sâmbătă, 26 octombrie 2013

Perle (5)


Colin Falconer




Pentru Rones. Perla cautata de mine


Nu pot sa mor daca nu mi-a venit ceasul.
Zicala obisnuita printre cautatorii de perle japonezi din Broome.


George Niland intra în dormitor îmbracat doar în camasa de noapte. Kate credea ca arata ridicol dar nu abordase niciodata subiectul cu el. La urma urmei chiar nu-si dorea sa vada din corpul lui mai mult decât îi permitea camasa. De fapt, în aproape sapte ani de casatorie nu-l vazuse niciodata gol; se îmbraca si se dezbraca totdeauna îl alta camera.
Era târziu. Uneori George muncea la birou pâna la noua sau zece seara iar Kate avea grija sa adoarma pâna ajungea el acasa. În seara asta, el parea insuportabil de multumit s-o gaseasca treaza, iar ea observa sub camasa de noapte o proeminenta care trada motivul placerii.
— Esti tot treaza? întreba el inutil.
Ridica plasa de tântari si se strecura lânga ea în pat.
— Vroiam sa-ti vorbesc, zise Kate.
— Doar atât?!
— Da. Sa-ti vorbesc.
— Despre ce?
— Despre cum ai mintit astazi la tribunal.
— Am mintit? Nu-i asa. Eram sub juramânt.
— Atunci ai spus jumatati de adevar.
— Zau?!
— V-am auzit pe-amândoi vorbind pe veranda în noaptea aceea. L-am auzit pe tata când l-a facut pe Cameron jigodie.
— Limbajul, te rog.
— Nu mai fi asa de prefacut. Asta-i cuvântul pe care l-a folosit.
El îsi încrucisa bratele pe piept.
— Si?
— N-ai spus asta la tribunal.
— Nu, n-am spus.
— De ce?
George ofta:
— Stiu ca-l mai iubesti.
Astepta ca ea sa protesteze dar vazând ca n-avea macar decenta sa se prefaca, continua:
— As face orice ca sa ti-l scot din minte, dar nu i-as pune streangul de gât.
Kate se uita fix la mâinile ei:
— Chiar crezi ca l-a omorât pe tata.
— Nu stiu.
— Esti dator sa respecti legea.
— Chiar vrei sa-l vezi spânzurat?
„Iata o întrebare interesanta” îsi zise în sinea lui. Degetele lui Kate înnodasera febrile marginile cearceafului.
— Nu stiu ce vreau.
— Nu exista nici o dovada pro.
— Tu chiar crezi ca el a facut-o?
George întinse mâna spre noptiera si stinse lampa:
— Haide, culca-te acum.
Kate statea acolo în întuneric mototolind cearceaful:
— De ce-ai mintit la tribunal?
— Ti-am spus. Am toate motivele sa-l urasc dar nu vreau sa vad pe nimeni spânzurat. În plus, scumpa mea, nu vreau sa-mi murdaresc mâinile cu sângele lui si sa-ti dau înca un motiv sa ma dispretuiesti.
Îsi înfoie perna si se retrase pe partea lui de pat, departe de ea. Dar George nu putea sa doarma. O auzea pe Kate plângând încetisor în perna si simtea o satisfactie rece. „Ti-a venit rândul sa suferi. Sa-ti fie de bine pentru secretul tau si dorintele nefiresti. Uite unde te-au adus acum, fata draga.”


Whitehouse îsi arunca servieta uzata de piele maro pe masa si se aseza.
— Domnule McKenzie. Trebuie sa stiu un lucru. Dumneata ai facut-o?
— Mi-ai mai pus întrebarea asta, domnule Whitehouse. Adevarul nu se schimba dupa cum bate vântul.
Whitehouse încuviinta din cap. Era un barbat scund, aspru, de vârsta medie, cu parul rar prin care se vedeau un craniu alb si pistruiat. Smocurile de par carunt care-i ieseau uneori de sub peruca la tribunal erau zbârlite si parea caraghios fara roba. Purta ochelari cu rama metalica maro si avea pe fata o expresie severa, de pastor protestant. Înca pastra un usor accent galez desi era în Australia de-o viata.
Batu darabana pe masa cu vârful degetelor:
— George Niland nu-ti este prieten. Ieri ti-a facut mai mult rau cu marturia lui decât o duzina de-alde Joseph Lacey luati împreuna. Chiar acum juratii se întreaba de ce încearca sa te protejeze.
— Toti membrii juriului îmi cunosc trecutul. Stiu ca are destule motive sa ma urasca.
— Si se asteptau sa nu îndulceasca realitatea. În loc de asta, el a facut exact opusul. George Niland s-a prezentat ca un barbat cumsecade care nu te place dar nu vrea sa te vada spânzurat. Daca cineva din sala se mai îndoia, el aproape i-a convins ca aveai ceva de ascuns.
Whitehouse baga mâna în servieta si scoase trei foi de hârtie scrise de mâna.
— Am o depozitie de la domnisoara Rose Thompson. Întrebarea este, ce sa fac cu ea?
— Rosie?
— E dispusa sa depuna marturie sub juramânt ca era cu dumneata în noaptea crimei. Ca era pe Roebuck si a auzit tipetele lui Flynn.
Împinse catre Cameron.
— Daca juriul o crede ai scapat.
— Si daca n-o crede?
— E o întrebare buna.
— Batu cu degetul în depozitie
— Este o mistificare nu-i asa?
Cameron se uita tinta la hârtiile de pe masa, din fata lui. Sergentul Clarke statea la usa celulei cu mâinile la spate, de paza. Auzise oare cuvintele soptite de Rosie când îl vizitase aici la închisoare? Cameron se apleca spre Whitehouse:
— Si daca trebuie sa mint ca sa spun adevarul?
Whitehouse coborî la rândul lui vocea:
— Juri pe viata mamei dumitale ca n-ai facut asta, domnule McKenzie?
— Dumnezeu mi-e martor, sunt nevinovat, domnule Whitehouse.
Whitehouse ridica depozitia si o puse înapoi în servieta. Se ridica.
— În cazul acesta o sa încerc cu domnisoara Thompson.
— Domnule Whitehouse, îmi faceti o favoare?
— Pai, depinde de ce-mi veti cere.
— Mergeti s-o vedeti pe Kate Niland din partea mea?
— Vreti sa ma duc s-o vizitez pe fiica lui Flynn?
— Vreau sa-i spuneti ca n-am facut-o eu. O sa faceti asta pentru mine? Spuneti-i ca jur ca n-am facut-o eu.
Whitehouse strâmba din nas si îsi vârî servieta sub brat.
— Va trebui sa ma gândesc la asta.

* * *

Simeon statea pe un taburet în coltul localului Hagen’s Billiard Room. Avea capul sprijinit pe tejghea peste berea varsata, iar un brat îi atârna inert pe lânga corp. Pe pieptul camasii avea voma uscata. Huey Fong îl scutura energic:
— Haide, Simeon, e vremea sa te duci acasa.
Simeon îl împinse. Dupa aceea, îsi pierdu echilibrul si se pravali pe podea. Niste manilezi începura sa râda. Huey încerca sa se scoale iar în picioare.
— N-a meritat… m-a înselat…
— Ce tot vorbesti? râse Huey. Cine te-a înselat?
Îsi puse dupa gât unul dintre bratele lui Simeon si-l ridica în picioare.
— Flynn.
„Sfânta Fecioara” se gândi Huey. „Vorbeste mai încet.”
— Înselat… Anna… înselat…
— Taci, zise Huey.
— Înselat… n-am vrut… sa-l omor…
— Taci! suiera Huey.
Îl trase pe Simeon catre usa.
— Perla… n-a… meritat…
Huey se clatina sub greutatea corpului lui Simeon si se lovi într-unul din stâlpii de jarrah. Manilezii râsera zgomotos si începura sa-l încurajeze. Huey îl târî pe Simeon afara, pe alee. Dar era prea greu pentru el asa ca Huey cazu peste el în rigola.
— Cameron moare… nu trebuie… vina mea.
Huey îi puse mâna la gura:
— Taci, idiotule!
Îl ridica în picioare. Se împleticira de-a lungul John Chi Lane, catre pensiune. Proprietarul pensiunii Canton, Billy Ng, îl ajuta pe Huey sa-l care pe Simeon în sus pe scarile înguste de lemn pâna în camera lui. Îl aruncara cu fata în jos pe pat si Billy se retrase zicând:
— Miroase ca o cocina! El prea mult bolnav în camera. Trebuie curatata, curatata al naibii repede!
— E-n regula, zise Huey. O sa am eu grija de el.
— Cameron… salvat viata…
Huey se aseza pe marginea patului si-l întoarse pe Simeon cu fata în sus. Rasuflarea îi duhnea a arak 10de proasta calitate.
— Ce e chestia asta despre Flynn? întreba Huey.
— Cameron nu trebuie sa moara… salvat viata…
— Ce e cu Flynn?
— Nu merita… m-a înselat.
Huey îl scutura din umeri.
— Ai încercat sa-i vinzi perla ta lui Flynn?
— N-am vrut… sa-l omor.
„Sfânta Fecioara! Simeon l-a omorât pe Flynn!” Huey îsi sterse mâinile pe pantaloni de parca sângele lui Flynn s-ar fi luat cumva deja pe mâinile lui. Ce sa faca în legatura cu asta?
— Anna… te iubesc, Anna… Anna…
Huey pleca, închizând cu grija usa în urma. Deci Simeon îl omorâse pe seful alb! Se întreba cum sa profite de aceasta interesanta informatie. Un barbat inteligent trebuia sa scoata din ea un profit oarecare. Era prea beat si prea obosit ca sa se gândeasca la ea, asa cum trebuie pe loc. Dimineata va gasi o cale de-a întoarce lucrurile în avantajul lui.
Câteva minute mai târziu sforaia în pat.

* * *

Whitehouse urca în sareta si merse pe cararea alba catre veranda bungaloului lui Niland. Liddy deschise usa.
— Ma numesc Whitehouse, zise barbatul. As vrea sa discut cu doamna Niland.
Liddy îl privi suspicioasa.
— Ma duc sa caut la doamna, zise ea, disparând în interiorul întunecat al bungaloului.
Câteva minute mai târziu se întoarse, deschise usa de plasa si îl pofti pe Whitehouse înauntru. Kate statea singura pe veranda din spatele casei într-un sezlong de trestie delicat, împodobit cu fâsii de trestie colorata si de bambus. Avocatul avu impresia ca este primit la curtea ei de o regina orientala. Efectul era stricat doar de miscarile febrile, de felul în care Kate îsi agita mâinile.
— Va rog, luati loc, spuse ea. Vreti sa beti ceva?
Ar fi vrut un whisky tare dar spuse:
— Doar o limonada, în cazul în care nu va deranjez.
Kate îi facu semn lui Liddy, care se uita la avocat chiorâs, de parca ar fi fost un perceptor.
— Cred ca am jignit-o, zise Whitehouse.
Kate se stradui sa zâmbeasca.
— Îl reprezinti în instanta pe domnul McKenzie, nu-i asa?!
— E o crima?
— Liddy asa crede.
— Înteleg.
Era placut si liniste acolo în gradina, cu mireasma patrunzatoare a florilor si plantelor. Whitehouse trase adânc aer în piept:
— Îmi imaginez ca vreti sa stiti de ce am venit. As vrea sa aflati ca eu…
Fu întrerupt de Liddy, care puse limonada, la suprafata cu un strat de gheata rasa, pe masa de lânga el. Astepta pâna când servitoarea intra în casa.
— Ce spuneati?
— Sunt aici la solicitarea clientului meu. — Facu o pauza — îmi pare rau, nu e o sarcina prea confortabila.
Îsi tampona fruntea cu o batista si sorbi recunoscator din limonada.
— Te rog, continua.
— Domnul McKenzie m-a rugat sa va transmit un mesaj. Vrea sa stiti ca este nevinovat.
Whitehouse se lasa pe spate în scaun si astepta un raspuns. Kate continua sa-l priveasca fix, în tacere.
— Asta-i tot, adauga el.
— Înteleg.
Sub privirea pierduta a femeii, Whitehouse începu sa se foiasca. Sorbi din limonada si observa cât de slabita arata doamna Niland. La început nu observase, în parte din cauza luminii soarelui si în parte pentru ca era bine fardata.
— Ei, asta-i tot. Poate-ar fi mai bine sa plec.
— Nu, asteptati. Îmi pare rau. Sunt foarte nepoliticoasa. Doar ca nu stiu ce sa spun.
Îsi musca buzele si el realiza cu oroare ca femeia aproape plângea. Se ruga în gând sa n-o faca în fata lui. Ce-ar face?
— Îmi pare foarte rau pentru tatal dumitale — îsi auzi Whitehouse propria voce care întrerupea tacerea prea lunga. Îl cunosteam de multi ani. Era un om minunat.
Kate zâmbi la auzul aprecierii.
— Era un aventurier, domnule Whitehouse. Toti stim asta. Dar era tatal meu si eu îl iubeam.
Vocea i se pierdu si ea ceda. Whitehouse privi în alta parte si sorbi din limonada. Oribila. Prea dulce. Îsi dori sa fi fost ceva mai tare.
— Ce sa fac, domnule Whitehouse? Ce sa cred?
— Ca avocat, trebuie sa va spun doar un singur lucru.
— Si daca nu vorbiti în calitate de avocat?
— Nu pot vorbi altfel, replica Whitehouse.
Kate se ridica, uitându-se catre gradina:
— Fara îndoiala ati auzit ce se spune despre mine.
Whitehouse rosi puternic. Zau, era ceva ce nu se cadea sa faca.
— E un oras mic. Se aud multe de-a lungul anilor. Lumea nu da atentie.
Kate zâmbi încordata, cu amaraciune:
— Ei, atunci permiteti-mi sa va spun asta. Sunt sotia lui George Niland dar cred ca-l cunosc pe Cameron McKenzie mai bine decât oricine din orasul acesta. Stiu ca e capabil de dusmanie si razbunare. As vrea, mai mult decât oricine, ca el sa fie nevinovat dar…
— În sinea mea, eu am îndoieli serioase.
— Nu ma întelegeti gresit, domnule Whitehouse. Nu cred nici o secunda ca mi-a omorât tatal cu sânge rece. Ceea ce cred e… ca tatal meu s-a dus pe Roebuck sa-l caute, iar Cameron s-a aparat un pic mai energic decât ar fi trebuit. Iata ce cred. În acelasi timp nu doresc deloc… sa… sa-l vad spânzurat. Sper doar sa nu-l mai vad vreodata. Mi-a transformat viata într-un… cosmar.
Whitehouse îsi lua palaria de pe masa. Fusese o greseala sa vina. Biata femeie trecuse prin destule. Se ridica gata de plecare:
— Îmi cer într-adevar scuze pentru ca v-am tulburat. O sa ies pe aici daca nu va deranjeaza.
Coborî treptele din spate. În gradina, se opri sa se uite în sus catre ea. Parea la fel de fragila ca un portelan. Nu mai era deloc fata plina de vigoare care odata îi aruncase tatalui hainele în strada.
— Sa-i transmit vreun mesaj?
Kate clatina din cap:
— Nu, nici un mesaj.


Sergentul Clarke batu în usa celulei:
— Cameron, e domnul Whitehouse.
Cameron sari în picioare. Privi printre zabrelele ferestruicii de pe usa celulei. Extremitatea capului lui Whitehouse de-abia ajungea la bare.
— Ati vazut-o? întreba Cameron.
— Am facut cum mi-ati cerut.
— Nu intrati ca sa-mi spuneti ce-a zis?
— Nu e nimic de spus.
— Ce-a spus?
— Nimic, domnule McKenzie. Absolut nimic.
Cameron pleca de la usa lasându-se sa cada pe marginea patului. Îsi prinse capul între mâini.
Mormai „lisuse Hristoase”. Stia ca e blestemat.

* * *

Fereastra biroului lui George Niland dadea spre mangrovele întunecate si spre cenusia, nesfârsita Dampier Creek. Niland statea totdeauna cu spatele catre fereastra asa ca musafirii trebuiau sa-si mijeasca ochii, ferindu-i de soare ca sa-l zareasca pe George. Asta îl punea imediat în avantaj.
Huey Fong avea o durere de cap surda, deprimanta, iar gura îi era umflata si uscata ca rezultat al excesului de arak din noaptea precedenta. Îl dureau ochii de atâta lumina. Îsi sterse cu mâna transpiratia de pe fata. George se lasa pe spate în scaun.
— Ai vrut sa ma vezi.
— E despre seful alb, Flynn.
— Zau? Ce-i cu el?
— Stiu cine i-a facut felu’.
George se scula în picioare si încuie usa. Huey Fong se uita fix în jos.
— Politia pare sa creada ca McKenzie l-a omorât, zise George.
— Nu, sefu’. Nu el.
— Atunci cine?
— Simeon Espada.
George se aseza din nou.
— De unde stii asta?
— El baut mult arak aseara. El spus.
— Ti-a spus de ce?
— Ceva despre o perla.
— Încerca sa-i vânda marfa lui Flynn?
Huey ridica din umeri.
— Asta a zis.
George se trase de mustata. Deci McKenzie spusese de fapt adevarul. Nu ca ar fi contat, fiindca nu era nici o persoana în Broome care sa-l creada. Si acum chinezoiul acesta putea sa strice tot.
— Si prietenul tau a mai spus cuiva despre asta?
— Nu stiu, sefu’.
— Esti absolut sigur ca spune adevarul?
— De ce-ar zice c-a facut daca n-a facut? Trebuie sa fie ceva scrântit la cap la el, nu?!
— Si de ce ti-a spus tie?
— Cum zisei, sefu’, era beat. Poate acu’ îi pare rau de tot.
— N-o sa-i duca nimeni dorul lui Flynn.
— Nu asta. Ca McKenzie salvat lui viata pe Roebuck. Când balena rupt furtunu’.
George se gândi la asta. Fong era un individ alunecos, unul din chinezii care nu te priveau niciodata în ochi. Dar nu credea ca inventase asta, era prea putin probabil.
— De ce nu te-ai dus la politie, Fong?
— Politia nu platit asa bine, facu Huey rânjind.
George baga mâna în sertar dupa carnetul de cecuri. Îl puse pe birou în fata lui.
— Am nevoie de un scafandru principal pe lisa în sezonul acesta, Fong. Sunt sigur ca pot sa-ti ofer mai mult decât te-a platit vreodata Lacey.
Rupse cecul si i-l dadu manilezului.
— Uite un avans si o prima de loialitate. Huey dadu din cap recunoscator.
— Poti sa angajezi singur echipajul, continua George. Sa ai doar grija ca printre marinari sa fie si prietenul tau, Espada.
— Doctorii spun ca nu mai poate sa se scufunde, sefu’.
— O sa se scufunde. Daca-i oferi destul.
Huey întinse mâna dupa cec dar George îl plesni peste ea înainte ca el sa apuce hârtia.
— Ai grija ca Espada sa nu se întoarca si eu îti dublez prima.
Huey ridica privirea, uitându-se exact în ochii lui George Niland. Acesta putu sa citeasca întrebarea din ei dar n-avea nici o intentie sa dea explicatii galbejitului acesta împutit. Banii erau singurul raspuns de care avea nevoie.
— Întelegi?
Huey încuviinta.
— Periculoasa treaba, scufundatu’ dupa perle.
Lua cecul si pleca.

* * *

Wes arunca o privire prin celula minuscula si clatina din cap:
— Am fost aici de vreo mie da ori. Mata?
— E prima data, Wes.
— Copoii m-a adus aici da beat mereu s-o dat’ ca am lasat-o grea pa Mary. Asa zice ei. N-au dovedit nimic. Era gemeni orisicum. Nici o femeie n-are gemeni. Niciodata n-a avut.
Se sui pe patul de lânga al lui Cameron, cu mâinile greoaie pe genunchi:
— Si ce-o sa faca cu mata, capitane?
— Vor sa ma spânzure, Wes.
Wes îsi umfla obrajii:
— Pa mata? Ba nu, ei nu vrea sa te spânzure, capitane. Asta-i nebunie.
— Nu cred c-o sa mai mergem vreodata împreuna dupa perle, Wes.
Wes clatina din cap.
— Nu-i bine.
— Mai bine ti-ai gasi alt lugher, Wes.
— Poa’ ma duc pa Ilsa, asa crez.
— Cine-i seful?
— Huey Fong.
— Fong? Ai grija. Sa n-ai încredere în el. Se zice ca odata i-a taiat parâma de salvare unui scufundator când Donna a nimerit în furtuna.
— Bani-i buni.
— Fii atent, omule.
Wes îl privi pe Cameron.
— Esti un om bun, capitane. Nu-i bine.
Paru gata sa mai spuna ceva dar se razgândi. Se ridica si ramase acolo, ezitând.
— Hai, da-i drumul, Wes.
— Nu-i nimic, zise Wes în cele din urma.
Batu în usa. Când Sergentul Clarke o deschise, Wes se uita dusmanos spre el cu mâinile în solduri, repetând:
— Nu-i bine.
Clarke ridica din umeri:
— Nu eu fac legile.
Cameron clatina capul:
— Are dreptate, Wes. Nu e vina lui.
Wes ridica din umeri si trecu pe lânga politist:
— Pa, capitane.
— La revedere, Wes. Usa se trânti în urma lui.


În Chinatown era liniste. Era mijlocul zilei, ora siestei. Timp de noua luni în fiecare an, între aprilie si decembrie, Broome dormea. Doar când echipajele veneau acasa în extrasezon se trezea orasul. A doua zi, Ilsa si restul vaselor lui Niland urmau sa ridice ancora îndreptându-se catre sud, catre Condon Banks.
Huey Fong îi luase banii lui Niland dar n-avea intentia sa-l omoare pe Simeon Espada el însusi. Desigur, daca aparea ocazia, urma sa profite de ea; daca izbucnea o furtuna în timp ce Simeon era în apa, sau daca parâma lui se încâlcea într-un banc de corali, sau… ei, erau o mie de morti posibile pentru fiecare scufundator. În calitate de capitan pe Ilsa, la un moment dat putea sa vina clipa în care viata lui Simeon sa atârne de hotarârea lui.
Dar n-avea de gând sa-si puna latul de gât pentru George Niland. Simeon mai avea înca rude si prieteni în echipajele de pe alte vase, banii albului nu i-ar servi la nimic daca s-ar trezi cu un cutit între coaste. Exista o cale mai buna.
Hoinarea catre magazinul lui Tanaka prin harmalaia si aglomeratia de pe Sheba Lane. Un japonez bondoc într-un maiou alb si pantaloni scurti se apleca sa ia niste matasuri din vitrina. Trasaturile alta data regulate ale lui Hanaguchi erau acum oribil desfigurate. O cicatrice mare îi traversa nasul si cobora pe obraz, iar pielea de deasupra unui ochi era de un roz murdar, ca ceara topita.
— Ce cauti aici? se rasti Hanaguchi.
Vocea îi suna ca horcaitul unei gâste. Acum koepangerii si malaiezii, de fapt chiar si bastinasii, râdeau de el pe la spate.
— Vroiam sa te vad.
— Pentru ce?
— Vrei sa fi chit cu Simeon Espada?
Hanaguchi strânse flegma care-l sufoca si o scuipa în rigola:
— Mai bine vino înauntru. Vorbim acolo.
Huey astepta în birouasul din spate pâna când Hanaguchi închise magazinul. Câteva minute mai târziu, acesta împinse perdeaua cu margele si veni sa se aseze. Sfânta Fecioara, Simeon îl aranjase bine de tot! Huey se uita fix la cicatricea roz, livida, de pe fata celuilalt:
— N-o sa te mai scufunzi?
Hanaguchi se apleca în fata si figura lui oribila ajunse la câtiva inci de a lui Huey Fong.
— Prietenu’ tau mi-a facut asta. Nas zdrobit, obraji zdrobiti, tot zdrobit înauntru. Doctor zis la mine — tu terminat. Dar am încercat doar o data. La un stânjen simtit ca crap, ca pepene. Asa ca nu mai scufund. Trebuie lucrat aici magazin.
— Vrei sa fiti chit? sopti Huey.
Ochii lui Hanaguchi se îngustasera.
— De ce venit aici, manilezule?
— Am motivele mele.
— Tu prieten cu el, nu?
Huey ridica din umeri.
— Poate da. Poate nu. Depinde de tine, japonezule. Vrei sa-l vezi platind pentru ce facut la fata ta, la viata ta?
— Cum?
— Eu scafandru principal pa Ilsa acu’. Simeon e numaru’ doi. Vreau oameni echipaj.
— Echipaj? facu Hanaguchi dispretuitor.
— Pa mare se întâmpla orice. Depinde de tine.
Hanaguchi se gândi la vorbele lui.
— Ce echipaj?
— Bucatar.
Hanaguchi sari în picioare:
— Bucatar?! Tu vrei la mine sa fiu bucatar?!
De buza de jos îi atârna un scuipat.
— Pai, nu poti sa fi sef de echipaj, continua Huey, încercând sa-si pastreze cumpatul. Se ridica în picioare — Dupa cum spuneam, depinde da tine, japonezule.
Se întoarse, gata de plecare. Era o cacialma, fiindca era disperat, dar avu efectul scontat. Hanaguchi îl apuca de brat. Huey privea avalansa de emotii pe fata celuilalt.
— Cum? zise în cele din urma Hanaguchi.
— O sa-ti spun. Pa mare.
— Sa fie încet.
— Încet, repede, mie nu-mi pasa.
— Bucatar?
— Lisa pleaca dimineata.
Hanaguchi arata ca un om care tocmai luase otrava.
— As fi fost scafandru principal sezonu’ acesta daca nu era manilezu’.
— Putem sa ne uitam amândoi cum moare, promise Huey.
Iesi afara, în soarele stralucitor de martie. Aproape ca simtea deja banii în buzunar.


Pamântul rosu era gol. Nu trecuse nici macar destul timp ca sa puna pisania. Dupa-amiaza promitea sa fie din nou ploioasa, departe deasupra oceanului fulgerele sclipeau în spatele norilor cenusii ca ardezia. Se apropia una dintre ultimele furtuni ale sezonului, în curând Sezonul Ploilor avea sa se încheie, vasele aveau sa plece iar pe mare lasând orasul tacut, pustiu, si pe Kate prada tristetii.
— Ma strângi prea tare, se vaita Jamie.
— Îmi pare rau, Jamie — murmura Kate, revenind în prezent si strângând mai putin mânuta baiatului.
Deci pâna la urma Cameron o patise, temperamentul lui binecunoscut îl dusese catre ce-i mai rau. Temperamentul si setea de razbunare.
— Bunicul e-acolo jos? întreba Jamie.
— Da, dragul meu, este.
— Nu-l doare?
— Nu mai poate sa simta durerea, scumpule. Ti-am spus, sufletul lui s-a dus în cer, la îngeri.
Era ultimul loc în care se astepta sa-l vada pe tatal ei. Fara îndoiala ca locul celalalt, cel fierbinte, era exact pentru cei de teapa lui Flynn. Acolo va fi binevenit si se va simti mult mai bine, jucând biliard cu diavolul si cautând o cale ca sa-l însele la bani.
— Cum poate sa fie si aici si-n cer? întreba Jamie.
— Pur si simplu e, raspunse Kate iritata.
Tot nu putea sa conceapa ce facuse Cameron! Cum a putut vreodata sa aiba încredere într-un asemenea om? Acum inima i se împietrise, era plina de raceala, doar Jamie o mai facea sa simta ca e vie. Blestemat sa fie Cameron McKenzie, blestemati fie toti barbatii!
— Si atunci care parte din bunicu’ e aici jos? insista Jamie.
— Corpul e-aici, Jamie, iar sufletul e în cer.
— Ce e sufletul?
Ah, numai fiul ei putea sa puna o asemenea întrebare. Si cum sa-i raspunda? Ce sa-i spuna lui si ce sa-si spuna în sinea ei? Ce simtise pentru Cameron, ce simtea acum pentru Jamie, ceva ce nu putea fi atins sau vazut, nu putea fi nici macar explicat, cam asta credea ea ca e sufletul.
— E acea parte din tine care nu îmbatrâneste si nu moare niciodata.
Jamie se încrunta la ea. Avea o minte logica, exact ca George, si pe urma avea doar sase ani. Cum putea el sa înteleaga ce e sufletul? Unii dintre noi, se gândi Kate, traiesc o viata întreaga fara sa afle. Unii, ca George sau ca Flynn, nu se gândesc niciodata la el.
Dar Cameron fusese o parte a sufletului ei; iata de ce mai întâi tradarea lui si pe urma asta, actul acesta de neconceput, îi distrusese însasi esenta spirituala. Când îi va veni rândul sa moara o vor pune aici, în pamânt, lânga tatal ei, dar în clipa de fata simtea ca în pamântul noroios si greu nu va mai ramâne destul nici ca sa se înalte la cer, nici ca sa coboare în iad.


Lugherele pluteau rapid spre Entrance Point, întrecându-se unul cu celalalt pentru onoarea de a conduce flota. Simeon statea la pupa Ilsei si se uita cum bungalourile albe din Broome dispareau în spatele tufelor de mangrove.
Tot se mai întreba daca luase decizia corecta. Fusese pe punctul de a se preda Sergentului Clarke dar Huey Fong îl convinsese sa n-o faca.
— Tu esti nebun! N-o sa spânzure un sef alb! Îti pui capu’n lat pa nimic!
Si daca Huey gresea? Cum putea sa-l lase pe McKenzie sa moara? Îi datora viata; era destul ca avea pe constiinta moartea unui om, n-ar avea o clipa de liniste tot restul vietii daca l-ar lasa pe McKenzie sa plateasca pentru ceva ce n-a facut.
Perla aia nu-i adusese decât disperare. De ce-a trebuit Flynn sa moara?! Anna îi sfâsiase inima, iar acum fantoma lui Flynn îi aparea la flecare pas. Cu gândul la ea degetele i se înclestasera pe velatura. Ar vrea s-o distruga tot asa cum l-a distrus ea.
„Nu esti alb. Nu fi asa de prost, n-as putea niciodata sa ma casatoresc cu tine.”
Se hotarî. Ar trebui sa marturiseasca totul. Oricum viata nu-i apartine, e a sefului alb, a lui McKenzie. O sa spuna tuturor cum fusese un accident, ca facuse totul pentru Anna si când îl vor spânzura, ei îi va parea rau.
Auzi clinchetul tigailor si îsi puse capul pe tambuchiul murdar. Hanaguchi îsi facea de lucru cu tigaile si castroanele lui.
— Deci pâna la urma ai gasit ceva la care esti bun!
Hanaguchi nu raspunse. Aiii, ce caldura era înauntru!
Îsi sterse sudoarea de pe fata cu dosul palmei si aprinse plita cu lemn de mangrova. Îl ignora pe kichibu manilez.
— Ti-e prea frica sa te scufunzi, ha? insista Simeon.
Hanaguchi zari pe tambuchi un cutit cu mâner de os. Tare-ar fi vrut sa-l vâre în maruntaiele manilezului.
— Nu pot sa scufund deloc.
— Ai o voce de rata.
Hanaguchi lasa capul în jos, ca un bucatar ascultator.
— Da, sefu’.
Simeon era dezamagit. Sperase ca micutul japonez îi va oferi scuza de-al azvârli în apa, asa cum facusera prietenii lui Hanaguchi cu un koepanger în sezonul trecut. Poate ca asta l-ar mai fi înveselit. Dar se parea ca bataia pe care i-o daduse îl cam tâmpise pe japonez.
Dupa ce Simeon pleca, Hanaguchi înalta cutitul si-l azvârli în peretele de lemn. Nu stia daca va mai putea astepta câteva zile în plus moartea manilezului.

* * *

Rosie privi de la fereastra ei din Hotel Continental catre cocioabele din Chinatown. Puse o mâna pe burta.
Fusese la tribunal în fiecare zi, stia ca dragul de Cameron va fi condamnat daca nu-i sare cineva în ajutor. Cu siguranta nu facuse fapta de care era acuzat, stia cel putin atâta despre el. Daca el afirma ca e nevinovat asta era destul pentru ea.
Stia ca el n-o iubeste. Adevarul i se citea în ochi. Nu-si facea nici o iluzie cu asta. Dar era un om bun, chiar daca nemernica aia fandosita de Kate Niland nu putea sa vada asta, iar ea, Rosie, nu-l va lasa sa moara.


— Puteti, va rog, sa va declarati numele catre juriu?
— Rosemary Kathleen Thompson.
Barrington îsi potrivi roba.
— Ocupatia?
— Lucrez la bar, domnule.
Barrington strâmba din nas de parca ar fi simtit mirosul de hamei fermentat.
— Si unde locuiti, domnisoara Thompson?
— La Conti — la Hotel Continental.
— La Hotel Continental.
Barrington îsi aranja notitele de pe masa, din fata lui.
— La hotel, repeta el cu un zâmbet rece. Ei bine, domnisoara Thompson, afirmati în declaratie ca erati cu acuzatul, domnul McKenzie, în noaptea de trei ianuarie.
— Asa e, domnule.
— Dar crima s-a comis în noaptea urmatoare. Pe patru.
Rosie paru tulburata. Se uita în sus catre judecator.
— Pai, în noaptea în care a fost omorât domnul Flynn, domnule. Nu-mi amintesc exact data.
— Nu va amintiti când ati fost acolo.
— Nu-mi amintesc data. Dar era în noaptea când a fost omorât bietul domn Flynn.
Whitehouse sari în picioare:
— Obiectie, Onorata Instanta. În declaratie, martora a afirmat clar ca era cu pârâtul în noaptea crimei. Prietenul nostru iscusit hartuieste martora.
— Se accepta.
Barrington facu o plecaciune catre judecator:
— Scuzele mele catre curte.
Dar obtinuse ceea ce dorise.
— Ce faceati pe Roebuck, domnisoara Thompson?
Rosie îsi privi mâinile:
— Am explicat deja asta în instanta, domnule.
Barrington frunzari din nou hârtiile de parca si-ar fi verificat notitele despre examinarea martorei de catre Whitehouse.
— Ah, da, îmi cer scuze. Ati declarat ca aveati relatii intime cu acuzatul. — Facu o pauza si se uita catre juriu. — Cu câti barbati sunteti în relatii intime, domnisoara Thompson?
În sala se auzira murmure. Whitehouse se ridica:
— Obiectie, Onorata Instanta.
Judecatorul miji ochii la Barrington pe deasupra ochelarilor de parca ar fi încercat sa vada printr-o ceata groasa:
— Domnule Barrington?!
— Intentionez sa demonstrez, Onorata Instanta, ca martora nu este o persoana de buna credinta.
— Moralitatea fetei nu are nici o relevanta în acest caz! tipa Whitehouse.
Judecatorul îsi nota repede ceva:
— Continuati cu grija, domnule Barrington.
Whitehouse se uita chiorâs la Barrington, apoi se cufunda în scaun, ale carui picioare alunecara cu zgomot pe podeaua de lemn.
— Multumesc, Onorata Instanta, zise Barrington.
Îsi întoarse atentia asupra martorei:
— Domnisoara Thompson, e adevarat ca sunteti însarcinata?
Rosie se uita disperata catre Whitehouse.
— Domnisoara Thompson? Sunteti sau nu însarcinata?
— Da.
Deodata, în sala de tribunal se facu foarte liniste. Rosie numara cercurile pe care le trasau lent palele ventilatorului de deasupra. Unu-doi-trei-patru… se uita spre jurati. Doi dintre barbati urcasera în camera ei de deasupra barului, în Hotel Continental.
— Cine este tatal copilului?
Rosie nu raspunse.
— Este acuzatul?
— Nu, facu repede Rosie, Nu este co…
Atunci cine este tatal, domnisoara Thompson? Simti inima batându-i în piept zgomotos.
— Îmi pare rau domnisoara Thompson, vreti sa repet întrebarea?
— Nu stiu.
— Poftim?! Nu v-am auzit.
— Am spus ca nu stiu!
Un „luate-ar naiba” nerostit se ghicea la sfârsitul propozitiei.
— Nu stiti…
Barrington îsi consulta din nou notitele, de parca l-ar fi încurcat deoarece contineau complicate calcule matematice.
— Înteleg — îsi arcui buzele — De ce nu stiti, domnisoara Thompson?
„Oh, Doamne,” se gândi ea „nu i-am facut decât mai rau lui Cam!”
— Nu e adevarat ca acuzatul este tatal copilului si ca ati face orice va sta în putinta ca sa încercati sa-l protejati?
— Nu el este tatal.
— Atunci cine este, domnisoara Thompson?
Rosie se uita la Cameron. El strângea atât de tare barele boxei încât încheieturile i se albisera.
— Domnisoara Thompson, este sau nu adevarat ca practicati prostitutia de când ati venit în Broome?
Rosie încuviinta în tacere.
— Va rog sa raspundeti cu da sau nu.
— Da.
— Stiti ca este ilegal sa va angajati în aceste relatii pentru satisfactii banesti?
— …Da.
Barrington îsi rascoli iar hârtiile.
— Spuneti ca întretineati relatii intime cu acuzatul, domnisoara Thompson. Ar fi corect daca as afirma ca sunteti îndragostita de el?
Rosie se uita la Cameron. El clatina din cap.
— Da, raspunse ea.
— Va rog, vorbiti mai tare.
— Da!
— Pot sa va atrag atentia ca o tânara capabila sa-si „ofere” corpul e capabila sa-si ofere de bunavoie marturia pentru cineva de care crede ca e îndragostita?
Rosie închise ochii. Îsi dadea seama de enormitatea greselii ei. Încercând sa-l salveze pe Cam, nu facuse decât sa-i sape mormântul.
Dupa ce ea parasi boxa martorilor, Cam se uita la membrii juriului. Putea usor sa le citeasca expresia fetei. Mai ramasese un singur om în Broome care stia ca nu el îl omorâse pe Patrick Flynn; era omul pe care-l vazuse fugind de lânga cadavrul lui Flynn în noaptea aceea, pe plaja.
Rosie pasi cât de demna reusi pe lânga spectatorii tacuti. Ochii barbatilor erau îndreptati în alta parte, unii din jena, altii din constiinta vinovatiei. Femeile o priveau de sus, cu ochii arzând de ura sau dispret.
„Oh, Rosie,” gândi Cameron „nu meritai asta.”


Peste Condon Banks venise dimineata. De pe Ilsa se ridica un fuior de fum, iar galetile erau aruncate în apa sidefie ca sa adune apa pentru spalatul de dimineata al echipajului. Koepangeri si malaiezi în saronguri sporovaiau cu voci melodioase în timp ce-si beau cafeaua.
Simeon statea rezemat de balustrada si fuma ultima tigara înainte sa-si puna costumul de scafandru. Hanaguchi se apropie atent în mâna cu o cana de cafea.
— Poftim, sefu’.
Simeon îi dadu peste mâna, azvârlind pe jos cana. Ea se rostogoli pe punte oprindu-se într-o gramada de scoici nedeschise.
— Ia-o de-aici!
Hanaguchi înjura pe înfundate, stergându-si pe pantaloni mâna fripta cu cafea.
— Mâncarea-i de cacat! Cafeaua ta-i de cacat!
Hanaguchi facu o plecaciune si batu în retragere.
— Da, sefu’.
Oamenii din echipaj ascultara schimbul de replici, ridicara din umeri si se întoarsera la lucru. Se stia ce temperament oribil au scafandrii când lucreaza. Majoritatea aveau permanent „reumatism” — cazuri usoare dar cronice de blocaje articulare. Le dadeau dureri teribile în umeri si migrene constante care adesea îi tineau toata noaptea treji. De obicei, durerea nu ceda pâna când nu coborau iar în ocean. N-aveai ce sa faci, doar sa stai deoparte de scafandru si sa-ti vezi de munca.
Tenderii verificara colacii de funie de manila pentru parâma de siguranta a scafandrului si furtunul rosu de cauciuc ce reprezenta alimentarea lui cu aer. Simeon intra în costumul de scafandru si se aseza pe taburet alaturi de catargul principal ca sa astepte ca lugherul sa intre sub vânt. Dupa ce-si termina tigara, stinse chistocul si-l arunca în scurgere. Ar mai fi vrut una rau de tot dar mai era putin pâna la scufundare.
Nu dormise în noaptea trecuta dar nu din cauza „reumatismului”. Fantoma sefului alb îl vizitase iar. Chiar si acum, daca închidea ochii, o putea vedea. Asa, mort, fata lui Flynn era cenusie, iar oasele albe ale craniului sclipeau în masa lipicioasa de par încâlcit si însângerat. Flynn bântuise pe lânga priciul lui toata noaptea.
În curând, fantoma lui va avea o tovarasa, a sefului alb McKenzie. Cu o dupa-amiaza în urma, goeleta lui Niland, Ada, le adusese provizii si „cuierele de baza” — tigari si bautura. Ada le mai adusese si vesti din Broome — Cameron fusese gasit vinovat. Urma sa fie îmbarcat pe urmatorul vapor si spânzurat în închisoarea Fremantle.
Seful cel alb se scufundase fara costum la patru stânjeni cu o funie ca sa-i salveze viata. Nu putea sa-l lase sa moara.
Wes, gol cu exceptia unei perechi de pantaloni scurti din bumbac, se învârtea pe punte:
— Tremuri. Ai r’umatism acu’ de dimineata?
— Sunt bine. Unde-i Huey Fong?
— O fi tot la priciu’ lui. Crez ca tu coborî primu’.
Briza se stabilizase, batea dinspre est. Echipajul ridica funga si zalele lantului ancorei zornaira si gemura în timp ce Ilsa se aseza sub vânt. Simeon ordona echipajului sa ridice vela principala si trinca, iar koepangerii pusesera în functiune pompa de aer. Lisa îsi începu întoarcerea ca sa se plaseze în directia vântului catre extremitatea zonei de scoici unde fusesera cu o zi înainte. Soarele se ridica deja deasupra stâncilor rosii aflate de-a lungul Plajei de Optzeci de Mile. Simeon coborî pe scara de frânghie. Fata corsetului era lipita de balustrada.
Wes îi lega greutatile la costum si apoi îi prinse în suruburi casca grea, înverzita de apa oceanului. Verifica parâma si furtunul si apoi se duse la galeata cu apa care statea în mijlocul puntii. Scoase din ea vizorul castii, îl usca si îl prinse la locul lui. Batu cu degetul în sticla si încuviinta.
Hanaguchi se uita la Simeon care pluti câteva clipe la suprafata si apoi se scufunda într-o spuma de bule. Rânji. Într-o ora, cu putin noroc doar în câteva minute, Simeon va fi mort. De-o moarte oribila. Îsi atinse cicatricea care cobora serpuind peste nas si obraz. Da, o moarte oribila era exact ce merita.
Se întoarse în cambuza si astepta ca primele tipete de pe punte sa-i dea de stire despre începutul razbunarii lui.

* * *

Cameron privea prin spatiul strâmt dintre gratiile ferestrei cum se ridica luna deasupra mangrovelor. Era de-un rosu ruginiu, ca si pamântul din Kimberley. Luna însângerata o numeau prin partea locului. Se ridica din ce în ce mai sus pe cer, schimbându-si culoarea din roz în argintiu pâna când ajunse deasupra golfului, rotunda ca o perla.
Cam întâlnise moartea de multe ori în timpul experimentelor Marinei din lacurile scotiene, apoi pe Dreadnought la Iutlanda si în apele calde si verzi ale terenurilor perlifere. Dar nu crezuse niciodata cu adevarat ca-si va gasi sfârsitul în mare si iata ca în cele din urma se parea ca avusese dreptate.
Nu de moarte se temea în clipa de fata. Dar crezuse totdeauna ca într-o zi va regla lucrurile cu Kate; chiar dupa ce fusese arestat, sperase cel putin s-o vada înca o data si sa-si sustina nevinovatia, sa-i spuna adio, sa încerce sa-si gaseasca pacea. Dar el îi înselase încrederea o data si se spune ca încrederea e ca cinstea femeii; o poti pierde doar o data si dispare pe veci.
Regreta ce i se întâmplase bietei Rosie si ca nu va putea vreodata sa o rasplateasca pentru ce încercase sa faca pentru el. Se înselau în privinta ei barbatii aceia de la tribunal care o judecasera asa sever. Dupa unele criterii putea parea o târfa dar era în acelasi timp foarte inocenta.
În ceea ce-l privea, el îsi pierduse inocenta când o tradase pe Kate Flynn. Si acum se parea ca nu va exista momentul rascumpararii vinei. Poate ca oricum nu merita asta.
Si mai era si perla.
Va muri asa cum a trait, un om sarac. Jurase de când era un copil ca va realiza ceva în viata, ca se va ridica deasupra sortii pe care Creatorul i-o rezervase în mahalalele din Glasgow. I-ar fi trebuit doar o perla minunata ca sa-si schimbe soarta.
O luna ca o perla picura argint printre zabrele, iar el o cuprinse în palma gândindu-se c-ar putea s-o atinga. Atât de departe si-atât de aproape. Îsi retrase mâna, era goala, dar lumina ei fantomatica îl chema ca o promisiune înca neîndeplinita.


Simeon semnaliza ca a atins fundul, îsi ajusta supapa de admisie a aerului în functie de presiunea apei si bulele se ridicara, bolborosind prin casca pe lânga urechea sa dreapta. Singurul sunet pe care-l mai auzea era tacanitul ritmic si linistitor al pompei de aer la zece stânjeni deasupra lui, pe punea vasului Ilsa.
Era pe un teren plat plin de alge de mare si alta vegetatie care se ondula în ritmul mareei verzi. Merse încet înainte ridicând cu botul ghetelor stralucitoare norisori de nisip. O stânca acoperita de corali luci stins în ceata în fata lui, punctata de rosul aprins si galbenul plantelor de mare elastice.
O broasca testoasa trecu repede pe lânga el la zece iarzi distanta cu gâtul cel lung întins, întorcându-l la stânga si la dreapta. O urma silueta cenusie si supla a unui rechin-tigru care încerca sa muste înotatoarele broastei exact ca un ogar care fugareste un iepure. Simeon nu vazu rechinul. Localizase stralucirea înselatoare, stinsa, a sidefului într-o scoica de pe stânca si se îndrepta greoi într-acolo.
Deodata se opri alarmat. Din umbra de sub stânca venea spre el ceva, ceva care aluneca pe sub o muchie. La început crezu ca e un peste mare, poate un grouper. Dar apoi vazu parul argintiu plutind ca într-un vis odata cu clatinarea apei si ochii care luminau prin apa tulbure.
„Flynn” murmura Simeon; ecoul vocii lui în casca de cupru i se paru sonor ca într-o catedrala. Flynn zâmbea, iar pe dinti avea sânge. Simeon stia ca e imposibil, fiindca apa ar fi trebuit sa-l dizolve, dar cumva sângele ramânea acolo, curgându-i pe fata. Era îmbracat în costumul alb de olanda pe care-l purtase în noaptea aceea, pe plaja, si tinea în mâna o batista mare.
Simeon vru sa-i semnalizeze lui Wes cu parâma de siguranta: „Ridicati-ma repede! Dar îsi veni în fire. Nu intra în panica, e doar imaginatia ta. Închide ochii si va disparea!” Simeon stia ce efecte are presiunea apei asupra mintii. Nu vazuse el zeci de alti scafandri, malaiezi si manilezi ca si el, care veneau din adâncuri cu ochii larg deschisi, bâiguind ceva despre fantomele din ocean si despre monstri cu ochi verzi?
Dar când deschise din nou ochii, Flynn era tot acolo, plutind în fata lui. Se oprise si despaturea batista. Flynn lua obiectul pe care-l ascunsese acolo si îl ridica, leganându-l cu mâna stânga. Un lat. Desigur, era imposibil, totusi îl auzi vorbind: „Iata-ti plata pentru perla, baiete!”
Simeon închise ochii strâns. Doar o fantoma. Nu e real. Când deschise iar ochii, Flynn disparuse. Fusese înlocuit de ceva mult mai groaznic. Era rechinul-tigru, cu desenul specific vizibil clar din lateral. Înota încet catre el, iar botul lui scurt, bont, iesea în relief ca al unui câine care îsi adulmeca hrana, carne cruda. Gura ca o secera lasa la vedere sirurile de dinti ascutiti si taiosi ca niste lame.
Simeon iesi din amorteala. Întinse bratul catre rechin si trase înapoi manseta costumului, eliberând în apa un roi de bule. O facuse de nenumarate ori când întâlnea pesti prea curiosi. Rechinii erau de fapt lasi, iar tactica asta nu daduse niciodata gres înainte, îi speriase de fiecare data.
Rechinul se întoarse ca sa plece. Dar apoi, spre groaza lui Simeon, se întoarse si începu din nou sa-i dea târcoale, din ce în ce mai aproape. El elibera înca un suvoi de bule în apa. Rechinul se întoarse dar dupa o clipa reveni, si mai curios. Simeon stia ca rechinul nu-l va ataca imediat, ca va fi nelinistit de forma lui amenintatoare si misterioasele lui bule. Dar va ajunge ca unul dintre dintii lui sa-i sfâsie cât de putin costumul si apa va navali înauntru, iar el se va îneca în câteva secunde. Trebuia sa iasa la suprafata.
Simeon se apleca si rascoli nisipul, iar mâna i se înclesta recunoscatoare pe o piatra mare. Apoi apuca parâma de salvare cu toata puterea si dadu semnalul: Ridicati pâna când vi se rup oasele! Se uita înca o data în jur dupa rechin si fu asurzit de propriile tipete. Falcile rechinului se deschisesera ca o balama si dincolo de ele Simeon zarise branhiile de-un rosu sângeriu.
Falcile rechinului se înclestasera în jurul castii de cupru. Sfânta Fecioara! Era ca si cum ar fi fost prins în interiorul unui clopot de catedrala pe care cineva l-ar fi lovit cu un baros. Simtea ca timpanele i-au fost strapunse de zeci de ace înrosite. Sfânta Fecioara! Nu se mai putea gândi decât cum sa iasa mai repede din apa. Rechinul era trimis de diavol.
Wes si echipajul începusera sa-l ridice cu parâma de salvare. Privi în sus. Douazeci de stânjeni. Carena de arama a Ilsei parea asa de îndepartata, la fel de neatins ca luna. Deschise larg supapa de aer de pe casca. Aerul care navalea în costum îl va ajuta sa ajunga mai repede la suprafata.
În timp ce era smucit în sus prin apa, rechinul începu sa-l urmareasca. Simeon simti cum urina calda îi aluneca pe picior în jos în întunericul costumului. N-o sa reuseasca sa se salveze! Rechinul se repezi iar înainte. Disperat, Simeon îl lovi cu piciorul, iar cizma lui grea îi atinse nasul. Rechinul se roti, furios si nedumerit; câteva secunde, Simeon crezu ca va pleca. Îsi înalta capul în interiorul castii cercetând atent apa tulbure, verzuie.
Dar îl vazu apropiindu-se din nou, o silueta întunecata, aproape în afara câmpului sau vizual, în spate si la stânga. Privi în sus. Mai erau câtiva iarzi. Atât de aproape! Trageti mai tare, blestematilor, trageti mai tare! Rechinul se îndrepta în viteza catre el. Simeon lansa piatra cea grea pe care o tinuse în mâna dreapta. Rechinul-tigru coti instinctiv si o înfuleca.
Imediat, capul lui Simeon iesi din apa, iar el putu sa auda, chiar prin casca, tipetele oamenilor din echipaj care încercau sa sperie si sa goneasca monstrul aruncând în apa obiecte si lovind carena cu canile de tabla si cu harpoanele.
Fara voia lui, oceanul îl elibera pe Simeon, ale carui cizme iesira din apa siroind. Era în siguranta. Deodata, rechinul se ridica din apa cu falcile cascate. Dintii se închisera ca o capcana de otel si Simeon crezu ca si-a pierdut piciorul. Tipa si apoi îsi pierdu cunostinta.
Rechinul musca vârful cizmei de plumb a lui Simeon si disparu în adâncuri.

* * *

Junzo aduse doua farfurii de slanina cu oua din bucatarie si puse una pe masa, în fata lui George. Kate ridica mâna si clatina din cap.
— Do’nsoara nu foame?
— Nu, multumesc, Junzo. Te rog, ia-o de-aici.
Junzo clatina capul si se retrase la bucatarie.
— Esti bine, draga mea?
— Da, multumesc, George. Doar ca nu-mi e foame, asta-i tot.
— Abia daca te atingi de mâncare în ultima vreme. Poate-ar trebui sa te consulte doctorul Halloran.
— E din cauza caldurii.
— Ai slabit foarte tare.
Kate arunca servetul pe masa:
— Pentru numele lui Dumnezeu, nu te mai agita pentru mine!
George se încrunta. Nu-i placea ca Jamie sa fie martor la asemenea scene la masa.
— Ti-ai terminat porridge-ul? îl întreba pe baiat.
Jamie împinse deoparte castronul gol:
— Îmi dai niste oua cu slanina?
— Nu în dimineata asta. Du-te afara sa te joci.
— Dar mi-e înca foame!
Jamie se întoarse catre mama lui cautând sustinere împotriva acestei nedreptati:
— Vreau niste oua cu slanina, mor de foame.
— Du-te sa te joci! repeta George.
— Dupa ce-o sa mor de foame o sa va para rau, bombani Jamie.
Iesi în fuga din casa, trântind usa de plasa. George ofta:
— Baiatul acesta nu poate fi strunit.
— E un baietel normal.
— Îsi exprima prea des opinia — George se sterse la gura cu un servetel de olanda si puse jos cutitul si furculita — Vrei sa-mi spui ce s-a întâmplat?
— Nu vreau sa discut asta.
— E treaba cu McKenzie, nu-i asa?!
— Ce vrei de la mine? L-am iubit pe barbatul asta.
George îsi înclesta pumnii pe sub masa. Doamne Dumnezeule, macar de-ar avea decenta sa tina asemenea lucruri pentru sine!
— De la verdict încoace, ai un aer de parca s-ar fi dublat peste noapte pretul scoicilor, zise Kate. Nu te astepta sa-ti împartasesc triumful.
— Am facut pentru el tot ce-am putut.
— Sunt sigura ca ti-e recunoscator pentru asta.
Tonul ei batjocoritorii înfurie. Se întinse peste masa si o prinse de încheietura. Ea încerca sa-si traga mâna dar forta lui o surprinse.
— Ce vrei de la mine? Ti-am dat totul! Am facut din tine o regina dupa ce el te-a lasat în mocirla! Asa ma rasplatesti?
— Lasa-ma în pace, George.
— Ma denigrezi si ma critici pentru orice greseala marunta, îmi refuzi drepturile conjugale…
Kate sari în picioare dar el o retinu.
— Ei?!
Nu-l mai vazuse niciodata asa. Totdeauna fusese atât de distant, lipsit de patima fata de orice. Acum, privind în ochii blânzi cu irizari cenusii, ea întelese ca nu-l poate de fapt urî, nu cu adevarat. Daca ura pe cineva, atunci se ura pe sine:
— Regret.
— Regreti?
— N-ar fi trebuit sa ma casatoresc cu tine. Am fost egoista, a fost o greseala.
El îi elibera mâna. Mânia lui disparu la fel de repede cum aparuse. Îsi scoase ceasul din buzunarul de la piept si se ridica:
— Trebuie sa plec. O sa întârzii la birou. Junzo!
Intra în birou sa-si ia servieta. Striga din nou „Junzo!” si se îndrepta catre usa. O saruta pe frunte:
— Ne vedem la prânz.
Coborî treptele verandei catre Buick. Junzo era deja la datorie, întorcând manivela ca sa ambaleze motorul. George arunca o privire catre veranda si-l vazu pe Jamie dând înapoi lui Liddy prin fereastra de la bucatarie, o farfurie patata cu galbenus de ou.
Se parea ca toti îsi pusesera în minte sa-l sfideze. Ei, pe drumul spre birou o sa se opreasca la închisoare sa-i spuna la revedere lui McKenzie. Asta o sa-l mai înveseleasca.

* * *

Doua ore Simeon zacu la el pe prici plângând în hohote, ca un copil. Rechinul îi luase cu el o cizma de plumb dar el nu era nici macar zgâriat. Rechinul-tigru continua sa dea târcoale Ilsei, corpul lui întunecat se zarea prin apa albastra si cristalina de la pupa. În ziua aceea nu se mai putea scufunda.
Wes lua din cambuza o cana cu cafea neagra si fierbinte si coborî pe tambuchi. Simeon statea culcat pe o parte, facut covrig, cu genunchii strânsi la piept. Wes îi întinse cana de cafea. Ochii lui Simeon sclipira:
— Domnu’ Flynn?
Wes se încrunta:
— Sunt eu, Wes.
— Wes?
— Da’ rechinu’ acela te-a zapacit bine, ha?! Uite, bea asta, o sa fie mai bine.
Simeon clatina din cap:
— N-a fost rechin. A fost Flynn. N-o sa ma lase vreodata în pace, asa cred.
— Ce tot vorbesti?! Iiiii-suse!
— L-am vazut, Wes. Rechinu’ acela-l are pa Flynn în el!
— Poate te-ai scufundat prea mult, baiete.
— A venit direct spre mine. Cum n-am mai vazut vreun rechin înainte.
Wes puse cafeaua jos si se apropie mai mult:
— T-ai verificat costumu’ ’nainte da scufundare, mmm?
Simeon facu semn ca nu.
— Era pete pa costum. Mie mi se paru sânge.
— Flynn?
— Ia mai taci cu Flynn asta! Îti zisei ca era pete da sânge, zau asa! Poate cineva ti-a pus sânge de broasca testoasa pa costum.
Sânge de broasca testoasa! Doar un strop picurat în apa era de ajuns ca sa înnebuneasca un rechin. În dupa-amiaza precedenta echipajul vazuse o broasca testoasa în apa. Trei dintre koepangeri sarisera peste bord si o capturasera. O gatisera si o mâncasera la cina.
— Hanaguchi! sopti Simeon.
— Poate.
— Îl omor!
Wes îl apuca de umeri si-l tinu nemiscat peste prici.
— Daca vrei sa-l omori, treaba ta. Da’ nu cât esti pa vasu’ acesta. Mai e patru japonezi în echipaj, noi nu vrem razboi.
— Îl omor! repeta Simeon.
— Poate-ar fi mai bine, baiete. Sa vede treaba ca nu are da gând sa te lase-n pace ca i-ai nenorocit fata. Da’ pân’atunci mai bine-ai face pa nebunu’. Îi spun io lu’ Huey Fong ca mai bine te duci-napoi la Broome. S-a facut?
Simeon încuviinta. Malacu’ avea dreptate.
— S-a facut.

(va urma)











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu