Abis (26)

Colin Forbes

NOTA AUTORULUI
Toate personajele înfăţişate sunt creaţii ale imaginaţiei autorului şi nu au nici o legătură cu vreo persoană în viaţă. De asemenea, mi-am luat libertatea de a face modificări în geografia regiunii Dorset, creând un vârf care nu există, Lyman's Tout. La fel am procedat şi în Elveţia şi am inventat un munte, Kellerhorn, şi alte două zone - Col du Lemac şi Col de Roc.



Într-o clipă scoase un cuţit, Îl ridică deasupra capului şi Îl azvârli în aerul îngheţat. Marler, rămas în faţa copacului, se feri. Auzi o şuierătură şi se uită spre copac. Dacă ar fi rămas acolo, cuţitul s-ar fi înfipt chiar în pieptul lui.
Marler recunoscu că Marco avea avantajul tactic... era mai sus. Trebuia să facă ceva. Era mult prea departe ca să
tragă cu Walther-ul. Marler se strecură în spatele copacului, nemaifiind o ţintă uşoară.
Aşa cum sperase, Marco începu să coboare, apropiindu-se într-o parte, ca să poată vedea în spatele copacului.
Nu era încă suficient de aproape pentru Walther. Trebuia să-l încurajeze pe Marco să-şi folosească toată colecţia
de cuţite.
Se uită repede pe după copac şi se trase înapoi aproape instantaneu. Imediat urmă o şuierătură. Cuţitul era vârât în trunchi, în locul unde fusese capul lui Marler. Marler bănui că Marco se va aştepta ca el să apară în partea cealaltă a copacului. Scoase capul în aceeaşi parte.
încercând să-şi menţină echilibrul pe pantă, Marco fu nevoit să arunce în altă direcţie. Cel de-al treilea cuţit se înfipse în locul în care îşi scosese Marler capul. Mult prea aproape ca Marler să se simtă în siguranţă. Apoi se făcu linişte. Marler era sigur că Marco încerca o tactică nouă. Băgă mâna în sacul de pânză şi scoase primul obiect pe care Îl apucă. Riscase, scoţându-şi mănuşa. Marco avea mănuşi în ambele mâini.
Marler ieşi din ascunzătoare şi fugi pe marginea drumeagului. Avusese dreptate. Aruncătorul de cuţite coborâse în fugă panta, ca să-l poată ţinti din spatele copacului. Luat prin surprindere de mişcarea bruscă a inamicului său, Marco, aproape de marginea pantei, ridică o mână în care avea alt cuţit. Marler aruncă petarda. Aceasta ateriză la picioarele lui Marco.
Marco nu mai aruncă niciodată cuţitul. Ridică mâinile în sus, scăpă cuţitul, clătinându-se pe picioare. Marler Îl  privi răsucindu-se în aer şi prăvălindu-se spre gheţar. Căderea nu fu de la mare înălţime, şi Marco, fără să-şi piardă de tot cunoştinţa, încercă să se ridice în picioare pe gheaţă. Îşi pierdu echilibrul pentru a doua oară.
Marler Îl privi pe aruncătorul de cuţite alunecând într-o crevasă şi dispărând. Gheaţa începu să se închidă
deasupra lui.
Urcând panta în grabă, Marler se uită în sus şi îşi dădu seama că, de la vilă, se văzuse ultimul duel mortal. N-
avea ce face. Trebuia să se mişte repede.
Din vilă, Brazii observase încercarea lui Marco de a se descotorosi de intrus, văzuse sfârşitul înfiorător al lui Marco... dispariţia lui în crevasă. În camera transmiţătorului, Brazii se duse repede la uşă, o deschise şi strigă: - Elvira, avem un intrus. Marco e mort. Intrusul se apropie de vilă. Ocupă-te tu de el.
- Eu nu ies din vilă. E gata masa.
- Ai fost antrenată să foloseşti un pistol-mitralieră, urlă Brazii.
- Aţi spus că Marco e mort. Omul care e în stare să-l omoare pe Marco e bun. Eu nu ies din vilă, spuse grăsana încăpăţânată. E gata masa.
- Atunci, pune nenorocirea aceea pe sobă şi ţine-o caldă, ţipă Brazii la ea.
Trebuia să ia legătura cu Luigi ca să-i trimită, cu elicopterul, câţiva paznici de pe Kellerhorn. Avea un pilot, un localnic pe care Îl angajase deoarece cunoştea zona. Se întoarse în fugă în camera transmiţătorului, închise uşa şi compuse în minte mesajul pe care urma să-l trimită.
- Marco e mort, repeta Elvira ca o litanie, întorcându-se la bucătărie cu mersul ei legănat.
Cu riscul de a mai apărea şi alţi paznici, Marler urcă panta în fugă, apoi se opri. Nici un semn de nicăieri. Cât se poate de ciudat. O luă din nou la fugă până când ajunse la câţiva metri de gard.
Băgă din nou mâna în sac şi scoase de acolo ceva protejat cu foarte mare grijă. Tot drumul, în maşină, se temuse să nu dea peste vreo porţiune stâncoasă care să zguduie vehiculul. Avusese noroc, drumul fusese liniştit în întregime. Acum era foarte fericit să scape de ceea ce ţinea în mâna înmănuşată.
Se opri o clipă, aproximând distanţa. Gardul nu fusese construit prea departe de vilă. Îşi ridică braţul drept, Îl duse în spate, peste umăr şi aruncă batonul de dinamită cu toată puterea.
Dinamita zbură prin aer, ateriză exact în locul în care fusese trimisă şi explodă cu zgomot în mijlocul reţelei de antene. Totul fu distrus, fragmente de metal zburau prin aer, bucăţi mari se rostogoleau unele peste altele. Acoperişul vilei era acum acoperit de grămezi de bucăţi metalice distruse, distorsionate, deformate. Marler se întoarse şi fugi la maşină.

Aşezat în faţa transmiţătorului, Brazii fu zguduit de impactul exploziei, începură să cadă bucăţi din tavan, dar acoperişul rămase întreg.
Fusese construit din beton armat ca să reziste la greutatea zăpezii şi a gheţii din timpul iernii.
Strângând din buze, Brazii, cu căştile pe urechi, încercă să trimită mesajul. Nimic. Transmiţătorul era mort.
Acum nu mai avea nici un mijloc de comunicare cu Luigi. Înjurând, se duse la bucătăria care servea şi ca sală de mese.
Masa era pusă şi, când intră el, Elvira aducea un platou aburind cu paste făinoase şi carne tocată. Femeia se uită la el. Brazii se aşeză la masă şi se uită la pilotul care citea o revistă într-un colţ al încăperii.
- Ai destul carburant? întrebă el.
- Rezervorul este plin, răspunse pilotul. Până aici a fost un zbor scurt.
- Atunci, după ce mănânc, poţi să mă duci până la clădirile de pe Kellerhorn?
- Sigur, foarte simplu, darar fi mai sigur dacă am ateriza acolo înainte să se întunece.
- Mâncaţi! ordonă Elvira. Stomacul trebuie hrănit. Am auzit un bubuit, spuse ea calmă. - Nu-ţi face griji din pricina bubuitului.
- Marco e mort, spuse ea.
- Pentru numele lui Dumnezeu, n-o mai spune încă o dată, strigă Brazii, trântindu-şi tacâmurile pe masă.
Marler coborî muntele mai fericit decât Îl urcase. Era mai mult decât fericit că scăpase de dinamită. Şi îşi făcuse treaba. Ceea ce însemna că Brazii nu mai putea să-şi cheme mercenarii şi nu avea nici o şansă să se întâlnească cu ei în timpul coborârii.
Era încă nedumerit de faptul că nu mai apăruseră şi alţi paznici, dar Marler nu-şi pierdea niciodată timpul şi nuşi irosea energia cu mistere pe care nu le putea rezolva. Acum trebuia să ajungă în Sion înainte să se înnopteze, deşi valea de sub prăpastie era înghiţită de ceaţă.
Ajunse jos oftând uşurat şi intră în Sion. Îşi parcă maşina şi parcurse restul drumului până la hotelul Elite pe jos, ca să-i dea raportul lui Newman asupra zilei sale de muncă.
- Excelente veşti, comentă Newman în camera lui. Marler dăduse raportul, ascultat şi de Paula, şi de Philip.
- Fiţi atenţi, îi avertiză Marler, sunt sigur că Brazii e acum pe Kellerhorn. Chiar când am ajuns în vale am auzit -
apoi am văzut - un elicopter zburând dinspre vilă spre Kellerhorn. Când am ajuns acolo, în faţa vilei, pe heliport era un elicopter.
- Presupunem, deci, că Brazii a preluat controlul staţiei de la sol. Gata să pornească ceva mai îngrozitor. Să ne rugăm să fie acolo când o să atacăm noi mâine.
- A fost destul de îngrozitor până acum, interveni Paula. Am ascultat la radio. Toate programele normale ale BBC din World Service au fost suspendate. Transmit în continuare ştiri despre sisteme de comunicaţii distruse în toată lumea. Ca să nu mai vorbim despre oamenii care au fost ucişi. În câteva cazuri, chiar oameni de afaceri care aveau în casă computere legate la marile sisteme informaţionale.
- Plus, adăugă Philip, cele mai alarmante zvonuri vin de la Moscova. Oraşul e încercuit de trupe care înaintează... divizii de şoc. Se presupune că un anume general Ivan Marov a dat o proclamaţie prin care a închis frontierele Rusiei de la Vladivostok, în Pacific, până la Bielorusia, în vest. Neoficial, preşedintele e bolnav, a fost dus la o clinică.
- Tactici de teroare pentru descurajarea Occidentului, comentă Newman. Dar, de fapt, totul se reduce la un duel între doi oameni... Tweed împotriva lui Brazii.
- Aveţi un plan de distrugere a staţiei de la sol? întrebă Marler. Dacă aveţi, ar trebui să ştiu şi eu detalii.
- Bineînţeles că avem un plan, Îl asigură Newman, un plan pus la punct în detaliu, pe baza unor observaţii făcute de Philip când a fost pe Kellerhorn cu Paula. Au muncit la el împreună. Eu l-am aprobat. O să-ţi dau detalii după ce pleacă Paula cu Philip.
- Bob, spuse Paula autoritară, când ai dormit tu ultima oară? - Nu-mi aduc aminte.
- Mă gândeam eu că nu-ţi aduci aminte. Imediat după ce plecăm noi, trage un pui de somn. Poţi să-i spui planul lui Marler după ce te scoli. Marler poate să stea de pază cât eşti tu în comă, ceea ce - după faţa ta -cred că se va întâmpla cum pui capul pe pernă.

- Unde sunt Butler şi Nield? întrebă Marler.
- Umblă pe străzi, răspunse Newman. Îmbrăcaţi amândoi în costume din piele neagră, cu căşti, călare pe motociclete Fireblade, ca nişte Bombardiere de Piele. Caută semne ale opoziţiei. Butler stă cu ochii şi pe aerodrom.
- Îl puteam împuşca, îi reproşă Marler.
- Ne-am gândit la asta. Şi Pete, şi Harry au cruci roşii vopsite pe căşti, în faţă şi în spate.
- Unde se duc Paula şi Philip? insistă Marler, căruia îi plăcea întotdeauna să aibă o imagine completă.
Paula îşi scosese Browning-ul de 32 mm şi Îl verifica. Philip îşi examina Walther-ul, scoţându-i încărcătorul şi împingându-l la loc, înainte să-l pună în tocul de la şold.
- Se duc să încerce să găsească un bărbat pe nume Anton Marchat, îi spuse Newman. - Ultima oară a fost văzut la Devastoke Cottage, în Dorset, îşi aminti Marler.
- Când Îl găsiţi, continuă Newman, întrebaţi-l dacă ştie ceva despre Kellerhorn, despre staţia de la sol.
- O să facem tot ce putem, zise Philip, ridicându-se şi luând-o şi pe Paula. Mergem pe jos până acolo.
Străzile din Sion erau pustii şi tăcute după căderea întunericului. Philip, care studiase planul străzilor, făcea pe ghidul pentru amândoi. Paula îşi dădu seama că se îndreaptă spre stânca enormă cu clădirea cea veche construită în vârful ei, care domina oraşul.
- Cum te înţelegi cu Eve, Philip? întrebă Paula. Sau nu vrei încă să vorbeşti despre asta? N-ai văzut-o cam de multişor.
- Am hotărât că nu e potrivită pentru mine. E o mincinoasă desăvârşită. Mi-am dat seama de lucrul ăsta chiar şi atunci când mă simţeam bine lângă ea. O parte a creierului meu pare să funcţioneze, în ciuda durerii provocate de moartea lui Jean. Ştiu acum că sentimentele mele pentru Eve sunt o pasiune oarbă şi periculoasă.
- Deci, vrei să scapi de ea?
- Se poate spune şi-aşa. Philip râse trist. Cred că femeile sunt mai realiste decât bărbaţii când e vorba de alte femei. Şi mai nemiloase în aprecierile pe care le fac. Asta în cazul în care au ceva minte în cap, iar tu eşti dotată din plin cu aşa ceva.
- Ştiu că nu m-am exprimat prea drăguţ. Se opri. Philip, suntem urmăriţi.
- Ştiu. O luară după un colţ. Repede! Stai în uşa aceea. Şi să nu te mişti! Să nu scoţi o vorbă...
Se înghesuiră amândoi sub o poartă asemănătoare unui alcov. Philip îşi scoase Walther-ul. Paula avea deja Browning-ul în mână. Aşteptară, încercând să prindă orice zgomot de paşi care se apropie.
Paulei i se păru totul ciudat. Strada laterală pe care se aflau era neagră ca smoala. Cel mai apropiat felinar era departe de ei. Liniştea copleşitoare o apăsa ca o pătură grea. Continuară să aştepte fără să mişte nici un muşchi... două figurine de ceară.
După cinci minute, Philip îi spuse Paulei în şoaptă să rămână pe loc. Păşi încet pe stradă şi se uită după colţ. Nimeni. Nimic. Nici un sunet. Se întoarse la Paula.
- Nu cred c-a fost imaginaţia noastră, dar, oricine a fost, a plecat. Hai să mergem. S-ar putea să avem o revelaţie... când o să stăm de vorbă cu domnul Marchat, cel atât de evaziv.

- Ştii, spuse Philip când se apropiau de marea stâncă, ar trebui să-l recunoaştem, fără probleme, pe Marchat. - Are o figură foarte neobişnuită, încuviinţă Paula.
Studiaseră amândoi fotografiile lui Anton Marchat în camera lui Newman, înainte să vină Marler. Complet ras, pielea era netedă, fără nici un rid. Pe faţa rotundă, ochii erau partea cea mai fascinantă. Apăraţi de pleoape grele, te fixau din fotografie cu o privire plină de secrete. O faţă blajină, fără cea mai mică urmă de zâmbet, cu o notă de fermitate la nivelul obrajilor. Părul fusese pieptănat lins şi arăta de parcă ar fi fost pictat pe cap.
- Ce-i asta? şopti Paula, apucându-l pe Philip de braţ.
Locul în care se aflau, ascunşi sub stânca masivă care se încovoia deasupra lor, îndemna la şoapte. Aşa cum o făcuse tot timpul, la intervale regulate, Philip se uită brusc în spate şi îşi vârî mâna în sacul de pe umăr.
- Să nu te sperii, rosti el printre dinţi.

Se întoarse şi aruncă obiectul pe care Îl ţinea în mână spre locul unde văzuse o umbră încovoiată. Petarda ateriză şi umbra dispăru în spatele unui zid. Urmă explozia. Liniştea cea stranie fu spartă de oribila bubuitură. Philip rămase nemişcat cu Walther-ul în mână.
- Ai înnebunit? şopti Paula. Puteai să ucizi un trecător.
- Sunt sigur că am văzut umbra unui bărbat care ne urmărea. Acum n-o să mai ţină morţiş s-o facă. Nu uita că Newman crede că Năluca e în Sion. Nu vreau să-l conducem noi la Marchat.
- Bănuiesc că ştii ce faci.
- Bine-nţeles că ştiu ce fac. Suntem aproape de strada pe care locuieşte Marchat...
Când plecaseră de la hotel, norii acoperiseră luna, iar acum Paula se obişnuise cu întunericul. Se uită înainte. În faţa lor se ivise o colonie mică de case vechi, şi Paula îşi dădu seama cum arătase odată Sion-ul.
Ghemuite sub stânca impozantă de deasupra lor, casele construite din lemn erau aproape băgate unele în altele, aveau cel mult două etaje şi acoperişuri înclinate, de şindrilă. Una dintre ele era cocoţată pe o bucată de stâncă şi ajungeai la ea pe câteva scări de lemn. Toate ferestrele aveau obloane şi toate obloanele erau închise. Ici, colo, printre obloane, mai scăpa câte o rază de lumină, dar Paula era sigură că unele case erau goale. Constituiau o lume - un secol - foarte îndepărtată de modernul Sion.
- Care e? şopti Paula.
- Sunt numerotate.
Philip lumină scurt cu o lanternă-stilou un pătrat de lemn în care era cioplit, destul de vizibil, numărul casei. - Marchat locuieşte la numărul 14. Aceea trebuie să fie, retrasă mai în spate, băgată între alte două case.
Aprinse şi stinse repede lanterna.
- Asta e. Trage aer în piept. Spune o rugăciune mică. Suntem departe de Devastoke Cottage.
Paulei i se strânse inima când nu văzu nici o lumină în locul unde se întâlneau obloanele. Philip ridică ciocănelul de lemn care semăna cu capul unui animal, ciocăni încet de câteva ori şi aşteptă.
Li se părea că aşteaptă de o veşnicie, iar Paula, ridicându-şi privirea, ar fi putut să jure că stânca imensă de deasupra lor se apleca încet din ce în ce mai mult. Apoi se auzi sunetul unei chei învârtindu-se într-o broască şi uşa grea de lemn se deschise câţiva centimetri. Pe dinăuntru, un lanţ cu verigi uriaşe ţinea uşa, ca să nu poată intra nimeni. Se auzi vocea unei femei vorbind în franceză:
- Cine e?
- Am venit tocmai din Dorset, Anglia, ca să-l vedem pe domnul Marchat, spuse Paula, crezând că are mai multe şanse să convingă o altă femeie să-i deschidă uşa în toiul nopţii.
- Cred că aţi greşit adresa. Nu e nimeni aici cu acest nume.
- Eu sunt Paula Grey. Sunt cu un prieten, domnul Philip Cardon. Suntem englezi. Prietenul meu a văzut cum a ars Sterndale Manor împreună cu bătrânul general şi cu fiul său, Richard. Soţul dumneavoastră a scăpat de la moarte doar pentru că se afla într-un bar din Wareham.
Urmă o pauză. N-o puteau vedea pe femeie, pentru că înăuntru nu era nici o lumină. Paula simţi că mai era cineva lângă femeie.
- Toate astea nu-mi spun nimic, rosti femeia, în cele din urmă.
„O, Dumnezeule, se gândi Paula. Am greşit presupunând că e soţia lui?" Continuă:
- Omul responsabil pentru incendiul de la conac e Leopold Brazii. Are şi el o casă lângă Sterndale Manor. Se numeşte Grenville Grange. Din nou linişte. Paula era disperată. Am venit să-l avertizăm pe domnul Marchat că omul care l-a omorât pe Partridge, crezând că-l ucide pe domnul Marchat, e în Sion. I se spune Năluca.
- Lasă-i să intre, Karin, se auzi vocea unui bărbat.
Paula răsuflă uşurată când Karin scoase lanţul cel uriaş, deschise uşa şi le spuse să intre. Păşiră încet în întuneric, pipăind cu picioarele trepte invizibile, dar nu era nici o treaptă. Uşa fu închisă, se aprinse o lumină, un felinar suspendat cu un lanţ în mijlocul micii încăperi. Karin încuie uşa şi puse lanţul.
Philip clipi, orbit de lumină. Într-un fotoliu-leagăn stătea un bărbat mic, cu faţa asemănătoare celei din
fotografia pe care o studiaseră. Era îmbrăcat cu o jachetă verde, pantaloni groşi, maro-închis şi o cămaşă albă,
curată, deschisă şi descoperind un gât puternic. Se uită la ei cu ochii mijiţi, apoi îi deschise larg. Avea o voce
caldă.

- Vă rog luaţi loc. Scaunele acelea două sunt foarte confortabile. Karin, adu-le oaspeţilor noştri nişte vin, te rog. Vinurile din Valais sunt foarte bune, îi spuse Paulei.
- Poate că doriţi să vedeţi vreo dovadă a identităţii noastre, spuse Philip, scoţându-şi legitimaţia de la SIS. Marchat dădu legitimaţia deoparte. Zâmbi încet.
- Am auzit tot ce-aţi spus. Informaţiile dumneavoastră sunt mai convingătoare decât orice legitimaţie... lucrurile astea pot fi uşor falsificate. Cu ani în urmă, am scos bani buni pe legitimaţii falsificate... făcute de mine.
Philip ar mai fi aşteptat, dar Paula începuse să vorbească, aşa că el îşi roti privirea prin cameră. Totul era făcut din lemn. O masă pregătită pentru micul dejun. Karin era o soţie foarte meticuloasă. Scaunele solide aveau încrustaţii în lemn. Podeaua, acoperită ici şi colo cu covoraşe frumos colorate, era din scânduri de lemn. Se simţi de parcă ar fi fost transportat înapoi în timp, pe la începutul secolului, darcamera era confortabilă... În mijlocul încăperii trona o sobă veche din care se revărsa o căldură plăcută; fumul ieşea printr-un burlan vertical, care dispărea printr-o gaură în tavanul de lemn.
- Nu cred c-aţi auzit, dar în lume e dezastru... Începu Paula.
- Mă scuzaţi că vă întrerup, dar am auzit. Marchat arătă spre un radio de lemn, de tipul celor foarte la modă prin anii treizeci. O întrerupere a comunicaţiilor. E mâna lui Brazii?
- E opera lui Brazii, confirmă Paula, darce e mai rău de-abia urmează... dacă nu reuşim să distrugem staţia de la sol pe care şi-a construit-o pe Kellerhorn. Ştiţi ceva despre ceea ce el numeşte staţie meteo?
- Am văzut-o. Dar, mai întâi, beau în sănătatea dumneavoastră. Ridică un pahar, demodat, de vin. Paula Îl ridică pe al ei, la fel Philip şi Karin care, după ce servise băuturile, se aşezase lângă soţul ei. Karin e soţia mea de mulţi ani, spuse Marchat, punându-şi paharul jos. L-am întâlnit pe generalul Sterndale întâmplător, mi-a zis că par a fi un bun muncitor şi mi-a oferit o slujbă la conacul său. Mă plătea foarte bine, cu bani gheaţă. O să ne prindă bine la bătrâneţe. Iar staţia meteo e ceva mult mai sinistru. Brazii are savanţi renumiţi din toată lumea, care lucrează pentru el. Îl plăteşte pe fiecare cu câte o avere.
- Sunt aici de bună voie? întrebă Philip, continuând să vorbească în franceză.
- A, da. Câştigă mai mulţi bani într-o lună decât ar câştiga într-un an în ţările de unde i-a adus Brazii. A fost deştept. Le-a spus că le va aranja locuinţe luxoase, pentru ei şi pentru soţiile sau prietenele lor, ca
.. să se simtă bine. Clădirile principale sunt înconjurate de un gard; acolo a fost un sat abandonat...
- Abandonat? întrebă Paula.
- O, da. Sus, în munţi, mai sunt câteva astfel de locuri. Tinerii nu sunt dispuşi să îndure o viaţă grea, ca aceasta. Părăsesc Valais-ul şi se duc în Montreux sau Geneva, unde găsesc slujbe bine plătite. Valais-ul e pe moarte.
- îmi pare rău, v-am întrerupt, spuse Paula.
- Da, complexul a fost construit de arhitecţi italieni care au transformat casele acelea, în aparenţă nefolosite, în adevărate palate în miniatură. Din când în când, soţiile sunt invitate, împreună cu soţii lor, la o cină într-una din camerele private ale unuia dintre marile hoteluri de pe lacul Geneva.
- Ceea ce ne preocupă, interveni Philip, este cum să distrugem această falsă staţie meteo, de unde îşi foloseşte Brazii sistemul de anihilare a comunicaţiilor mondiale. Când am fost acolo azi-dimineaţă împreună cu Paula, am observat că panta de deasupra clădirilor pare cam instabilă.
- E foarte instabilă. Într-o bună zi, dacă e deranjată, o să vină la vale. Acela va fi sfârşitul planului diabolic al lui Brazii. Arhitecţii italieni pe care i-a angajat i-au spus că e perfect sigură. Voiau să proiecteze ei locul. În final, Brazii le-a venit de hac.
- Cum adică? întrebă Paula.
- Proiectul este terminat, Brazii îi suie într-un autobuz cu aer condiţionat ca să-i ducă la gară. Le dă câteva sticle de vin bun. Autobuzul pleacă. Pe la jumătatea drumului Îl lasă frânele şi ajunge în fundul unei prăpăstii. Nimeni nu poate să spună nimic despre ce au construit ei.
- Pot să vă întreb de unde ştiţi aceste lucruri? se interesă Paula.
- Pentru că, pe vremea aceea, locuiam aici. Chiar imediat după aşa-zisul accident al autobuzului, l-am întâlnit pe generalul Sterndale şi am plecat în Anglia. Înainte îmi luam un rucsac în spinare, cu un sac de dormit şi mâncare, şi-o luam la picior pe munte.
- Urcaţi muntele pe jos?

Paula era uimită. Nu putu să nu se uite la picioarele subţiri ale lui Marchat care i se vedeau prin pantaloni.
- Mergeam încet. M-am împrietenit cu unul dintre muncitori, un bărbat din Slovenia care vorbea franceza. El mi-a spus ce se întâmplă acolo. M-am dus sus, îmbrăcat ca un muncitor, şi paznicii nu m-au observat. Erau prea mulţi muncitori.
- Cred că v-am răpit prea mult timp, spuse Paula. Informaţiile pe care ni le-aţi dat sunt foarte preţioase. - Folosiţi-le să-l distrugeţi pe acest om, mârâi Marchat.
- Vă mulţumim pentru vin. Paula se întoarse către Karin, care, zveltă şi calmă, îi ascultase. Într-adevăr, a fost foarte bun.
- Eu l-am făcut, recunoscu Karin şi se îmbujoră de plăcere. Marchat întinse o mână noduroasă, apucă afectuos încheietura mâinii soţiei sale şi o strânse.
- încă ceva înainte să plecăm, îi avertiză Philip, ridicându-se. Sub nici o formă, nu lăsaţi pe nimeni străin în casă... orice v-ar spune. Ţineţi uşa închisă. Îi susţinu privirea lui Marchat. Ştim că Năluca e în oraş...
Întorşi în camera de la Élite, Newman le ascultă raportul vizitei la Anton şi Karin Marchat.
- Se pare că sunt un cuplu drăguţ, spuse el când terminară. Şi, fără să-şi dea seama, Marchat a confirmat că planul nostru va funcţiona. Să vină dimineaţa mai repede.
- Bob, zise Philip pe un ton serios şi aplecându-se în faţă în scaunul său, cred că ar trebui să le asigurăm paza. Butler - sau Nield - ar fi ideal.
- Nu pot să fac asta. Cu părere de rău, replică Newman ferm. Şi aşa o să fim puţini când o să atacăm. Am nevoie de toţi oamenii. Îmi pare rău, dar asta e. Prioritatea numărul unu e distrugerea acelei staţii de la sol.
- Pe mine mă îngrijorează siguranţa lor, insistă Philip.
- Eu sunt de acord cu el, interveni Paula.
- Atunci, va trebui să vă calmaţi amândoi, le spuse Newman dur. Acum e timpul să luăm hotărâri importante. Tocmai am luat una.
Se opri şi sări de pe scaun la auzul unui semnal ciudat, ciocănit în uşă. Deşi Îl recunoscuse, descuie uşa cu Smith
& Wesson-ul în mână; întredeschise uşa câţiva centimetri, apoi o deschise larg. Intrară Butler şi Nield, cu căştile
în mână, îmbrăcaţi din cap până în picioare în costume din piele neagră. Paula observă crucile roşii pictate pe
căştile lor.
- Cafea? le oferi Newman în timp ce încuia uşa. E caldă, a fost adusă pentru Philip şi Paula acum zece minute; chiar mai devreme.
- Pentru mine, tare şi neagră ca păcatul, zise Butler. N-am dat de nici un păcătos pe stradă. De nici un Bombardier de Piele.
- Şi nici doamnele de noapte, din nefericire, spuse Nield, pe un ton glumeţ. - Ruşine, Îl tachină Paula.
Newman, serios, aşteptă până ce Butler şi Nield îşi băură cafeaua, iar Paula le umplu din nou ceştile. După câteva minute petrecute în camera caldă, amândoi bărbaţii arătau mai vioi.
- După ce vă beţi cafeaua - şi nu vă grăbiţi - credeţi că mai faceţi faţă unei alte patrulări prin Sion? De data asta,
pe jos. Verificaţi toate barurile sau alte locuri pe unde se mai poate bea, inclusiv hotelurile.
- Exact ceea ce-mi doream, glumi Nield, o plimbare pe afară, la ştiu şi eu câte grade sub zero. Exerciţiul va fi
bine-venit.
- Ce căutăm? întrebă Butler, care întotdeauna voia să fie mai concis.
- Pe Bill Franklin şi pe Keith Kent. Sunt şi ei pe undeva, prin Sion. Aş vrea să ştiu sigur unde anume. Nu vă apropiaţi de nici unul din ei; când îi găsiţi, îmi daţi telefon şi îmi spuneţi locul. Un nume, un loc şi atât.
- Ar fi bine s-o pornim la drum, spuse Butler hotărât.
- întotdeauna mi-a plăcut la nebunie, spuse Nield sec, entuziasmul lui Harry. Eh, bine. Dacă e să îngheţăm, atunci să îngheţăm.
- Să vă întoarceţi într-o oră, le ordonă Newman care îi conduse până la uşă. Trebuie să dormiţi, pentru mâine... - Nu înţeleg ce speri să rezolvi cu asta, spuse Paula după ce rămaseră singuri.

- Dacă au puţin noroc şi Îl localizează pe unul din ei, sau mult noroc şi dau de amândoi, Îl sun pe Beck la Zurich. Îl întreb dacă poate lua legătura cu şeful poliţiei locale, ca să ceară supravegherea acestor doi oameni de către poliţişti în haine civile. Newman se uită la Paula. Mai mult de-atât nu pot să fac.
- Dar cum vrei să-i recunoască pe Franklin sau pe Kent? întrebă Paula.
- Probabil eşti obosită. Atât Butler, cât şi Nield sunt profesionişti. Le-am dat două nume. Aleg un hotel. Intră cu o poveste scornită, că-şi caută doi prieteni cu numele astea. Dacă una din ţinte e în bar, vor cere să le fie arătată, apoi vor spune că trebuie să meargă la toaletă, se strecoară afară şi mă sună. Asta e numai una dintre variantele pe care le-aş folosi dacă i-aş urmări eu.
- Probabil sunt obosită, încuviinţă Paula.
Newman dădu drumul la radio, mai comandă cafea şi sandviciuri prin serviciul la cameră. În timp ce mânca şi bea, ascultă ultimele rapoarte despre întreruperea comunicaţiilor în altă parte a lumii.
Philip şi Paula, aşezaţi pe canapea, discutau încet între ei. Exact după o oră, Butler şi Nield se întoarseră.
- Cum a mers? întrebă Newman.
- N-a mers, spuse Nield. Nu cred că există vreun bar în Sion pe care să nu-l fi vizitat, plus un mare număr de hoteluri. Nici urmă de Franklin, nici urmă de Kent.
- Aţi făcut tot ce-aţi putut, spuse Newman. Scoteţi-vă echipamentul ăsta şi faceţi-vă comozi când vă întoarceţi. O să mai comand mâncare şi cafea pentru voi.
- Cred că eu mă duc să mă culc, spuse Paula, ridicându-se când plecară cei doi bărbaţi. Sunt frântă de oboseală. Ne vedem mâine dimineaţă.
Se duse în camera ei, făcu un efort şi intră sub duş, apoi se aruncă în pat, stinse lumina şi începu să se gândească. Era supărată că Butler şi Nield nu putuseră să dea de urma nici unuia din cei doi. Se gândea la familia Marchat şi se îngrijora din ce în ce mai mult. „Dacă ar fi Tweed aici", fu ultimul ei gând înainte să adoarmă.

Tweed se uită la ceas, luând în considerare ora Elveţiei. Paramedicii plecaseră, luându-şi trista încărcătură. Şeful echipei de paramedici se opri în trecere pe la Tweed.
- îmi pare rău, domnule. Nici o veste bună. Toţi cei trei oameni din camera calculatoarelor sunt morţi. - M-am gândit eu că sunt morţi, spuse Tweed încet.
- Nu pot să înţeleg ce s-a întâmplat cu ei. Ne va spune autopsia.
- Pot să vă spun eu. Un şoc. Cauzat de presiunea unor sunete şi a unor imagini insuportabile. Organismele lor nu au făcut faţă acestei presiuni. Nu aţi auzit ştirile la radio?
- Sunt prea ocupat ca să mai ascult şi ştiri.
- O să auziţi. Nu vă mai reţin. Vă mulţumesc că aţi venit atât de repede. De îndată ce rămase singur cu Monica, îi spuse: încearcă şi prinde-l pe Newman la telefon. Ţine-mi pumnii să mai fie la Elite.
- E Bob la telefon, strigă ea triumfătoare câteva minute mai târziu.
- Tweed. O să formulez fraza cu multă atenţie, spuse el, ştiind că discuţia lor trece prin centrala hotelului. Îţi aduci aminte cu ce te antrenai împreună cu Philip când aţi fost ultima oară la Send?
-Da.
- Când e ora zero pentru petrecere?
- Mâine dimineaţă, în zori. Cel puţin, atunci plecăm noi de aici.
- Aduc unul cu mine în avion. Cu multe chestii din acelea care se bagă în el.
- Cadoul acesta ar fi perfect pentru petrecere, zise Newman cu regret, daro să ajungi prea târziu. - Ba nu. Să mă aştepte o maşină la aerodrom.
- O să ajungi prea târziu, insistă Newman.
- Nu şi dacă zbor în noaptea asta.
- Nu poţi să faci aşa ceva, protestă Newman. Aerodromul e mic. Doar aterizările de zi sunt sigure. - Atunci, o să-l informez pe Beck. O să facă el aranjamente. Trebuie să facă asta pentru mine. - Trebuie să te sfătuiesc să nu faci o asemenea nebunie, spuse Newman foarte hotărât.

- Iar eu trebuie să-ţi aduc aminte cine se ocupă de această operaţiune. Eu sunt şeful. Aşa că te rog frumos să ai mijlocul de transport gata să ia cadoul. Bănuiesc că asta poţi să faci, nu?
- Aş putea...
- Deci o vei face. Beck o să-ţi spună când ajung. Somn uşor. Închise telefonul, înainte ca Newman să poată protesta. Monica îşi
împreună mâinile în poală şi spuse:
- Nu i-a prea plăcut ideea unei aterizări nocturne pe aerodromul din Sion, nu-i aşa? - Newman e, uneori, prea precaut, replică Tweed cu blândeţe.
- Şi are dreptate, spuse ea.
- Aş vrea ca avionul care mă aşteaptă să decoleze de pe Heathrow pe la ora trei. Aş ajunge la Sion pe la patru şi jumătate sau la cinci şi jumătate, ora locală.
- O să fie întuneric ca-n iad, strigă Monica disperată.
- Uiţi ceva. Zbor cu piloţi elveţieni. Îşi cunosc spaţiul aerian mai bine decât orice alt pilot. Mă va ajuta şi luna. - Poate n-o să te-ajute. Luna e adesea ascunsă de nori.
- N-o să fie ascunsă de nori. Eu sunt norocos. Acum ai multe de făcut. Începu să numere pe degete. În primul rând, sună-l pe Jim Corcoran la Heathrow şi spune-i că vreau să zbor la Sion. Roagă-l să anunţe echipajul. Cadoul pentru Newman e jos, am dat ordin să fie adus de la Send. E într-un jeep, împachetat cu grijă, păzit de George şi de oamenii care l-au adus. Să fie trimis la Heathrow, pentru a fi urcat în avion. Numai oamenii care l-
au adus au voie să umble cu el.
- Sper că nu e o bombă atomică, spuse Monica, jumătate în glumă, jumătate în serios.
- Bineînţeles că nu e o bombă atomică. Deşi poate avea un efect similar. Verifică dacă echipajul e de acord să decolăm la ora trei. Avertizează-l pe Corcoran că la bordul avioului trebuie pusă o încărcătură delicată, că e pe drum spre aeroport, spune-i să avertizeze la rândul lui echipajul că această încărcătură e perfect sigură, că e vorba de arme care nu sunt încărcate.
- Asta e tot?
- Nicidecum. Pune-l pe Corcoran să te anunţe când avionul e în aer, după care, sună-l tu pe Beck. Spune-i că eu sunt în avion şi că o să aterizez la Sion la timpul stabilit. Roagă-l să înştiinţeze aerodromul să fie gata, ca să primească avionul după ce pilotul ia legătura cu turnul de control. În primul rând, nu-l suna pe Beck decât după ce decolez, zici c-ai uitat.
- Beck o să explodeze.
- Poate, dar o să facă tot ce-i stă în putinţă.
- Mie nu-mi sună a bine.
- Nimic nu e sigur în lumea asta. La un moment dat, ne aflăm toţi pe marginea unei prăpăstii.
Tweed plecă în toiul nopţii din Park Crescent şi se duse acasă la profesorul Grogarty, în Harley Street. Îi
telefonase mai devreme lui Grogarty ca să vadă dacă îi poate face o scurtă vizită. Răspunsul lui Grogarty fusese
tipic.
- Bine-nţeles. Unde credeai că sunt la ora asta? Credeai că dorm? Sunt sigur că ştii deja că eu - ca şi tine - lucrez cel mai bine când restul lumii doarme...
Grogarty îi deschise lui Tweed, având, încă o dată, pince-nez-ul aşezat într-o rână pe nas. „Of, Doamne, îşi zise Tweed, iar n-o să ştiu la care ochi să mă uit."
- Hai să-ţi dau un coniac, spuse Grogarty jovial, conducându-şi oaspetele la un fotoliu confortabil. Da, ştiu că bei foarte rar, dar unul mic... Nu-mi place să beau de unul singur.
- Dacă insişti.
- Insist, domnule!
Tweed se uită prin camera mare, bine pusă la punct, în timp ce Grogarty turna de băut. Pe un bufet clasic văzu un microscop ciudat, foarte turtit şi cu o mulţime de lentile. Grogarty îi surprinse privirea.
- Da, cu ăsta am examinat fotografiile acelea din Guyana Franceză. Eu l-am proiectat. Mare parte din echipamentul cu care lucrez e născocit de mine... nu obţin niciodată ceea ce am nevoie de la fabricanţi. Oamenii ăştia îmi tot spun că ce vreau eu e, teoretic, imposibil.

- Şi asta te ambiţionează... să le dovedeşti că n-au dreptate.
- Exact. În sănătatea dumneavoastră, domnule. Ia zi, ce pot să fac pentru tine de data asta?
- De data asta, n-o să stau prea mult, dacă tot a venit vorba. La ora trei trebuie să plec undeva cu avionul. - Tu întotdeauna pleci cu avionul undeva. La trei? Nu ştiam că sunt zboruri la ora asta.
- Am inventat eu unul.
- Ai vrea tu.
Grogarty, un bărbat înalt, rămăsese în picioare şi îşi ţinea umerii încovoiaţi. Tweed se holbă la el într-un mod ciudat, atât de ciudat, încât gazda sa reacţionă.
- Am un coş pe nas?
- Scuză-mă, mă gândeam la ceva. N-are importanţă. Acum... Tweed îi descrise foarte concis - dar cu multă însufleţire - ceea ce se întâmplase în camera calculatoarelor din Park Crescent. Sfârşi prin a-i spune gazdei sale că cei trei operatori au murit. Asta e ceea ce s-a întâmplat, dar voiam şi părerea ta. E logică toată povestea asta? - Cât se poate de logică. Grogarty se aşezase într-un fotoliu, în faţa lui Tweed. În zilele noastre, imaginile TV - şi sunetul - transmise prin sateliţii care se învârt în jurul Pământului sunt o pacoste pentru noi, un adevărat blestem. Savanţii au devenit discipoli ai diavolului. Nu le pasă ce se întâmplă, atâta timp cât îşi pot face un renume inventând tot felul de maşinării infernale. Telefoane mobile... ca să nu mai avem nici un fel de intimitate, calculatoarele personale care pot fi operate de
acasă etcetera etcetera, darcare este rezultatul acestui aşa-zis progres ştiinţific? Distanţele s-au micşorat atât de mult, încât toată lumea a devenit vecină cu toată lumea. Presiunea a crescut asupra minţii omeneşti... care, şiaşa, îndură atâtea. Eu sunt om de ştiinţă, dar ştiu că lumea asta ar fi un loc mai sigur dacă majoritatea oamenilor"de ştiinţă de primă mână ar fi împuşcaţi.
- Venind de la tine, acesta e un gând foarte original, remarcă Tweed.
- Un gând pe care cred că l-am avut dintotdeauna. Problema cea mare e asta... savanţii sunt atât de dornici să ajungă celebri în domeniul lor de activitate, încât nu stau niciodată să se gândească înainte la consecinţele a ceea ce intenţionează să inventeze. Sunt, pur şi simplu, amorali.
- Un gând profund.
- încă ceva: mulţi dintre ei au impresia că sunt regii Pământului. Că vor schimba viitorul. Eu sunt de modă veche, cred că guvernele sunt cele care trebuie să ne scoată din pericol.
- Ai pleda în favoarea controlului ştiinţei? îi sugeră Tweed.
- Am şi făcut-o, domnule! De multe ori. La seminarii secrete, cărora nu li s-a făcut nici un pic de reclamă. Am spus mai devreme că toată lumea a devenit vecină cu toată lumea. Unde în viaţa privată, apar cel mai adesea problemele? Peste gard... la vecin. Acum, savanţii ăştia afurisiţi creează o lume în care naţiunile se vor arunca una la gâtul celeilalte. Bănuiesc că omul care se află în spatele celor întâmplate în Park Crescent - şi peste tot, în lume - are intenţia să distrugă toată ştiinţa modernă. În special, comunicaţiile, cele care apropie atât de mult pe toată lumea. Beau în cinstea lui.
Grogarty îşi ridică paharul, bău câteva înghiţituri de coniac şi-i zâmbi oaspetelui său. - Nu pari şocat.
- Nu sunt şocat.
- Deci, aşa cum am explicat - doar pe scurt - ceea ce se întâmplă acum e perfect posibil, dacă luăm în considerare progresul ucigaş al ştiinţei. Şi am foarte mare grijă când folosesc cuvântul ăsta. La nivel mental, ei distrug civilizaţia noastră, ne reduc la simplul rol de servitori
ai unor maşini infernale. Şi mai cred că tu eşti hotărât să te opui acestei ameninţări teribile. - Fac şi eu ce pot, spuse Tweed, ridicându-se să plece.
- Atunci, treaba e ca şi făcută.

Brazii se simţi uşurat când elicopterul ateriza în interiorul perimetrului îngrădit, unde se afla complexul de pe
Kellerhorn. Convocă imediat o întrevedere cu Luigi în cabinetul aranjat preţios al subordonatului său. Pereţii erau decoraţi cu tapiserii ciudate şi cu postere vechi. Scaunele, aranjate în jurul unei mese rotunde din sticlă solidă, erau rigide, moderne şi deloc confortabile.
Craig intrase în încăpere, îşi fâţâia trupul mătăhălos într-o parte şi-ntr-alta, încercând să-şi găsească o poziţie confortabilă. Renunţă şi se aplecă peste masă, rezemându-şi coatele groase de sticlă.
- Felicitări, Luigi, fu prima remarcă a lui Brazii. Ai făcut o treabă splendidă. Se uită la Craig. Ai ascultat ştirile?
- Am stat cu urechea lipită de radio. Haos peste tot. Aşa cum ne-am aşteptat. Ce urmează?
- Voi trimite eu însumi al doilea semnal mâine, cel care va zdrobi complet moralul Occidentului. Asta va permite altor evenimente să aibă loc, în alte locuri. După care vom evacua această aşezare... după ce vom distruge echipamentul.
- Ce facem cu savanţii noştri plictisitori şi soţiile lor morocănoase? vru Craig să ştie.
- Asta e treaba ta. După ce trimit semnalul, întrerupi sistemul de aer condiţionat care alimentează casele în care locuiesc şi muncesc.
- Să-l întrerup? Craig ridică o sprânceană groasă. Cabanele alea vechi au fost construite etanş, astea au fost ordinele tale, aşa încât nici un strop din aerul de afară să nu ajungă înăuntru. Le tai aerul condiţionat şi în jumătate de oră sunt morţi.
- Asta e ideea, spuse Brazii încet. Ca să zic o vorbă mare, morţii nu spun poveşti. - Aşa e, fu de acord Craig. Mâine, să-mi spui doar când s-o fac.
- Oamenii de ştiinţă sunt blestemul umanităţii, gândi Brazii cu voce tare. Ne duc din ce în ce mai repede spre un viitor la care eu nu doresc
să mă gândesc. Cu echipa condusă de Ed Reynold am organizat distrugerea sistemului mondial de comunicaţii pe care l-au creat ei. Şi au fost fericiţi s-o facă... pentru bani şi ca să-şi demonstreze lor înşişi că se poate face aşa ceva. Aici, în acest fost sat părăsit, am strâns elita mondială a savanţilor. Îi eliminăm şi dăm ştiinţa înapoi cu câţiva am buni. Zâmbi răutăcios. Se poate spune că sunt un binefăcător al umanităţii... deşi asta e numai o parte a unui plan global mai mare.
- Unde e José? întrebă Luigi.
- L-am lăsat la vilă. Trebuia să mai rămână cineva acolo cu Elvira. Acesta e un aspect care mă priveşte pe mine. - Să începem să ne strângem lucrurile, gata de plecare? întrebă Luigi.
- Sigur. Luigi, tu du oamenii la Milano. Imediat ce aţi ajuns în Italia, să se împrăştie pe la casele lor... sau prin hoteluri. Fiecare pe cont propriu. Luaţi mai multe trenuri, ca să plecaţi în număr mic. Aşa n-o să atrageţi atenţia asupra voastră.
- Şi eu? întrebă Craig.
- Tu iei expresul de Geneva. Stai la un hotel de lux câteva zile. Relaxează-te... ai fost foarte stresat în ultimul timp. După o săptămână, întoarce-te la Grenville Grange; eu o să te aştept acolo. Dorset-ul o să fie o adevărată uşurare după atâţia munţi.
- Poţi s-o mai spui o dată, zise Craig, aproape emoţionat.
- N-am intenţia să mă repet. Brazii zâmbi sec. Eu o să mă întorc la Zurich ca să-mi golesc cabinetul şi să distrug toate hârtiile.
- Şi Gustav? întrebă Luigi. Şi Eve?
- Pe ei i-am lăsat la Zurich. Când o să ajung acolo, o să le dau instrucţiuni.
- Parcă asta ar fi tot, comentă Craig. S-a-ntâmplat ceva ciudat azi, mai devreme. Trei oameni de-ai noştri au dispărut. Ultima oară au fost văzuţi coborând într-o râpă. Nu se ştie de ce.
- Poate au căzut într-o prăpastie, spuse Brazii.

Avionul în care se aflau Tweed şi preţioasa încărcătură survola Franţa. Tweed stătea relaxat în scaunul său, amintindu-şi ultima discuţie pe care o avusese cu Cord Dillon de la CIA, care îi telefonase chiar când pleca de la Park Crescent.

- Submarinul acela suspect pe care m-ai rugat să-l urmăresc, cel despre care credeai că trimisese un semnal unui conac din Dorset - a sosit la Murmansk, singurul port degajat de gheţuri pe care ruşii Îl au în vest la ora actuală. - Deci era un submarin rusesc, replicase Tweed.
- Sigur că era rusesc. Ultimul tip de submarin nuclear silenţios. Cele care te îngrijorează pe tine. Se mişcă precum o torpilă.
- De unde l-ai urmărit? întrebase Tweed.
- De la baza noastră aeriană de lângă Keflavik, în Islanda. Crezând că nu e observat, a navigat destul de mult la suprafaţă, îi raportase Dillon. Aşa că avem poze cu el.
- Când ai spus că a trimis semnale unui conac din Dorset, Îl corectase Tweed, el primea semnale pe care, cred eu, le confirma. Philip Cardon, unul dintre cei mai buni oameni ai mei, s-a întâmplat să fie chiar acolo, pe coastă, sus pe faleză şi a văzut luminile care pâlpâiau dinspre Grenville Grange. E conacul lui Brazii. Probabil că unul din oamenii lui aştepta înăuntru ca să ia legătura cu submarinul, la o oră stabilită.
- Brazii, din nou, spusese Dillon aspru.
- Da. Urmărirea submarinului e un lucru foarte important. Avem, astfel, o legătură directă între Brazii şi generalul Marov. Am auzit că acum Marov controlează întregul aparat militar.
- General? întrebase Dillon.
- Da. A fost foarte discret din punctul ăsta de vedere. Mulţumesc pentru telefon... trebuie să închid. Tweed sfârşise discuţia.
La bordul avionului, Tweed se minuna din nou de rolul pe care Îl juca norocul în viaţa unui om. Philip avusese, pur şi simplu, noroc să se afle pe faleză cu Eve Warner când avusese loc schimbul de semnale. Philip îi spusese lui Tweed, accentuând că s-ar fi putut să i se pară. Când rămăsese singur, Tweed nu luase în considerare îndoielile lui Philip, amintindu-şi alte dăţi când Philip avusese dreptate.
În timp ce avionul străbătea noaptea luminată de lună, Tweed îşi întoarse gândurile la situaţia din Sion. În mintea lui, încercă să se pună în locul lui Brazii. Îi veni o idee care putea fi cheia viitorului asalt, dar nu ştia dacă să intervină sau nu în planurile lui Newman.
- Aterizăm în curând, domnule. Tweed reveni în prezent şi observă prezenţa copilotului în apropierea lui. Îi mulţumi. Încă ceva, continuă copilotul, ca să ne menţinem pe ruta corectă pentru aterizare, va trebui să trecem foarte aproape de vârfurile masivului Bernese Oberland. Să nu vă speriaţi de ce veţi vedea pe fereastră.
- Ar fi trebuit să-mi aduc aparatul de fotografiat, glumi Tweed.
În mai puţin de un minut, copilotul se întoarse şi îi întinse lui Tweed un aparat mic cu bliţ. Îi arătă cum funcţionează. Tweed ascultă răbdător, deşi modelul îi era cunoscut. Copilotul se întoarse repede în cabina echipajului.
Avionul începu să se încline şi să coboare descriind o curbă. Pe geam Tweed văzu piscurile înzăpezite, care păreau doar la câţiva centimetri de fuzelaj. Văzu un vârf crestat care i se păru că seamănă cu un cuţit uriaş. Duse aparatul la ochi şi făcu câteva fotografii.
Apoi apăru Valais-ul, partea netedă a Valais-ului, atât de aproape, încât pilotul se văzu nevoit să coboare într-un unghi foarte înclinat. În afară de lună, pilotul văzu şi o porţiune luminată care îi indica drumul corect pe aerodrom. Tweed îşi aminti de filmele despre război, pe care
le văzuse la televizor. Acesta era momentul tensionat... Înainte ca roţile să atingă, în siguranţă, pământul. Se uită
pe geam, încercând să prindă cât mai mult din peisajul de afară. Erau aproape jos. Nici urmă de pistă.
Pilotul elveţian ateriza atât de încet, de parcă roţile ar fi sărutat betonul. De îndată ce avionul se opri, uşa de
ieşire se deschise şi Tweed fu însoţit la scara mobilă care fusese adusă până la aparat. Newman Îl aştepta jos, cu
mâinile în şold.
- Avem unde să ascundem avionul ăsta, ca să nu existe riscul de a-l vedea Brazii? Îl întrebă Tweed pe Newman care Îl conduse într-un bufet.
- Ia nu mai face atâta pe şeful. Newman îşi puse mâinile pe umerii lui Tweed... era atât de fericit să-l vadă. Ne-am gândit şi la asta. Nield şi Butler sunt deja la bord, scot încărcătura de arme. Şi, înainte să întrebi tu, avem cu ce să-l transportăm de aici imediat.

- Bun, spuse Tweed, plimbându-se dintr-o parte într-alta a bufetului bine încălzit, ca să-şi dezmorţească picioarele.
- Şi, continuă Newman cu un zâmbet, avionul va fi apoi parcat într-un mic hangar, ale cărui uşi vor fi închise şi încuiate. Totul a fost gândit - şi aranjat - de Beck, care ţine tot timpul legătura cu controlorul aerodromului. Acum stai jos şi bea-ţi cafeaua.
- Tu nu trebuie să pleci?
- Iar o iei de la început. Încă două ore va mai fi întuneric. Cafeaua de aici e bună, nu-i aşa?
- Aproape la fel de bună ca cea a Monicăi, spuse Tweed care se aşezase la o masă împreună cu Newman. E cât se poate de bine-venită. Ce mai face Paula?
- Ultima oară când am văzut-o urla la mine. Voia să vină să te întâmpine. Practic, a trebuit să-i trag o mamă de bătaie ca s-o fac să stea în pat. Are nevoie de somn. E bine.
- Şi Philip, şi ceilalţi?
- Toată lumea e bine. Inclusiv Marler, care n-a dormit atâta de când Îl ştiu. A avut o zi foarte obositoare. Nu mă întreba de ce.
- Bob... Tweed se opri, complet stăpân pe sine. Am o idee şi vreau să-mi spui ce părere ai despre ea. Înainte însă, subliniez că tu eşti la comanda acestei operaţiuni. Dacă nu-ţi place ideea mea, care nu e decât o sugestie, o arunci la coşul de gunoi.
- Dă-i drumul.
- Am încercat să mă pun în situaţia lui Brazii, fără să uit ce s-a întâmplat. Cred că e în al doisprezecelea cer.
Realizarea lui îi conferă o stare aproape extatică. Sunt sigur că, pentru viitorul apropiat, a pus la cale ceva mult
mai grav. Poate chiar pentru azi. Bob, nu cred că se aşteaptă la un atac împotriva staţiei de la sol în starea în care
e el acum.
- Ce observaţie uluitoare, spuse Newman gânditor.
- Aşa stând lucrurile, continuă Tweed, nu-şi va pune armata de mercenari în stare de alarmă. Deci, noi avem nevoie de un singur lucru... un atac masiv de cinci minute care să pice din senin, după care, fugim.
- Dumnezeule, cred c-ai lovit în plin.
- E doar o sugestie, Îl avertiză Tweed.
- Dar e una care-mi place. Îmi place mult de tot. Newman se ridică, îşi puse paltonul şi mănuşa stângă. Cu mâna dreaptă dădu noroc cu Tweed. A meritat să vii aici, chiar şi numai pentru ideea asta. Trebuie să mă duc înapoi şi să finalizez planul de bătaie. Aştepţi aici? Bine. După uşa aceea, e o baie mică, toaletă şi chiuvetă. De când am anunţat că vii, s-a făcut lună. Şi înainte mie mi s-a părut în regulă. Ne mai vedem...
Paula se trezi... avusese un coşmar. Năluca, un cocoşat fără faţă, o strângea de gât pe Karin Marchat cu mâinile lui imense care apăsau mai tare şi mai tare. Paula Îl lovi în cap, pe la spate cu mânerul Browning-ului ei, dar părea să nu aibă nici un efect. Karin începuse să bolborosească oribil. Paula Îl lovi din nou, cu toată puterea, încă o dată şi încă o dată. Apoi se trezi.
- De ce dracu' nu l-am împuşcat? spuse ea tare.
- Ce-a fost asta?
Newman o scutura încet ca s-o trezească. După ce o avertiză, aprinse veioza de la capul patului. Ea se holbă la el şi oftă uşurată.
- Nu-ţi face griji din pricina mea. Am avut un coşmar.
- Atunci, bine că te-am trezit.
- Nu m-ai trezit tu, Îl repezi ea. Eu singură m-am trezit. Se ridică în capul oaselor, în pat, şi îşi puse halatul. E timpul să mergem?
- Nu, scuză-mă că ţi-am deranjat somnul. A intervenit o schimbare în plan. Trebuie să-i anunţ pe toţi. Mai
târziu n-o să mai fie timp... trebuie să pornim devreme. Am fost nevoit să scol pe toată lumea. Şi tu n-aveai uşa
încuiată.
- îmi pare rău. Am fost foarte obosită. La tine în cameră? - E prea repede de-acum în cinci minute?
- Nu dacă mă dau jos din pat acum...

Paula putea să se îmbrace foarte repede. După ce îşi spălă faţa cu apă rece, îşi puse jambiere, două bluze de piele, două pulovere, haina îmblănită, îşi luă poşeta de umăr în care avea Browning-ul şi se duse în camera lui Newman. Deschise uşa, intră şi văzu că toată lumea era acolo.
- Te-am trezit ultima, explică Newman, să te mai las să dormi puţin. Paula se uită în cameră. Butler şi Nield, complet echipaţi, şedeau în fotolii. Marler îşi adoptase poziţia obişnuită, se rezemase de un perete şi fuma o ţigară lungă.
- Nu ne-am văzut de mult, spuse ea, uitându-se la Marler. - Am dormit somnul drepţilor.
- Să mă înveţi şi pe mine cum se doarme, cândva, când ai timp. Se aşeză. Unde e Philip?
- Pe el l-am sculat primul, îi spuse Newman. S-a dus să facă o scurtă vizită familiei Marchat. Trebuie să-i întrebe ceva extrem de important, care mi-a trecut mie prin minte.
- Mă duc cu el, spuse ea, sărind în sus.
- Stai jos! îi ordonă Newman. A plecat mai de mult. O să se întoarcă în curând.
- Nu-mi place chestia asta, îi spuse ea lui Newman pe un ton tăios. Ar putea să ducă Năluca la ei. - Chiar atât de puţină încredere ai în Philip? întrebă Newman ironic.
- îmi pare rău, încă nu m-am trezit de tot. Imediat o să fiu compos mentis1. Văzu expresia de pe faţa lui Newman. Bine, dă-i drumul. O să înregistrez orice ai fi replanificat tu.
1 Stăpân pe facultăţile mentale (în latină, în text) (n.tr.).
Newman explică tehnica noului plan. Paula ascultă cu atenţie. După ce el termină, Paula întrebă: - Care e arma cea nouă?
- Harry, spuse Newman, întorcându-se spre Butler, arată-i Paulei arma pe care ne-a adus-o Tweed. - Tweed e aici? aproape că strigă Paula, apoi coborî vocea. Păi, Bob, unde e?
- Aşteaptă la aerodrom. Stă acolo ca să preia el telefoanele lui Beck.
- Aş vrea să văd şi eu arma asta care pare atât de importantă pentru noul plan. Sunt de acord că e sclipitor.
- Nu e planul meu, o informă Newman. Tweed s-a gândit la el în avion, când venea încoace. Harry, arată-i şi ei.
Butler se duse în spatele unei canapele, ridică ceva şi apăru cu un lansator de rachete, pe care Îl sprijini pe umăr.
Paula se uită la gura ţevii largă, pe care Harry o ţinea îndreptată direct spre ea. Se gândi că seamănă cu un tun în
miniatură.
- Nu te speria, îi strigă Harry, nu e încărcat.
- Mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta, spuse ea şi zâmbi.
- Iată cu ce-l încărcăm şi ce aruncă la mare distanţă. Se aplecă din nou în spatele canapelei, lăsă lansatorul pe podea şi apăru cu un obuz sinistru. Face o gălăgie teribilă, continuă Harry. Newman o să-l folosească. Noi, restul, o să fim pentru protecţie. Tweed a adus obuze de rezervă.
- Cineva trebuie s-o facă, spuse Newman. Dacă nu, am încurcat-o cu toţii.
- Eu cred c-o să meargă, spuse Paula, care era întotdeauna optimistă. Se auzi un ciocănit cifrat la uşă. Newman o descuie, se uită afară, Îl
lăsă înăuntru pe Philip care îşi scoase haina de blană de îndată ce intră în cameră. În cameră era foarte cald
acum.
- Tot nu ninge încă, raportă el, dare un frig de-ţi îngheaţă sufletul. În schimb, luna luminează puternic. - Cum te-ai descurcat? întrebă îngrijorat Newman.
- Când mi-au recunoscut vocea, au vrut să mă lase înăuntru, dar le-am spus să nu scoată lanţul. Nu se culcaseră, erau încă îmbrăcaţi complet. Bănuiesc că ceea ce le-am spus eu şi Paula le-a dat mult de vorbit.
- Treci la subiect, Îl îndemnă Newman.
- E bine. Anton mi-a spus că nu mai sunt săteni pe Kellerhorn. Acum câţiva ani, a avut loc o alunecare de teren şi chiar bătrânii au fugit şi nu s-au mai întors niciodată. Tinerii au plecat după o viaţă mai bună, aşa cum ne-a explicat Marchat.
- Nu prea pricep, spuse Paula.
- Bob era îngrijorat, explică Philip. Îngrijorat că, dacă ar mai fi sate populate pe munte, s-ar putea întâmpla o catastrofă. Elveţieni inocenţi.

Newman spuse hotărât:
- O să-i explic noul plan lui Philip. Noroc că avem jeep-ul ăla.
- De unde naiba aţi făcut rost de un jeep la ora asta? întrebă Paula.
- Mai devreme, Butler şi Nield s-au dus la garajul care închiriază maşini şi s-au sprijinit în sonerie. Proprietarul locuieşte deasupra magazinului, îi spuse Newman. N-a fost prea încântat, cred eu, până ce Nield nu i-a arătat un pumn de bancnote elveţiene. După aceea ar fi putut cumpăra toată marfa din magazin. Ne-a dat trei maşini. Un jeep e de rezervă... În cazul în care unul din celelalte este scos din acţiune.
- Eu nu mă mai întorc în pat, se hotărî Paula, acum, că m-am sculat şi m-am îmbrăcat, aşa rămân. Oricum, nici nu ştiu dacă aş mai apuca să dorm ceva până la răsăritul soarelui.
îşi scoase haina.
- Stau şi eu cu tine, se oferi voluntar Philip, după ce termină Bob cu mine. Mai avem de mâncare şi pot să mă duc până jos să-l conving pe omul de noapte să mai facă nişte cafea... dacă trebuie, îi arăt şi Walther-ul.
- Sper că glumeşti, spuse Paula. Sigur că glumeşti.
- Stau şi eu, zise Marler. Cine are chef de un pocher? Cu condiţia să jucăm pe bani mulţi...

Un asalt de cinci minute. Într-una dintre maşinile care plecaseră la prima oră, Paula se trezi repetându-şi în minte aceste cuvinte. Aşa cum se întâmplase şi când ajunseseră Paula şi Philip prima oară în oraş, o ceaţă deasă coborâse peste Sion. Li se lipea dezgustător pe faţă, înăbuşea orice sunet... parcă ieşeau dintr-un oraş fantomă. Philip şi Paula deschideau drumul, în maşina lor. Newman fusese de acord, de vreme ce ei cunoşteau drumul. După ei, călare pe motociclete Fireblade, veneau Butler şi Nield, îmbrăcaţi în haine de piele neagră, cu căşti pe cap. Urma să treacă ei în fruntea convoiului când începeau să urce.
- Trebuie să-i zăpăcim puţin dacă ne văd venind, decisese Newman. În caz că suntem reperaţi prea repede, două Bombardiere de Piele vor crea confuzie în rândurile opoziţiei.
În spatele motocicliştilor, Newman conducea jeep-ul în care avea lansatorul de rachete şi obuzele de rezervă. Alesese jeep-ul pentru că era uşor să sară din el.
Asigurând spatele, Marler venea singur în cea de-a treia maşină. La fel ca Philip, Butler şi Nield, avea şi el un sac de pânză cu o bandă de pus pe umăr. Conduceau toţi cu faza mică, dar nu mai întâlniră nici o altă maşină, nici un alt suflet pe stradă.
Lăsară Sion-ul în urmă şi, când apăru drumul de pe munte, se opriră. Butler şi Nield trecură în avangardă, iar Newman trecu în spatele lor.
- O să fie ceaţă, comentă Philip.
- E tocmai ce ne trebuie ca să ne acoperim plecarea, Îl asigură Paula. - Nu conduci tu, îi aminti el.
- Trec la volan oricând, ripostă ea.
- Mai stau eu pe-aici o vreme.
Ieşiră brusc deasupra păturii de ceaţă şi Paula fu surprinsă să constate cât de sus urcaseră. Deasupra lor, pe cerul azuriu nu se vedea nici un nor. Se uită în urmă şi se gândi că uriaşa stâncă de lângă locuinţa lui Marchat, plutind parcă deasupra ceţii, semăna cu o stampă japoneză.
- înaintăm bine, rosti Philip, luând o altă curbă îngrozitoare. Zăpada e bătătorită, aşa că putem să mergem mai repede.
- Newman parcă zboară. Problema e că îi are pe Butler şi pe Nield în faţă. Pune-i pe ăştia doi pe motociclete şior să încerce să depăşească viteza sunetului.
Se trezi pe neaşteptate cu un sentiment straniu... treceau pe lângă grota din stâncă, unde paraseră ambuscada celor trei bărbaţi. „Nu te gândi la asta, îşi zise. Concentrează-te asupra pericolelor din faţă."
În urma lor, Marler fluiera o melodie încet. Aşteptase şi el jos când Newman preluase comanda, cu cei doi motociclişti în faţă. Era impresionat de felul cum lua Newman curbele, ţinând cont că nu avea experienţa pe care o căpătase el când urcase la vilă cu o zi în urmă.

Butler şi Nield se avântaseră în sus, pe munte, încurajaţi de carosabilul tare, urmaţi îndeaproape de Newman. Staţia de la sol trebuia lovită înainte să se trezească paznicii. Se bazau pe peretele muntos care amortiza zgomotul făcut de convoiul lor năvalnic.
- Mamă, exclamă Philip, da' se duc!
- Uită-te şi la noi, îi răspunse Paula.
încetase să se mai uite în jos, în prăpastie. Voia să fie dură ca o stâncă, din punct de vedere nervos - dură ca stânca peretelui pe lângă care treceau atât de aproape - la începerea bătăliei decisive. Îşi scoase Browning-ul şi-i verifică starea de funcţionare.
-Ea doua oară când faci lucrul ăsta, glumi Philip.
- îmi găsesc şi eu ceva de lucru.
- Ştiu. În ceea ce mă priveşte, de-abia aştept să ajungem acolo şi să terminăm odată cu toată povestea asta. - E valabil şi pentru mine. Bob mă îngrijorează.
- De ce? întrebă Philip uşor surprins. Poate să-şi ducă singur de grijă.
- Ştiu şi eu asta, dar, când vor vedea ce vrea să lovească, Îl vor face ţinta principală... duşmanii.
- De aceea am fost şi noi incluşi în plan... ca să-i putem asigura spatele. Ne-a arătat, mai ţii minte? Cu cele două cutiuţe, sarea şi piperul, noi şi duşmanii.
- Pe faţa de masă totul părea în regulă. Teorie.
- Totul va merge conform planului, insistă Philip.
- Faimoasele cuvinte de final.
- Fii şi tu optimistă, ca mine, îi spuse Philip.
- Păcat că nu poţi să te vezi. Arăţi la fel de sumbru ca unul din munţii ăştia.
- Sunt atent la condus. Ceea ce mi se pare o idee foarte sănătoasă, nu crezi? În această situaţie...
Curba care urmă era foarte periculoasă şi începea să urce foarte abrupt. Intenţionat o ţinea de vorbă, ca să nu-i dea timp să se gândească la ce îi aştepta. La un moment dat, apropiindu-se de platoul pe care era situată staţia de la sol, provocă chiar o mică ceartă.
- Conduci foarte bine, Philip îi spuse ea.
- Faimoasele cuvinte de final! glumi el.
- Aproape am ajuns, nu-i aşa?
- Suntem foarte aproape. Mai bine ţi-ai mai verifica o dată Brow-ning-ul, o înţepă el.
- Ştiu de ce spui asta. Dar, dacă suntem foarte aproape, cred că o să-ţi urmez sfatul, chiar dacă m-ai luat peste
picior.
îşi scoase Browning-ul din poşeta de umăr, Îl puse pe genunchi cu ţeava îndreptată departe de Philip, simţind tensiunea crescând în ea când marele cap de mistreţ al Kellerhorn-ului apăru la orizont.


(va urma)