lua în seamă! Îmi asum întreaga responsabilitate pentru asta. Imediat voi telefona la Cartierul general al armatei pentru a-i informa în legătură cu hotărârea mea. Dar insist ca dum­neata şi oamenii dumitale să rămâneti pe loc până la noi ordine!
— Îmi pare rău, repetă apăsat Mercedes. Dacă nu primesc contramandarea ordinului direct de la generalul Model în persoană, plecăm în două ore.
— Am impresia că uiţi, generale, că eu şi nu Model deţin comanda! Divizia dumitale mi-a fost trimisă special de însuşi Reichsführer-ul nostru. Dacă îndrăzneşti să acţio - nezi contrar ordinelor mele, ai să ajungi în faţa Curţii Marţiale, îţi jur pe Dumnezeul meu!
Se făcu linişte la celălalt capăt al firului, întreruptă doar de un oftat icnit al ofensa - tului von Choltitz.
— Mai eşti acolo, Mercedes?
— Da, domnule.
— Cred că am fost destul de clar?
— Foarte clar.
— Dacă părăseşti Parisul înainte ca eu să-ţi dau permisiu­nea, am să te învinuiesc pentru sabotarea ordinelor Führer­ului. Aşa voi face, îţi dau cuvântul meu!
— Vă cred, zise blând Mercedes.
Pauză. Von Choltitz tuşi şi încercă să schimbe tactica.
— Problema e, înţelegi, că fără trupele dumitale n-am cum să rezist nici o zi împo - triva ăstora din Rezistenţă. Soldaţii mei sunt ucişi la lumina zilei! Mi-au împuşcat chiar un ofiţer de ordonan­ţă! Mercedes, îţi spun că situaţia e disperată.
— Vă înţeleg, generale. Cu toate acestea, vă repet că trebuie să execut ordinele date de generalul Model.
— Ai să ajungi în faţa plutonului de execuţie pentru asta, Mercedes. Am să-ţi fac raport, nici o grijă. La generalul Heitz, nu la altcineva.
— Faceţi cum vi se pare mai potrivit, domnule. Iar acum, vă rog să mă scuzaţi, trebuie să încep pregătirile de plecare.
Mercedes aşeză încet receptorul. Se întoarse către ofiţeri cu o mină gânditoare.
— Mai plecăm? întrebă unul dintre ei.
— Bineînţeles, zâmbi Mercedes. Cred că am spus tot ce trebuia. Acum e mai bine să plecaţi. Cu cât plecăm mai repede de-aici, cu atât mai bine. Şi ţineţi minte — nimeni, repet, nimeni nu trebuie să ne oprească!
Toată cazarma semăna cu un muşuroi de furnici sub asediu. Oamenii alergau de colo-colo cărând haine, arme, hârtii. Era un zgomot continuu de vehicule care demarau. O companie de recunoaştere plecă în căutarea celor nouă tancuri. Micuţul şi Porta dispă rură în toiul învălmăşelii şi făcură o vizită neaşteptată sergentului-major.
— Ce dracu vreţi? răcni el când dădu cu ochii de ei.
— Domnule, zise Porta cât putea de milităreşte. Obergefreiter Porta şi Obergefreiter Kreutzfeld din Compania a 5-a, domnule...
— Pentru Dumnezeu, ştiu cine sunteţi! Pentru ce-aţi venit să mă bateţi la cap? Nu vedeţi că sunt băgat în treburi până peste cap?
— Am venit să ne oferim serviciile, domnule.
— Şi la ce dracu sunteţi voi buni? mârâi sergentul major.
— Vrem să ajutăm la împachetarea proviziilor.
— Dumnezeule mare!
Înjurăturile sergentului se ridicară până la tavan, umplură toa­tă încăperea. Rupse în bucăţele ţigara pe care o fuma.
— Să mă ferească Dumnezeu să vă las pe voi măcar să vă apropiaţi de locul acela, clovni nenorociţi ce sunteţi!
— Dacă aşa credeţi..., începu Porta, foarte ofensat.
— Da, aşa cred eu! Numai un idiot ar putea crede altfel! Dacă puteam, vă lăsam în Paris, să se descurce francezii cu voi! Nu există alţii mai incompetenţi, mai leneşi, mai...
Porta şi Micuţul se retraseră cu demnitate din faţa sergentului-major. Mândria lor rănită îşi căută adăpost la un prieten al lui Porta, care era ordonanţă medicală, Obergefreiter Ludwig, in­stalat în splendida singură­tate a infirmeriei. Se uitau tânjind de la fereastră, cum alţii mai norocoşi cărau alimente într-un camion.
— Uită-te la ăia! zise Micuţul cu o voce scăzută până la nivelul unui oftat amarnic.
Erau cutii cu conserve de carne, cu şuncă, cu ciocolată.
— Cafea! zise Ludwig înghiţind în sec.
— Coniac! plescăi Micuţul.
— Ia uite la idiotul ăla gras de colo. Ludwig arătă cu degetul spre un soldat transpirat, aproape strivit sub greutatea unei lăzi. Ce credeţi c-o avea acolo?
— Nu ştiu, dar am un chef nebun să aflu!
Cu o mutră gânditoare, Porta contempla situaţia, scărpinându-şi tacticos posteriorul.
— Orice-ar fi, fac pariu că-i ceva de mâncare! Şi pentru ceva de mâncare merită să încerci...
— Aia te prind una-două, o să-ţi rupi gâtul, zise cu gravitate Ludwig. Chiar săptă - mâna trecută au împuşcat doi de la artilerie numai fiindcă şterpeliseră o cutie de tutun.
— După cum o să lucrez eu, zise Porta, nici n-or să afle vreodată că le-a dispărut ceva. Asta-i necazul cu soldaţii din ziua de azi: nu se pricep să facă o treabă şi atunci renunţă. Când am intrat eu în armată, un soldat nu era soldat dacă nu ciupea ceva de ici-de colo. Se învaţă foarte repede. Acum, unii sunt atât de nă­tăfleţi că poţi să-i ţii o zi întreagă încuiaţi în magazia cu alimente şi nu şutesc nici măcar un pachet de ţigări.
— E totuşi o diferenţă, obiectă Ludwig, între un pachet de ţigări şi un lădoi plin cu Dumnezeu ştie ce.
— Vrei să vezi cum fac? întrebă Porta. Nu vrei să te învăţ vreo şmecherie, două?...
Scoase din buzunar o grenadă de mână. Se strecură uşor în curte, aşteptă câteva secunde şi se ascunse neobservat în spatele unei stive de lăzi. În fundul curţii erau nişte canistre de benzină, care aşteptau să fie încărcate într-un camion. Formau o ţintă ex­celentă pentru grenada lui Porta. Explodară toate într-o mare de flăcări şi oamenii care încărcau alimentele fugiră în toate direcţiile să se pună la adăpost. În secunda următoare, Porta era la coada camionului şi arunca lăzi către Micuţul şi Ludwig, care învingându-şi teama, se repeziseră calici să dea o mână de ajutor. Reuşiră să ducă cinci lăzi în infirmerie, după care renunţară, căci fierbinţeala din curte devenise de nesuportat. Urcară şi se închiseră iute înă­untru, privind de la fereastră flăcările care se întindeau şi fumul negru şi gros.
Între timp, toată cazarma era cuprinsă de învălmăşeală, de te­roare şi de presupuneri. Grupuri de oameni se luptau între ei în nebunia generală. O santinelă intrată în panică trase asupra unui soldat şi-l omorî pe loc. Cu toţii credeau că Rezistenţa ataca prin surprindere şi cu toată forţa. În final, afacerea se soldă cu 4 morţi şi 17 răniţi, unii foarte grav.
În mijlocul acestor frământări, Porta şi Micuţul reuşiseră să care patru dintre lăzi la cantonamentul Companiei a 5-a.
— Dumnezeule mare! exclamă Bătrânul, aşezând lăzile câte două. Nu sunteţi decât nişte criminali ordinari, amândoi! E normal să mai ciupeşti de ici-colo nişte supli - mente la raţie, dar să arunci grenade de mână şi să şterpeleşti toată grămada asta, e prea de tot. Mi-e scârbă de voi, amândoi!
Bătrânul le întoarse spatele dezgustat.
— Necazul cu tine, zise Porta împăciuitor, e că eşti prea al naibii de cinstit. Eu ştiu că statul ne-a furat nouă cei mai frumoşi ani ai tinereţii şi avem dreptul să-i furăm şi noi ceva în schimb. E altceva dacă furi de la prieteni. Oricine are dreptul să fure de la stat. Cel puţin, aşa văd eu lucrurile.
— Dar nu să arunci cu grenadele alea nenorocite, mormăi Bătrânul.
— Nu puteam să facem rost de haleală altfel.
Micuţul se şi apucase să desfacă o conservă de peşte. Luă cu vârful cuţitului o bucată şi o întinse Bătrânului.
— Uite, zise el, ia o sardină. Astea-s pentru eroi şi trebuie să recunosc că eşti un adevărat erou.
Traversarăm Parisul într-o coloană subţire, de la cazarmă până la Porte d'Orléans. Oraşul fremăta. Acum că ne retrăgeam, toată lumea voia să pună mâna pe noi, iar partizanii acţionau în forţă. O împuşcătură de la o fereastră de mansardă răni grav un ofiţer din Statul Major. Imediat, o mică echipă se desprinse şi năvăli în casă. Era goală. Găsiră doar doi băieţi care încercau să se ascundă la mansardă, cu o puşcă veche nemţească. Fură vârâţi în camionul nostru, tremurând de groază şi aşteptând hotărârea generalului Mer­cedes. Nu-i trebui mult să decidă că, în ciuda vârstei lor, vor fi împuşcaţi. Execuţia fu amânată până la ieşirea din Paris. Era un risc inutil să fie ucişi în mijlocul mulţimii infierbântate. Şi pe urmă, coloana nu putea fi oprită în centrul oraşului.
Peste o jumătate de oră, sub privirile îngrozite ale celor doi băieţi, rănitul muri.
— Vedeţi? Porta îi obligă să privească. Poate că asta o să vă înveţe minte să nu vă mai jucaţi cu puşca. Ai?...
Le arse câte o pereche de palme şi-i obligă să stea lângă mort tot restul călătoriei.
După ce ne aflarăm la o bună distanţă de Paris şi se întunecă, aşezarăm tabăra pentru noapte. Execuţia fu amânată până în zori. Maiorul Hinka se înfurie la culme, când ulterior se descoperi că cei doi băieţi dispăruseră. Ca de obicei, Porta fu numaidecât declarat parte vinovată. Heide zicea că se trezise în timpul nopţii şi-l văzuse pe Porta întorcându-se singur din pădure. Era aproape sigur că dusese copiii departe şi îi aju - tase să fugă ca să-şi salveze viaţa. Pe de altă parte, atât Gregor cât şi Günther se juraseră că băieţii mai erau încă acolo la câteva ore după sosirea lui Porta. Toată afacerea fu lăsată baltă din lipsă de timp şi de probe, dar cred că nici unul dintre noi nu avea vreo îndoială că versiunea lui Heide era cea adevărată.
Barcelona făcuse rost de undeva de un aparat de emisie-recep­ţie. Reuşise să prindă o voce în engleză şi ne notarăm iute lungimea de undă. De fapt dădusem peste postul de comandă a Diviziei a 3-a din armata americană. Stabilirăm îndată legătura cu ei.
— Salut, yankeilor! chiţăi surescitat Barcelona. Mă auziţi? Cum stau lucrurile pe la voi? Vă descurcaţi?...
— Salut, friţilor! Noi suntem bine, dar voi? răspunse o voce într-o germană destul de corectă.
— Nu prea rău, zise Barcelona. Hei, ia zi, Yank, aveţi pe cineva p'acolo care ne-ar putea răspunde la o întrebare care arde?
— Despre ce-i vorba, Friţ?
— Ne chinuim de când a început împuţitul ăsta de război să aflăm cum se numea porcul lui Odin?
— Porcul lui Odin?
— Exact.
Urmă o pauză.
— Ai spus "porcul lui Odin"?
— Chiar aşa.
Urmă o nouă pauză.
— Drace, nu cumva vreţi să ne trageţi pe sfoară? întrebă sus­picioasă vocea.
— Ba de loc! i-o întoarse Barcelona. Avem, aşa, o adevărată sete de cunoaştere.
— Atunci, stai puţin, să-i întreb pe ceilalţi.
Aşteptarăm şi peste câteva minute se auzi din nou vocea yan­keului.
— Hei, mai eşti pe fir, Friţ? Din întâmplare, aveţi noroc. Unul dintre ai noştri e norvegian.
— Adică, ai răspunsul?
— Te cred că-l am, dar cu o condiţie...
— Care, Yank?
— E simplu: eu îţi dau numele porcului, iar voi vă retrageţi imediat şi puneţi capăt acestui război blestemat.
— Din partea mea, e OK., fu de acord Bercelona. De fapt, chiar acum suntem în drum spre Adolf şi o să ne străduim să-i băgăm minţile în cap... Acum, ia zi, care-i numele porcului?
— Era denumit "Golden Brush" (Perla de Aur) şi era al Freyei, nu al lui Odin. Cel puţin, aşa mi-a zis expertul nostru.
Urmă un val de bucurie. Imediat luarăm legătura cu celelalte unităţi ca să le dăm vestea cea mare.
— Salut, Dietrich. Am aflat numele porcului lui Odin!
— Salut, Heinz! Ştii, porcul ăla...
— Salut, Wolf! Ştim cum se numea porcul lui Odin. Numai că nu era al lui, era al Freyei şi se numea „Golden Brush".
— Pe dracu, zise Wolf. Mi-am amintit şi eu şi nu e nici un „Golden Brush". De fapt se numea „Saerimner". Şi chiar era al lui Odin.
Urmă o dispută aprinsă. Divizia a 3-a americană se agăţa cu încăpăţânare de „Golden Brush". Nu le păsa de „Saerimner" şi ziceau că sună a nume nazist. Pe de altă parte, Wolf îi acuza că e o invenţie de-a lor şi încearcă să ne convingă să-i credem. Problema n-a fost niciodată elucidată.
Coloana înainta. Traversarăm Rinul pe o vreme rea, cu un aer întunecat din care începu să plouă cu găleata. Pe tot drumul erau clădiri în ruină, mormane de dărâmături, urme de incendii; tot oraşul era la pământ, locuitorii trăiau în viziuni, ca şobola­nii. De-a lungul drumului se ţineau după noi o droaie de copii flă­mânzi, care-şi ridicau braţele subţiri ca nişte beţe, cerşind o bucată de pâine. Totul în jur purta amprenta războiului.
La 25 august, de la o staţie de radio inamică am aflat următoarele ştiri:
„Divizia a 28-a sub comanda generalului Leclerc a intrat în această dimineaţă în Paris. Clopotele bat în tot oraşul şi populaţia este înnebunită de emoţie. Orice german destul de nerod ca să se arate pe străzi o face pe propria răspundere şi cu riscul vieţii. Gărzile de la Fresnes au fost măcelărite de prizonieri. Toate femeile sus­pectate că au avut legături cu trupele de ocupaţie sunt rase în cap, li se smulg veşmintele şi pe corp li se pictează svastici. Ame­ricanii l-au arestat de generalul von Choltitz. Întregul oraş urmează să fie iluminat în timpul nopţii. Vive la France!"
Închiserăm radioul şi rămaserăm aşa, uitându-ne o vreme unii la alţii.
— Ştiţi ce cred eu? zise Porta în cele din urmă. Bătrânul Choltitz n-a avut destulă dinamită să măture tot locul şi acuma pun pariu că se chinuie să-i lămurească cum l-a salvat el de la distrugere.
— N-o să-l creadă, zise Barcelona.
— Pe lângă asta, obiectă Micuţul, totul stă scris aici, în ordine şi alte chestii de-astea.
Porta ridică din umeri.
— Ăştia de sus întotdeauna reuşesc să iasă din toate încurcături­le.
— De data asta nu, zise Barcelona.
— Pui pariu? făcu Porta.

SFARSIT