James Hadley Chase
CAPITOLUL II
— Am impresia ca suntem urmariti, a zis Marian cu o voce calma.Terminaseram cina si ne întorceam la hotel. O luna mare si încruntata statea agatata pe un cer fara nori. Aerul serii era sufocant si mi-am pus haina pe brat.
Marian, îmbracata într-o rochie de vara, preferase sa ne întoarcem pe jos la hotel. Parasisem restaurantul la zece fix.
— Nu crezi ca paharelele pe care le-am baut ti-au tulburat putintel mintea? am zis aruncându-i o privire.
A scuturat din cap.
— Nu cred. Nu te uita acuma, dar am impresia ca cineva se intereseaza de noi.
Deocamdata voiam sa fie liniste. Era inutil s-o amestec pe Marian în treburile mele. M-am uitat dupa un taxi, dar strada era pustie. Am aruncat o privire peste umar, dar umbra caselor întuneca prea mult strada ca sa se poata vedea destul de clar.
— Nu vad pe nimeni, am zis grabind pasul.
— Când am iesit, am vazut un barbat în fata restaurantului. A pornit în urma noastra. Nu m-am mai gândit la el pâna în momentul în care l-am zarit din nou, când a trecut prin lumina. Când a vazut ca întorc capul, s-a repezit la adapostul unei usi.
Si-a strecurat mâna în mâna mea si m-a strâns tare de degete.
— Cum arata?
— Nu l-am vazut foarte bine, a zis ea. Era destul de solid, dar altceva n-am avut timp sa remarc.
— Bine. Nu-ti face griji. Poate ca nu ne urmareste. De altfel, o sa ne convingem imediat. Apucam pe prima strada si tu vei merge mai departe. Zgomotul tocurilor tale ar trebui sa-l îndemne sa-si continue urmarirea. Iar eu îl voi astepta la colt ca sa-i fac o mica surpriza.
S-a uitat la mine cu un aer îngrijorat.
— Esti sigur ca e o idee buna? Poate ca e periculos.
Am râs încetisor.
— Nu, nu. Nu-ti face griji. În curând ajungem la un colt de strada. Mergi mai departe. Daca întârzii, esti în stare sa gasesti singura hotelul?
— Cred ca da, a raspuns ea fara prea mare siguranta. Doar n-ai sa fii... ranit. N-as vrea...
— Nici o problema, am zis batând-o usurel pe mâna. E o chestie frecventa în meseria mea. Pâna acum n-am fost niciodata ranit.
Am dat coltul si am împins-o usurel înainte.
— Haide, sufletelule, am zis cu glas scazut, trage-i tare cu tocurile!
Mi-a aruncat o privire rapida si a mers mai departe. Tocurile ei de lemn pocneau ritmic pe trotuar.
Am pus mâna pe revolver si m-am sprijinit de zid, supraveghind coltul strazii. Singurele zgomote pe care le auzeam erau cele care veneau dinspre Strada Mare si tocanitul pantofilor tinerei mele prietene, care devenea din ce în ce mai slab.
În sfârsit, am auzit pasi usori care se apropiau. Ajunsi la colt, pasii încetinira ritmul, apoi se oprira. Urma o tacere lunga.
Nu faceam nici o miscare. Stateam cât mai aproape de zid, respirând încet pe nas si straduindu-ma sa percep cel mai mic zgomot.
Deodata, tipul de la celalalt colt a început sa tuseasca. O tuse ragusita si sugrumata care m-a înfiorat putin.
A urmat un zgomot slab si o umbra foarte lunga a aparut brusc de-a lungul trotuarului, chiar în fata mea. Îl priveam de parca ar fi fost o fantoma. Mi s-a parut ca sudoarea care îmi curgea pe spate si sub brate a devenit deodata rece ca gheata.
Omul era chiar lânga mine si lumina lunii îi proiecta umbra în asa fel încât îl vedeam foarte clar, fara însa a-l vedea pe el.
Umbra aparea ca o caricatura grotesca, cu niste umeri enormi. Palaria trasa pe ochi parea minuscula în comparatie cu umerii largi, iar pantalonii erau atât de largi ca ai fi zis ca sunt niste pânze de corabie. Necunoscutul statea nemiscat, cu capul aplecat în fata.
Am tras piedica revolverului si am urmarit umbra nemiscata pret de câteva minute. Nu se misca. Era posibil ca tipul sa-si fi dat seama ca îl asteptam si probabil ca era hotarât sa nu faca primii pasi.
Zgomotul tocurilor tinerei mele prietene nu se mai auzeau. În aer staruia ceva imuabil si sufocant care facea situatia si mai agasanta. Deodata, o femeie a început sa râda isteric. Era un râs ascutit si aproape dement care izbucnise chiar deasupra mea. M-am tras putin înapoi, am ridicat capul si am aruncat o privire. La etajul patru al imobilului lânga care ma aflam, nu era decât o singura fereastra luminata. În clipa în care ma uitam, o pala usoara de vânt a agitat perdelele murdare în afara ferestrei.
Femeia a început sa râda din nou, dar râsul s-a transformat brusc într-un fel de geamat.
M-am uitat din nou la coltul strazii, pe trotuar. Umbra disparuse. Nu se mai auzeau decât gemetele femeii si plesnetul perdelelor agitate de vânt.
Am scos revolverul si m-am apropiat încet de colt. Am împins capul înainte si am aruncat o privire. Nici urma de barbatul care ne urmarise. Strada era complet goala, cu exceptia unei pisici care s-a refugiat în umbra când m-a vazut.
Am scos batista si mi-am sters fata. Apoi am început sa râd în surdina. „Înca trei-patru nopti ca asta si sunt bun pentru casa de nebuni”, mi-am zis.
Am mai aruncat o privire pe strada, ca sa fiu sigur ca nu era nimeni, apoi am luat-o la fuga dupa Marian. Ma astepta la coltul urmator, si când m-a vazut sosind, a venit repede în întâmpinarea mea.
— Mi-a fost foarte frica sa nu ti se întâmple ceva, a zis ea prinzându-ma de brat. Ai vazut pe cineva?
—Numai o pisicuta flamânda, i-am raspuns zâmbind. Sper ca nu ti-e frica de pisici?
— Mi-a fost frica, a marturisit ea. Eram sigur ca ne urmarea un barbat.
Am oprit un taxi care trecea pe strada si i-am dat adresa hotelului.
Dupa ce-am urcat în taxi, Marian m-a întrebat brusc:
— Sper ca nu m-ai mintit?
I-am strâns usor mâna.
— Pe tine, nu, am spus. Te asigur ca nu era nimeni.
— Nu mai înteleg nimic, a zis ea dupa un moment. Când l-am vazut disparând atât de grabit, m-a trecut un fior, asa cum nu mi s-a mai întâmplat pâna acum.
Când taxiul a trecut prin lumina felinarelor, i-am zarit fata. Era palida si putin crispata.
— Ma întreb de ce m-ai invitat în seara asta la cina, a zis ea pe neasteptate.
— Ti-am spus. Eram singur. Tu la fel. Iar Cranville nu e un oras deosebit de excitant. Regreti?
— Deloc, a zis ea. Am petrecut o seara asa cum n-am mai petrecut de multa vreme. Regret doar ca am fost atât de proasta adineauri.
A ridicat capul, s-a uitat la mine si m-a întrebat:
— Ce se petrece în orasul asta? Când am coborât din tren, am simtit...
S-a oprit o secunda apoi a continuat:
— Lasa, sa nu mai vorbim! Probabil ca din cauza caldurii sunt atât de nervoasa.
— Ce-ai simtit? am întrebat-o prinzând-o de mana.
— M-am simtit putin speriata. E în orasul asta ceva care îmi creeaza o stare de stinghereala. Totul pare atât de murdar, atât de trist, de penibil. Oamenii au un aer foarte ciudat. Ai remarcat si tu toate astea sau am închipuiri?
— Am remarcat si eu, am zis. Dar asta n-are de ce sa te sperie.
Taxiul s-a oprit în fata hotelului.
I-am platit soferului si am prins-o din urma pe terasa. Am remarcat doua siluete vagi în fotolii-balansoar. Au aruncat o privire în directia mea. Am traversat holul pâna la receptie.
Receptionerul ne-a murmurat un „buna seara” vag, privindu-ne pe rând, cu un aer dezaprobator.
— Doi domni va asteapta pe terasa.
— Multumesc, am zis. M-am întors spre Marian care ma privea cu un aer nelinistit.
— Fugi repede la culcare, i-am zis. Am petrecut o seara excelenta.
— Si eu.
A ezitat un moment, apoi s-a îndreptat spre scara.
I-am urat noapte buna si m-am întors spre receptioner.
— Cine sunt tipii? l-am întrebat.
— Unul dintre ei e MacArthur, a raspunse el cu un ton indiferent. Pe celalalt nu l-am vazut prea bine.
MacArthur! Se gândise la ce-i spusesem, gasise un pretext ca sa scape de nevasta si acum era gata sa vorbeasca.
— Bine, am zis. Ma duc sa vad ce doresc.
MacArthur a ridicat ochii spre mine, apoi si-a îndreptat imediat privirea spre picioare cu un aer stingherit.
— Domnule Spencer... a zis el cu timiditate. Domnule Spencer, trebuie sa ma scuzati...
— Sa nu mai vorbim despre asta, am zis tragând spre mine un fotoliu cu vârful pantofului. Îti stau în continuare la dispozitie.
Cel de-al doilea tip s-a ridicat si a intrat în lumina. Era tânar, slab si putin mai scund decât mine. Purta un costum bine croit.
— E Ted Esslinger, a zis MacArthur cu o voce joasa. I-am vorbit de dumneavoastra si am hotarât sa venim împreuna.
— Esti fiul lui Max Esslinger? am întrebat privindu-l cu un oarecare interes.
— Da, eu sunt, a zis el întinzând mâna.
L-am privit cu atentie. Avea un cap frumos. Era sensibil, deschis, destul de palid, cu un par negru si ondulat. Ne-am strâns mâna.
Ted Esslinger a luat conducerea operatiunilor.
— Domnule Spencer, a zis el coborând vocea, banuiti probabil ca ma aflu într-o situatie jenanta. Putem discuta undeva linistiti?
Mi-am amintit de tipul care probabil ca se afla într-o camera de lânga camera mea.
— În orice caz, nu în camera mea, am zis. Propune un loc, voi veni fara probleme.
Ted a întors capul spre MacArthur care nu a zis nimic.
— Sunt cu masina, a zis el. As putea sa va vorbesc în timp ce conduc.
— Perfect, am zis, si am coborât treptele peronului.
Am traversat strada. În întuneric era parcat un Pontiac. Ted a deschis portiera si s-a asezat la volan.
Am aruncat o privire spre hotel, peste umar. Toate jaluzelele erau trase, cu exceptia unei singure camere de la etajul trei. Am zarit silueta unui barbat care privea în strada. Se contura foarte clar în geamul ferestrei. Vazând ca întorc capul, s-a tras repede înapoi, dar am avut tip sa remarc trei lucruri. Fereastra de la care privea se afla chiar lânga fereastra mea, avea umeri foarte lati si purta o palarie trasa pe frunte.
Am urcat în Pontiac si am trântit usa.
Dupa ce-am iesit din oras, Ted Esslinger s-a oprit sub un pâlc de copaci, apoi s-a lasat pe speteaza scaunului si a zis:
— Cred ca aici vom fi linistiti.
MacArthur, asezat pe bancheta din spate, se aplecase în fata, si îi simteam respiratia pe gât. Îl simteam îngrijorat si stingherit.
Am aprins o tigara, am aruncat chibritul pe geam si am asteptat. A urmat un lung moment de tacere. Am aruncat o privire spre Esslinger. Se uita fix la masa întunecata a copacilor. Lumina lunii îi dadea un aer si mai tânar. Probabil ca nu avea mai mult de douazeci si trei de ani. Si el parea putin stingherit.
— Sunteti singura noastra speranta, a zis el deodata, cu o voce joasa. De aceea am venit.
N-am raspuns.
S-a uitat peste umar la MacArthur.
— Mac, nici o vorba despre asta cuiva. Tata s-ar înfuria cumplit daca ar auzi...
MacArthur a raspuns cu o voce ragusita si surescitata:
— Da-i drumul! Stii foarte bine ca n-am sa spun nimic.
I-am lasat sa se sperie unul pe altul. N-aveam de ce sa intervin. Ei trebuia sa vorbeasca.
Ted Esslinger s-a întors spre mine.
— Stiti, nu tin cu nimeni în toata povestea asta, a zis el batând usor cu degetele în volan. Dar sunt sigur ca puteti sa faceti mult ca sa ma ajutati sa gasesc fetele, si pentru mine numai asta conteaza.
— Asta conteaza chiar atât de mult pentru tine? am întrebat privindu-l cu atentie.
— Eram prieten cu Luce. Cu Vera eram coleg de scoala. Cu Joy ma vedeam în mod regulat. Le cunosteam foarte bine si tineam mult la ele. Erau fete de treaba.
A suspinat adânc, apoi a zis:
— Dupa cum merg lucrurile, n-o sa le mai gasim niciodata.
— Deci, erau prietenele tale? am zis apasând pe „prietene”.
Muschii fetei sale s-au crispat.
— Înteleg ce vreti sa spuneti, a zis, putin suparat. Dar nu e deloc asta. Erau niste fete cât se poate de cuminti. Doar ca le placea sa se distreze. Nu eram eu singurul. Ceilalti baieti din Cranville se întâlneau si ei cu ele. Dar nimic mai mult.
M-am întors spre MacArthur. Arata jalnic la fata.
— E adevarat, domnule, a zis. Nu se poate spune nimic despre ele.
— Bine, bine... am mormait eu. Dar ce te face sa crezi ca nu vor fi gasite?
Mâna lui Esslinger s-a crispat pe volan.
— E o afacere politica, a raspuns el cu o voce plina de amaraciune. Nimanui nu-i pasa de ce li s-a întâmplat. Politia nu misca un deget. Atâta vreme cât nu vor fi gasite, Macey n-are treaba. Are rezultatul alegerilor în buzunar. Starkey are intentia sa forteze mâna alegatorilor. Banda lui controleaza urnele. Nu e greu. N-are decât sa...
— Stiu, stiu... am zis putin cam brusc. Sa nu pierdem timpul. Ce vreti exact de la mine?
— Pai... sa întelegeti bine situatia, a raspuns el. Stiti, daca fetele nu sunt gasite, asta nu are nici o importanta pentru Starkey, dar are o importanta enorma pentru Wolf si pentru tatal meu. Au promis ca le vor gasi. Iar interesul lui Macey e ca ei sa nu reuseasca.
— Deci, politia nu se ocupa deloc de caz, am zis. Si persoana angajata de tatal tau?
Ted a facut un gest nervos.
— Audrey? Zau ca nu stiu ce l-a apucat pe tata. E nebun daca asteapta ceva de la Audrey Sheridan. E o fata cumsecade. O cunosc dintotdeauna, dar nu are nici o putere împotriva unor tipi ca Starkey si Macey. Si nu are nici cea mai mica experienta în cazuri de genul asta.
Am dat fumul usor pe nas.
— Are legitimatie profesionala, asa mi se pare. Dar de ce-a mai angajat-o tatal tau daca nu foloseste la nimic?
Ted a dat din umeri declarându-si astfel neputinta de a rezolva aceasta problema.
— Habar n-am, a zis el. Ma întreb si eu. Stie prea bine ca nu va reusi nimic.
— Nu, Ted, a zis MacArthur. Trebuie sa-i spunem adevarul. S-a aplecat putin în fata. Puteam sa-i vad fata îngrijorata.
— Toata lumea de-aici tine mult la Audrey, a continuat el. Angajând-o, tatal lui a contat pe popularitatea ei. Reprosurile vor fi mult mai slabe daca nu le va gasi pe fete.
— Asta ma dezgusta, a mormait Ted. Nici tatalui meu nu-i pasa de fete. Nu se gândeste decât la alegeri. Întelegeti acum ce e în sufletul meu? Când Mac mi-a vorbit de dumneavoastra, mi-am zis ca sunteti singura noastra speranta. Putin îmi pasa cine va fi primar, dar trebuie neaparat sa le gasim pe fete!
— O sa vi le gasesc, daca mai sunt pe-aici, am zis, dar trebuie sa ma ajutati. Ce credeti c-au patit?
— Cred ca toata povestea e o chestie pusa la cale pentru discreditarea lui Wolf si a tatalui meu. Bag mâna în foc ca Starkey a rapit fetele, stiind ca asta îi va face sa piarda voturi la alegeri.
— Nu e decât o ipoteza. Ai dovezi?
— Cred ca am o mica pista. I-am vorbit despre ea lui Audrey, dar n-a obtinut nimic.
Am tras din tigara, am dat fumul pe nari si am asteptat.
— În ajunul zilei în care a disparut, Luce mi-a spus ca un fotograf ambulant i-a facut o fotografie. Trebuia sa se duca s-o ia a doua zi, iar pravalia de unde trebuia s-o ia îi apartine lui Starkey.
Am reflectat câteva clipe. La prima vedere, nu era mare lucru, totusi ma interesa.
— Crezi ca în locul acela au fost rapite?
A dat din cap.
—Nu stii daca si celelalte fete au fost fotografiate în acelasi fel? Daca da, atunci asta ar putea sa însemne ceva.
Mi-am amintit de cele trei fotografii pe care mi le aratase Dixon. Toate fusesera facute pe strada.
— Toate au fost fotografiate în felul asta, am zis. Cei de la ziar au fotografiile lor. Toate au fost facute pe strada.
Ted s-a uitat la mine gânditor.
— Atunci, Starkey e cu siguranta amestecat, a zis el zâmbind. Ce facem?
— De asta ma ocup eu, am raspuns. Mai stiti si altceva?
S-au uitat unul la altul. Nu, nu mai aveau nimic de zis. Mi-era indiferent. Nu-mi pierdusem timpul. Aveam o baza de plecare solida.
— Vrem sa participam si noi, domnule Spencer, a zis Ted cu nerabdare. Nu trebuie sa ne lasi de-o parte.
— Nu trebuie sa uitati ca lucrez pentru Wolf... dar daca chiar vreti ca fetele sa fie gasite, va trebui sa-mi transmiteti toate informatiile pe care le puteti obtine.
M-am uitat la ceas. Era trecut putin de unsprezece.
— Cunoasteti locul unde se merge dupa fotografii?
—Se numeste Stop-Foto si se afla cam pe la mijlocul strazii Murray.
— Cum dau de tine, în caz de nevoie?
—A scris un numar de telefon pe spatele unui plic si mi l-a dat.
— Aveti mare grija, a zis el. Tata s-ar înfuria rau de tot daca ar afla...
— Nu-ti face griji, am zis. O sa fiu atent.
A pornit motorul si, înainte de a demara, mi-a spus:
— Sper ca sotia nu se va supara.
— Sotia mea? Dar... nu sunt casatorit.
— Scuzati-ma. Am crezut ca tânara femeie cu care erati...
Am început sa râd.
— Nu era sotia mea. În seara asta am întâlnit-o prima data. Eram amândoi singuri... am invitat-o la cina.
— A, da! înteleg...
— Nu cred ca o cunosc. E foarte frumoasa.
— Vino într-o zi sa ti-o prezint, am zis. O sa-i para bine.
S-a luminat la fata.
— Da, cu siguranta, a zis el, demarând în directia orasului.
*
* *
Am intrat în hol si am aruncat o privire în jur. Nu era nimeni, cu exceptia fetei de la receptie. Mesteca guma si citea un ziar cu actori de cinema. Nu a ridicat ochii înainte de a ajunge lânga ca.
— Buna seara, am zis.
Mi-a aruncat o privire interesata si a întins mâna în spate ca sa-mi dea cheia.
Era micuta, bruneta si bine facuta.
— Esti angajata cu luna sau cu ziua? am întrebat aplecându-ma si tragând cu ochii la formele ei cu o admiratie vadita.
— Oricum, nu vad de ce te-ar interesa, a zis ea.
— Depinde, am zis. Am o natura înclinata spre genul sofisticat.
A dat din umeri mestecându-si în continuare guma.
— Îti pierzi timpul cu mine, a zis.
Am scos un teanc de bancnote si i l-am aratat.
— Uite cu ce-mi aprind trabucele, am zis cu un aer detasat. Banii de buzunar îi las la banca.
A clipit usor si a parut ca se mai îmblânzeste.
— Poate ca facem o plimbare într-una din zilele astea, a zis ea.
— Foarte bine. Alegi tu ziua, am zis.
Apoi am profitat de întorsatura propice pe care o lua situatia ca sa întreb:
— Cine e tipul de la 369?
— Nu e nimeni la 369. De ce?
— Am zis 369? Ce prost sunt! E a treia oara când ma însel pe ziua de azi. Am vrut sa spun 365.
Privirea i-a devenit ezitanta.
— Îmi pare rau, dar nu pot sa-ti raspund, a zis ea, sprijinindu-si obrazul într-o mâna. Te afli într-un hotel respectabil.
— Nu mai pot de bucurie! am zis.
Am luat o bancnota de cinci dolari din teancul de bani si am pus-o în fata ei.
— Cine spuneai ca sta la 365?
Bancnota a disparut fulgerator.
— Un anume Jeff Gordon.
— Jeff Gordon, am zis zâmbind. Nu e cumva unul din oamenii lui Starkey?
S-a încruntat si privirea ei a devenit din nou ursuza.
— N-as sti sa spun, a zis ea cufundându-se din nou în lectura ziarului.
I-am urat noapte buna si am urcat în ascensor.
Când am ajuns în camera, m-am îndreptat spre comoda. Faceam zgomot pentru ca tipul din camera alaturata sa stie ca ma întorsesem. Am stat jos si mi-am turnat un pahar de whisky.
Daca ma gândeam bine, pentru prima zi, nu era rau deloc. Era clar ca cele trei fete fusesera rapite. Daca înca n-o mierlisera, sosirea alegerilor avea sa le fie cu siguranta fatala. Starkey nu putea sa fie atât de prost ca sa le elibereze, oferindu-le astfel posibilitatea sa vorbeasca. Toata povestea se localiza în jurul lui Starkey. Max Esslinger nu era decât un politician mediocru care încerca sa urce în grad. Pentru Wolf era altceva. El chiar voia sa le gaseasca pe fete. Nu chiar din filantropie, ci ca sa marcheze puncte împotriva lui Starkey si Esslinger.
Am luat o gura de whisky si m-am gândit la Ted Esslinger. Cel putin el era sincer. Îmi placea. Pentru a le gasi pe fete, era gata sa actioneze împotriva tatalui sau.
Ideea cu Stop-Foto era interesanta. Trebuia cercetat. Era o gaselnita buna ca sa atragi o fata pe care ai intentia s-o rapesti.
Trebuia aflat daca fusesera ucise pe loc sau scoase prin partea din spate a studioului foto si încarcate într-o masina.
Mi-am amintit de pantoful uneia dintre fete, gasit într-o casa parasita. Poate ca fusese special lasat acolo ca sa abata atentia de la studioul foto.
Am mai luat o gura de whisky si m-am uitat la peretele din fata mea. Acest Jeff Gordon era cu siguranta tipul care ne urmarise.
M-am ridicat, am pus paharul pe birou si m-am uitat gânditor la perete. În fond, mi-am zis, era o idee, ca sa fiu cu sufletul împacat.
Am iesit usurel pe culoar si am batut la usa camerei 365.
— Cine e? a întrebat o voce de barbat.
— Groom-ul, am raspuns schimbându-mi vocea.
Usa s-a întredeschis usor. Am lovit brusc cu umarul în ea si am deschis-o larg, îmbrâncind un nenisor cu aspect de maimuta care se uita la mine cu o surprindere cât se poate de sincera.
Era tipul de om pe care nu ti-ar placea sa-l întâlnesti noaptea la marginea unei paduri. Avea niste picioare groase si enormitatea mâinilor combinata cu platitudinea fetei te ducea cu gândul direct la un urangutan.
— Ce te-a apucat?
— Nimic, am venit sa schimbam o vorba, am zis închizând usa si sprijinindu-ma de ea.
— Ce vrei?
— Mai adineauri m-ai urmarit... De ce?
Si-a îndreptat privirea spre podea, apoi a ridicat repede capul.
— Am altceva mai bun de facut decât sa urmaresc oamenii, a mormait el, în cele din urma.
— Sanchi! am zis zâmbind amabil. Si îmi mai trimiti si mesaje.
A scuturat din cap cu un aer încapatânat. Tot timpul cât îi vorbeam, îl simteam gata sa actioneze, daca as fi facut cea mai mica miscare. Asta se vedea dupa felul în care lasa sa-i atârne bratele, cu o neglijenta prefacura.
— Daca nu iesi imediat, o sa sun la receptie, a zis el cu un aer amenintator.
M-am prefacut ca dau înapoi.
— Poate ca m-am înselat, am zis, dar semeni al naibii de bine cu tipul care m-a filat.
S-a destins putin.
— N-am nici o treaba, a zis el. De ce sa te filez?
— Tocmai asta voiam sa aflu si eu. Scuza-ma ca te-am deranjat.
M-am întors, ca si cum as fi vrut sa plec. Pe o etajera am vazut o carte de telefon. Am apucat-o repede si am aruncat-o în el. A receptionat-o direct în tâmpla si s-a clatinat din cauza socului. Am sarit la el mai înainte de a fi avut timp sa-si recapete echilibrul.
Pumnul meu l-a atins la baza gâtului si s-a prabusit pe podea. I-am lasat atâta timp cât sa-si ridice bustul si l-am pocnit cu piciorul în gura. Asta l-a potolit pe moment. Zacea pe spate, cu ochii dati peste cap, cu respiratia taiata.
M-am lasat în genunchi lânga el si am început sa-i fac inventarul buzunarelor. N-am gasit nimic interesant în pantaloni si si-a revenit chiar când treceam la haina. A vrut sa-mi traga o directa, dar am vazut-o. M-am lasat ca sa ma feresc de ea si am apucat sa-i trag doi pumni în burta înainte de a ma trimite cât colo. Avea destula putere si m-am lovit de perete. Am sarit din nou peste el mai înainte de a avea timp sa se ridice, dar a îndoit picioarele si m-a lovit puternic cu ele la ghiozdan. M-am prabusit pe parchet, cu respiratia taiata.
S-a ridicat, beat de furie. Nu reuseam sa fac nici o miscare. Puterile parca mi se evaporasera si-mi venea sa strig.
A venit spre mine. Am scos puscociul si i l-am vârât sub nas.
S-a oprit brusc, de parca s-ar fi lovit cu nasul de un perete. Am încercat sa reactionez ca sa scap de greata si sa respir din nou normal, fara sa-l scap din ochi.
— Aseaza-te pe pat, am reusit sa spun.
S-a asezat, cu mâinile pe genunchi, cu ochii tinta la mine.
Am mai ramas pe podea înca trei-patru minute ca sa-mi revin, dupa care m-am ridicat. Aveam picioarele ca de vata si am fost obligat sa ma sprijin de perete.
— Acum o sa putem avea o discutie... nu? am zis tinând puscociul îndreptat spre el.
A raspuns cu un mârâit.
— Esti din banda lui Starkey, nu?
Si-a ferit privirea. Nimerisem bine.
Fara sa las în jos puscociul, am luat din buzunar biletul strecurat pe sub usa si l-am agitat în fata lui.
— Chiar crezi ca o sa ma sperii cu copilarii de felul asta? am zis eu rânjind.
Se uita la propriile lui picioare fara sa zica nimic.
Am continuat pe acelasi ton.
— Nu-mi plac deloc tipii care se distreaza filându-ma. Asta ma face nervos. Si când sunt nervos, nu mai raspund de caracterul meu. Sa-i spui asta lui Starkey, si sa-i mai spui ca m-ar mira sa devina primar. Poti sa-l anunti ca mâine o sa-i fac o vizita.
S-a uitat la mine cu ochii holbati de mirare.
Am aratat cu capul spre usa.
— Si acum ia-o din loc. Si sa nu te mai vad în preajma mea, facând pe câinele de vânatoare... Ar putea sa te coste o luna-doua de spitalizare.
S-a ridicat, si-a luat palaria de pe scaun si si-a pus-o pe cap. Acum eram sigur ca el ne urmarise.
— Carelu! i-am zis.
S-a dus pâna la usa, a deschis-o si apoi s-a întors. Ochii îi scaparau de ura.
— Mardeiasi de-astia de mahala ca tine am caftit cu zecile, am zis. Hai, fa pasi!
A scuipat pe podea, în directia mea, si a iesit fara sa se grabeasca. L-am urmarit cu privirea de-a lungul coridorului si l-am vazut pornind în jos pe scara cu un pas teapan si sigur.
*
* *
M-am trezit tresarind. Cineva batea la usa, încetisor, dar continuu. Era un sunet destul de înabusit. Ai fi crezut chiar ca e un rontait de soarece. Am bâjbâit cu mâna dupa butonul veiozei si am aprins lumina. M-am sculat în capul oaselor si mi-am trecut mâna prin par. Nu prea ma dezmeticisem.
Ciocanitul continua din ce în ce mai insistent.
Am aruncat o privire la ceas. Era doua si zece. Mi se parea ca pleoapele cântaresc cel putin o tona. Caldura era sufocanta, desi avusesem grija sa deschid larg toate ferestrele înainte de a ma urca în pat.
M-am dat jos din pat, am pus pe mine un halat de casa si mi-am luat puscociul de sub perna.
Am ajuns la usa.
— Cine e? am întrebat cu o voce joasa.
Bataile au încetat.
— Esslinger.
I-am recunoscut vocea, am descuiat si am deschis.
Ted Esslinger a intrat repede si a închis usa în urma lui. Era palid de tot la fata.
I-am aruncat o privire plina de reprosuri si m-am asezat pe pat. Am pus puscociul sub perna si mi-am masat ceafa.
— Pentru Dumnezeu, nu ma puteai lasa sa dorm! am zis eu.
— Mary Drake nu s-a întors aseara acasa, a zis el.
Clantanea din dinti.
Am cascat, m-am întins si am continuat sa-mi masez ceafa.
— Alta prietena de-a ta?
— Dar chiar nu întelegi? a zis el cu o voce încordata. A plecat în dimineata asta la munca si nu s-a mai întors nici pâna acum. Drake a venit sa-l anunte pe tata.
— Si ce vrei sa fac eu, Dumnezeule mare! am zis. Nu pot sa lucrez douazeci si patru de ore din douazeci si patru.
A început sa se plimbe nervos prin camera.
— Cu siguranta ca i s-a întâmplat ceva, a zis el. Dupa ce a venit Drake, m-am strecurat afara din casa ca sa vin sa te anunt. Numai Drake si tatal meu stiu despre asta.
Începeam sa ma simt ceva mai bine.
— Când a fost vazuta ultima data? am întrebat retinându-mi un cascat.
—- A plecat de la birou la orele cinci, ca sa se duca la dans. Roger Kirk, tipul cu care avea întâlnire, vazând ca nu mai vine, a crezut ca nu se simte bine si s-a dus acasa. Abia dupa ce i-a telefonat Drake, la unsprezece, a început îngrijorarea.
Am scotocit prin buzunarele hainei, am luat un pachet de Lucky Strike si am scos doua pe plapuma.
— Sa stam jos si sa tragem o pipa, am zis aprinzându-mi tigara.
S-a asezat, dar a refuzat sa fumeze. M-am gândit un minut-doua, în timp ce tânarul ma privea cu neliniste.
— Drake a anuntat politia?
— Nu înca. A venit la tata întrucât credea...
— Da, bineînteles... Si tatal tau ce-a facut?
— Înca nimic. Nu va face nimic pâna mâine dimineata. De asta am venit. Avem un avans de sapte ore fata de oricare dintre ei.
— Mda, am zis fara mare entuziasm, dar nu putem sa facem mare lucru.
Am scuturat scrumul si am cascat.
— O cunosteai?
— Foarte bine. Era prietena cu Luce MacArthur. Eu si Roger Kirk am fost colegi. Ieseam deseori toti patru.
M-am ridicat si m-am îndreptat spre scaunul pe care îmi pusesem hainele. Mi-au trebuit aproape trei minute ca sa ma îmbrac si m-am dus în sala de baie ca sa ma pieptan si sa-mi dau cu putina apa pe fata. Când am revenit în camera, ochii lui Ted luceau de curiozitate.
— Ne vom juca atuurile, am zis cu calm. Nu cred ca asta e cea mai buna tactica, dar o sa riscam. E departe de-aici pravalia aia faimoasa, Stop-Foto?
— Pe strada Murray. Cinci minute cu masina.
— Esti cu masina?
— E jos.
— Bine. Sa mergem.
Abia am închis usa ca cea din fata mea s-a întredeschis si a aparut Marian French.
— Esti somnambul? m-a întrebat ea cu o curiozitate pe care nu i-o puteam reprosa.
Era draguta foc în micul ei neglijeu de matase albastra. Parul blond, lung si matasos, îi cadea pe un umar si avea fata umflata de somn.
— Salut! am zis. Daca vei avea rabdare sa astepti un minut-doua vei vedea rasaritul soarelui. Eu ma ocup de treaba asta.
A aruncat o privire spre Ted Esslinger apoi s-a uitat din nou la mine,
— E asistentul tau? a întrebat ea.
— Domnisoara French, da-mi voie sa-ti prezint pe domnul Ted Esslinger, am zis eu cu un aer ceremonios. Si acum, fii draguta si întoarce-te în pat. Eu si domnul Esslinger vom face putina miscare.
— S-a întâmplat ceva? m-a întrebat ea dupa ce i-a zâmbit lui Esslinger.
— Nu, nu... Face parte din obiceiurile mele. Asta ma ajuta sa ma mentin în forma.
I-am facut un mic semn cu mâna si m-am întors spre Esslinger.
— Haide.
Ted i-a zâmbit cu timiditate tinerei femei si a venit dupa mine. Am auzit-o pe Marian suspinând exasperata, apoi închizând usa.
— E draguta, nu? am zis coborând linistit scara.
— Da, dar nu e momentul...
— N-ai grija, am zis intrând în hol. Cu mine, toate momentele sunt bune.
Omul din schimbul de noapte, un tip mic si gras cu o mustata mare, s-a uitat la noi putin uimit, dar n-am considerat util sa-i dau vreo explicatie. Am iesit din hotel si am urcat în Pontiacul oprit la marginea trotuarului.
Esslinger a ocolit masina si s-a asezat la volan.
— Hai repede, am zis instalându-ma comod. As vrea sa mai dorm putin în noaptea asta.
— Sperati sa gasiti ceva? a întrebat el.
— Nu stiu, am raspuns aprinzând o tigara. Am numai o idee vaga.
Mi-a aruncat o privire scurta si a apasat pe acceleratie. Nici unul dintre noi nu a mai spus nimic pâna pe strada Murray. Deodata, se apropie de trotuar si opri masina.
— Aici e, zise el.
Am coborât si am aruncat o privire la vitrina îngusta, plina de fotografii. M-am dat putin înapoi ca sa citesc firma de deasupra. Erau niste litere mari, cromate, care straluceau domol în lumina lunii — Stop-Foto.
Am scos din buzunar o lanterna si am îndreptat fasciculul luminos spre vitrina.
Ted statea lânga mine.
— Ce faceti? a zis el urmarind cu privirea lumina lanternei, care „scotocea” prin multimea de fotografii, format carte postala, prinse pe un fel de plan înclinat, în fundul vitrinei.
— Vezi pe cineva cunoscut? am zis continuând sa plimb lumina lanternei peste fotografii.
Începea sa înteleaga.
Chiar în mijlocul planului înclinat, se afla fotografia unei fete blonde care zâmbea. În planul doi, în spatele capului ei, se putea recunoaste foarte clar Strada Mare. Fotografia era de patru ori mai mare decât toate celelalte din vitrina. Dedesubt scria: Mariri speciale. Un dolar si jumatate în plus.
— Ea e? l-am întrebat pe Esslinger.
— Da.
S-a înfiorat si s-a agatat de bratul meu.
— În cazuri din astea, trebuie totdeauna sa ataci în forta, am zis stingând lanterna.
— Va... va dati seama de situatie? a zis el cu o voce nesigura. Toate au fost rapite... Si chiar de-aici. Poate ca Mary mai e înca aici...
M-am apropiat de usa. Jumatate avea geam. Singurul mod de a intra era sa sparg geamul. Dar preferam sa n-o fac. Zgomotul ar fi fost mult prea mare.
— S-ar putea intra prin spate? am întrebat.
— Sa intram prin spate? a întrebat el speriat. Doar n-o sa...
— Ba bine ca nu... dar tu n-ai nici o treaba. O sa te întorci acasa.
A ezitat un moment, apoi a zis cu un aer plin de încapatânare:
— Nu, daca intrati, intru si eu.
— Nu, nu. Nici, vorba, m-am grabit sa raspund. Eu sunt platit sa fac asta. Iar în cazul în care suntem prinsi, tatal tau va afla ca ma ajuti. Si nu vreau deloc asta. Îmi esti util atâta vreme cât nimeni nu stie ca ne cunoastem.
— Poate ca aveti dreptate, a zis el fara tragere de inima. Mai ales ca nimeni nu stie c-am plecat de-acasa. Vreti masina?
— S-ar putea sa am nevoie, dar poate sa fie recunoscuta. Nu, urca-te în ea si pleaca.
Am mers mai departe înca vreo suta de metri, apoi am gasit o straduta pe stânga. În timp ce încercam sa ma orientez, întrebându-ma daca straduta ducea în spatele pravaliei, am auzit masina demarând în spatele meu, apoi am vazut-o trecând în mare viteza.
Acum eram mai usurat. În situatii de felul asta, nu stii niciodata ce gogomanii poate sa faca un amator. Si nu voiam deloc scandal. Totdeauna am preferat sa lucrez singur.
Straduta era îngusta si mirosea urât. M-a dus aproximativ în spatele imobilului cu pricina. Locul era foarte întunecos. Am reperat usa care nu parea prea solida. Am dat o lovitura cu umarul. S-a zguduit puternic dar n-a cedat complet. Am mai izbit înca o data cu umarul si usa s-a deschis larg. M-am dat putin înapoi si am tras cu urechea un moment. Nu se auzea nimic. Am camuflat lumina lanternei cu mâna, am aruncat o privire prin usa deschisa si am patruns pe un culoar îngust. În fata mea se afla o usa care ducea în pravalie. În dreapta era alta usa întredeschisa.
Am strabatut culoarul si am deschis usa pravaliei. Lumina lunii care intra prin vitrina era destul de puternica ca sa pot vedea bine fara sa aprind lanterna. Am aruncat o privire rapida în jur, fara sa vad nimic deosebit, si m-am întors repede pe culoar. Preferam sa nu ma fac remarcat. Niste politisti aflati în trecere m-ar fi putut zari din strada.
M-am întors deci si am deschis cea de a doua usa. Am intrat într-o încapere mare care servea în mod vadit ca laborator. În mijloc se aflau doua mese pe care erau îngramadite rame si fotografii. Am luminat cu lanterna podeaua si peretii de jur-împrejurul încaperii. Caminul era plin de hârtii arse, dar nu era nimic care ar fi putut fi legat de disparitia celor patru fete.
Mi-am împins palaria pe ceafa si am început sa-mi scarpin fruntea gânditor. Nu aveam nici o idee precisa când venisem, dar ma asteptam la rezultate mai bune.
M-am întors la usa din spate si am aruncat o privire afara pe straduta. Acolo nu se putea parca o masina, si asta ma intriga foarte tare. Cum fusesera scoase fetele de-acolo, daca într-adevar acolo fusesera rapite?
Tocmai îmi faceam tot felul de gânduri, când am auzit o masina sosind cu mare viteza. Aproape imediat au scârtâit frânele si masina s-a oprit. M-am întors repede pe culoar si am închis usa în urma mea. M-am apropiat repede de usa pravaliei si am întredeschis-o putin.
Am zarit foarte clar strada prin geamul vitrinei. Din masina oprita în fata coborau trei barbati. Unul dintre ei a ramas lânga masina. Era clar ca statea de paza. Ceilalti doi au traversat trotuarul si unul dintre ei a introdus o cheie în broasca usii de la intrare.
Totul se petrecuse atât de repede încât nu avusesem timp sa ma retrag. Am închis usurel usa si am pus mâna pe puscoci.
I-am auzit pe cei doi barbati intrând în magazin.
— Misca-te repede, a zis unul dintre ei. Politistul va aparea în cinci minute.
Avea vocea ragusita si respiratia destul de grea.
— Gata, gata, nu te agita, a facut celalalt. Da-mi fotografia de colo.
Am auzit ceva greu cazând pe podea. Am întredeschis iar usa dar nu reuseam sa vad ce se petrece.
— Nu reusesc s-o prind, zise celalalt.
— Ai grija ce faci, prostanacule, îl certa primul. Ai sa rastorni totul.
Au urmat câteva murmure, dupa care primul barbat a zis:
— Gata. S-o stergem de-aici.
I-am auzit deschizând usa si încuind-o în urma lor. Am aruncat o privire prudenta. Au urcat în masina. Nu putusem sa vad cum aratau, doar ca erau foarte solizi. Unul dintre ei ar fi putut sa fie Jeff Gordon, dar n-as fi putut sa bag mâna în foc.
Masina a demarat. Daca un politist avea sa vina în urmatoarele cinci minute, era cazul sa ies la aer curat. Am strabatut repede culoarul pâna la usa din spate.
Deschizând usa, privirea mi-a fost atrasa de ceva insolit. Am aprins lanterna. O batista sifonata, care la început probabil ca fusese alba, se afla pe parchet aproape la picioarele mele. Am luat-o de jos. Era o batista mica cu margini de dantela, cu initialele M.D. brodate într-un colt.
Am iesit în straduta, am închis usa în urma mea si am ajuns repede la Strada Mare.
Initialele M.D. nu puteau sa însemne decât un singur lucru. Era batista tinerei Mary Drake! Cu ea si cele patru fotografii, as fi putut, foarte usor sa-i fac necazuri lui Macey daca nu voia sa-mi sprijine ancheta. Rapirea era un delict federal si ar fi avut tot FBI-ul pe cap.
Am pus batista în buzunar si am pasit cu prudenta pe Strada Mare.
Nici tipenie de om. Am luat-o spre Stop-Foto.
Luna era acum deasupra mea. Vedeam clar, în vitrina, detaliile fiecarei fotografii. Dar una singura ma interesa, cea pe care scria Mariri speciale. Un dolar si jumatate în plus.
O singura privire a fost de ajuns. Acum stiam de ce venisera cei trei barbati si de ce erau atât de grabiti. Schimbasera fotografia. Fata blonda despre care Esslinger îmi spusese ca era Mary Drake nu-mi mai zâmbea. În locul ei se afla acum fotografia unei fete cu fata colturoasa, cu o palarie alba pe cap.
*
* *
Era trei fix când am ajuns în fata imobilului în care se afla sediul ziarului local.
Pe trotuarul gol, în lumina lunii, ma simteam la fel de insolit ca un nudist ratacit într-un metrou. Aerul se mentinea sufocant si eram lac de naduseala.
Am trecut mai departe, dar am aruncat o privire la usa dubla. Era bine închisa. Am mai mers înca cincisprezece metri si m-am adapostit în nisa primei porti mari.
Trebuia sa fortez o usa pe o strada unde se vedea ca ziua. Draguta treaba! Ar fi fost destul ca un politai zelos sa arunce o privire dupa coltul strazii, chiar la momentul potrivit, si eram în galeata... Ma lamurisem în privinta politistilor din Cranville, niste tipi care mai întâi trageau si pe urma îti cereau actele...
Am tras un moment cu urechea fara sa ma misc. Totul era cât se poate de calm si tocmai voiam sa ma apuc de treaba, când am auzit pasi. M-am tras înapoi în ascunzatoare, felicitându-ma ca asteptasem un moment înainte de a trece la actiune.
O femeie venea spre mine. Stiam ca e o femeie dupa zgomotul tocurilor pe trotuar. Mergea repede. Apoi pasii îsi încetinira ritmul ca apoi sa se opreasca.
Am întrezarit-o o clipa. Ajunsese în fata imobilului unde se afla sediul ziarului local. Nu puteam sa vad decât ca era slaba, de înaltime mijlocie, si purta un taior negru. Femeia s-a uitat la stânga si la dreapta. M-am tras înapoi.
Dupa câteva secunde, pentru ca nu mai auzeam nici o miscare, am aruncat din nou o privire. Acum era lânga usa dubla, în timp ce o urmaream cu atentie întrebându-ma ce cauta acolo, am auzit zgomotul slab al unei chei rasucindu-se în broasca. În clipa urmatoare, femeia deschidea usa si intra.
M-am cautat în buzunar dupa o tigara. Eram mirat la culme.
Am asteptat doua minute si m-am îndreptat spre imobil. Usa era încuiata.
Aveam capul înca greu de somn si ma simteam la fel de proaspat ca un cadavru de zece zile. Nu prea stiam ce sa fac. Înca mai stateam protapit în fata imobilului când am auzit din nou pasi. Am avut totusi destula prezenta de spirit ca sa ma eschivez cât mai departe de imobil când am dat nas în nas cu un politai aparut ca din pamânt, care ma privea cu un aer ciudat.
— Ia s-auzim ce faci pe-aici... a zis el cu un aer amenintator.
M-am hotarât sa fac pe beatul si am dat peste el.
— Pai, dom'le, am zis agatându-ma de umarul lui, cin' te pune sa tragi — pam! pam! — asa iute... Asculta-ma pa mine, batrâne... Pam! Pam!... Iute... Pa' da ce?
— Gata, gata! a zis el respingându-ma. M-am lamurit de unde vii. Cara-te mai repede acasa, ca altfel ma obligi sa-ti trag la moaca.
— N-ai treaba! am zis clatinându-ma. Întâi femeile si copiii, p'orma masculii. Treb'e... Treb'e sa pui barca pa apa... Pleosc! Treb'e, dom'nle... Treb'e...
M-am departat, mergând în zigzag în josul strazii.
În sfârsit, am gasit o strada laterala. Am dat coltul si m-am oprit aproape imediat. I-am lasat politistului doua-trei minute pentru fiecare cladire si am aruncat o privire. O luase din loc si dupa câteva momente a dat coltul pe Strada Mare.
Am alergat imediat pâna la imobil, blestemându-l pe politistul care ma facuse sa pierd vreo zece minute bune.
Am scos briceagul, am ales lama potrivita si am încercat sa fortez broasca. A cedat la a treia tentativa. Am intrat în holul mic unde staruia un miros ciudat de ograda si am închis încet usa în urma mea.
Am tras cu urechea fara sa fac nici o miscare, dar nu am auzit nici un zgomot. M-am îndreptat spre scara si am început sa urc. Mi-a trebuit putin timp pâna sa ajung la etajul patru. Ma straduiam sa nu fac zgomot si tacerea deplina care domnea în imobil ma cam îngrijora. Femeia nu putuse sa plece. Ar fi trebuit s-o aud.
Birourile ziarului local se aflau chiar la capatul culoarului. Nu voiam sa ma folosesc de lanterna si cunosteam drumul. Înaintam pe pipaite în întuneric.
M-am oprit la mijlocul culoarului. Nu eram foarte sigur, dar mi se parea ca zarisem ceva. M-am lipit de perete si am încercat sa vad în întuneric. Deodata am avut impresia ca mi se ridica parul în cap. Era ceva chiar în fata mea. Am strâns lanterna într-o mâna si cu cealalta am vrut sa apuc puscociul.
Aproape în aceeasi clipa, lucrurile s-au precipitat în asa hal, încât n-am avut timp sa reactionez. Am întrezarit o forma vaga desprinzându-se din întuneric si cineva a trecut prin fata mea în fuga.
Am întins imediat mâna si am prins un brat – un brat de femeie. Pe urma... Numai Dumnezeu stie ce s-a petrecut. Am simtit-o apasând pe mine cu toata forta si bratul meu a fost puternic aruncat în spate. Ceva tare si ascutit mi-a intrat brusc în coaste si mi-am simtit picioarele desprinzându-se de pe podea. Parca îmi luam zborul, dar am cazut aproape imediat, lovindu-ma cu capul de zid. Pe urma, nimic...
Am iesit dintr-un fel de ceata rosiatica, cu capul parca dilatat. M-am sprijinit de bine de rau de perete si am înjurat ca la usa cortului. Întreg imobilul era cufundat în tacere si nu aveam habar cât timp zacusem fara cunostinta. Am aprins lanterna si am luminat ceasul. Era patru fara douazeci de minute. Fusesem KO vreun sfert de ora. Lumina mi-a facut rau la ochi, asa ca am stins-o. N-am reusit sa ma ridic. Fiecare miscare pe care o faceam îmi rasuna dureros în cap. Am înjurat din nou, ca sa ma usurez. Daca as fi stiut ca am de-a face cu o femeie si ca e profesoara de judo, as fi ramas în pat sa trag la aghioase... Nu reuseam sa ma obisnuiesc cu gândul ca o fetita ma adusese în halul ala. Totdeauna crezusem ca am o oarecare pricepere, dar tipa asta luase cu siguranta lectii cu cel mai mare maestru...
M-am asezat usurel în fund, gemând usor la fiecare lovitura de gong care rasuna în capul meu. Dupa un moment m-am simtit mai bine si m-am ridicat. M-am târât pâna la scara si am tras cu urechea, dar n-am auzit nici un zgomot. Probabil ca plecase.
M-am întors la birourile ziarului local. Usa nu era încuiata, ceea ce nu m-a surprins decât pe jumatate. Am deschis usa si am aprins lanterna. Primul birou era la fel de lugubru. M-am îndreptat spre cel al lui Dixon, am tras cu urechea o clipa, apoi am deschis larg usa.
M-am apropiat de birou. Sertarul din centru era deschis. Ma cam asteptam la asta. Am aruncat o privire rapida si m-am convins ca cele trei fotografii ale disparutelor, pe care Dixon mi le aratase cu câteva ore în urma, nu mai erau acolo.
M-am gândit câteva clipe, cu ochii tinta la sertar. Era clar ca fata le luase. Asta avea sa complice lucrurile. Având fotografiile, puteam sa determin interventia politiei federale, iar Macey mi-ar fi mâncat din palma... Ma întrebam daca fata stia asta.
Capul începuse sa ma doara rau de tot. M-am întors spre usa si m-am oprit brusc. În fotoliul de lânga fereastra se afla cineva. Am tresarit si m-am tras instinctiv înapoi. Chiar mi-a scapat lanterna din mâna. Aplecându-ma s-o iau de jos, am simtit sudoarea rece înfiorându-mi epiderma.
— Cine e? am întrebat apucând puscociul.
Aveam gura uscata si ma simteam sigur pe mine ca o hârtie ratacita într-un ciclon. A urmat o tacere apasatoare ca un sicriu de plumb. Am aprins lanterna si am îndreptat-o spre fotoliu. Dixon ma privea cu ochi sticlosi. Fata lui alba ca varul era crispata de groaza. Din gura îi picura sânge si limba îi atârna afara din gura.
Am facut un pas înainte si l-am privit mai cu atentie. În jurul gâtului avea un snur fin, ascuns pe jumatate de pernitele de grasime.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu