sâmbătă, 12 octombrie 2013

Blondele sunt moartea mea (1)

James Hadley Chase




CAPITOLUL I

Nu mi-a trebuit mult ca sa ma prind cum sta treaba la Cranville. Un miros dulceag de putreziciune patrundea prin geamurile lasate ale Packard-lui. În departare, cosurile de caramida ale turnatoriei scoteau un fum negru care, în timp, acoperise totul cu un strat de un galben murdar.
În orasul asta era o delasare sordida care nu mi-a placut deloc. Primul politai pe care l-am întâlnit avea mare nevoie sa se rada si îi lipseau doi nasturi de la uniforma. Al doilea, care dirija circulatia, avea un trabuc înfipt în coltul gurii.
Trotuarele, pline de mizerie si de hârtii, erau circulate în draci. La coltul strazilor se formasera grupuri compacte. Câtiva tipi citeau ziarele, altii încercau sa citeasca peste umarul lor. Femeile se fofilau cu un aer preocupat destul de bizar. Magazi­nele pareau complet goale; pâna si patronii restaurantelor stateau în pragul usii de la intrare. Cranville era încordat ca un arc, cu o ambianta de iritare si surescitare greu stapânita.
M-am oprit la un drugstore si l-am sunat pe Lewes Wolf ca sa-i spun ca am sosit.
— Bine, vino imediat.
Mi-a lasat impresia unui tip care nu avea obiceiul sa se lase dus cu vorba. Vocea lui era dura si putin enervata.
— Mergi drept înainte si faci la dreapta la prima intersectie luminoasa. Putin mai mult de o mila.
I-am spus ca vin si am iesit din drugstore.
În jurul masinii mele se adunasera câtiva gura-casca, dar nu le-am dat nici o atentie. În timp ce-mi croiam drum spre masina, am auzit pe cineva zicând: „El e, detectivul de la New York...”
Am aruncat o privire peste umar, dar fara sa ma opresc. Era un grup de tipi cu un aer mânios, gen vagabonzi cazuti în mizerie, cu niste fete cenusii si obosite. Unul dintre ei, cu marul lui Adam foarte proeminent, mi-a strigat:
— Cel mai bun sfat pe care pot sa ti-l dau e sa te carabanesti d-aici!
Ceilalti tipi au început sa mormaie si sa se apropie de mine de parca ar fi vrut sa arunce un blestem asupra mea.
Am deschis repede usa si m-am asezat la volan.
Tipul cu marul lui Adam proeminent si-a vârât moaca nerasa pe fereastra.
— Plimba ursu', nenica! a zis el cu o voce gâjâitoare foarte ciudata. Noi nu înghitim asa ceva.
Am rasucit repede cheia.
— Bine, bine, am zis, cu o pofta nebuna sa-i pocesc mutra, si am apasat pe acceleratie.
I-am urmarit un moment în oglinda retrovizoare. Se uitau dupa mine tacuti.
Toata chestia asta mi-a provocat furnicaturi în bicepsi, dar nu venisem acolo ca sa ma încaier cu vagabonzii.
Am gasit casa lui Wolf fara probleme. Îti sarea în ochi, atât de mare era. Între strada si zidurile proprietatii era aproape o jumatate de pogon de gazon. Trotuarul si aleea care duceau la poarta mare de fier de la intrare erau foarte late si marginite de boscheti înfloriti. Mi-am lasat masina lânga trotuar, am traversat peluza si am sunat la intrare.
Valetul de camera care a venit sa-mi deschida avea vreo cincizeci de ani, ochi patrunzatori si un mers foarte usor. M-a dus imediat în biroul stapânului sau.
Wolf ma astepta asezat lânga fereastra. Era un barbat gras cu un cap rotund si un par alb proaspat tuns. Avea un nas ca un cioc de pasare si niste buze subtiri si rautacioase. Se uita fix la mine cu ochii lui tulburi.
— Eu am telefonat acum cinci minute, am zis. Vin din partea sectiei newyorkeze a Biroului de Cercetari Internationale.
— De unde stiu eu ca e asa? Ce dovada ai, a zis el examinându-ma banuitor?
I-am întins actul de identitate, special conceput de patronul meu, colonelul Forsberg, pentru clienti de genul lui Wolf, foarte neîncrezatori si irascibili.
Wolf l-a întors pe toate partile. Poate ca îi facea placere sa ma faca sa astept.
— Bine, e în regula, a mormait el în cele din urma, pasându-mi actul de identitate. Stii de ce te afli aici?
I-am raspuns ca nu.
Si-a pipait nervos lantul de aur al ceasului, dupa care mi-a facut semn sa stau jos.
Timp de câteva minute a privit pe fereastra fara sa spuna nimic. Poate credea ca asta ma calca pe nervi. Vreau însa sa va spun ca ma durea exact în gaoaza.
— Vezi asta?! a exclamat el brusc aratându-mi cu degetul ceva prin fereastra.
M-am uitat în directia indicata, si a fost nevoie sa ma aplec putin ca sa zaresc, în departare, cosurile înalte ale uzinei.
— Erau ale mele.
Nestiind prea bine daca trebuia sa-l consolez sau sa-l felicit, am luat hotarârea de a nu zice nimic.
— Am condus uzina asta timp de douazeci de ani... Era a mea, trup si suflet. Am parasit-o luna trecuta.
Fata lui parea ca se albeste pe masura ce vorbea.
— Evident, un tip de genul tau nu poate sa înteleaga asta, a zis el, si ochii mici si tulburi i-au lucit într-un chip ciudat. Am lucrat acolo douasprezece ore pe zi timp de douazeci de ani, si acuma îi duc lipsa....
Am dat politicos din cap.
Wolf a izbit furios cu pumnul în bratul fotoliului.
— Trei zile departe de uzina, si simt ca-mi pierd mintile! Nu pot sa ma lipsesc de ea... De aceea, stii ce-am sa fac acum?
Se apleca spre mine, cu fata congestionata de iritare.
— O sa fac în asa fel încât sa fiu numit primarul afurisitului asta de oras. Mai sunt doi candidati, a continuat el cu o voce deosebit de dusmanoasa. Alegerile au loc peste doua luni. Ai la dispozitie trei saptamâni ca sa dai de urma fetelor care au disparut.
— Ce fete?
Si-a agitat mâinile agasat.
— Nu-mi mai amintesc numele lor. Secretara mea îti va da toate detaliile. Au disparut trei fete. Esslinger si Macey se pregatesc sa foloseasca chestia asta ca sa obtina voturi. Îti dai seama ce tacaniti pot sa fie, dar e un atu care ar putea sa mearga. Treaba ta e sa pui mâna pe afurisitele astea de fete, înainte de Macey si Esslinger. N-am fost deloc zgârcit cu Forsberg, dar daca nu reusesti, nu dau doi bani pe viata ta.
Nu pricepeam nici o iota, dar am înteles ca Wolf nu era genul de tip pe care sa-l plictisesti cu întrebari de detaliu.
— Poate ca ar fi mai bine sa am o mica discutie cu secretara, am zis ridicându-ma din fotoliu.
— Îti va spune tot ce doresti sa stii, a zis el înclinând-si cu vigoare capul mare si rotund. Nu uita însa nici o clipa ca vreau sa fiu primarul acestui oras. Si când vreau ceva, obtin neaparat!
A apasat pe un buton. Aproape imediat a aparut o fata de vreo douazeci de ani, mica si palida, cu un aer speriat. Purta ochelari. Tipa arata ca o subnutrita.
— Domnul e detectiv, a mormait Wolf. Ia-l cu tine si pune-l la curent cu toata situatia.
Fata m-a dus pe un culoar îngust, într-o încapere mai mica, care era probabil biroul ei.
— Ma numesc Marc Spencer, am zis imediat ce a închis usa. Sper ca nu te deranjez prea tare.
S-a uitat la mine curioasa. Poate ca nu mai vazuse pâna atunci un detectiv în carne si oase.
— Ce doriti sa stiti? m-a întrebat ea.
— Domnul Wolf i-a trimis doua vorbe si un cec patronului meu, colonelul Forsberg, cerându-i sa se ocupe de o „treaba”, fara sa dea nici un fel de precizare. Eu am fost trimis sa rezolv problema, drept pentru care as vrea sa stiu care e treaba.
— În urma cu aproximativ o luna, a început ea cu o voce joasa si monotona, o tânara pe nume Luce MacArthur a disparut. Tatal ei lucreaza într-un drugstore. Doua zile mai târziu, a disparut alta fata. Fata unui postas numit Dengate. Dupa o saptamâna de la aceasta ultima disparitie, a disparut a treia, anume Joy Kuntz. Domnul Wolf s-a dus la seful politiei, Macey, ca sa vada daca s-a facut ceva pentru gasirea lor. În oras începea sa domneasca o stare de incertitudine, iar presa locala începuse sa insinueze ca prin împrejurimi ar trai un fel de vampir. Politia a început o ancheta, în urma demersului facut de domnul Wolf. S-a cautat în toate casele goale din Cranville, si în una dintre ele s-a gasit un pantof al ultimei disparute, Joy Kuntz. Asta a fost tot ce-au gasit, si nici azi nu au alt indiciu. Oricum, descope­rirea pantofului a stârnit panica în Cranville si domnul Wolf a considerat ca e mai bine sa aduca un profesionist.
— Am început sa ma prind cam cum sta treaba, am zis eu, nu fara o oarecare admiratie fata de usurinta cu care îmi expusese faptele.
— Cine e Esslinger?
— Antreprenorul de pompe funebre. Candideaza si el la postul de primar.
— Antreprenorul de pompe funebre? am zis cu o mica înfiorare.
Nu mi-a raspuns si am continuat:
— Are sanse sa devina primar?
— Da, asa cred... Muncitorii tin mult la el.
Dupa tonul vocii mi s-a parut ca si ea era de parerea lor.
Oricum, mi se parea cam anapoda ca muncitorii sa poata sa tina la un tip de genul lui Wolf, dar n-am zis nimic.
— În fond, domnul Wolf crede ca daca le gaseste pe cele trei fete, asta îl va face popular în oras si va avea toate sansele de partea lui la alegeri.
Ea a facut un semn afirmativ.
— Si Esslinger? Ce spune de toate astea?
— A început sa faca si el cercetari.
— Cine lucreaza pentru el? am întrebat putin cam surprins.
— Cranville are propriul detectiv, a raspuns ea. Domnului Esslinger nu-i place deloc ca strainii sa-si bage nasul în proble­mele municipale.
A urmat un moment de tacere în care am privit-o cu atentie, apoi am întrebat-o:
— De ce nu i-a cerut domnul Wolf detectivului local sa faca ancheta?
Secretara a strâns din buze.
— Nu-i prea plac femeile. Nu are încredere în ele. Iar la noi, Agentia e tinuta de o femeie.
Asta era prima informatie reconfortanta. În privinta asta, eram pe deplin de acord cu Wolf. Am reflectat o clipa înainte de a o întreba ce credea despre asta politia locala.
— Politia nu-l va ajuta pe domnul Wolf si nici pe domnul Esslinger. Macey, seful politiei, are candidatul lui.
De data asta am izbucnit în râs.
— E putin cam complicat, a admis ea. Macey, seful politiei, ar vrea ca primar sa fie Rube Starkey.
— Cine e acest Starkey?
— Mi-e teama ca n-am sa va pot da informatii, a zis ea dând din cap cu un aer evaziv. Nu stiu mare lucru despre el, decât ca e un jucator si nu e genul de om pe care as dori sa-l vad la primarie.
— Ei bine, am zis zâmbind, nu e chiar atât de rau pentru un om despre care nu stii mare lucru... Si ce informatii ai despre cele trei fete?
— Au disparut. E tot ce se stie.
Am luat o tigara Camel din tabachera si am aprins-o cu bricheta. Toata chestia parea al naibii de complicata.
— Ia sa încercam sa facem putina ordine. Exista trei anchete separate care încearca sa puna mâna pe aceste fete. Iar Wolf, Esslinger si Macey stiu ca cel care va reusi are toate sansele sa ajunga primar. Eu nu trebuie sa contez pe ajutorul politiei si am toate sansele ca, nefiind de-aci, sa fiu vazut cu ochi rai de populatie. În schimb, fata care lucreaza pentru Esslinger are sprijinul locuitorilor, dar politia îi baga bete în roate. În mare, cam asta e. Nu?
Secretara a dat usor din cap.
Mi-am amintit grupul de tipi care se strânsese în jurul masinii mele. Daca asta avea sa se repete la fiecare cinci minute, atunci chiar ca n-as fi avut de ce sa ma plictisesc...
— Am impresia ca oamenii sunt destul de nervosi... nu?
— Considera ca înca nu s-a facut nimic pentru lamurirea situatiei, a raspuns ea. Noaptea trecuta, unii dintre ei s-au dus la comisariatul de politie si au spart câteva geamuri.
— Poti sa-mi dai numele si adresa tuturor persoanelor despre care am vorbit?
A deschis un sertar si a scos o foaie de hârtie.
— M-am gândit ca veti avea nevoie de ele, a zis ea întinzându-mi foaia de hârtie.
I-am multumit si am pus-o în buzunar.
— O sa fac o mica recunoastere a zonei, am zis ridicându-ma.
Deodata m-a privit drept în ochi. Am fost impresionat de cât de mult putea sa ma urasca. În calitate de salariata, probabil ca îl sustinea pe Esslinger. Având un patron ca Wolf, n-o puteam învinui, dar îmi dadeam seama ca nu va fi deloc usor.
— Unde as putea sa-mi las masina? Are numar de New York si chestia asta nu pare sa se bucure de prea multa populari­tate în sector.
A schitat un zâmbet.
— O puteti lasa în garajul din spatele casei. E destul loc.
I-am multumit.
— Nu ti-am înteles prea bine numele, i-am spus când am ajuns în pragul usii.
— Wilson, a raspuns ea rosind, cu un aer stingherit.
— Mi-ai fost de mare ajutor, domnisoara Wilson. Sper ca nu te-am deranjat prea mult.
Mi-a raspuns ca nici vorba de asa ceva si s-a aplecat peste masina de scris.

*
* *
Mi-am luat o camera la Eastern Hotel, pe Strada Mare, mi-am carat bagajele si m-am apucat de treaba. Am oprit un taxi si i-am cerut soferului sa ma duca la domiciliul lui MacArthur.
Soferul parea grabit sa scape cât mai repede de mine. A trecut pe rosu la o intersectie, pe lânga un politist, care nici nu s-a sinchisit. Macey, seful politiei, probabil ca era o nulitate...
Dupa o goana smintita de patru minute, a ajuns pe o straduta sordida. Scarile de incendiu din fier se întindeau de-a lungul fatadelor jegoase si grupuri mici de barbati si femei stateau tacuti pe trepte. Se uitau în strada pe masura ce auzeau taxiul. Câteva femei îsi strigau sotii prin ferestrele deschise ca sa vada si ei spectacolul.
Mi-am dat seama ca am facut o greseala venind cu masina în acel cartier. I-am spus soferului sa mearga mai departe.
A facut la stânga la capatul strazii si i-am spus sa opreasca.
Am ocolit lotul de case ca sa le las timp afurisitilor de gura-casca sa se calmeze putin, apoi am pornit pe strada în directia imobilului în care locuia MacArthur.
De-a lungul întregii strazi, le-am simtit ochii pironiti asupra mea. Asta e necazul cel mai mare într-un orasel ca asta. Tipul care nu e din partea locului pare imediat un irochez. Imobilul lui MacArthur era o casa mare de caramida cu cinci etaje, situata chiar la mijlocul strazii.
Am intrat înauntru rasuflând usurat. Am vazut cinci cutii de scrisori. MacArthur locuia la etajul trei.
Am urcat. Atmosfera era încarcata de mirosuri de mâncare foarte puternice, dar nu ma deranja deloc.
Am batut la o usa de la etajul trei.
Mi-a deschis un barbat mic de statura, în camasa si panta­loni, cu niste papuci vechi în picioare. Nu era ras. Fata lui îngusta si palida parea foarte obosita.
— Ce doriti? a întrebat el privindu-ma prin ochelarii cu lentile groase.
— Domnul MacArthur?
— Eu sunt.
Am simtit ca era surprins ca i se spunea „domnule”. Parea genul de tip obisnuit mai mult sa primeasca suturi.
— În legatura cu fiica dumneavoastra, am zis privindu-l cu atentie.
Pe fata i-a aparut o expresie de teama amestecata cu speranta.
— Oare... Oare a fost gasita? a zis el cu un fel de aviditate patetica si retinuta.
— Nu înca.
Am facut un pas înainte.
— As vrea sa schimbam doua vorbe.
A parut cumplit de dezamagit, dar s-a tras într-o parte ca sa pot intra.
— Stiti, suntem într-o mare încurcatura, a murmurat el de parca ar fi vrut sa se scuze.
Am îngânat câteva fraze vagi de simpatie si am închis usa în urma mea. Încaperea era mica, curata si mobilata saracacios. Ciorapi si lenjerie de dama se uscau pe o sfoara întinsa de-a curmezisul camerei.
MacArthur statea în picioare lânga masa si ma privea cu un aer întrebator.
— Din partea cui ati spus ca veniti?
I-am întins legitimatia si, mai înainte de a fi avut timp s-o examineze, am si pus-o la loc în buzunar.
— As vrea sa dezleg misterul disparitiei fiicei dumitale, am zis. Ajuta-ma si îti promit ca o voi gasi.
— Da... bineînteles, a zis el cu vioiciune. Ce vreti sa stiti? Multi au venit sa-mi puna întrebari. Dar pâna acum nu s-a facut nimic.
Îsi rasucea degetele unele peste altele.
M-am asezat pe un colt de masa.
— Dupa parerea dumitale, ce i s-a întâmplat?
— Nu stiu.
Încerca sa nu-si mai rasuceasca degetele dar nu reusea.
— Nu-i placea aici acasa? Vreau sa spun... credeti ca a fugit... sau ceva în genul asta?
A scuturat din cap cu un aer nefericit.
— Era o fata buna, avea o slujba buna si era fericita.
— Crezi în minciuna gogonata cu vampirul care ar bântui împrejurimile?
S-a asezat brusc pe scaun si si-a ascuns fata în mâini.
— Nu stiu.
Era clar ca nu-mi putea fi de nici un ajutor.
— Stiti ca aceste disparitii vor fi folosite pentru câstigarea voturilor la apropiatele alegeri? am zis cât am putut de calm. Nu credeti ca aceste trei fete ar fi putut fi platite ca sa dispara? Adica... vreau sa spun... credeti ca fata ar fi putut accepta o combinatie de felul asta?
— Tot ce s-a întâmplat fetei mele, i s-a întâmplat împotriva vointei sale, a murmurat el. Spuneti-mi, domnule... nu-i asa ca nu e moarta? Nu credeti ca e moarta?
Credeam ca era, dar m-am ferit sa i-o spun. Înainte de a putea continua, usa s-a deschis larg si a aparut o cumatra grasa cu par carunt. Avea ochii rosii si umflati.
— Cine e, Tom? a zis ea apropiindu-se de el.
MacArthur parea stingherit.
— Cineva care a venit pentru Luce.
M-a privit crunt strângând din maxilare.
— Lucrezi pentru Wolf?
Asta parea ca o scoate din sarite. S-a întors spre MacArthur.
— Cretinule! De ce l-ai lasat sa intre? E un spion trimis de Wolf!
MacArthur se uita la ea cu un aer implorator.
— Poate sa ne ajute, i-a explicat el cu solicitudine. Haide, Mary, trebuie sa încercam totul pentru a o regasi.
A facut doi pasi pâna la usa si a deschis-o.
— Haide... Cara-te... Sterge-o!
Am facut un gest de refuz.
— Asculta-ma cu atentie, doamna MacArthur. Nu întelegi despre ce e vorba, am zis cu un ton calm. Cu cât vor fi mai multi care se vor ocupa de caz, cu atât sansele de reusita sunt mai mari. Vreti sa va gasiti fata, si cred ca eu pot sa va ajut în privinta asta. Nu va va costa un cent.
— Are dreptate, s-a grabit sa zica MacArthur. Domnul vrea doar sa ne ajute.
— Nu voi accepta nici cel mai mic ajutor de la un ticalos ca Wolf, a zis femeia, dupa care a iesit trântind usa.
MacArthur îsi rasucea mâinile nervos.
— Ati face mai bine sa plecati, a zis el. Cu siguranta ca s-a dus sa-si aduca fratele.
Ma durea în cot. Putea sa-l aduca si pe papa de la Roma.
— Nu va faceti griji, am zis fara sa ma misc din loc. De ce-l detesta în halul asta pe Wolf?
— Majoritatea îl detesta. Cel putin cei care au lucrat la el, a zis MacArthur privind nelinistit spre usa.
Femeia s-a întors destul de repede. Era însotita de un tip solid, de vreo patruzeci de ani, cu un aer dur si plin de siguranta.
— Asta e tipu'? a întrebat-o el pe doamna MacArthur.
— Da.
Vocea ei avea un ton de triumf care nu mi-a placut deloc.
A pornit spre mine.
— O sa te carabanesti d-aici si o sa-mi faci placerea sa nu mai pui piciorul în casa asta, a zis el agatându-ma de haina. N-avem nevoie de ticalosi ca tine care sa vina sa ne spioneze.
I-am apucat degetul cu care ma agatase de haina si i l-am rasucit scurt.
Solidul a cazut în genunchi ca o marioneta, tipând de durere.
— Îmi place de tine, amice, am zis ajutându-l sa se ridice. Dar... ar fi mai bine sa lasam gluma de-o parte.
S-a dus si s-a trântit pe un scaun gemând si agitându-si mâna.
Am ajuns la usa.
— Sunteti foarte zguduiti, cred. Dar nu va dati seama ca pierdeti timp? Pot sa va gasesc fata daca ma ajutati. A disparut de patru saptamâni si nimeni n-a facut înca nimic... Mie putin îmi pasa. Daca n-o gasesc pe-a voastra le voi gasi pe celelalte doua. Gânditi-va mai bine. Stau la Eastern Hotel. Daca vreti sa va ajut, veniti la mine.
Nu m-am oprit ca sa constat rezultatul mustrarii. Am parasit încaperea închizând usa linistit în urma mea.

*
* *

Sediul Jurnalului din Cranville se afla la etajul patru al unui imobil darapanat.
Casa scarii, îngusta si întunecoasa, era de o murdarie respingatoare si putea a sudoare si tutun. Ascensorul nu functiona. Am fost obligat sa urc patru etaje pe jos.
Am strabatut un culoar si am dat de o usa din sticla mata pe care scria cu litere negre, pe alocuri cojite: Jurnalul din Cranville.
Am deschis usa si am intrat într-o încapere îngusta. O femeie, care se afla la fereastra, s-a întors cu un aer indiferent. Era o tipa înalta si slaba, cu un aer ursuz de batrâna bigota.
— Directorul e aici? am întrebat ridicându-mi palaria si încercând sa arat ca eram mai încântat de cunostinta decât se arata ea.
— Despre ce e vorba? m-a întrebat ea cu un ton care m-a facut sa presupun ca probabil directorul nu primea prea multe vizite.
— Ma numesc Spencer, am zis, si n-am venit sa-i vând aspiratoare, nici ca sa-l fac sa-si piarda timpul.
Femeia a deschis o usa pe care nu o remarcasem, în fundul încaperii, si a închis-o încet în urma ei.
M-am sprijinit de perete si am aprins o tigara. Biroul arata destul de prapadit pentru un birou de director.
Ziarul era la nivelul orasului.
Femeia s-a întors.
— Domnul Dixon va poate acorda câteva minute.
Am traversat încaperea, am zâmbit femeii în trecere, si am intrat dincolo.
Camera de dincolo era si mai lugubra decât prima. Un tip de o anumita vârsta, într-un costum din serj albastru lucitor, statea pe un fotoliu pivotant, la un birou.
— Domnul Spencer? a întrebat el. Am înclinat capul.
— Ia loc, domnule Spencer.
A întins spre scaun o mâna mica, grasa si paroasa.
— Sunt totdeauna bucuros sa primesc un vizitator al orasului nostru.
Dupa care m-a privit cu o expresie savant studiata.
— Presupun ca va aflati aici ca vizitator?
— Mai mult sau mai putin, am raspuns, apropiind scaunul de biroul lui. Dar mai înainte de a va spune ce ma aduce, as vrea sa va pun o întrebare.
Si-a vârât degetul mic în ureche si l-a agitat de câteva ori. Dupa ce l-a scos, si-a examinat unghia cu interes si a sters-o cu grija pe pantaloni.
— Cum sa nu, a raspuns el zâmbind.
— Va preocupa sa aflati cine va fi ales primar al orasului? am zis eu brusc.
Nu se astepta la asta. A închis repede ochii mici si a început sa se foiasca cu un aer jenat...
— Dar, de ce-mi puneti o astfel de întrebare? a zis el dupa o clipa.
— De ce nu-mi raspundeti cinstit da sau nu, am zis eu lasând scrumul sa cada pe covorul tocit pâna la urzeala.
— Da, bineînteles, a zis el în cele din urma, cu o circumspec­tie prudenta, totusi nu vad de ce... Nu discut niciodata politica cu strainii, domnule Spencer.
— Daca nu m-ati mai considera strain, am zis, si ati juca cu cartile pe masa, poate ca discutia noastra ar fi foarte interesanta.
S-a gândit din nou, apoi a început brusc sa râda. Era ceva dur si sinistru, ca un rânjet de hiena.
— Nu sunteti un tip obisnuit, domnule Spencer, a zis el. În fond, nu vad de ce nu v-as da aceasta mica informatie. Între Wolf si Starkey nu e o diferenta prea mare. Si unul si altul fac tot cam atâtea parale. În consecinta, preferabil ar fi Esslinger. Dar, în fond, vazând lucrurile de sus, ma doare-n cot ca e X sau Y... Eu, domnule Spencer, cred ca voi asista la alegeri ca un martor impartial, fara prejudecata sau partinire...
— Asta e perfect, am zis, întinzându-i legitimatia mea. A examinat-o cu real interes.
— Un mic document foarte interesant, zise el vârându-si din nou degetul în ureche. Când v-am vazut, am ghicit ca sunteti detectivul de la New York.
M-am uitat cu atentie la el ca sa vad daca si el se va închide în el ca si ceilalti, dar fizionomia lui a ramas neschimbata.
— Cred ca ma puteti ajuta, am zis, punând legitimatia la loc în buzunar.
— As putea... da... bineînteles, a raspuns Dixon, batând usor cu degetele în sugativa plina de pete de cerneala. Dar nu vad de ce-as face-o. N-am ajutat pe nimeni altul pâna acum, domnule Spencer.
Am zâmbit.
— Poate ca altcineva nu avea nevoie de ajutorul dumitale. Tot ce vreau e o mica perspectiva a situatiei interne a orasului. Am deplina libertate sa platesc informatiile interesante.
A închis ochii mici, dar nu destul de repede ca sa nu vad lucind în ei tentatia.
— Foarte interesant, a murmurat el, dar ma întreb ce fel de informatii doriti.
— Cred ca Macey, seful politiei, ar vrea ca Rube Starkey sa fie ales primar. Ai putea sa-mi spui de ce?
Si-a bagat degetul în nas si l-a curatat gânditor.
— Voi spune parerea generala, nu a mea personala.
— S-auzim, am zis, stiind ca, oricum, va fi o parere personala.
— Vezi dumneata, a început el încrucisându-si mâinile pe sugativa si privindu-ma cu ochii lui mici si sireti, marea proble­ma a orasului e ca, în ultimii douazeci de ani, toti primarii au fost alesi dupa mari programe de reforme morale. S-a depus atâta osteneala, încât în prezent, la Cranville, nu mai exista ocazii de a face sa circule banii. Pentru ca un oras sa fie înfloritor, domnule Spencer, trebuie sa încurajezi, într-un fel sau altul, muncitorii sa cheltuie banii. În urma cu douazeci de ani, Cranville avea patru case de jocuri de noroc, un teren de curse, doua localuri de noapte foarte frumoase si chiar un bordel bine organizat. Oamenii se distrau si cheltuiau banii. Orasul era prosper si înfloritor. Dar toate au fost închise. În asta consta problema.
A luat un creion si a început sa deseneze un cub pe sugativa.
— Macey ar vrea ca Starkey sa devina primar pentru ca ar redeschide toate aceste locuri susceptibile sa-i aduca câstiguri mari.
Dixon s-a oprit din desenatul cubului si a început sa rosto­goleasca creionul pe sugativa cu degetul.
— Macey nu e un sef de politie foarte bun, dar e un om de afaceri excelent.
— Daca Starkey pune mâna pe Cranville, am spus cu un aer indiferent, s-ar putea ca orasul sa devina un loc cam nereco­mandabil, nu-i asa?
— Foarte probabil, domnule Spencer.
S-a uitat la mine si a zâmbit.
— Si daca învinge Esslinger?
— Lucrurile sunt foarte diferite. Cred ca ar putea ameliora situatia. E un om foarte sincer, dar poate ca e putin cam prea anticapitalist ca sa se simta cu adevarat în voia lui la Cranville.
— Ce s-ar putea sti despre el?
Dixon s-a lasat pe spate în fotoliu si si-a împreunat capetele degetelor.
— Ia sa vedem, a zis el încruntându-se si privind spre tavanul negru de jeg. A sosit la Cranville în urma cu treizeci de ani, ca angajat al Casei Mosley, antrepriza de pompe funebre, iar la moartea domnului Mosley a preluat afacerile. Era, si asa a ramas, un muncitor înversunat si constiincios, si a facut multe pentru oras. E foarte iubit si foarte stimat. O sa-ti placa, domnule Spencer, dar poate ca n-o veti aprecia la fel de mult si pe nevasta lui.
A aruncat o privire pe fereastra si a dat din cap.
— O femeie forte. Totdeauna m-a mirat ca s-a maritat cu Esslinger.
Apoi a adaugat cu glas scazut:
— Tipa bea.
Am mârâit.
— Si pe urma mai e si fiul, a continuat Dixon. Un baiat excelent. Se întelege perfect cu tatal lui. Nemaipomenit de inteligent, studiaza medicina si cred ca îl asteapta o cariera stralucita.
Si-a vârât din nou degetul în ureche.
— Mama lui îl adora. Nu-l are decât pe el pe lumea asta... si sticluta, bineînteles.
S-a uitat cu atentie la ceara galbena scoasa din ureche.
— Are bani? am întrebat.
Dixon a strâns din buze.
— Esslinger? Asta depinde de ce întelegem prin a avea bani. Afacerile îi merg bine. Oamenii mor în continuare. Ba se poate spune ca în Cranville oamenii mor foarte bine. Nu e propriu-zis un oras foarte sanatos.
M-a fericit cu un zâmbet afectat.
— În orice caz, nu pentru toata lumea.
— Am remarcat asta, am zis eu taios. Dar eu sunt rezistent.
Ne-am uitat unul la altul, apoi am scos un pachet de Camel din buzunar si i-am întins o tigara.
— Dupa parerea dumitale, ce-a putut sa li se întâmple acestor fete care au disparut? am zis.
— Parerea mea si cea pe care o public în ziar sunt doua lucruri foarte diferite, a raspuns el prudent. Am un tânar care se ocupa de stirile locale si care e înclinat spre senzational. El m-a convins ca povestea cu vampirul va face sa creasca tirajul.
A zâmbit cu siretenie aratându-si dintii galbeni.
— Dar nu crezi în chestia asta?
A dat usor din umeri.
— Bineînteles ca nu.
— Ai vreo idee despre toata povestea asta?
— Exista un lucru important, a zis el. Daca aceste fete au fost asasinate, unde sunt cadavrele?
— M-am gândit si eu la asta. Poate ca ai o idee?
—Nici cea mai mica idee, s-a grabit el sa raspunda. Trebuie sa va faceti una singur. Cred ca domnul Wolf va plateste bine.
— Bine, bine... Se pare ca Esslinger a angajat o femeie ca sa ancheteze, am adaugat dupa un moment de tacere.
— O tânara femeie foarte încântatoare, a zis Dixon aruncându-mi o privire smechereasca. Evident, e cam novice în meserie.
— A ajuns la vreun rezultat?
Dixon a dat din umeri zâmbind.
— Am impresia ca nimeni nu conteaza pe asta, a zis el apasând pe „nimeni”.
— Te referi si la Esslinger? am zis privindu-l cu atentie.
A dat din cap, dar n-a scos o vorba.
— Si totusi Esslinger a angajat-o, am zis cu impresia ca se profileaza o pista.
— Asa cum ziceti... Esslinger a angajat-o.
— Si nu crede ca ea va lamuri misterul? E greu de înteles. Dixon a luat creionul si a început sa deseneze alt cub.
— Tot ce pot sa fac pentru dumneata, este sa sugerez din când în când o mica idee. Nu trebuie sa va asteptati sa va fac eu treaba, domnule Spencer.
L-am privit lung.
— Ce stiti exact despre cele trei disparute?
A deschis un sertar si a scos trei fotografii. Mi le-a întins.
— Niste fete cât se poate de obisnuite, domnule Spencer, dintr-un mediu cât se poate de mediocru, fara secrete, fara mistere.
Am aruncat o privire la fotografii. Într-adevar, nu aveau nimic extraordinar. Genul de fete pe care le întâlnesti zilnic, pe toate strazile orasului.
— Exceptând faptul ca toate sunt blonde, mai au si altceva în comun? am întrebat înapoindu-i fotografiile.
A deschis gura sa raspunda dar a sunat telefonul. S-a scuzat si a ridicat receptorul. A spus: „Alo?... da”. Apoi a ascultat fara sa mai spuna nimic.
Auzeam slab de la capatul celalalt al firului o voce ascutita si taioasa, dar nu reuseam sa înteleg ce spunea.
Deodata Dixon a început sa se agite din ce în ce mai stinghe­rit. „Da, da... înteleg...” se bâlbâia lamentabil în receptor. „Da, da... bineînteles... evident.” A mai ascultat câteva clipe fara sa vorbeasca, apoi tipul a închis brusc. Dixon a pus încet receptorul în furca si s-a uitat tinta la sugativa. Am remarcat picaturile de sudoare de pe fruntea lui.
— În afara ca sunt toate blonde, mai au altceva în comun? am repetat dupa un lung moment de tacere.
A tresarit si s-a uitat la mine cu un aer de panica, de parca ar fi uitat de prezenta mea.
— Îmi pare rau, domnule Spencer, dar sunt foarte ocupat... Mi-e teama ca nu pot sa prelungesc aceasta conversatie, a zis el repezit, fara sa se uite la mine. Mi-a parut foarte bine de cunostinta.
S-a ridicat si mi-a întins o mâna jilava si flasca. Era palid la fata.
— Nu cred ca mai aveti vreun interes sa mai reveniti aici, domnule Spencer. Timpul dumneavoastra este foarte pretios si mi-ar parea rau sa va fac sa vi-l pierdeti.
— Nu va faceti griji pentru asta, am zis.
Am scos portofelul si l-am lasat sa vada teancul de bancnote.
— Cât priveste timpul dumitale, voi sti sa-l platesc asa cum se cuvine. Oricum, nu exista nici un motiv ca sa va faceti sânge rau.
— Foarte amabil din partea dumneavoastra, a zis el. Dar n-am nimic de vânzare, domnule Spencer... N-am nimic de vânzare.
Am pus portofelul la loc si l-am privit cu atentie.
— Cine a fost la telefon?
— O persoana pe care nu o cunoasteti, a zis el prabusindu-se în fotoliu. Buna seara, domnule Spencer, cred ca nu e nevoie sa va conduc.
Mi-am pus mâinile pe birou si m-am aplecat spre el.
— Pariez c-a fost Macey, sau Starkey, am zis privindu-l în ochi. Pariez ca ti-a spus sa-ti tii gura sau ceva în genul asta. Am dreptate?
S-a facut si mai mic în fotoliu, a închis ochii si a repetat cu o voce stinsa:
— Buna seara, domnule Spencer.
— Salut! am zis parasind încaperea.
În timp ce coboram încet cele patru etaje, m-am trezit ca fluieram Marsul funebru de Chopin.

*
* *

Am urcat cele câteva trepte de la intrarea hotelului meu si am intrat în hol. Functionarul de la receptie facea necazuri unei fete. Era înalta, iar parul ei bogat, auriu, cadea frumos peste gulerul alb al rochiei. La picioarele ei se afla o valiza plina cu etichete de hoteluri.
M-am apropiat si am asteptat câteva clipe. Receptionerul o întrebase daca rezervase camera.
Fata a raspuns ca nu avusese timp.
El a privit-o cu un aer nehotarât, si am avut impresia ca o va refuza.
— De ce sa fi rezervat? am zis. Aveti destule camere libere ca sa adapostiti un regiment.
Receptionerul s-a uitat la mine cu raceala, dar a întins clientei registrul. Ea mi-a aruncat o privire rapida, apoi a semnat în partea de jos a paginii. Era draguta foc. Avea o piele frumoasa si trasaturi fine si regulate.
Receptionerul mi-a dat cheia si am plecat spre ascensor, urmat de un groom negru care ducea valiza fetei. Ne-am întâlnit cu totii în ascensor si am urcat împreuna pâna la etajul trei.
Negrul a deschis o usa aflata în fata usii mele, în timp ce eu bagam cheia în broasca. Înainte de a intra, m-am întors ca sa o privesc. Se întorsese si ea si se uita la mine.
— Multumesc, a zis ea zâmbind.
— Poate faceai mai bine daca încercai în alta parte, am zis. Pare o paduchelnita.
— Exista si mai rau, a zis ea zâmbind din nou.
Apoi a intrat în camera.
Am închis usa în urma mea si m-am asezat într-un fotoliu. Zgomotul tramvaielor pe strada si gemetele ascensorului între etaje m-au facut sa înteleg fuguta ca nu era locul ideal pentru a te deda unor meditatii profunde.
Am aprins o tigara si mi-am zis ca venise momentul sa beau un paharel. Am ridicat receptorul telefonului si am cerut receptionerului sa-mi trimita o sticla de whisky. M-am întors în fotoliu si am început sa ma gândesc la Wolf, Dixon, Esslinger si toata clica. Am ajuns repede la concluzia ca foarte curând o sa mi se întâmple ceva nasol. Nu era prima data. Dar era preferabil sa-l avertizez pe colonelul Forsberg, macar pentru tarifele speciale cu care îsi gratifica agentii trimisi sa rezolve cazuri deosebit de spinoase.
Începusem sa formulez în minte un mic raport pentru colonel, când cineva a batut la usa.
I-am strigat sa intre, fara sa ma ridic, crezând ca mi se aducea comanda.
Am auzit în spatele meu o voce de femeie.
— Stiu ca e o prostie, dar am pierdut cheia valizei.
Am întors capul si m-am ridicat imediat. Statea în prag, cu mâna pe clanta, cu o privire plina de încredere. Am observat în tacere ca avea coapsele lungi si gambele frumoase.
— De unde ai stiut ca ma pricep sa sparg încuietorile? am zis.
— Habar n-aveam, a zis ea râzând. Dar mi-am zis ca ai putea sa ma ajuti, pentru ca ai aerul unui om puternic si descurcaret.
— Intra o clipa, i-am zis aratându-i spre cel de al doilea fotoliu. Am comandat whisky. Mama mi-a recomandat sa nu beau niciodata singur.
A ezitat o clipa, a închis usa si s-a asezat în fotoliu. Si-a tras fusta pe genunchi si m-a privit.
— Venisem doar pentru valiza...
— Nu-ti face griji, i-am spus asezându-ma si eu. Ma voi ocupa de ea dupa ce bem un paharel. De trei ore ma aflu în orasul asta si sunt tot singur.
— Serios? N-as fi crezut ca un tip de felul tau poate sa fie vreodata singur.
— Numai în orasul asta, am zis. Nu apreciez prea mult atmosfera. Nu e prea atragatoare. N-ai remarcat?
A scuturat din cap.
— Abia am sosit. Ne prezentam sau preferi sa ramânem incognito?
— Spencer, am zis, înclinându-ma usor si privind-o cu placere. Marc Spencer. Sunt detectiv.
— Nu e cazul sa ma pacalesti, a zis ea cu gravitate. Nu sunt chiar atât de naiva. Vinzi ceva?
— Numai asta, am zis lovindu-ma cu degetul peste frunte. Se plateste bine aici la Cranville.
I-am întins una dintre legitimatiile mele. S-a uitat la ea apoi mi-a înapoiat-o.
— Prin urmare e adevarat, esti detectiv?
Ma privea cu o mare curiozitate. E tare ciudat felul în care se uita fetele la mine când afla ce sunt.
— Ma numesc Marian French, a continuat ea. Vând lenjerie fina. Necazul e ca, pe-aici, probabil lumea nu prea poarta lenjerie fina. Om vedea! Sunt obisnuita.
Negrul a sosit în sfârsit cu whisky-ul. S-a uitat pe rând la fiecare holbând ochii ca un apucat. I-am dat un bacsis ca sa-l fac sa se care.
— Pâna acum n-am vazut pe nimeni de-aici susceptibil sa para interesat de lenjerie fina, am zis eu desfacând sticla de whisky. În afara de tine, am adaugat eu dupa un moment de gândire. Cum bei? Sec sau cu sifon?
Ea a scuturat din cap.
— Mama mi-a spus totdeauna sa nu beau bauturi tari cu strainii. Doar putin sifon.
I-am turnat o jumatate de pahar de sifon si m-am servit cu o doza zdravana de whisky.
— Sa fim iubiti, am zis asezându-ma în fotoliu si dând pe gât jumatate de pahar.
— Ai venit aici sa lucrezi sau esti în vacanta? m-a întrebat ea întinzându-si picioarele frumoase.
— Ca sa lucrez, am raspuns, zicându-mi ca ar fi foarte placut sa am ceva mai des o fata cu mine, o fata placuta asa cum era Marian French. Nu era deloc genul de femeiusca pe care o duci imediat în pat.
— N-ai auzit povestea? Trei blonde au disparut din oras în ultimele patru saptamâni. Ma aflu aici ca sa le gasesc.
— Nu e greu, a zise ea. E destul sa anunti politia. Va face ea toata treaba, iar tu nu vei avea decât sa te duci si sa-ti iei banii. Daca as avea si eu pe cineva care sa vânda marfa în locul meu... Dar sunt obligata sa fac totul singura.
Am golit paharul.
— Nu m-am gândit la asta, am zis. Nu e o idee rea.
— Am capul plin de idei, a zis ea cu un aer putin ostenit, dar nu ma duc la nimic. Acum doi ani, mi-am pus în cap sa ma marit, sa am copii si sa-i cresc. Dar pâna la urma n-am facut-o, a adaugat ea închizând ochii si sprijinindu-si capul de speteaza fotoliului.
As fi vrut sa-i spun ceva consolator dar, vazându-i profilul si conturul energic al buzelor, mi-am zis ca mai bine nu.
— Nu-ti face probleme, am zis eu vesel. Înca nu esti fata batrâna, o sa-ti vina si tie rândul.
A zâmbit.
— Trebuie sa ma duc sa despachetez, a zis ea îndoind din nou picioarele si ridicându-se. Ziua asta trebuie marcata cu o bila alba. Esti primul tip simpatic pe care îl întâlnesc de doi ani.
— Poate ca n-ai cautat bine, am zis ridicându-ma si eu. Haide sa-mi arati valiza. Sa vad daca ma mai pricep...
Am bagat de seama ca nu ma asculta. Se uita tinta la parchetul de lânga usa, cu acea privire pe care o au fetele când zaresc un soarece.
I-am urmarit directia privirii. Cineva strecura un plic alb pe sub usa. Am facut un pas spre usa, m-am lovit de Marian care s-a dat usor într-o parte si am deschis brusc usa. M-am uitat la stânga si la dreapta pe culoar, dar nu era nimeni. Am luat plicul si l-am pus în buzunar.
— Ei bine, îti dai seama ce fel de hotel e asta! am zis cu nepasare. Abia ai sosit si îti si trimit nota de plata.
— Esti sigur ca e nota de plata? a întrebat cu o expresie ciudata în privire.
I-am deschis valiza cu un ac de par luat de la ea. Mi-a luat mai putin de un minut.
— Vezi! am zise zâmbind. Nu-mi zic degeaba prietenii Arsène Lupin!
— Am crezut ca te cheama Marc, a zis ea.
— Asa e... Dar nu spun asta la toata lumea.
Am deschis usa si m-am întors.
— Vrei sa iei cina cu mine în seara asta?
M-a privit cu un aer visator. Am ghicit la ce se gândea.
— N-as vrea sa ma consideri cocosul satului, am zis eu. Nu-ti întind nici o cursa.
Ea a rosit usor si a început sa râda.
— Scuza-ma, a zis, dar am vazut deja destule. O fata în situatia mea atrage în general o întreaga ceata de indivizi întreprinzatori si cu o presiune arteriala puternica.
— N-ai de ce te teme, am zis. Daca preferi sa te odihnesti...
— Nu. Accept cu placere, a spus ea. Dar vreau mai întâi sa fac o baie. E bine la opt?
— E bine, am zis închizând usa.
M-am întors în camera mea, am scos plicul din buzunar si l-am deschis imediat. Înauntru am gasit o singura foaie de hârtie batuta la masina:

Ai doua ore la dispozitie ca sa parasesti orasul. Asta e primul si ultimul avertisment. Nu ca n-am tine la tine. Ne topim dupa tine. Dar nu e destul aer la Cranville ca sa putem respira cu totii în voie. Asa ca, fii întelept si sterge-o. Altfel, vom fi obligati sa-ti fixam de urgenta data funeraliilor.

Mi-am umplut din nou paharul si m-am asezat în fotoliu ca sa reflectez. Tipul care a strecurat plicul pe sub usa se afla probabil în una dintre cele doua camere de lânga mine. Nu avusese timp sa dispara de pe culoar în cele câteva secunde care îmi trebuisera ca sa deschid usa.
Am pus scrisoarea deoparte, am reflectat un moment, apoi m-am dus la masa ca sa scriu raportul pentru Forsberg.
În capul meu se amestecau o sumedenie de gânduri contradictorii. Dupa un timp, am scos valiza, am deschis-o si am luat un solid Police 38. Am cântarit revolverul în mâna, apoi am zâmbit si l-am pus fara graba la centura.


(va urma)







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu