Perle (4)

Colin Falconer

Pentru Rones. Perla cautata de mine


Nu pot sa mor daca nu mi-a venit ceasul.
Zicala obisnuita printre cautatorii de perle japonezi din Broome.


Simeon deschise ochii. Un gândac traversa cu greu podeaua de lemn exact în fata lui. Încerca sa-si aminteasca întâmplarile noptii. Nu putea sa-si ridice capul. Cea mai cumplita mahmureala din viata lui. Poate ca nici nu mai reusise sa ajunga pâna la pat.
Încerca din nou sa se ridice si totul în jurul lui începu sa se învârteasca. Vomita pe podea, iar si iar, pâna când nu-i mai ramasese nimic în stomac.
Se simtea de parca ar fi fost acoperit de unsoare înghetata. Capul îi zvâcnea de durere. Îsi atinse ceafa. Acolo era un cucui de marimea unei cochilii de stridie. Sigur cazuse. Nu-i de mirare ca se simtea asa de rau.
Se ridica anevoie în genunchi agatându-se de muchia patului. Duhoarea acida a propriei vome era de nesuportat. Arunca o privire prin camera. Încuietoarea usii era distrusa si usa data de perete.
— Perla mea, tipa Simeon, repezindu-se la salteaua sfâsiata.
Disparuse.
Simeon iesi pe culoar, împleticindu-se. Doi malaiezi batrâni, Ri si Mahmud, stateau pe scari si fumau. Îl lua pe Ri de beregata tipând:
— Unde e?
Malaiezianul îl privi îngrozit. Mahmud sari în picioare ca sa fuga dar Simeon îl prinse si-l târî în jos pe scari tinându-l de camasa.
— Unde e? Ce-ai facut cu ea?
Billy Ng, proprietarul pensiunii Canton, iesi pe hol.
— Cum cheama tu? tipa cu vocea lui ascutita, stridenta. Cum cheama tu? Cine bate acolo?
Simeon statea calare peste pieptul lui Mahmud, tragându-i pumni în fata. Batrânul Ri, tinându-se înca de gât, coborî scarile împleticindu-se.
— Cheama repede sergent Clarke, repede! tipa el la Billy. Simeon prea mult baut! El omoara Mahmud!
Billy alerga afara.
Huey Fong alerga si coborî scarile. Se lupta sa-l desparta pe Simeon de batrânul malaiez. Intervenise exact la timp. Mahmud parea aproape mort.

* * *

Mai târziu, Huey Fong privi cum sergentul Clarke si doi politisti îl aresteaza pe Simeon. Acesta înca urla amenintari la adresa tuturor si balele-i curgeau ca unui nebun. Bietul nenorocit.
Huey se întoarse în camera si îsi puse haine curate. Apoi coborî pe John Chi Lane catre Dampier Terrace, catre birourile de la „Niland si Asociatii”. De data asta George Niland nu-l facu sa astepte. Fu poftit în biroul principal imediat dupa sosire. Ca un om important. Dupa ce usa se închise, George Niland întinse mâna.
— Ai gasit-o?
Huey zâmbi si îi dadu lui Niland o cutie de chibrituri scoasa din buzunarele adânci ale pantalonilor.
— E chiar aici, sefu’.
George examina continutul cutiei. Zâmbi, se duse la seif si puse înauntru cutia de chibrituri. Scoase carnetul de cecuri.
— Bravo, domnule Fong.
Scrise un cec si i-l înmâna.
— Cred ca-l vei considera o compensatie mai mult decât potrivita pentru serviciile dumitale.

* * *

Hanaguchi avusese un sezon bun. Într-un an cu McKenzie câstigase mai multi bani decât vazuse în toata viata lui. Îsi cumparase un costum alb nou cu butoni auriti si un baston de Malacca, din cel cu mânerul de fildes sculptat, ca sa arate ca acum era scafandrul numarul unu.
În noaptea care trecuse, pierduse o multime de bani la jocuri dar de dimineata, auzind ce i se întâmplase lui Espada, se înseninase iar. Vestea se raspândise prin oras mai repede ca focul: manilezul înnebunise si încercase sa omoare niste chiriasi de la pensiunea Canton. Toata lumea spune ca de la ciocnirea cu balena nu mai era în toate mintile.
Lui Hanaguchi nu-i pasa de asta. Avea niste socoteli de reglat cu Simeon. În dupa-amiaza aceea, el si doi dintre prietenii lui asteptasera pe strada John Chi Lane ca Simeon sa se întoarca de la închisoare. Stia ca n-o sa ramâna mult acolo. Daca sergentul Clarke i-ar fi tinut la închisoare pe toti scufundatorii nebuni n-ar mai fi avut loc pentru altcineva.

* * *

În extrasezonul acesta erau o multime de tensiuni în Chinatown. Niste koepangeri se întorsesera de pe mare povestind cum un capitan japonez îl suspendase de chila pe un coleg de-al lor koepanger, pe lugerul lui. Se zvonea pe la colturi despre o înjunghiere din razbunare.
Naiba sa-i ia, gândea Hanaguchi. Erau oricum niste vite. Nici unul dintre ei nu era bun de scufundator. N-aveau curaj, n-aveau mândrie. Cum de se asteptau ca cineva sa-i trateze altfel decât pe animale?
Caldura adusese tensiunea la paroxism. În ziua aceea, aerul parea sa fi fost supt din atmosfera, iar pasarile stateau pleostite la umbra mangrovelor cu ciocurile cascate, prea epuizate de caldura ca sa mai încerce sa prinda peste.
Hanaguchi îsi tampona fruntea cu o batista alba de olanda. În timp ce-si punea din nou palaria, îl vazu pe Simeon târându-si picioarele pe John Chi Lane, cu camasa rupta si însângerata. Arata zapacit, de parca ar fi fumat opiu.
Hanaguchi îl înghionti pe unul dintre tovarasii lui si zise, destul de tare ca toata lumea din jur sa auda:
— Scafandrul numaru’ unu al lui McKenzie-san! Manilezii astia sunt toti la fel! Doua sezoane si nu mai sunt buni decât de bucatari, la orez!
Simeon ridica privirea, îl vazu pe Hanaguchi si pe cei doi prieteni ai lui în cele mai bune costume albe, cu palariile de albi si bastoanele lor, numai mândrie si aroganta. Îsi dadu seama ca râdeau de el.
Avansa catre ei clatinându-se:
— Ce-ati spus?
Ochii lui Hanaguchi sclipira amuzati.
— Se zice c-ai vazut o fantoma în patul tau azi-noapte. Te-ai scufundat prea mult. Ai furat prea multe scoici. Te fac nebun la cap.
Se strâmba catre ceilalti, dându-si ochii peste cap. Toata ziua, Simeon nu se gândise decât la perla lui pierduta si la Anna. Si acum japonezul acesta îl ironiza. Era prea mult. Cu placere ar fi bagat cutitul în el daca sergentul Clarke nu i l-ar fi luat. În loc de asta, îl apuca pe Hanaguchi de beregata si începu sa strânga. Bastonul cu cap de fildes se rostogoli în praf în timp ce japonezul se straduia sa desclesteze degetele cafenii de pe gâtul lui.
Tovarasii sai îi sarira în ajutor, batându-l pe Simeon cu bastoanele peste coaste. Acesta tipa si se tragea înapoi cu bratele ridicate deasupra capului ca sa se apere de ploaia de lovituri. Hanaguchi îsi ridica propriul baston din praf, cu ambele mâini, ca pe o sabie Kendo. Îl lovi cu putere pe Simeon în partea din spate a capului si manilezul se prabusi. În timp ce zacea acolo, japonezii continuara sa-l atace cu bastoanele.
Mai multi koepangeri, echipajul de pe Roebuck, priveau de pe treptele pensiunii Canton. Fusesera pe mare cu Simeon doua sezoane si l-ar fi ajutat oricum, dar vorbisera despre povestea cu japonezul si atârnatul de chila si asta-i facea si mai dornici sa se implice.
Hanaguchi si tovarasii lui erau cu spatele spre koepangeri, cu atentia concentrata asupra lui Simeon, încurajati de zvârcolirile si tipetele lui. Koepangerii îi luara prin surprindere, trântindu-i la pamânt pe Hanaguchi si pe unul din tovarasii lui. Celalalt japonez reusi sa se desprinda din strânsoare si începu sa loveasca haotic în jurul lui cu bastonul. Unul dintre koepangeri cazu tipând în timp ce ochiul i se scurgea pe obraz.
Un cutit sclipi în soare. Japonezul dadu drumul bastonului si se aseza pe treptele pensiunii respirând ca un peste scos din apa, cu sângele îmbibând camasa alba, cândva curata.
Simeon, aproape orbit de propriul sânge, se arunca spre Hanaguchi. Japonezul încerca sa fuga. Dar doi dintre koepangeri îl prinsera si-l aruncara în zidul metalic al pensiunii. Simeon se propti mai bine pe picioare cu degetele înclestate de un par de lemn. Îl lovi puternic pe Hanaguchi peste fata si în timp ce japonezul aluneca spre baza zidului, îl mai lovi odata.
Simeon ridica parul sa mai loveasca o data dar auzi politistii fluierând si îl vazu pe sergentul Clarke si pe subalternii lui intrând pe John Chi Lane pentru a doua oara în aceeasi zi. Simeon lasa parul sa cada. Hanaguchi statea întins la picioarele lui cu costumul alb patat de sânge si praf si fata transformata într-o masa uniforma, ca o vânata terciuita.
„L-am omorât” se gândi Simeon.
Koepangerii o rupsesera la fuga. El îi urma.

* * *

Rosie era deasupra lui Cameron si corpurile lor goale straluceau de sudoare. Parul ei lung cadea pe fata lui. Femeia începu sa-si miste încet soldurile în acelasi timp ca el. Cameron gemu, arcuindu-si spatele. Ea îi simti corpul tremurând violent. Apoi Cam închise ochii, respirând întretaiat si se relaxa. O cuprinse cu bratele. Ea îsi coborî capul pe pieptul lui si începu sa plânga.
Cameron simti tremurul usor al trupului ei. Încerca sa-i întoarca fata spre el dar ea se opuse.
— Rosie? Ce e?
Ea tacu.
— Rosie?
— Pentru numele lui Dumnezeu, taoi. Ma simt ca o proasta.
— Dar ce?
Ea se trase într-o parte si el ofta dezamagit simtind cum n-o mai patrunde. Femeia îsi puse pe umeri un chimono de matase. Lua o cutie de tigari de pe noptiera si aprinse una. Cameron îi puse o mâna pe umar:
— Ce e, frumoaso?
— La naiba, nu e treaba ta. Ai obtinut ce-ai vrut. Acum pleaca.
— Rosie…?
— Pleaca!
Cameron ofta zapacit. Se ridica si începu sa se îmbrace.
— Unde te duci? întreba Rosie.
— Mi-ai spus sa plec.
— În numele cerului, n-am vrut. Ce-i cu tine?
Rosie se ridica si merse la fereastra. Se sprijini de pervaz privind fumul de tigara urcând în spirala catre grinzi. Spuse:
— O sa am un copil.
Cameron tacu multa vreme, apoi întreba:
— E-al meu?
— Dupa parerea doctorului Halloran sunt gravida în doua luni. Tu nu te-ai întors în port de mai mult de-o luna.
— Atunci al cui e, Rosie?
— Nu stiu. Dac-ai sta pe-un musuroi de termite ai sti care din ele te-a piscat?
Cameron încerca s-o îmbratiseze dar ea îl respinse:
— Nu!
Cameron statea acolo, simtindu-se inutil si mai rusinat decât oricând în viata. Se gândea la Kate. Îsi imagina cum se simtise ea când descoperise cum se jucase el cu trupul ei. Sopti:
— Ce-o sa faci?
— Nu stiu.
— Daca pot sa te ajut…
— Ce poti sa faci?
— Daca ai nevoie de bani…
Rosie lasa capul în jos.
— Uite, nu e vina ta. Sunt o târfa. Asta se întâmpla târfelor care nu sunt atente.
— Nu vorbi asa!
— E adevarul.
Se duse la noptiera si scoase o cutie de tutun dintr-un sertar:
— Uite.
— Ce e?
— Sunt bani.
— Ce sa fac eu cu banii tai?
— Sunt ai tai. Fiecare penny pe care mi l-ai lasat pe noptiera de fiecare data când am fost împreuna. Nu m-am atins de ei, Cam. Nici macar de-un penny.
— Nu-i vreau.
— Ia-i! Ia-i ca sa nu fiu si târfa ta! Pe ceilalti nu-i las nici macar sa ma sarute. Dar nu vreau sa fiu o târfa cu tine. Ia-i!
Împinse cutia catre Cameron. El o lua.
— Nu înteleg.
— Nu te gândesti decât la nevasta lui Niland.
— Ce i-am facut a fost gresit, ti-am spus.
— Înca o iubesti, Cam.
Îsi sterse obrajii cu dosul palmei. Se întoarse catre fereastra si arunca restul de tigara în strada. Ramase acolo multa vreme cu bratele încrucisate. În cele din urma zise:
— Ce e zgomotul acela?
— Ce-i, frumoaso?
— Nu auzi?
Cameron se duse la fereastra. Putea si el sa auda un murmur slab, ca un tunet îndepartat. Venea din cartierul strainilor. Cameron se apleca pe fereastra si vazu multa lume îndreptându-se catre Dampier Terrace.
— Dumnezeule, murmura Cameron.
Îsi puse restul de haine si iesi în graba pe usa.

* * *

Balul de Craciun fusese un eveniment discret. Broome era neobisnuit de tacut pentru o seara de Ajun. În ziua aceea, fusesera tulburari în Chinatown, iar un japonez fusese omorât de niste koepangeri într-o încaierare cu cutite. De aceea, multi europeni hotarâsera sa stea acasa în timp ce altii, de exemplu familia Niland, plecasera de la bal devreme.
George si Kate stateau în spate în Buick cu Jamie între ei si Junzo era la volan, conducând atent pe strazile pustii. Când cotira pe Dampier, în fata aparu un grup de oameni care bloca drumul. Junzo apasa frâna puternic cu piciorul.
— Koepangeri! mormai George.
Kate îl lua pe Jamie de dupa umeri.
— Ce s-a întâmplat? întreba Jamie, încercând sa se uite pe lânga Junzo ca sa vada mai bine.
— Sssst, îi spuse Kate.
Oamenii aveau bâte si cutite. Liderul lor îl arata cu degetul pe Junzo. George deschise usa Buickului si sari afara. Merse catre Koepangeri, facându-le semn cu mâinile sa se împrastie, ca si cum ar fi fost o turma de oi neascultatoare.
— Destul, baieti! Eu mare sef Niland! Plecati acum!
Oamenii tacura dar nu se împrastiau. George încerca sa-l împinga pe unul dintre ei din drum dar omul se tinu ferm pe pozitie. George îi agita un deget în fata.
— Tu! Tu spui la toti sa plece acum sau mare belea! Întelegi?
Omul se uita posomorât la el. Îsi freca lama lunga a cutitului de pantalonii kaki si întoarse ochii spre Junzo. Junzo se întoarse în scaun aratând cu degetul. În spatele lor erau deja mai multi koepangeri. Kate îi puse o mâna pe umar:
— E-n regula, Junzo. Nimeni n-o sa-ti faca rau.
Coborî din masina, tragându-l pe Jamie în spatele ei. Deschise usa soferului si-i spuse lui Junzo:
— Acum stai exact în spatele meu. Nimeni n-o sa-ti faca vreun rau dar trebuie sa faci exact ce-ti spun.
Junzo îi asculta comenzile.
— Plecati! tipa George. Altfel blestemati si mare belea!
Kate simtea deja frica în vocea lui. Koepangerii se apropiau. Liderul lor, un barbat slab, încruntat, în pantaloni kaki si maiou alb, facu un pas catre George. George se retrase. Încurajat, omul continua sa avanseze. George se întoarse si o rupse la fuga. Grupul se desfacu ca sa-l lase sa treaca.
Kate se uita fix la inelul de fete întunecate si furioase. Singurul sunet era fâsâitul lampilor cu kerosen pe care unii dintre barbati le tineau deasupra capetelor. Junzo bâlbâi ceva în japoneza, probabil o rugaciune catre stramosii lui. Kate spera ca ei îl ascultau.
Deodata, Jamie pleca de lânga ea si-i dadu un sut unuia dintre koepangeri. Kate îl prinse de brat si-l trase înapoi. Dar de uimire, omul se retrase câtiva pasi. Kate îsi înconjura fiul cu bratele, acum împartita între nevoia de a-l proteja pe Jamie si refuzul încapatânat de a-l abandona pe Junzo. Era servitorul ei de casa, de fapt al familiei Niland si în ruptul capului nu vroia sa-l lase prada gloatei. Se uita în jur dupa George, nu se putea sa se fi dus prea departe.
— Mergeti acasa! tipa Kate. Junzo e al meu!
Unde era George? Doar nu fugise! Nu se putea sa fi facut asa ceva, era de neconceput! Se uita disperata în jur dupa alti albi care sa vina s-o salveze. Nimeni. Koepangerii se apropiara din nou.
— Nu mergeti mai departe, baieti, se auzi o voce.
Un alb îsi croi drum prin multime, tinând în fata lui un koepanger caruia îi tinea revolverul la tâmpla. Când ajunse lânga Kate îl împinse pe koepanger la pamânt, în fata ei, si cu o miscare iute duse revolverul la fruntea liderului grupului.
— Dati-va înapoi sau îi împrastii creierii pe tot drumul.
Cameron trase piedica si clinchetul acela rasuna în tacere ca o împuscatura.
— Cameron, zise Kate.
— Unde-i George?
— E… nu-i aici.
— Vad asta. Dar unde e?
— Probabil deja la Darwin, îmi închipui.
Cameron înjura în surdina:
— Urca în masina.
Facu un pas înainte si propti teava pistolului în nasul koepangerului. Omul scheuna de frica si pasi înapoi.
— Acum o sa faci loc pentru doamna, ca un gentleman, sau îti croiesc sosea prin mijlocul scafârliei. Ma întelegi?
Koepangerul încuviinta din cap. Junzo se strecura înapoi pe scaunul soferului în timp ce Kate îl trase pe Jamie pe locurile din spate. Mâinile lui Junzo tremurau asa de tare încât de-abia putu apuca volanul. Tura motorul Buickului, asteptându-l pe Cameron.
— Hai, nu mai sta aici, omule! E periculos!
Junzo intra în viteza întâi cu un scrâsnet metalic puternic.
Buick-ul tâsni înainte si gloata îi facu loc retragându-se.
— Sari înauntru! striga Kate.
— O sa vin cu trenul viitor, glumi Cam.
Tinea revolverul apasat lânga capul liderului grupului. Flutura celalalt brat si, bombanind furiosi, se dadura înapoi ca sa faca loc masinii.
— Asteapta! striga Kate, dar Junzo îsi dadu seama de sansa.
Masina prinse viteza prin mijlocul oamenilor si disparu. Kate se rasuci ca sa priveasca în urma. Silueta cu palarie alba fu înghitita de noapte si de marea de fete tuciurii.


Patrick Flynn sari din sareta si alerga catre poteca întunecata. Sergentul Clarke si George Niland mergeau grabiti în urma lui.
— Kathleen! Doamne Dumnezeule, daca i s-a întâmplat ceva fetei mele… Kathleen!
Kate Flynn pasi lin pe veranda cu demnitatea unei regine. Flynn urca în goana treptele si o îmbratisa:
— Kathleen! Multumesc lui Dumnezeu!
Kate se feri. Se întoarse catre George, care nu-i putu înfrunta privirea. Sergentul Clarke se uita într-o parte jenat. Desigur, stia. Kate se întoarse catre tatal ei
— De unde-ai stiut unde sunt?
— N-am stiut, am sperat…
Flynn se uita fix la George. Apoi cuvintele se pravalira ca un torent:
— Eram de serviciu la sectia de politie. Sunt rascoale peste tot. Sergentul Clarke recruteaza pe toti albii ca politisti de urgenta. Si pe urma a venit George sa ne spuna ca acei koepangeri îl bruscasera si te rapisera pe tine. Am cautat pretutindeni, pe urma l-am vazut pe McKenzie.
— Cameron?
— Zicea ca esti în regula. El ne-a spus unde esti.
— Cameron e bine?
— Statea pe marginea drumului si fuma, blestematul! Lasul! Acum când avem nevoie de fiecare alb din oras la politie! Slava Domnului ca tu esti bine. Ce s-a întâmplat, fetito?
— Cameron McKenzie mi-a salvat viata.
— Cum? Ce s-a întâmplat? George zicea ca…
Ea îsi împinse tatal si coborî treptele. George tot nu putea s-o priveasca. Spuse:
— Nu puteam sa fac nimic.
Clarke se întoarse, prefacându-se ca-si ia o scama de pe uniforma.
— Stiam ca nu-ti vor face rau. Calmeaza-te.
Avu îndrazneala de a încerca s-o îmbratiseze. Kate se apleca sa-i sopteasca la ureche:
— Dac-ai fi demonstrat macar o clipa ca ai o farâma de decenta, cred ca te-as fi iertat pentru astia sase ani.
Se întoarse pe calcâie si urca scarile. Usa de plasa se trânti în spatele ei. Flynn facu ochii mari:
— George?
Dar el pleca si Flynn îl urma în graba. Întreba:
— Ce-a fost asta?
— Nu stiu. E isterica.
George se urca în sareta:
— Sergent Clarke! Avem de lucru! O sa-i lasi sa arda orasul fara sa miscam un deget?

* * *

Kate tremura de furie. Vroia cu disperare sa plânga, sa se elibereze de frica si tensiunea ultimelor ore, dar era prea furioasa. Blestematul! Cu ce fel de barbat se maritase? Vazu o tigara stralucind în întuneric.
— Eu sunt.
Cameron iesi din umbra. Se opri pe ultima treapta, cu un picior pe veranda.
— Am venit sa vad daca esti bine.
Deodata, Kate se simti de parca ceva ar fi sufocat-o; nu putea vorbi. El confunda tacerea ei cu frica sau poate cu dusmania.
— Ei, vad ca esti bine. Nu trebuia sa vin. Noapte buna.
— Asteapta!
Cam ezita.
— Adevarul e ca nu eram sigur ca voi fi binevenit aici.
— Îti datorez viata mea. Si pe-a fiului meu.
— Nu ti-ar fi facut nici un rau. Pe servitor îl vroiau.
O tacere lunga. El îsi freca gheata de treapta. Ea se temu ca va pleca. În cele din urma spuse:
— Am crezut c-or sa te omoare.
— Înca ti-ar mai fi pasat?
Ea nu raspunse. Îsi încrucisa bratele în timp ce o parte din ea vroia sa-i cada în brate, iar alta parte o îndemna sa alerge înauntru si sa încuie usile.
— De îndata ce-ai disparut am bagat pistolul în buzunar si le-am spus sa plece acasa. Nu sunt oameni rai. Japonezii i-au tratat prost tot sezonul acesta si câtiva au rafuieli vechi de încheiat. N-au nici o disputa cu noi.
— Multumesc oricum.
— Junzo ar trebui sa-mi multumeasca. Si ar trebui sa-ti multumeasca si tie. Daca nu le-ai fi tinut piept, i-ar fi împrastiat creierii pe drum.
Kate îi studie fata în lumina lampii. Era aproape neschimbat.
— Ani întregi te-am crezut mort.
— De ce-ai gândit asa?
— Razboiul.
— O multime de barbati au mers la razboi.
— Si o multime nu s-au mai întors. M-am temut pentru tine. Asta vroiai sa auzi?
— Da.
Kate zâmbi:
— Nu te-ai schimbat.
— Tu da. Acum esti nevasta altui barbat si numai eu sunt vinovat de asta.
— Vrei sa intri?
Cameron îsi scoase palaria si se juca putin cu borul.
— Sergentul Clarke are nevoie de voluntari pentru fortele speciale care sa încerce sa înabuse revolta.
Zâmbi si dintii albi se detasara în întuneric.
— Daca vede ca am propriul meu revolver cu siguranta o sa ma faca seful operatiunilor.
Ezita, deodata mai serios.
— Poate doar câteva clipe. Ca sa vad baiatul. Pot sa-l vad?
Kate încuviinta tacuta si o lua înainte.
Jamie dormea cu un pumn sub barbie. Cameron dadu într-o parte plasa de tântari si se uita lung la el. Simti un nod în gât. Buclele de un negru-albastrui, genele lungi, maxilarul ferm. Iisuse, era ca si cum ar fi vazut o miniatura a lui însusi.
„Fiul meu” gândi Cameron. Lasa plasa sa cada.
— Seamana cu tine, nu-i asa?!
Cameron nu putea sa vorbeasca. Dadu din cap.
— Înca te urasc, Cameron. De câte ori ma uit la el, mi-e imposibil sa nu te urasc.
— Si eu ma urasc.
— N-am sa înteleg niciodata de ce-ai facut-o.
Cameron ridica din umeri:
— Singura mea unitate de valoare era pe vremea aceea greutatea unei perle. Te iubeam prea mult, Kate, si asta m-a speriat de moarte. Atunci credeam ca bogatia înseamna fericire, ca sunt acelasi lucru.
Ofta. În cele din urma, reusi din nou sa vorbeasca si arata catre baietelul adormit:
— O sa-i spui?
— Ca e fiul tau?
Facu semn ca nu.
— Nu cred ca l-ar ajuta cumva. Tu ce crezi?
Kate puse o mâna pe obrazul lui:
— N-am iubit pe nimeni altcineva, doar pe tine.
Cameron o trase aproape. Taciunii pe care îi credea stinsi, reci, se aprinsesera iar într-un foc ce mistuia orice ratiune si orice retinere.

* * *

Era trecut de miezul noptii. Kate se strecura usor afara din pat si, îmbracata doar în camasa de noapte, pleca spre baia din spatele casei. De obicei, apa venea fierbinte din rezervorul subteran asa ca o lasau sa se raceasca în cada. Îsi stropi cu apa calduta corpul ca sa spele resturile lipicioase, urme ale dragostei. Era fierbinte, iar sânii îi erau umflati si învinetiti. Împreunarea lor fusese rapida si violenta, animalica. Consumasera în ea amaraciunea si reprosurile adunate în anii pierduti, fusese un moment de pasiune furioasa, de înclestare. Intensitatea dorintei, chiar dupa atâta timp, o înspaimântase.
Se sterse pe prosop si iesi pe veranda. Era prea cald ca sa poata dormi. În departare, auzea zgomotele tulburarilor din Chinatown. În ciuda asigurarilor lui Cameron, îsi facea griji ca ele s-ar putea transforma într-un macel al albilor, iar frica aceasta dadu frâu liber unui pic de vinovatie… si ce altceva înca?
Dupa toti anii aceia. Era speranta.
Auzi podeaua trosnind în spatele ei si se întoarse.
— Liddy! Cum m-ai speriat! Ce faci, de ce te furisezi asa la ora asta noaptea?
— Liddy vazut alb venit. El acum mers acasa?
Simti cum obrajii îi iau foc:
— La naiba, nu-i treaba ta! Du-te înapoi în pat!
— Domn’ Dumnezeu zice…
Kate se scula si înainta catre ea agitându-si degetul:
— Nu vreau sa mai aud un cuvânt despre Domnu’ Dumnezeu sau diavol ma auzi!? Du-te înapoi în pat!
Liddy pleca catre camerele servitorilor, târându-si picioarele si bombanind în surdina.
„Fir-ar sa fie!” Kate îsi prinse capul în mâini. Mai întâi concepuse un copil în afara casatoriei, acum era adulterina. Din asta nu putea iesi nimic bun. Liddy avea probabil dreptate, ea era soi rau. Bineînteles, Dumnezeu va gasi o cale s-o pedepseasca, era sigura de asta.

* * *

Fiindca revolta se raspândea, Sergentul Clarke mobiliza pe toti europenii care stiau sa tina în mâna o pusca si îi numi politisti de urgenta, care încercau sa-i împiedice pe oamenii din cartierele straine sa se omoare între ei. Proportia între japonezi si koepangeri era de patru la unu iar primii erau mai bine organizati si mai priceputi la lupta cu bâte si cutite. Daca europenii n-ar fi intervenit, koepangerii ar fi fost complet masacrati.
Luptele se raspândisera de-a lungul Dampier Terrace si koepangerii din tabara Ferguson fusesera atacati. În timp ce fugeau de lânga magazinul „Moss si Richardson” vazusera un grup de japonezi care nu fusesera înca implicati în încaierare. Considerându-i o tinta usoara pentru razbunarea lor, îi atacasera, iar Kanawa, un scufundator, fusese omorât.
Între timp, doua sute de japonezi navalisera în tabara lui Owen. Koepangerii de acolo se baricadasera în hotelurile Roebuck si Continental, cu foarte putini albi care sa-i apere de gloata de japonezi care se adunasera pe Dampier Terrace înarmati cu bâte din lemn de mangrova si cu sticle sparte.
Când Cameron ajunse la Continental îl gasi pe Flynn lânga Sergentul Clarke pe treptele hotelului, cu mâinile în solduri, ca o copie perfecta a colonistului britanic. George statea în spatele lui, foarte palid la fata.
— Ai ajuns exact la timp, baiete, zise Flynn când îl zari. Se pare ca distractia e abia la început.
— Unde-ai fost? întreba George.
— Mi-am vazut de treaba mea, George.
Cameron se uita atent la grupul masiv de japonezi care-si croia drum spre hotel.
— Ce propui, domnule Clarke? Sigur ca nu putem sa-i împuscam.
— Numai daca nu gasim alta solutie, domnule McKenzie. Dac-ar avea putina minte, ne-ar putea masacra ei pe noi.
— Si de ce ne-ai dat pusti daca stiai ca n-o sa le folosim? întreba George.
— Cred ca e timpul sa ne pastram mintea limpede, domnule, îi raspunse Clarke. Trebuie sa încercam sa evitam varsarea de sânge inutila.
Flynn verifica chiulasa pustii lui marca Lee Enfield si o încarca. Se întoarse catre Cameron:
— Apropo, baiete, cred ca-ti datorez multumiri. Fiica mea mi-a spus c-ai avut grija de ea în seara asta. As vrea sa stii ca-ti sunt recunoscator.
— N-ai de ce, zise Cameron. Am facut-o pentru ea, nu pentru tine. Înca avem o disputa de rezolvat noi doi si pentru ce mi-ai facut sper sa ne vedem în iad!

* * *

Japonezilor nu le era frica de albi si pustile lor. Unii dintre ei alergara spre hotel, batându-se cu pumnii peste piepturile goale si strigând: „Trageti! Trageti!” Nici unul dintre albi nu profita de aceasta ocazie. Omenia era doar unul dintre motive, erau prea multi japonezi, chiar daca albii aveau pusti. Si, oricum… Nici unul dintre europeni nu vroia sa-i raneasca exact pe oamenii care controlau activitatea de care depindea însasi supravietuirea lor.
Toata noaptea aceea lunga si fierbinte gloata roi în jurul hotelului, nici japonezii nici albii nu dadura înapoi dar nici nu facura pasul decisiv. Exact înainte de revarsatul zorilor, gloata îsi schimba directia si se revarsa în Chinatown.
Hartuiala asta mai dura trei zile. Fiind o regiune izolata de restul Australiei, pastrarea legii si ordinii depindea doar de Sergentul Clarke, sase politisti si o mâna de albi care fusesera convocati ca forte de ordine.
Malaiezii de-abia asteptau sa intre în încaierare si sa-si umple cutitele kris de sânge japonez dar Clarke si sefii albi îi convinsesera sa ramâna neutri. În cele din urma, cei care-si pastrasera calmul câstigasera. Cu ajutorul japonezilor de vaza, printre care Nosiro Tanaka, revoltatii fura convinsi sa lase armele deoparte.
Dar pentru altii problemele abia începeau.


Flynn o lua intentionat pe Sheba Lane. La ferestrele deschise straluceau discret lampile, iar un manilez bronzat si musculos statea pe vine în cadrul unei usi, acordându-si chitara. Flynn auzi zgomotul zarurilor aruncate, tipetele si înjuraturile jucatorilor din salonul de biliard. Îsi baga capul între umeri când se ciocni de unul dintre politistii Sergentului Clarke. Politistul duse doua degete la borul chipiului si continua sa mearga.
Camera de biliard era plina de fum de tigara si plina de straini si de albi pe care Flynn nu-i întâlnise la nici una dintre petrecerile lui George. Barbatii purtau maieuri sau aveau torsul gol, iar pe brate, pe piepturi si pe frunti aveau broboane de sudoare.
Flynn îsi arunca ochii prin încapere. O pereche de ochi îi întâlnira pe ai lui. Flynn înclina aproape imperceptibil capul si se îndrepta spre barul subred de lemn. Îsi cumpara un pahar cu gin olandez si astepta.
Simeon traversa camera, înca tinând în mâna tacul de biliard, si cumpara o bere.
— Sefu’, zise el având grija sa nu-l priveasca în ochi.
— Arati ca un crab strivit, raspunse Flynn.
Simeon se înrosi dar nu spuse nimic. Mai avea înca cicatricele ranilor facute de Hanaguchi si prietenii lui. Îi rupsesera nasul pentru a doua oara.
— Ni s-a întrerupt un pic afacerea, zise blând Flynn. Mai ai înca perla?
Simeon ezita o clipa:
— O mai am.
— Atunci îti sugerez sa reprogramam o întâlnire mâine noapte. Aceeasi ora, acelasi loc.
— O sa aduceti banii?
— O sa am banii, baiete. Tu sa aduci perla.
Simeon îsi termina bautura si se întoarse la masa de biliard. Continua jocul. Când ridica iar capul, Flynn disparuse.
Pâna aici toate bune. Dupa clipele de panica de la început îsi daduse seama ca pierderea perlei nu era la urma urmei atât de groaznica. Un vapor, Gorgon, sosea în dimineata de dupa întâlnirea lui cu Flynn si pleca în aceeasi zi la reflux. El o sa fie pe vas si o sa aiba la el banii lui Flynn. Când o sa ajunga cu bine în Singapore, o sa-i trimita Annei un mesaj si banii de drum. Totul va iesi exact cum planuise.
— De ce rânjesti?
Simeon ridica privirea. Era Huey Fong.
— Degeaba.
— Atunci hai sa ne continuam jocul.
Simeon se apleca peste masa si realiza o serie zdrobitoare de bile bagate în buzunarul din colt. Rânji catre Huey. I se întorsese norocul. Nu mai putea gresi.

* * *

— Deci cum stau lucrurile între tine si Kathleen?
George strivi mucul de tigara si ridica paharul de coniac.
— E o întrebare cam personala, batrâne.
— E o chestiune personala, George. E fata mea. Erau pe veranda bungaloului lui George. Dupa o cina târzie, Kate se plânsese de o migrena si se retrasese la culcare.
Trecuse aproape o saptamâna de la revolta, iar George si Kate abia daca schimbasera doua vorbe, din politete. Flynn fusese singurul care întretinuse conversatia la cina.
— Sunt îngrijorat pentru casnicia voastra, George.
— Pot sa-mi reglez singur problemele domestice, îti foarte multumesc, Patrick.
— Zau?!
George îsi mai turna un coniac. Întreba:
— Mai bei?
Flynn vroia sa refuze din principiu, fiindca era greu sa dai sfaturi unui barbat în timp ce-i bei coniacul, dar nu reusi sa se abtina:
— Numai putin.
George turna de trei degete într-un pahar si i-l dadu lui Flynn:
— În sanatatea ta!
Flynn ridica paharul:
— Dupa cum spuneam…
— Te superi daca schimbam subiectul?
— Asculta, George…
— Vorbeste mai încet, batrâne. E în camera, aproape.
Flynn se apleca în fata.
— Ce s-a întâmplat în noaptea când a pornit revolta?
— Ce-a fost a trecut.
— Da?! Si daca se hotaraste sa te paraseasca?
— N-o sa faca asta.
George se lasa pe spate în scaun punându-si mâinile dupa ceafa si casca:
— Unde sa se duca? Din ce sa traiasca?
— Am crezut ca ti-e clar, baiete.
Se lasa o tacere lunga. În cele din urma, George spuse:
— Nu te poti întretine nici pe tine.
— Ce vrei sa spui?
— De ani de zile îti platesc datoriile, Patrick. Doar nu crezi ca ti-am platit bautura si jocurile de noroc degeaba? Au fost împrumuturi, Patrick, am documentele, dupa cum stii. Doar nu credeai ca am intentia sa le rup. Daca îti cer acum banii cât crezi ca-ti mai ramâne? — facu o pauza privindu-l pe Flynn în fata — Nici macar nu stii, nu-i asa?!
— O sa-ti platesc datoriile.
— Sigur ca da. Problema e ca dupa ce-o sa-ti vinzi partea din ferma Niland Pastoral Company, n-o sa-ti ramâna prea mult.
Flynn dadu repede pe gât restul de coniac si îsi sterse fata cu o batista.
— Ai palit foarte mult, zise George.
— Nenorocitule!
— Personal, nu ma dau în vânt dupa barbut si nici nu beau prea mult. Dar nu ma deranjeaza viciile astea în cazul altora. Atâta vreme cât nu trebuie sa le platesc din banii mei.
— O sa-ti platesc. Si mai devreme decât crezi.
George ridica sprâncenele.
— Mai ai un as în mâneca?
— O sa-ti primesti banii. Pe toti. Si atunci o sa scap de tine pe vecie.
George clatina din cap.
— Nu sunt dusmanul tau, Patrick. Si apoi, daca ma paraseste, n-o sa alerge înapoi la tati. Are alte planuri.
— Despre ce vorbesti?
— McKenzie.
— Jigodia aia!
— S-au întâlnit. Aici, în casa asta. Una dintre servitoare mi-a spus.
Flynn se înrosi la fata ca un rac fiert.
— În propria ta casa?
— Calmeaza-te!
— Sa ma calmez?! Ce-ai de gând sa faci?
— Ce-as putea sa fac?
Indiferenta lui George îl soca pe Flynn care sari în picioare trântind zgomotos bastonul pe veranda.
— Iisuse, Maria si Iosif! Poate ca i-ar fi mai bine fara tine la urma urmei! Dac-ai fi barbat, te-ai duce sa-i ceri lui socoteala!
George îi zâmbi rece si sorbi din coniac.
— Ar trebui sa ma rafuiesc chiar eu cu jigodia daca tu nu esti destul de barbat! continua Flynn.
— Succes.
Flynn pleca furtunos, pasii lui rasunând ca niste lovituri de toba pe podeaua de lemn a verandei.
— Unde te duci? întreba George.
— Am o treaba de facut! tipa Flynn, apoi disparu.
Kate, de la fereastra dormitorului, îl privi plecând.
Vocile zgomotoase o trezisera. La început nu întelesese ce spun dar apoi începusera sa tipe.
„Jigodia aia!
S-au întâlnit. Aici, în casa asta. Una dintre servitoare mi-a spus.
În propria ta casa?
Calmeaza-te!”
Chiar în camera calda, înabusitoare, simti un fior rece de neliniste. Ramase uitându-se fix în întuneric mult timp dupa ce George se strecurase lânga ea în pat. Era înca treaza când Sergentul Clarke batu în usa, la putin timp dupa miezul noptii.

* * *

Era o noapte agitata la Roebuck Hotel. Sunetul viorilor care interpretau un dans irlandez vioi rasuna pe Dampier Terrace, amestecându-se cu frânturi de cântece si muzica la pian care pluteau peste plaja de la unul din bungalourile albilor. Un singur catarg se oglindea solitar pe apele linistite ale golfului.
Simeon astepta în întuneric mai jos de magazinele Streeter si Male, cu inima bubuindu-i în piept. Se îmbracase de multe ori în costumul de scafandru si coborâse în ocean dar niciodata nu fusese la fel de înspaimântat. Tipatul ascutit al unui liliac îl facu sa tresara. „Calmeaza-te, Simeon. Daca esti prea nelinistit o sa observe ca e ceva în neregula.” Auzi pasi pe nisip.
— Espada! Esti aici? Sunt eu, Flynn!
— Sunt aici, sefu’.
Iesi din umbra. Îi parea bine ca e o noapte întunecoasa; luna era doar ca o secera argintie.
— Ai banii, sefu’?
— Îi am, baiete.
— Sa-i vad.
Flynn se batu peste buzunar.
— Sunt chiar aici. Acum arata-mi perla!
Simeon baga mâna în buzunarul pantalonilor si scoase o batista mare, alba. Înauntru bagase un dop de sticla. Era dur, mare si rotund. Destul de convingator pentru ce urmarea el în noaptea asta.
I-l dadu lui Flynn care îl despacheta cu grija mijindu-si ochii în întuneric. Nu putea sa vada nimic. Blestemând, îngenunche si aseza batista pe nisip. Baga mâna în buzunar si scoase o cutie de chibrituri. Aprinse unul.
— Ia stai nitel…
Simeon întinse mâna dupa cangea de fier care îi atârna la spate de cureaua pantalonilor. În timp ce Flynn se uita în sus, el coborî cangea peste capul lui Flynn. Acesta cazu pe nisip; spre oroarea lui Simeon, era tot constient. Încerca sa se ridice în picioare dar, ca un boxeur facut knock-out, nu putu sa-si coordoneze bratele si picioarele asa ca se prabusi înapoi pe nisip. Striga:
— Ajutor! Crima!
Intrând în panica, Simeon lovi din nou cu toata puterea. Flynn ridica bratele sa se fereasca de lovitura si Simeon auzi cum osul antebratului lui Flynn cedeaza cu un pocnet. Flynn tipa, zvârcolindu-se de durere. Simeon lovi din nou. De data asta, lovitura cazu pe ceafa lui Flynn. Zgomotul semana cu cel facut de cineva care calca, încaltat cu cizmele, pe o varza.
Flynn se potoli.
Simeon arunca drugul de fier si îngenunche ca sa întoarca pe dos buzunarele lui Flynn. Gasi un plic gros cu bani si îl vârî în pantaloni. Auzi pasi pe Dampier Terrace. Sigur cineva îl auzise pe Flynn cerând ajutor. Sari în picioare si începu sa fuga.

* * *

Cameron era pe cale sa se întoarca, când auzi agitatia de pe plaja. Roebuck fusese trasa la mal pentru aprovizionare, iar el dormea la bordul navei, desi avea ridicat un cort lânga Ferguson, de-a lungul plajei. Când a auzit tipetele, s-a catarat pe scara din nuca de cocos la pupa si alerga de-a lungul debarcaderului Streeter si Male.
Se împiedica de ceva pe nisip si cazu. În întunericul care domnea împrejur, îi lua câteva clipe sa-si dea seama ca se afla lânga un alt om. Întinse mâna dreapta si si-o retrase când acesta dadu de ceva lipicios si umed.
De dupa nori aparu o luna ca o secera si Cameron vazu un om alergând, disparând dupa materialele adunate mai jos de Dampier Terrace. Începu sa alerge dupa el.
Pâna se întoarse Cameron, pe plaja se adunasera o multime de oameni si unii aveau lampi. Vreo sase oameni de la Hotel Roebuck carasera corpul înapoi pe strada.
— Iisuse, e Flynn! spuse cineva
— Cineva i-a crapat capul!
Unul dintre barbati, pe care Cameron îl recunoscu ca fiind Lacey, un proprietar de lugher, rupse camasa lui Flynn si puse o ureche pe pieptul lui. Clatina din cap:
— E mort.
— Dumnezeule Atotputernic!
Alt barbat se uita în sus catre Cameron:
— De unde-ai aparut?
— Am auzit ca striga cineva. Un barbat alerga pe plaja catre Chinatown. L-am urmarit.
Lacey se uita la mâinile lui Cameron, apoi la camasa lui.
Esti plin de sânge.
Cameron privi în jos surprins. Lacey avea dreptate.
— L-am gasit zacând pe plaja. Am cazut peste el.
Se lasa o tacere lunga.
— Mai bine sa-l cheme cineva pe Sergentul Clarke, mormai Lacey.
Cameron îsi dadu seama ca toti se uitau la el. Si nu avea nici o îndoiala ca se gândeau la acelasi lucru.


Simeon alerga pâna la o alee din spatele John Chi Lane si se sprijini de zid încercând sa-si regleze respiratia. De dupa obloanele unei ferestre de la etajul al doilea se prelungeau fâsii de lumina. Sfânta Fecioara, avea sânge pe mâini!
Se uita în jos la camasa. Era o pata de-a curmezisul pieptului, de parca cineva l-ar fi împroscat cu cerneala rosie. Simeon se lupta cu panica. Nu planuise sa se întâmple asa. Cine-ar fi crezut ca batrânul va fi asa rezistent?
Simeon auzi tipetele de la capatul aleii. Oamenii ieseau din pensiuni si magazine ca sa alerge catre Dampier Terrace. Auzi pe cineva strigând: „Crima!” si sângele îi îngheta în vene.
Crima. Cuvântul capata un ecou în creierul lui. Crima, crima. Sfânta Fecioara, Maica Mântuitorului, nu intentionase sa-l omoare! O sa-l spânzure!
Alerga pe alee. Când ajunse la baia publica de lânga Canton, îsi scoase camasa si intra grabit înauntru. Lua de doua ori apa în pumni dintr-una din albii si se spala pe fata si pe brate, curatindu-se de sânge. Va trebui sa-si arda camasa. Deocamdata, o puse lejer peste umar pliind-o astfel încât sa acopere petele de sânge. Iesi din nou pe strada si urca treptele pensiunii. Câteva clipe mai târziu era înapoi în camera lui. Încuie usa, se arunca pe pat si începu sa hohoteasca de plâns ca un copil.
Dupa o vreme se ridica rusinat. Trebuia sa-si vina în fire. Trebuia sa se gândeasca. Baga mâna în buzunar si scoase plicul cu bani. Îl deschise si raspândi bancnotele pe pat. Le numara. Cinci sute de lire. Ceruse o mie! Deci batrânul nemernic încerca de fapt sa-l însele.
Ce sa faca? Vaporul urma sa plece de dimineata. Nu, acesta o sa fie primul loc unde o sa caute Sergentul Clarke. Daca l-ar gasi acolo, ar fi ca si cum si-ar fi recunoscut vinovatia. Nu, va trebui sa ramâna în Broome si sa înfrunte totul.
Cinci sute de lire! Erau totusi o multime de bani. Dar nu l-ar ajuta prea tare dac-ar avea o funie în jurul gâtului. Sfânta Fecioara, Maica Mântuitorului! Cum puteau lucrurile sa mearga atât de rau si atât de repede?!

* * *

Cameron adormi aproape în zori. Visa mult, avu cosmaruri. De fiecare data când închidea ochii, vedea corpul lipsit de viata al lui Flynn întins pe masa de la Hotel Roebuck, cu sângele si creierul iesindu-i din craniu.
„N-am facut-o eu” gemea Cameron prin somn, iar oamenii din grupul adunat în jurul cadavrului aratau spre el tipând: „Ai sânge pe mâini!”
Se trezi tresarind. Se auzeau pasi sus pe punte. Sari de pe prici si iesi prin tambuchi. Era sergentul Clarke. Doi politisti urcau scara de frânghie de la pupa ca sa ajunga pe punte. Abia se lumina de ziua, soarele era putin deasupra liniei orizontului. Sigur nu era mai mult de ora sase.
— Buna dimineata, Sergent, zise Cameron.
Întelegând, simti un fior prevestitor de rau.
— Ai venit foarte devreme.
— ’Neata, Cam.
Clarke parea stânjenit. Astepta pâna când cei doi politisti îsi ocupara pozitiile flancându-l pe Cameron si apoi spuse:
— Îmi pare rau pentru asta.
— Îti pare rau? Pentru ce-ti pare rau?
Clarke îsi aranja cu degetele aripile mustatii aramii:
— Am un mandat pentru arestarea ta.
— Arestarea mea? — Cameron puse mâinile în sold — Sub ce acuzatie?
— Uciderea lui Patrick Bernard Flynn.
— Doar nu vorbesti serios?!
Clarke tusi stânjenit.
— Dupa cum spuneam, îmi pare rau, Cam.
Întinse catusele spre el, apoi se razgândi. Unde putea sa fuga?
— Nu tu i-ai facut felul, nu-i asa?


Broome, Martie 1921

Sala de judecata era arhiplina. Ventilatoarele se învârteau încet deasupra capetelor dar abia clinteau aerul. Caldura dinauntru era înabusitoare. Cameron statea în boxa între doi politisti de-ai lui Clarke si se uita peste multimea de fete cautând doar una.
Kate nu accepta sa-i întâlneasca privirea.
Lace depunea marturie. Barrington, Procurorul Regal, îsi consulta notitele citindu-le prin pince-nez:
— Domnule Lacey, în declaratia pe care ati dat-o la politie, ati spus ca ati fost primul care a vazut trupul decedatului. Este corect?
Lacey se foi în scaun:
— Decedatului?
— Mortului, explica Barrington la capatul rabdarii. Domnului Flynn.
— Asa e. A fost groaznic, i se vedeau creierii.
Barrington îsi potrivi mai bine ochelarii.
— Multumesc, domnule Lacey, poate-ar fi mai sigur sa lasam detaliile anatomice pe seama celor calificati în domeniul medicinii. Ati putea doar sa ne spuneti, în cuvintele dumneavoastra, cum s-a întâmplat sa gasiti corpul?
— Eram în Roebuck, beam ceva, io Jack si Tom.
— Adica domnul Medonagh si domnul Gibson?
— Mda.
Lacey îsi largi gulerul camasii, apoi se apleca în fata:
— Am auzit pa cineva tipând: „Ajutor! Crima!” Asa. Am alergat afara, tipetele venea de pa plaja. Când am ajuns acolo l-am gasit pa Flynn zacând cu fata în jos si cu creierii…
— Multumesc, domnule Lacey. Mai era cineva de fata?
— Ha?
— Ati mai vazut pe cineva?
— Ttt, nu era nimeni deloc.
— Înteleg.
Ofensat de incorecta folosire a gramaticii, Barrington îsi consulta notitele.
— Si când l-ati vazut prima data pe acuzat?
Lacey arunca o privire spre Cameron.
— Mai târziu. Dupa ce l-am dus pa Flynn în strada. Gâfâia si era plin de sânge.
— Puteti fi mai precis? Unde era sângele, domnule Lacey?
— Peste tot.
— Pe mâini?
— Aha, pa mâini. Pa pantaloni. Pa camasa. Peste tot.
— V-a dat domnul McKenzie vreo explicatie de ce era tot murdar de sânge? Poate ca se taiase la barbierit?!
Avocatul lui Cameron, un avocat local pe nume Whitehouse, sari imediat în picioare:
— Obiectie!
Magistratul se uita în sus la Procurorul Regal:
— Domnule Barrington…
Barrington se înclina:
— Retrag comentariul, Onorata Instanta.
— Sa se stearga din dosar, spuse magistratul catre grefier, apoi se adresa lui Barrington — Nu vreau sa mai aud asemenea remarci.
Barrington accepta indiferent mustrarea. Marcase un punct oricum. Zâmbi catre jurati:
— Voi repeta întrebarea. V-a dat domnul Cameron vreo explicatie de ce era acoperit de sânge?
— A spus ca-l gasise pe Flynn zacând pe plaja înainte sa ajungem noi.
Barrington parea nedumerit:
— Înteleg. Dar spuneti ca ati fost primii care ati gasit corpul.
— Pai, nu mai era nimeni când am ajuns noi acolo.
— Atunci unde era domnul McKenzie?
Lacey ridica din umeri.
— Habar n-am. A zis ca alergase dupa cineva.
— Alergase pe cineva?
— Gagiu’ care-o facuse, asa zicea.
— Repet, domnule Lacey, când ati gasit cadavrul ati mai vazut pe altcineva pe plaja?
— Nu.
Barrington trase adânc aer în piept si se uita la Cameron:
— Curios.
Se scarpina în peruca reprezentând însusi întruchiparea uimirii:
— Înca o întrebare, domnule Lacey. L-ai auzit vreodata pe acuzat amenintându-l pe decedat… pe domnul Flynn?
— O data.
— Va rog sa informati curtea despre asta.
— A fost în noaptea în care a început razmerita. Unii dintre koepangeri se baricadasera la Conti.
— La Conti?
— La Hotel Continental. Oricum, Sergentul Clarke adunase o multime de tipi ca politisti de urgenta. Stateam pa trepte când l-am auzit ce-a zis.
— Adica?
Lacey îsi limpezi vocea, ca un actor care se pregateste pentru un monolog:
— I-a zis Iu’ Flynn: „Ne vedem în iad pentru ce mi-ai facut tu mie”.
Barrington statu putin pe gânduri, ca sa lase juriul sa simta dramatismul scenei.
— Si ce presupui ca vroia sa spuna cu asta?
— Toata lumea stia. Flynn i-a furat o perla.
— Ma opun, Onorata Instanta, acestea sunt doar zvonuri!
— Se admite.
Barrington zâmbi catre jurati, vechi locuitori în Broome cu exceptia a trei persoane. Toti stiau povestea dar nu strica sa le-o aminteasca.
— Multumesc, domnule Lacey, ati fost de mare ajutor.

* * *

Cameron statea pe marginea patului si se uita tinta la podea. Tot nu putea sa creada ce cosmar traia. Era ca si cum ar fi fost prins în nisipuri miscatoare. La început parea ca nu e nici un pericol dar cu cât de lupta mai mult, cu atât se scufunda mai tare. Acum era complet si fara speranta prins într-o mlastina de jumatati de adevaruri si perceptii eronate.
Îsi prinse capul în mâini si încerca sa gândeasca. Acuzarea stabilise un motiv clar. El ce-avea? Singurul element care i-ar fi putut dovedi spusele, adica urmele de pasi pe nisip, fusese distrus de multimea de oameni atrasi pe plaja de tipetele lui Flynn si chiar pasii lor fusesera stersi de fluxul de dimineata. Singura lui speranta era sa-l gaseasca pe adevaratul criminal. Iar asta nu era o speranta care se putea împlini.
Auzi zgomot de pasi pe podeaua de piatra si ridica privirea. Era Sergentul Clarke.
— Ai un musafir.
„Kate!” Cameron sari în picioare.
O femeie se strecura încet în celula în spatele lui Clarke. Era zvelta si blonda.
— Cinci minute, doamna, îi zise Clarke.
Ea astepta cu rabdare iesirea politistului si încuie usa dupa el.
— Cam!
— Rosie! Ce faci aici?
Ea îl îmbratisa, ascunzându-si fata lânga gâtul lui. Cameron, jenat, încerca sa se desprinda. Zise:
— Nu trebuia sa vii.
Rosie continua sa se agate de el foarte tare. O simti tremurând:
— Ce ti-au facut?
Îsi cauta emotionata batista:
— Iarta-ma. N-ai nevoie de mine sa bocesc peste tine.
Încerca sa râda însa efortul inutil o facu în curând sa izbucneasca iar în lacrimi. Cameron o cuprinse cu un brat pe dupa umeri:
— O sa fie bine. N-o lua asa de tragic.
Ea îi dadu bratul deoparte si spuse deodata, cu ochi arzatori:
— Cum poate sa fie bine? O sa te spânzure, Cam!
Cameron ridica iar din umeri:
— Dar n-am facut-o eu.
— Spune-le ca erai cu mine.
— Ce?!
Rosie arunca o privire catre usa:
— Nu-ti amintesti, Cam? Când s-a întâmplat eram cu tine. Pe Roebuck.
— Nu poti sa faci asta, Rosie. Nu pentru mine. E sperjur. O sa te omoare!
— Cui îi pasa ce s-a întâmplat cu adevarat? Pâna acum ai spus adevarul si la ce bun? Daca esti nevinovat atunci mai bine ai începe sa minti!
El se uita fix la femeie. Avea dreptate, aveau de gând sa-l spânzure si n-avea nici o importanta ca nu el era autorul. Din punctul de vedere al legii si al celor din jur el parea vinovat si cu asta-basta.
— Rosie…
— N-o sa-i las sa-ti faca asta, sopti ea. Sergent Clarke!
Sergentul îi descuie usa. Rosie se întoarse, îl saruta repede pe Cameron pe buze si pleca.


Procurorul Regal chema la bara alti patru martori, printre care Sergentul Clarke, dintre cei prezenti în noaptea în care Cameron îl amenintase pe Flynn. McDonagh si McGibson, precum si altii confirmara povestea lui Lacey despre cum fusese gasit Flynn pe plaja.
În cele din urma, fu chemat sa depuna marturie George Niland. Arata calm si bogat în costumul alb de olanda si cu o perla la acul de cravata. Îsi încrucisa picioarele si se lasa relaxat pe spate în scaun studiindu-l arogant pe Barrington. Dupa obisnuitele preliminarii, avocatul întreba:
— Domnule Niland, ati fost, cred, ultima persoana care l-a vazut viu pe decedat?
— Asa presupun, fireste, în afara de criminal.
Se auzira în sala râsete amuzate.
— Desigur, încuviinta Barrington. Decedatul va era socru, este corect?
— Da.
— Si unde locuia victima la momentul crimei?
— Statea cu sotia mea si cu mine în casa noastra. Tocmai venise de la ferma lui din Geraldton. Locuise acolo.
— Si ati avut o discutie cu el despre asta în noaptea crimei?
— Da, îmi amintesc ca eram pe veranda. Sotia mea se dusese la culcare.
— Si ce-ati discutat?
George ezita prima data.
— Probleme personale.
Barrington se încrunta si îsi consulta notitele:
— N-ati spus în declaratie ca în cursul conversatiei s-a pronuntat numele acuzatului?
George arunca o privire spre Cameron, apoi spre juriu.
— Domnule Niland!
— Cred ca m-am înselat.
— Dar ati scris în declaratie ca decedatul parea furios pe domnul McKenzie si se duce sa-l caute?
George paru tulburat.
— Nu mai sunt sigur acum.
— Dar în declaratia dumneavoastra…
George se trase de mustata:
— Se poate sa ma fi înselat! Problemele pe care le-am discutat erau de natura extrem de personala. Nu le pot repeta în instanta.
Se uita înca o data la membrii juriului.
— Cred ca declaratia mea a dus la confuzii.
Barrington era furios:
— Pai, ne puteti explica, cu propriile dumneavoastra cuvinte, ce s-a întâmplat?
— Nu pot releva esenta a ceea ce s-a discutat… dar sa spun ca domnul Flynn era furios pe domnul McKenzie ar fi incorect.
— Dar s-a mentionat numele lui?
— Da, dar…
— În ce context, domnule Niland?
George ofta:
— Era un subiect de natura foarte comuna. Nu vad în ce fel ar fi relevant.
— Poate-ar trebui sa lasati curtea sa decida asta.
— Dupa cum am mai spus, era ceva personal.
Deja Barrington transpira, nervos ca unul din martorii sai cheie îl tradase.
— Destul de personal ca sa-l înfurie?
— Da… nu…
— Domnule Niland, erati la Hotel Continental în noaptea de douazeci si patru decembrie?
— Da.
— Si l-ati auzit pe acuzat amenintându-l pe decedat?
— Chiar daca l-am auzit, nu-mi amintesc.
Barrington strânse din dinti si pe obraz i se vazura muschii contractându-se.
— Multumesc, domnule Niland.
Cameron se uita la George Niland aproape la fel de uluit ca Barrington. Fusese un spectacol adorabil dat de un om cu care abia schimbase câteva cuvinte în sase ani si ale carui ultime cuvinte fusesera îndemnul de a parasi orasul. Se parea ca George facuse tot ce-i statea în putere ca sa-l protejeze.
Si atunci, se întreba Cam, de ce se simtea ca si cum latul i se strângea deja în jurul gâtului?

* * *

Simeon o vazu pe Anna cum pleaca din tabara lui Lacey si o urmari de-a lungul Dampier Terrace catre Chinatown. Arata stralucitoare, minunata, cu parul rosu curgându-i ca o cascada pe spate iesind de sub boneta, cu bratele goale si moi, tinând într-o mâna alba o umbrela de soare si în cealalta un cos de rachita. O vazu cum intra în magazinul lui Tanaka. Când iesi, el o astepta.
— Anna!
Ea icni si dadu un pas înapoi.
— Simeon!
— Trebuie sa-ti vorbesc.
Fata încerca sa se strecoare pe lânga el dar o prinse de mâna:
— Ce s-a întâmplat?
— Tata ma omoara daca ma vede vorbind cu tine!
— N-o sa ne vada aici. Ce-ai cumparat?
Baga mâna în cosul ei si scoase o tesatura de matase.
— Dragut. Pentru o rochie de-a ta?
Ea smuci materialul si îl puse înapoi în cos.
— Te rog, Simeon, n-am voie sa te vad.
El alerga s-o prinda.
— De ce? Ce-am facut?
Se aseza în fata ei blocându-i calea:
— Am bani acum. Pot sa cumpar un lugher si sa intru în afaceri cu perle!
— Cum sa poti? Nu esti…
— M-am nascut în Manila, de-asta sunt cetatean american. Pot sa cumpar un lugher daca vreau.
— Esti nebun.
— Nebun dupa tine.
Ea încerca sa-l împinga ca sa treaca.
— Nu suntem obligati sa ramânem aici, facu el disperat. Putem merge în Singapore sau Malaezia.
Anna îl studie încruntata.
— De unde ai luat banii?
— Am avut noroc la zaruri.
Desigur, ea stia ca o minte. O apuca pe dupa umeri:
— Vino cu mine, Anna!
— Nu pot.
— De ce?
Ea trase adânc aer în piept.
— Pentru ca ma casatoresc cu Herbert Gibson.
Se rasuci si pleca repede în directia opusa. Câteva momente, Simeon fu prea socat ca sa reactioneze dar apoi o lua la fuga dupa ea.
— Te rog, Anna! Opreste-te!
— Pleaca!
— Credeam ca ma placi!
Ea se opri si îsi îndrepta umerii. Pe fata îi aparu o privire pe care nu i-o mai vazuse.
— Asa e dar… nu esti… tu nu esti alb. Asa ca nu fi prost. N-as putea niciodata sa ma casatoresc cu tine.
Apoi se întoarse si fugi tinându-si fusta cu mâna, cu buclele roscate saltându-i pe spate — frumoasa, palida, de neatins, Anna cea alba. De data asta o lasa sa plece.
În interiorul lui, clocotea o furie nemarginita, care aduse cu ea durerea rece, de nesuportat a umilirii. Madona lui nu era decât un fel de sef alb în fusta. El era doar un coolie pe care se amuzase sa-l tortureze cu sexualitatea ei. Totul fusese degeaba — perla, Flynn, Cameron… Totul degeaba.
O porni încet pe strada spre Hotel Roebuck. Simtea nevoia sa se îmbete, sa se faca turta. Omorâse un om si condamnase la moarte un altul, care îi salvase viata, îl condamnase la spânzuratoare. Si pentru ce? Huey Fong avusese dreptate de la început.


(va urma)