Lichidati Parisul (14)

Sven Hassel

CAPITOLUL PAISPREZECE

Într-o zi, Feldgendarmeria arestă doi puşti pentru port ilegal de armă. Cel mai mare dintre băieţi avea 13 ani; celălalt, numai 12 ani.
Fură condamnaţi la moarte, dar maiorul Schneider — ori dintr-un umanitarism neobişnuit, ori că simţea apropierea iminentă a sfârşitului războiului — ezită să îndeplinească execuţia. După câteva zile de nehotărâre, se adresă direct generalului von Choltitz şi îi ceru sfatul.
— De ce vii la mine? zise rece von Choltitz. Problema nu mi se pare a avea vreo importanţă.
— Dar sunt nişte copii, domnule.
— Sunt destul de mari ca să ştie care-s legile, nu?
Maiorul Schneider n-avea ce spune. Cei doi băieţi au fost executaţi în ziua următoare, la Mont Valerien.

GESTAPO-UL CAPITULEAZĂ

Vestea se răspândi rapid în toată cazarma: sosise Gestapo-ul. Erau afară, în curte, puteau fi văzuţi de orice masochist care, voia să-i privească. În faţa uşilor principale era parcat un Mercedes negru, enorm, păzit de două D.K.W.-uri astmatice.
Ştirea am aflat-o la micul dejun. Micuţul scăpă îmbucătura din gură şi dădu fuga să ascundă nişte dinţi de aur furaţi, sub tufele de trandafiri ale Hauptfeldwebel-ului Hoffmann. Toţi începurăm să alergăm de colo-colo într-o activitate frenetică. Foarte puţini mai aveam poftă de mâncare. Porta continua să mănânce imperturbabil, dar Barcelona spunea mereu despre el că are un stomac în plus.
Pe la bucătărie se apucară iute să reajusteze cântarele. Ajutoarele franceze dispărură ca prin minune şi nu se mai arătară câteva zile.
Maiorul Hinka se retrase prudent. Ofiţerul de la infirmerie, care fusese în cazarmă cu numai cinci minute în urmă, se dăduse şi el la fund. Se părea că nu numai noi, soldaţii obişnuiţi, eram stăpâniţi de dorinţa puternică de a nu da ochi cu Gestapo-ul.
Am primit ordinul să ne adunăm în curte.
— Asta e, mormăi întunecat Heide. Ce vă spuneam eu?
Lângă mine, pe Gregor îl treceau toate apele de spaimă.
— După ce crezi că umblă ăştia?
— De unde dracu să ştiu eu? izbucnii enervat că mă copleşise frica.
Cei de la Gestapo se instalară în sala de mese, acum goală. Opt bărbaţi, purtând fami- liarele trenciuri de piele şi pălării cu boruri largi, devenite de-acum uniformă. Se instalaseră plini de importanţă pe o platformă ridicată la un capăt al încăperii — aşezaţi pe scaune cu spătar înalt, sub coroanele strălucitoare care rămăsese­ră încă agăţate pe pereţi după sărbătoarea „Kraft durch Freude" ţinută cu trei zile în urmă.
Am fost chemaţi în sala de mese şi ne-am aliniat în celălalt capăt al încăperii, în timp ce „băieţii" de la Gestapo îşi plimbau privirile reci peste şirurile noastre ordonate, căutând o faţă care să le atragă atenţia. În faţa lor şedea un tip mărunt, îndesat şi făl - cos, cu nişte ochi bulbucaţi, ca de sticlă, şi cu braţele atârnânde şi lungi, ca de mai - muţă. În mijlocul camerei era un rând de scaune goale, iar ei stăteau acolo, ameninţă- tori, pândindu-şi primele vic­time.
Omul-maimuţă luă o carafă cu apă şi bău cu înghiţituri zgo­motoase. În tăcerea care se aşternuse îi auzeam gâlgâitul. Se aplecă în faţă şi ni se adresă încurajator.
— Kriminalobersecretär Schluckbebier, Gestapo.
Făcu o pauză scurtă, fără îndoială pentru ca informaţia să ajungă în capetele noastre de soldaţi proşti.
— Am venit aici, zise biruitor Kriminalobersecretär-ul, ca prieten. Am venit să vă ajut. Noi, de la Gestapo, suntem de-ai voştri. Trebuie să aveţi încredere în noi şi să ne spuneţi totul. Deodată, zâmbetul i se şterse şi fu înlocuit cu o grimasă de ură şi feroce Doar cei cu conştiinţa încărcată trebuie să se teamă de noi! Numai cei care au greşit, cei care şi-au trădat patria şi şi-au aban­donat Führerul, trebuie să tremure când ne văd!
Urmă o nouă pauză. Nimeni nu mişca. Câţiva căscară.
Treptat, faţa lui Schluckbebier se destinse, expresia fioroasă fu înlocuită cu un zâmbet deschis de ţăran simplu din Westfalia.
— Haide! zise el încurajator. Hai să ne înţelegem. Să fim sinceri. Cei cu conştiinţa curată n-au absolut nici un motiv de teamă. Noi cei din Gestapo vă respectăm. Mândria Armatei Germane! Să ne ridicăm cu toţii şi să cântăm imnul naţional!
Tipul bătea tactul bine dispus, cu carafa de apă. Cei de la Gestapo cântau cu convin - gere; din colţul nostru se auziră câteva sunete ane­mice şi hârâite. Schluckbebier dădu aprobator din cap când imnul se încheie într-un urlet final. Pe urmă lăsă carafa şi-şi puse mâinile în şolduri.
— Aş fi vrut să fie doar o vizită de curtoazie. Din păcate, există probleme serioase — ce zic, grave! — care trebuie discutate.
Făcu un pas înainte şi-şi aruncă braţele spre noi. Vocea îi urcă într-un crescendo apoteotic.
— Evrei sabotori v-au pătat onoarea!
Aruncai o privire spre Porta, care stătea lângă mine, şi amândoi ridicarăm din umeri.
— Ştiţi, continuă Schluckbebier pe acelaşi ton, că tranzacţiile pe piaţa neagră sunt pedepsite prin Codul Penal?
Scoase din buzunar o copie a Codului Penal şi o flutură trium­fător pe deasupra capului, ca pe o torţă a libertăţii.
— Pedepsite cu moartea!
Vocea îi urcă o jumătate de octavă. Mâna care ţinea torţa li­bertăţii făcu o mişcare tăioasă în jurul gâtului, care nu lăsa nici un dubiu asupra intenţiei.
— Bişniţa este noua plagă a Europei. Terminaţi cu bişniţa şi în felul ăsta scăpaţi de evreii din Coloana a 5-a. Îşi agită braţele ameninţător. Şi o să scăpăm de ei! O să cu - răţăm Europa de bubele astea dureroase. O s-o curăţăm de aceşti porci jegoşi de evrei, care iniţiază aceste afaceri scârboase.
Kriminalobersecretär-ul îşi fixă privirea cruntă asupra primului rând de soldaţi. Din nefericire, dintr-o neinspirată organizare, primul rând îl formam noi.
— Voi treceţi acolo!
Braţul îi zvâcni către scaunele goale. Plini de speranţă, aşteptam ca altcineva să ascul- te ordinul, cineva cu conştiinţa curată, dar se părea că toţi ne trădasem patria şi pe Führer şi aveam toate motivele să ne temem de o confruntare cu Gestapo-ul. Nimeni nu se mişcă. N-aveam ce face, decât să înaintăm ţanţoşi şi să ne aşezăm în semicerc pe scaune. Îmi spuneam că trebuie să fie o întâmpla­re; omul n-avea nimic cu noi, voia doar nişte ţapi ispăşitori care să stea pe scaunele de pedeapsă şi el să scoată untul din ei. Problema era că aveam o conştiinţă încărcată şi nu puteam să fiu sigur.
— Aşa, acum ascultaţi. Schluckbebier se propti cu picioarele cră­cănate în faţa noastră. V-am mai spus, noi de la Gestapo suntem prietenii voştri. Suntem aici ca să vă ajutăm să vă apăraţi onoarea împotriva acestor escroci de pe piaţa neagră.
Bău restul de apă din carafă şi scoase un râgâit sonor.
— Au dispărut zece saci cu cafea! ţipă el. Evreii au vândut cafeaua pe piaţa neagră! Noi, la Gestapo, ştim asta! Noi ştim totul! Unde e cafeaua?
Întrebarea părea destul de generală, dar noi, care stăteam ca la expoziţie în mijlocul camerei, ne simţeam cei mai suspectaţi. Restul oamenilor se folosiră de ocazie pentru a-şi fixa privirile asupra noas­tră, iar noi simţeam povara grea a opiniei publice, care ne con­damna iremediabil. Cu coada ochiului vedeam cum Bătrânul îşi rupea distrat carnetul de notiţe în fâşii lungi de hârtie; Heide aruncă ţigara pe jumătate fumată şi imediat îşi aprinse alta. Günther, cu capul dat pe spate, studia atent tavanul gol. Barcelona era foarte ocupat să-şi smulgă un nasture de la uniformă; Micuţul îşi examina talpa uneia din cizme, iar Gregor îşi scobea sârguincios dinţii cu o unghie. Numai Porta era nepăsător. Se uita ţintă drept în ochii lui Schluckbebier şi cele două perechi de ochi se înfruntară.
Urmă o tăcere lungă. Schluckbebier părea că-l aşteaptă pe Porta să vorbească. Să mărturisească, poate. Porta îşi ţinea buzele strâns lipite.
— Cum vreţi! Schluckbebier îşi mută privirea asupra noas­tră. Atunci să trecem la punctul doi. Acum trei zile a fost furat un camion plin cu lenjerie de pat, în timp ce rămăsese nesupravegheat câteva clipe în faţa cazărmii companiei a doua. Unde este lenjeria? Aştept!
Aşteptam cu toţii. Trecură zece minute bune. Nu se auzea nici un sunet. Nimeni nu tuşea, nimeni nu-şi sufla nasul, nimeni nu-şi târa picioarele. Abia îndrăzneam să res - pirăm, dar şi asta cu teamă, să nu scoatem vreun şuierat sau alt zgomot.
— Proştilor! urlă Schluckbebier. Să nu credeţi că puteţi să scă­paţi! Gestapo-ul nu lasă niciodată pe nimeni să scape! Aici nu sunteţi pe front. In tranşee poate v-au lăsat să faceţi pe nebunii, dar aici nu! Nu când aveţi de-a face cu Gestapo-ul. Vă previn! O să fim fără milă. Cei care şi-au trădat Führer-ul să ştie că vor fi pedep­siţi!
Şapte semne de aprobare din spate. Schluckbebier făcea spume la gură. Dintre buze îi săreau stropi de salivă. Se învârti în jurul mesei, izbi cu pumnul şi carafa se rostogoli pe podea.
— Herr Kriminalrat!
Spre groaza şi consternarea mea, Porta se ridicase în picioare oferindu-i lui Schluckbebier, înnebunit de furie, cel mai fermecător dintre surâsurile lui ştirbe.
— Ne-aţi spus că Gestapo-ul e aici ca să ne ajute?
Mormăială generală în toată încăperea. Nu ne venea să ne credem urechilor. Toată compania a 2-a se holba la Porta.
— Da, şi? zise Schluckbebier.
— Cu umilinţă şi respect, aş vrea să fac o plângere. Suntem rău trataţi.
Cu infinită tristeţe, Porta se aplecă şi scoase la iveală dintr-o cizmă, un document voluminos.
— În ultimele patru luni, zise el, nu ne-am primit raţiile de zahăr. Întoarse o pagină, arătă cu degetul pe ea. Două grame de om la fiecare cazarmă, aşa spune aici.
Schluckbebier îl privi cu ochii îngustaţi, pe urmă pocni din degete.
— Să vină administratorul cazărmii!
Doi dintre gansterii în haine de piele părăsiră încăperea în căutarea nefericitului. Când fu adus, Schluckbebier îi urmări fiecare pas.
— Administratorule! Mi se spune că oamenii nu şi-au primit raţiile de zahăr pe ultimele patru luni. E adevărat?
Administratorul ridică din umeri cu superbă indiferenţă.
— Absolut adevărat. Regimentul nu a primit nici un fel de zahăr pentru a fi distribuit oamenilor.
— Înţeleg. Mulţumesc. Schluckbebier se întoarse triumfător că­tre Porta. În stadiul în care se află acum războiul, numai un nebun sau un trădător şi-ar face griji în legătură cu două grame ne­norocite de zahăr! Cu toţii trebuie să facem sacrificii. Plângerea se respinge.
— Atunci aş vrea să fac alta, zise Porta, foarte sigur pe el. În ultimele două luni n-am primit alocaţia de cizme care ni se cuvine. M-am plâns de nenumărate ori despre asta, iar ultima oară am fost ameninţat cu destulă violenţă. Acuma, nu ştiu dacă asta e drept şi corect, şi cred că nici Gestapo-ul nu ştie, fiind preocupat, cum aţi spus, să ne apere interesele. Soldaţilor care luptă pentru Führer ar trebui să li se permită să-şi ceară drepturile fără a fi amenin­ţaţi. Ce-ar spune Führer-ul dacă ar ajunge să afle despre asta? Uitaţi-vă ce cizme port! Porta îşi ridică laba enormă şi i-o arătă. A trebuit să mi le cumpăr singur.
Schluckbebier le privi cu un amestec de scârbă şi curiozitate. Evident, nu erau cizme regulamentare de armată şi nu fuseseră fabricate în cel de-al Treilea Reich. Din fundul încăperii, Hauptfeld­webel Hoffmann zâmbi nerăbdător. Se părea că de data asta Porta împinsese lucrurile cam prea departe. Oricum, cine mai auzise de alocaţie de cizme?
— Cine-a mai auzit de alocaţie de cizme? întrebă plictisit Schluck­bebier.
— Dar scrie aici! Porta îşi băgă vesel o mână într-un buzunar şi scoase altă broşură. Capitolul 12, pagina 365, paragraful patru, rândul opt:
„Fiecare soldat, subofiţer şi ofiţer care îşi procură singur ciz­mele va primi 12 pfeningi pe zi, care îi sunt acordaţi special pentru acest scop."
Porta surâse împăciuitor de jur-împrejur. Feţele impenetrabile ale celor de la Gestapo începuseră să se contracteze nervos. Veniseră să facă lumină în problema importantă a furtului de cafea şi Porta îi înecase în tâmpeniile lui. Şi, din câte se părea, fără cale de ie­şire.
— De când, zise disperat Schluckbebier. De când nu ţi-ai primit banii?
— A, cam de multişor, aş putea spune! Dar am ţinut o evidenţă. La ora actuală mi se datorează 17 mărci şi 24 de pfeningi. Şi peste o oră o să fie 26 de pfeningi.
Hoffmann explodă pe neaşteptate:
— Dar e ridicol! N-am mai auzit în viaţa mea asemenea prostii! Ce Dumnezeu, bani pentru cizme! Noi suntem în război şi pe tine te preocupă banii de cizme. Aş vrea să ştiu ce-ar avea de spus Generalul von Choltitz despre asta!
— Şi eu, domnule, recunoscu cinstit Porta. Din nefericire, aceste lucruri mărunte care ne preocupă pe noi, soldaţii de rând, nu sunt luate în seamă de autorităţi. Şi poate că dumneavoastră vi se par neînsemnate, domnule, dar vă spun că pentru noi contează mult.
— Obergefreiter Porta, îţi ordon aici şi acum, să încetezi a mai plictisi pe toată lumea. Încă un cuvânt şi voi fi obligat să fac ceva ce o să regretăm amândoi — iar tu mai mult decât mine. Răbdarea mea are o limită — şi de data asta vorbesc în numele Arma­tei, nu al Gestapo-ului!
Schluckbebier se răsuci şi apucă o altă carafă cu apă. Bău lacom. Ei, da, în numele Armatei! Şi cine credeau ăştia de la Armată că sunt? Cel de-al Treilea Reich ar fi într-o stare de adevărată anarhie, dacă Armata ar prelua conducerea. Termină de băut şi mai privi puţin de jur-împrejur..
— E timpul să dea lovitura, mormăi Micuţul.
— Scuzaţi-mă, domnule, zise Porta cu umilinţă către Hoff­mann, dar ştiaţi că unui ofiţer îi este interzis să ameninţe sau să intimideze un inferior, când acesta îşi face plângerea? Asta poate avea urmări serioase domnule. Citeam chiar ieri... Am notat pe-aici, pe undeva... Pagina 42, aliniatul 3 din Regulament. Semnat de un locotenent-colonel din Statul maior al generalului Reibert. M-am gândit că e de datoria mea să vă spun, domnule.
Hoffmann se întoarse, roşu de furie. Vedeam cum îşi încleştează pumnii şi îi descleş - tează şi-mi era mila de el. Îmi venea şi mie să-l pocnesc pe Porta numai când îi auzeam vocea aia mieroasă şi umilă.
Schluckbebier era între ciocan şi nicovală. Evident, era plictisitor că acest Obergefreiter, cam papă-lapte, trebuia să-l facă să-şi piardă timpul în felul ăsta. Pe de altă parte, era de netăgăduit că omul cunoştea Regulamentul din scoarţă-n scoarţă, ştia care-i sunt drep­turile şi nu spusese însuşi Adolf că există o singură lege pentru toţi, de la cei din urmă soldaţi până la cei mai înalţi în grad?
În partea opusă a încăperii, locotenentul Löwe îşi îndrepta ţanţoş spatele cu un surâs de imensă satisfacţie. Porta îl supusese de ne­numărate ori aceluiaşi tratament, iar acum era foarte amuzat să-i vadă pe alţii suportându-l.
— Obergefreiter, zise Schluckbebier pe un ton plăcut şi prie­tenos, ai o evidenţă a banilor care ţi se datorează?
— Bineînţeles că am! zise Porta cu indignare.
Hoffmann se răsuci.
— Dar asta-i o minciună! O minciună gogonată! Cretinul ăsta nu-i în stare nici măcar să-şi scrie corect numele, ce să mâi vorbim de ţinerea unei evidenţe! Cât despre cizmele pe care le poartă, vă spun eu de unde le are... le-a furat, aşa cum fură totul! Şi acum încearcă să le pună pe toate în cârca Armatei! Vă spun eu!
Hoffmann se plimba cu paşi mari, nervos.
— Pe ăsta îl urmăresc de trei ani. E un psihopat, un escroc şi un ordinar! Puteţi fi siguri că el şi nu altul a furat cafea­ua! Ar trebui arestat imediat, este o ruşine pentru Armată.
Locotenentul Löwe izbucni într-un râs plin de satisfacţie şi, după el, căpitanul Gickel de la Compania I. Încet-încet, râsul deveni mo­lipsitor şi curând întreaga încăpere se zguduia de hohote. Porta zâmbi şi-şi pocni călcâiele, şmechereşte.
— Herr Kriminalrat, îmi acordaţi pemisiunea să mă apăr îm­potriva acestor acuzaţii calomnioase?
Schluckbebier ridică o sprânceană.
— Bineînţeles, e dreptul dumitale. Şi poate că ai şi nişte martori pe care să-i chemi.
— Atunci, să încep!
Hoffmann se apropie de semicercul nostru de scaune şi-l arătă cu degetul pe Micuţul.
— Kreutzfeldt!
Fără îndoială că se simţea în siguranţă cu un bufon ca Mi­cuţul.
— Nu uita că te afli sub jurământ, omule, aşa că nu încerca să mă minţi! A furat sau nu, idiotul ăsta, cizmele pe care le poartă, de la un soldat american mort? Şi întâmplător, e o mare crimă să jefuieşti cadavre!
— Sunt sigur că Obergefreiter Porta n-ar jefui nicicând un ca­davru, zise Micuţul, arătându-se foarte mirat. În orice caz, nu l-am văzut niciodată jefuind vreunul. Cât despre cizme, ştiu că le-a cumpărat de la un sergent major din Regimentul 177 Infanterie, în ziua când au dat foc depozitului.
Micuţul se aşeză la loc, foarte mulţumit de sine. Hoffmann îşi muşcă buza de jos.
— Astea sunt numai minciuni şi ştii foarte bine!
Perfect calm, Porta scoase alte hârtii dintr-un buzunar, căută printre ele şi alese o chitanţă semnată de Stabszahlmeister Bauser, din Regimentul 177 Infanterie. Schluckbebier mai bău nişte apă.
— Obergefreiter Porta, s-ar părea că ţi se datorează — cât spu­neai — 17 mărci şi 24 de pfeningi.
— Aproape 36 de pfeningi, îl corectă Porta. Din principiu, îmi place să am o evidenţă clară a tuturor lucrurilor, adăugă el pe un ton evlavios.
— Foarte bine. Schluckbebier făcu un semn cu capul către Hoff­mann. O să ai grijă ca acest om să fie plătit numaidecât, Haupt­feldwebel? Şi e mai bine ca toate astea să rămână între noi. Nu vrem să producem necazuri mai sus, nu-i aşa?
— Am să-i dau eu însumi banii! izbucni Hoffmann, aruncând în Porta cu un pumn de monezi.
Schluckbebier se aplecă în faţă zâmbind.
— Mai ai şi alte reclamaţii de făcut, Obergefreiter?
— Da, nenumărate, zise Porta cu francheţe. Dar n-aş vrea să vă mai necăjesc cu ele acum, Herr Kriminalrat. Ştiu că aveţi lucruri mai importante de făcut — şi, oricum, suntem în război, nu?
— Ce ipocrizie! mormăi Hoffmann.
Schluckbebier se mai gândi puţin — fără îndoială întrebân­du-se dacă ar putea reveni la problema acută a cafelei, cum ar putea stabili vinovăţia de netăgăduit a lui Porta şi în acelaşi timp cum s-ar putea învoi cu el să închidă ochii în schimbul a jumătate din pradă. Zece saci de cafea! Însemna o avere şi chiar jumătate din ea ar fi făcut aproape suportabil cel de-al cincilea an de război. Evident însă, Porta nu era atât de prost pe cât părea. Era destul de viclean şi avea cu siguranţă un puternic simţ de autoconserva­re, aşa că trebuia să trateze problema cu grijă.
— În legătură cu cafeaua aia, începu Schluckbebier după ce se hotărî. Nu-mi place că trebuie să revin la subiect, dar ai fost acuzat că ai furat-o, Obergefreiter.
— Vai, da, aşa este, recunoscu Porta, aruncând o privire de reproş către Hoffmann, aş vrea să vă pot ajuta, Herr Kriminalrat. Din pă­cate, nu ştiu nimic despre cafea. Ştiţi, eu nu beau niciodată aşa ce­va.
În acel moment, în timp ce Hoffmann căsca din nou gura la auzul unei asemenea enormităţi spuse de Porta, uşa se deschise brusc şi Feldwebel Winkelmann, care avea în grijă depozitul, năvăli în încăpere.
— Herr Oberinspektor! se îndreptă alergând către Schluckbe­bier, agitându-şi braţele. Veşti bune, Herr Oberinspektor! Tocmai am controlat din nou sacii de cafea şi nu lipseşte nici unul!
— Poftim?! icni Schluckbebier cu răsuflarea tăiată.
— Sunt toţi, nu lipseşte nici unul, întări Feldwebel-ul plin de fericire. Sacii care nu se găseau fuseseră lăsaţi în spatele grămezilor de orz. N-ar fi trebuit să se afle acolo, în mod normal nimeni nu s-ar fi gândit să-i caute în locul ăla. Oamenii mi-au dat ideea să mă uit după rafturi, Herr Oberinspektor. Nu prea sunt atenţi. Toate sunt amestecate, nu există nici un fel de ordine. Uneori nici nu ştiu cum să mă mai descurc. Ştiţi, se mai întâmplă şi lucruri de-astea, dacă n-am oameni care să facă treabă ca lumea.
Schluckbebier îşi încleştă fălcile. Îşi făcuse deja socoteala că va avea cinci saci de cafea. Aşa că, oricum ai fi privit lucruri­le, tot de un furt era vorba.
— Dar e ridicol! declară Hoffmann, nerăbdător. Minţi, Winkel­mann! Ştii foarte bine că am numărat sacii ăia împreună şi am controlat toate rafturile.
Schluckbebier, Hoffmann, alţi doi în haine de piele şi Feldwe­bel-ul se încolonară solemn şi se îndreptară către depozit. Şap­tesprezece saci de cafea braziliană, marcaţi cu ştampila regulamen­tară a armatei, stăteau aliniaţi unul lângă altul. Fiecare sac fu des­făcut şi conţinutul trecu cu grijă prin faţa nărilor care adulmecau lacom. Fiecare sac conţinea, fără nici o urmă de îndoială, cea mai pură cafea naturală.
Lui Hoffmann îi era clar că Feldwebel-ul o scosese la capăt într-un fel sau altul, dar îi era peste putinţă să afle cum reuşi­se. Pentru o clipă, crezu că lucrase în combinaţie cu Porta, dar alungă scârbit acest gând. Porta era destul de priceput la şterpelit din sto - curile armatei, ca să mizeze pe ajutorul unui amator ca Winkelmann.
— Se pare, zise în silă Hoffmann, că ne-am înşelat în privinţa cafelei...
— Ha! Schluckbebier îşi îndesă pălăria peste ochi. Aşa am ajuns! Rapoarte false, treabă de mântuială, pierdere de timp za­darnică a Gestapoului... Ai să găseşti la para - graful 309. Şi ăsta nu-i un delict minor, Hauptfeldwebel. Ai putea avea necazuri se­rioase. Da, da, necazuri foarte serioase.
Unii dintre acoliţii lui începuseră să zăngăne cătuşele în bu­zunar. Întregul grup, mai puţin Winkelmann, se întoarse încet în sala de mese. Hoffmann căzuse pe gânduri, dar părea mai degrabă preocupat decât îngrijorat. Mă întrebam ce mai pune la cale creierul lui bolnav...
— Obersekretär, zise el deodată, dacă tot sunteţi aici şi ca să nu pierdeţi timpul în întregime, aş vrea să solicit o anchetă în le­gătură cu un incident care a avut loc acum trei ani şi în care a fost implicată Compania a 5-a din Regimentul 27 Tancuri, Plutonul 2, Grupa I-a. Îi acuz aici de înaltă trădare, refuz de a îndeplini ordinele şi laşitate în faţa inamicului... Printre altele, adăugă el ameninţător.
Schluckbebier se încruntă.
— Poţi dovedi o asemenea acuzaţie?
— Desigur, zise Hoffmann.
Era o întâmplare de care ne aminteam cu toţii. Două Tiger-uri se defectaseră chiar în faţa liniilor inamice. Fuseseră abandonate, dar un colonel mai „omenos" din cartierul general al statului major dăduse ordin să fie recuperate. Locotenentul Löwe, care ştia prea bine câte vieţi ar fi costat salvarea tancurilor, a refuzat clar să îndeplinească ordinul. Între cei doi ofiţeri izbucnise o ceartă vi­olentă, căreia îi pusese brusc capăt o grenadă ce explodase în faţa colonelului. Porta fusese suficient de nedelicat ca să-l apuce râsul la vederea cadavrului ofiţerului, drept care, exasperat, Löwe îl pocnise peste faţă. Nu se născuseră nici un fel de resentimente între el şi Porta, la care disci - plina lăsa frecvent de dorit şi înghiţise palmele pur şi simplu, dar întreaga întâmplare ajunsese la urechile lui Hoffmann şi era clar că de atunci o ţinuse în el, în aşteptarea unui moment favorabil.
Existau două capete de acuzare: refuzul de a îndeplini ordinele şi lovirea unui Obergefreiter de către un ofiţer. Ocazia se ivise şi Hoffmann voia s-o folosească la maximum.
Schluckbebier asculta toată istoria cu un interes crescând. Apar­ţinea acelei categorii de oameni care nu puteau suferi ofiţerii, şi mai ales pe aceia care luptaseră în prima linie. Aşa că asta era o ocazie şi pentru el, nu numai pentru Hoffmann. Problema era serioasă şi dacă acuzaţia putea fi dovedită, asta putea duce uşor la o avansare pentru cei care o scoteau la lumină. Strict vor­bind, problema nu era de competenţa lui Schluckbebier, ci mai degrabă a Feldgendarmeriei, dar se putea aranja.
Se întoarse către locotenentul Löwe, care stătea în apropie­re, palid şi nervos.
— Este adevărat, locotenente?
Urmă o pauză. Aşteptam neliniştiţi răspunsul lui Löwe. Era el ofiţer, dar noi eram cu toţii de partea lui.
— Da, zise Löwe, pe un ton foarte grav.
Schluckbebier îşi exprimă surpriza şi oroarea.
— Cum, ai lovit un subordonat? Dumneata, un ofiţer? Să ridici mâna asupra unuia din oamenii dumitale? Şi ai tupeul să stai aici şi să recunoşti asta?
O ţinu aşa, pe acelaşi ton, aproape zece minute. Atinse toate culmile şi octavele miră- rii. Trase aer în piept şi cu forţe proaspete continuă discursul într-un crescendo de furie isterică, împroşcând o ploaie de invective profund dispreţuitoare la adresa ofi - ţerilor, în general şi a lui Löwe, în special. Pe la jumătate, Porta se ridică şi deschise gura ca să vorbească, dar Schluckbebier era tocmai în culmea cuvântării lui înfocate şi îi trebuiră mai multe minute ca să-şi poată regla respiraţia.
— Herr Kriminalrat, începu Porta, cu vocea aceea oribilă, li­picioasă, pe care o folo - sea în astfel de ocazii, tot ceea ce spuneţi dumneavoastră e de un bun simţ elementar. Sunt întru totul de acord. Toţi ofiţerii sunt nişte porci şi ar trebui spânzuraţi.
Peste faţa lui Schluckbebier trecu o expresie vecină cu teama. Chiar spusese el asta? Era adevărat, desigur, dar poate că nu trebuia să fi mers atât de departe. Putea fi periculos.
Porta se lovi teatral peste piept, însoţindu-şi gestul de cuvintele „Gott mit Uns".
— Numai bunul Dumnezeu, zise el pios, veghează asupra sol­datului de rând. Ofiţerii pot să se poarte cum vor ei, ştiind că tot nu se află mai departe. Asta o ştim şi noi, soldaţii. Măcar de-ar afla Führer-ul!... Dar sunt sigur că veţi putea să-i strecuraţi la ureche o vorbă, acum când ştiţi şi dvs. cum stau cu adevărat lucrurile, Herr Kriminalrat. O vorbă de-a dumnea­voastră ar avea mare influenţă.
Bietului Löwe nu-i venea să creadă, că tocmai Porta putea pleda astfel împotriva lui. Nu erau ei doi tocmai prieteni, dar existase întotdeauna între ei o înţelegere, o anu - mită simpatie şi chiar res­pect.
— Eu unul am primit destule bobârnace de la superiorii mei, continuă Porta. De obicei, le accept ca făcând parte din serviciul în armată. Dar atunci, când cu întâm - plarea de care v-a spus Haupt­feldwebel-ul am văzut roşu în faţa ochilor. Asta recu - nosc. Ca să vă spun adevărul, eram atât de furios ca am spus toată povestea unor prieteni pe care-i am în G.G.S.A. Totul s-a lămurit demult.
— Un moment, Obergefreiter! Schluckbebier întinse o mână tre­murândă către carafa goală. Spui că s-au ocupat de asta cei de la G.G.S.A?
— Chiar aşa, zise Porta.
Faţa roşie de ţăran sănătos a lui Schluckbebier deveni pali­dă. Toată lumea ştia că G.G.S.A. Însemna „Geheimes Gericht der Soldaten und Arbeiten" (Administraţia Secretă a Justiţiei pentru Soldaţi şi Muncitori). Era un tribunal unde orice soldat sau mun­citor, oricât de umil, putea să-şi depună reclamaţia şi să fie sigur că o să i se facă dreptate. Era o organizaţie puternică şi poate singura de care se temea chiar şi Gestapo-ul.
Din nefericire pentru liniştea lui, Schluckbebier n-avea de unde să ştie dacă Porta făcuse sau nu reclamaţia. Dacă da, atunci el, Schluckbe­bier, spusese deja prea multe ca să mai fie în siguranţă. Iar dacă nu, era clar că nu va şti niciodată, pentru că nu-şi putea permite riscul de a cerceta. Oricât de mică ar fi fost posibilitatea amestecului G.G.S.A.-ului în această poveste, era mai bine să te ţii deoparte şi să nu te bagi singur în laţ...
Schluckbebier începu să-şi îngrămădească talmeş-balmeş hârtiile în servieta de piele.
— Foarte bine, zise el aspru. Am să fac raportul. Îl privi ame­ninţător pe Hoffmann. Data viitoare când mai vii la Gestapo cu poveşti despre evrei şi bişniţă şi cafea furată, să te asiguri mai întâi că ai dovezi, altfel dai de bucluc. Acum ai avut noroc. Te lăsăm în pace. Dar să nu crezi c-o să se mai întâmple — şi mai ales, să nu crezi c-o să uităm. Raportul meu o să fie acolo la dosar şi nu te scăpăm din ochi. Bun. Făcu semn din cap. Acum, goliţi încăperea. Toată lumea să iasă. Tu — Obergefreiter — tu stai pe loc! Vreau să-ţi vorbesc.
Camera se goli mult mai iute decât se umpluse. Schluckbebier puse o mână binevo - itoare pe umărul lui Porta.
— Ia spune-mi, pe cine cunoşti de la Geheimes Gericht? întrebă el, luându-l cu binişorul.
— Strict secret, rânji Porta. Numele astea preţuiesc mai mult decât viaţa mea.
— Ei, haide, haide, încercă Schluckbebier cu un râs forţat. Ne­oficial!
— Oficial sau neoficial, e strict secret.
— Hm! Schluckbebier îl privi o clipă, pe urmă se hotărî. Hai cu mine la cantină. Avem ceva de discutat.
Abia mai târziu am aflat de slabele încercări ale lui Schluckbebier de a descoperi adevărul.
— Am şi eu prieteni la Geheimes Gericht, începu el simulând indiferenţa. Eram curios dacă-i cunoşti.
— S-ar putea, zise Porta. Vă duceţi des pe la ei? Probabil c-o să ne întâlnim acolo zilele astea.
— Tot ce se poate, confirmă Schluckbebier, iar Porta observă că începuse să respire cam greu.
Se aşternu tăcerea. Porta continua să-şi păstreze rânjetul, iar Schluckbebier îşi storcea creierii să găsească o nouă metodă de a-l aborda.
— Încă o cafea? încercă el în cele din urmă.
— De ce nu, aprobă Porta. Se pare că e la modă la ora actuală.
— Parcă spuneai că nu bei niciodată?...
— M-am gândit să încerc, ca să văd ce-am pierdut atâţia ani.
Schluckbebier aşteptă până li se puseră în faţă alte cafele, pe urmă se aplecă peste masă cu un zâmbet tainic.
— Acum, hai să vorbim ca de la bărbat la bărbat, camarade! Unde ai ascuns marfa?
— Marfa? făcu Porta.
— Ei, ştii ce vreau să spun. Cafeaua!
— Ah... da. Da. Acum vin de-acasă. Porta clătină din cap abor­dând din nou mina lui imbecilă. Cafeaua! Sigur că da!
— Am prieteni, zise Schluckbebier, care ar plăti bine pentru cafea naturală.
— Ce mult aş vrea să fi avut nişte cafea ca să le-o pot oferi, zise Porta îndurerat. Dar în caz că găsesc vreodată, unde pot da de prietenii dumneavoastră?
— Nu e nevoie să ştii cum îi cheamă, dar ai cuvântul meu că ţi-ar plăti cum trebuie... Juma-juma şi încheiem târgul. Ce zici?
— Cred că glumiţi! Şi zece la sută e mult.
— Să zicem douăzeci. Prietenii mei sunt persoane influente. N-ai avea decât de câştigat dacă facem afacerea.
Porta se gândi puţin.
— Hai, şaptesprezece.
— Şaptesprezece? Schluckbebier îşi schimbă deodată mina zâm­bitoare cu o mutră ca la Gestapo — frunte brăzdată, ochi îngus­taţi, gură strâmbată într-un rânjet sinistru. Te comporţi prosteşte, prietene. Nu-ţi dai seama că puterea oamenilor influenţi poate ac­ţiona în două feluri — ori în avantajul tău, ori împotriva ta, în funcţie de serviciile pe care le aduci. Doar nu vrem să-i supă­răm, nu-i aşa?
Porta se ridică fără o vorbă. Dădu pe gât cafeaua, îşi strânse centura şi se întoarse să plece. Schluckbebier incepu să se agite după el.
— Dar, băiete dragă, nu trebuie să te superi! Poate tonul meu te-a iritat? Crede-mă că n-am vrut decât să glumesc!
— Ştiu eu mai bine ca oricine ce-i aia o glumă, zise Porta cu demni­tate. Bunicul meu a fost clovn celebru, şi un patriot pe deasu­pra. Obişnuia să-şi încânte spectatorii cu o spirală vopsită în culorile naţionale, pe care o învârtea cu dosul. Aşa că, vedeţi, am şi eu simţul umorului. Dar pur şi simplu n-am putut să gust gluma dum­neavoastră. Prea suna a ameninţare ca să mai fie şi amuzantă.
— Bine, dar ascultă! Schluckbebier se apropie de Porta şi îi şopti la ureche. Ştiu sigur că unul dintre ofiţerii de ordonanţă ai generalului von Choltitz caută cafea... Şi nu pentru el, ştii! Chiar pentru general în persoană!
— Doar nu vreţi să spuneţi că ar trebui acum să mărşăluiesc până la von Choltitz cu un sac de cafea sub braţ?
— Nu, nu, sigur că nu! Mă descurc eu cu lucrurile astea. Aş aranja în aşa fel, încât să nu fie nevoie să intrăm în contact cu generalul. E înconju­rat de spionii de la organi - zaţia internaţională a evreilor şi e o treabă periculoasă să-l abordezi, dacă nu ştii drumul prin toată ţesătura asta.
— Cunoşti pe cineva care ştie? întrebă glumind Porta.
— Noi, Gestapo-ul, ştim totul... Ei, şi-acum Schluckbebier îl luă de braţ pe Porta şi ieşiră împreună — ce zici, rămâne la şaptesprezece la sută?
Târgul s-a făcut în aceeaşi seară. Ne întâlnirăm cu toţii la un pahar în bucătăria hote - lului Meurice şi bineînţeles că îl invitarăm şi Schluckbebier.
— Ia spune-mi, zise Porta, zici că eşti om cult?
— Cult? Sigur că sunt un om cult! Doar nu crezi că ajungeam într-o asemenea pozi - ţie fără o cultură solidă la bază.
— Habar n-am. Dar dacă zici că ai cultură, poate ne ajuţi să lămurim o mică problemă.
— Am să-ncerc, promise cu emfază Schluckbebier. Care-i pro­blema?
— E că vrem să ştim cum îl chema pe porcul lui Odin, zise Porta.
— Porcul lui Odin? Ce e cu toate prostiile astea despre porci? întrebă Schluckbebier. E pentru a patra oară azi că mă în­treabă cineva de porci.
— Toată chestia e, zise Porta, ştii sau nu ştii?
Aşteptam cu răsuflarea tăiată ca tipul de la Gestapo să-şi etaleze cultura în faţa noastră. Şi tot aşteptarăm până ce isprăvirăm aerul din plămâni. În cele din urmă, Schluckbebier îşi scutură capul:
— E ceva ciudat, recunoscu el, că până şi eu, cu toată cultura şi educaţia mea, nu-mi pot aminti numele acelui porc nenorocit!

(va urma)