marți, 22 octombrie 2013

O zi din viata lui Ivan Denisovici (9)


Alexandr Soljenitin




Batrânul avea, desigur, experienta si l-ar fi dibuit usor daca ar fi vrut,
dar tocmai pentru ca era batrân se putea presupune ca se saturase de serviciu
mai rau decât de sare amara. Suhov îsi scoase ambele manusi si le apuca
strâns cu o singura mâna (Manusa fara lama era deasupra). Cu aceeasi
mâna apuca sfoara care-i servea drept cingatoare. Apoi îsi deschise
complet pieptarul, îsi ridica slugarnic poalele (niciodata n-a fost el atât de
servil la perchezitie, însa acum voia sa arate ca e sincer — na, poftim, cauta-
ma. Si la comanda porni direct spre cel cu mustatile carunte. Supraveghetorul
îl pipai pe parti, pe spate si pe deasupra buzunarului de la genunchi
— nimic. Framânta în mâini poalele vestei si ale pieptarului — tot
nimic. Spre sfârsit, pentru mai multa siguranta, strânse în mâna manusa
de deasupra. Aceea în care nu se afla nimic. El pipaia manusa, iar inima lui
Suhov se zbatea ca si cum ar fi fost prinsa într-un cleste. O miscare
asemanatoare pe manusa cealalta — si va fi bun pentru carcera, cu trei
sute de grame pe zi si mâncare calda o data la trei zile. Îsi închipui pe loc
cum va flamânzi si va slabi acolo si cât de greu îi va fi sa se întoarca si sa
reziste, în starea nici de foame, nici de sat — de acum. Fulgerator începu
sa se roage cu insistenta si deznadejde: "Doamne, salveaza-ma, nu-mi da
carcera!" Toate gândurile acestea trecura prin el doar în timpul, extrem de
scurt, în care supraveghetorul pipaise prima manusa si îsi întindea mâna
spre cea de a doua. (Le-ar fi papait pe amândoua în acelasi timp daca
Suhov le-ar fi tinut în ambele mâini si nu în una).
În momentul acela se auzi glasul salvator al sefului perchezitiei, care
grabindu-se sa scape mai curând striga:
— Gata, dati drumul uzinei mecanice!
Batrânul renunta sa mai cerceteze cea de a doua manusa si-i facu
semn cu mâna sa treaca. Suhov o lua la fuga sa-i ajunga pe-ai lui. Acestia
erau deja grupati câte cinci între doua bariere lungi, de bârne, care
semanau cu conovetele din târgurile de cai si formau un fel de tarc, în
jurul coloanei. Alerga sprinten, fara sa simta pamântul si fara sa se mai
roage înca o data, cu recunostinta. Nu mai avea acum timp pentru asta si
la urma urmei nici nu-i folosea Ia nimic.
Escorta care-i adusese se dadu la o parte, eliberând drumul pentru
escorta uzinei mecanice, îsi strânsese lemnele aruncate de coloana înainte
de perchezitie si acum îsi astepta comandantul.
(Lemnele confiscate la perchezitie de supraveghetori erau adunate
gramada lânga corpul de garda).
Noaptea era alba si luminoasa, luna se ridica tot mai sus, iar gerul se
întetea.
În drum spre corpul de garda, de unde urma sa primeasca o chitanta
pentru patru sute saizeci si trei de capete, comandantul escortei vorbi
ceva cu Priaha, ajutorul lui Volkovoi.
Priaha striga:
— K-460!
Moldoveanul, care se ascunsese în interiorul coloanei, ofta si iesi spre
bariera din dreapta. Tinea, ca si mai înainte, capul tras între umeri si usor
înclinat într-o parte.
— Vino încoace! spuse Priaha.
Moldoveanul se apropie. I se ordona sa-si tina mâinile la spate si sa
stea acolo.
Înseamna ca-i vor pune în seama tentativa de evadare si îl vor duce la
carcera.
Coloana nu ajunsese înca la poarta înalta cât trei oameni, când doi
gardieni, unul la dreapta si altul la stânga tarcului, începura s-o deschida
încet. Se auzi comanda:
— Aliniati-va câte cinci si îndepartati-va de poarta. (Orice poarta se
deschide spre zona si daca detinutii ar împinge-o, n-ar izbuti s-o învinga).
— Întâia! A doua! A treia!
Odata ce numaratoarea de seara s-a terminat si detinutul a patruns
prin portile lagarului, dupa o zi întreaga petrecuta în rând, în ger si în foame,
el nu se mai gândeste decât la lingurile de mâncare apoasa care i se
cuvin. Le asteapta asa cum pamântul asteapta ploaia, în verile secetoase
si le soarbe pe nerasuflate. Aceste linguri sunt pentru el mai pretioase
decât libertatea si decât viata lui trecuta si viitoare.
Intrând pe portile lagarului, detinutii par niste soldati care se întorc
din campanie, zgomotosi, îmbracati în fier, raschirati. Da-te la o parte!

Unuia dintre cei protejati, care ar privi de la comandament, valul detinutilor
în clipa intrarii în lagar, i s-ar face groaza. Dupa numaratoarea aceasta,
detinutul devina din nou liber, asa cum a fost si dimineata, pâna la
ora 7 si 30 când s-a sunat adunarea.
Portile mari ale lagarului si cele mici ale rondului au ramas în urma,
traverseaza platoul de adunare, împrejmuit pe doua din laturi si alearga
unde vad cu ochii.
Ei alearga care încotro, dar sefii de brigada sunt pescuiti de unul de la
repartizare:
— Sefii de brigada la P.P.G.!
Suhov porni în goana, pe lânga cladirea carcerei si printre baraci, spre
biroul de pachete. În acelasi timp, Cezar pleca, cu pas masurat si demn, în
partea cealalta, unde în jurul unui stâlp misunau o multime de detinuti. Pe
stâlp era fixata o tablita din placaj si pe ea, cu creion chimie, erau notati
toti cei care astazi au primit pachet.
În lagar se scrie foarte putin pe hârtie. De regula se scrie pe placaj.
E într-un fel, mai grosolan, dar mai sigur.
Pe placaj îsi fac numaratoarea capetelor pe care le stapânesc si
paznicii si cel de Ia repartizare. În ziua urmatoare se sterge ceea ce a fost
scris ieri si se scrie din nou. Se fac economii.
Cei care ramân în lagar au înca un mijloc de a câstiga ceva: citesc pe
tablita cine are pachet, îi întâmpina pe platoul de adunare si le comunica
pe loc numerele. Mult sau putin, macar o tigara, tot se câstiga.
Suhov ajunse în fuga la biroul de pachete — o anexa la o baraca mai
veche. Acestei anexe i se fixase un tambur fara usa. Gerul se plimba în
voie. E, totusi, mai acceptabil decât afara — exista un acoperis. Coada se
întinde în jurul peretelui. Suhov ocupa un loc. Înaintea lui sunt vreo
cinsprezece oameni. Asta înseamna mai mult de o ora, taman pâna la
semnalul de stingere. Toti cei din coloana centralei termoelectrice, care au
mers sa vada lista, sunt în spatele lui Suhov. Si cei de la uzina mecanica.
N-ar fi exclus ca ei sa fie chemati aici mâine dimineata. Stau la rând cu
traistutele si saculetele pregatite.
Dincolo de ferestruica (Suhov n-a primit niciodata pachet în acest
lagar, dar stie din auzite), ladita este desfacuta cu un toporas.
Supraveghetorul scoate totul afara si cerceteaza. Taie, rupe, pipaie,
rastoarna. Daca se gaseste ceva într-un borcan de sticla sau tabla îl desfac
si-ti toarna totul în palme sau într-un stergar pe care-l faci ca o punga.
Borcanul nu ti-l dau. Când primesti placinte, dulciuri mai rare, salam sau
peste afumat, supraveghetorul gusta. (Daca te împotrivesti, gaseste fel de
fel de motive: asta-i interzis, asta nu-i prevazut si nu-ti mai da nimic. Cine
primeste pachet trebuie sa dea, sa dea si iar sa dea. Fireste, primul e
supraveghetorul). În sfârsit perchezitia se termina, dar ladita nu ti se da.
Trebuie sa torni totul gramada în traistuta sau chiar în poalele vestei si sa
te cari repede. Urmatorul! Îl grabesc atât de tare pe câte unul, încât uita
sarmanul si ce mai are pe tejghea. Iar daca ai uitat ceva, n-are nici un rost
sa te mai întorci. Cândva, când se afla la Ust-Ijma, Suhov a primit de doua
ori pachet.
Dar el i-a scris nevestei sa nu rupa de la gura copiilor si sa nu-i mai
trimita.
Asta cu toate ca afara, în libertate, îi era mult mai usor sa hraneasca
o familie întreaga, decât aici, numai pe sine. El stie, însa, cât costa
pachetele si mai stie ca nu le poti cere zece ani în sir de la familie. Asa ca
mai bina fara ele. El hotarâse astfel, dar, de fiecare data când cineva din
brigada sau din baraca vecina primea pachet (adica aproape zilnic), îl
durea inima ca pachetul nu-i al lui. Si, cu toate ca îi interzisese nevestei
sa-i trimita pachet chiar de pasti, spera fara sa stie de ce, ca într-o zi va
veni cineva în fuga si-i va spune:
— Suhov! Pe ce nu te duci, ai pachet!
Nu venea însa nimeni.
Clipele în care putea sa-si aminteasca satul Temgheniova si casa parinteasca
erau extrem de rare. Viata de aici îl hartuia, de la desteptare
pâna la stingere, si unul aici îl hartuia, de la desteptare pâna la stingere, si
nu-i lasa timp pentru amintiri desarte.
Stând acum printre cei care-si hranisera burta cu nadejdea de a-si înfige
dintii în slanina, de a-si unge pâinea cu unt sau de a-si îndulci cu zahar
strachina cu apa fierbinte, Suhov avea o singura dorinta: sa manânce o
data cu brigada si supa sa fie fierbinte. Când e rece nu valoreaza nici
jumatate din pret. Îsi dadu cu parerea ca daca numele lui Cezar nu era
trecut pe lista, acesta e de mult în baraca si se spala. Iar daca si-a gasit
numele pe tablita de placaj, îsi aduna acum saculetele, paharele din
plastic, material pentru împachetat. De aceea îi si fagaduise ca-l va
astepta zece minute. Asteptând în rând, Suhov afla o noutate: în
saptamâna aceasta nu vor avea duminica, le va fi din nou furata. Ca toti
ceilalti se astepta la asta: daca într-o luna sunt cinci duminici, atunci li se
dau trei iar în doua sunt mânati la munca. Faptul nu constituia pentru el o
surpriza, însa când îl auzi i se frânse inima. Cui nu-i pare rau dupa o
duminica? Ceea ce se vorbeste în rând e adevarat. Si într-o zi libera se
pricep sa-i puna la munca în lagar. Au ei grija sa inventeze ceva: sa
amenajezi o baie, sa împrejmuiesti un perete ca sa nu poata fi trecut, sa
cureti curtea, sa schimbi rumegusul din mindire sau sa omorî plosnitele
din paturile vagon. Sau se face verificarea identitatii dupa fise. Sau se
aranjeaza o inventariere: iesi cu toate lucrurile în curte si stai acolo o
jumatate de zi.
Mai mult decât orice, pe sefi îi deranjeaza daca detinutul se odihneste
dupa dejun.
Rândul se misca încet, dar se misca. Un frizer, un contabil si unul de
la sectia culturala, trecura peste rând fara sa întrebe pe nimeni. Ei nu sunt
detinuti de duzina, ci detinuti cu protectii serioase, ticalosi de prima mâna.
Pe oamenii acestia, detinutii îi socotesc mai rai decât excrementele. (La
rândul lor si ei îi socotesc la fel pe detinuti). Sa te certi cu ei n-are rost.
Protejatii sunt uniti între ei. Sunt uniti si cu supraveghetorii.
Înaintea lui Suhov mal erau vreo zece oameni, iar în spate venisera în
fuga sapte. În clipa aceea, prin spartura usii intra Cezar, cu noua lui
caciula de blana, trimisa din libertate. (Si cu caciula asta-i o poveste. Cezar
l-a uns pe careva si i s-a permis sa poarte caciula noua si curata de eras,
în timp ce de la altii le-au luat si pe cele din piele de porc, ponosite pe
front).
Cezar îi arunca lui Suhov un zâmbet si imediat începu sa vorbeasca cu
un tip excentric care purta ochelari si tot citea, în rând, un ziar:
— A-a! Piotr Malâci!
Când s-au vazut unul pe altul parca s-au înseninat si s-au rosit ca niste
maci.
Excentricul zise:
— Am o "Veciorka" proaspata, uita-te! Au trimis-o cu banderola.
— Nu mai spune! facu Cezar si îsi baga ochii în ziar. Becusorul de sub
plafon abia lumineaza. Cum poti oare descifra literele marunte de acolo?
— Este aici o cronica foarte interesanta despre premiera lui Zavadski.
Ei sunt moscoviti, se adulmeca de departe unul pe celalalt, iar când
se întâlnesc se miros în felul lor. Si gura le merge ca doua melite. Parca se
întrec cine va spune mai multe cuvinte. Dau atât de repede din gura si
folosesc atât de rar cuvinte rusesti, încât atunci când îi asculti ai impresia
ca vorbesc niste letoni sau români.
Imediat dupa sosire, Cezar si-a instalat toate saculetele la locul lor.
— Eu, Cezar Marcovici, mormai Suhov. Pot sa plec?
— O, da, desigur, desigur — încuviinta Cezar ridicându-si mustatile
negre de pe ziar. Spune-mi numai dupa cine sunt eu si cine-i în urma mea.
Suhov îi arata cine-i înainte si cine-i dupa si fara sa mai astepte ca Cezar
însusi sa-i vorbeasca despre cina, întreba:
— Cina... sa v-o aduc?
(Daca raspunsul va fi pozitiv înseamna ca trebuie sa i-o aduca de la
sala de mese pâna la baraca într-o gamela, ceea ce de fapt este aproape
imposibil. Au fost date ordine. Te prind si-ti varsa gamela si te baga la
carcera. Totusi s-a carat mâncare si se va mai cara, pentru ca cel care
învârte afaceri nu reuseste niciodata sa vina o data cu brigada la sala de
mese).
Suhov întrebase daca sa-i aduca sau nu cina, dar în sinea lui gândea
astfel: "Oare poti fi asa de hapsân? Nu-mi daruiesti cina? Stii doar prea
bine ca la cina nu se da icre, ci apa chioara..."
— Nu, nu — zâmbi Cezar — cina manânc-o tu, Ivan Denisâci!
Suhov atât astepta. Tâsni afara ca o pasare libera de sub un acoperis
si o lua la fuga prin lagar.
Detinutii alearga prin toate colturile ca furnicile. Într-o vreme comandantul
lagarului daduse urmatorul ordin: nici un detinut nu are voie sa
mearga singur prin lagar. Acolo unde se poate, trebuie sa mearga toata
brigada în coloana, iar acolo unde lucrul acesta este imposibil, la
infirmerie, sa zicem sau la closet, sa se formeze grupuri de câte patru-cinci
oameni si sa se desemneze dintre ei un sef, care sa-i încoloneze, sa-i
astepte pâna-si fac treburile si sa-i aduca înapoi tot încolonati.
Comandantul a tinut cu o încapatânare nemaipomenita ca ordinul acesta
sa fie respectat. Si multa vreme nimeni n-a îndraznit sa-l contrazica.
Supraveghetorii puneau mâna pe cei care erau gasiti de unul singur, le notau
numerele si-i târau la carcera. Dar ordinul a fost boicotat. Pe tacute,
cum se întâmpla cu toate ordinele scandaloase. Sa presupunem ca ei îsi
cheama un om la ofiterul de la informatii. Cum sa trimiti cu el o grupa?
Sau tu trebuie sa mergi dupa alimente la magazie. De ce sa merg si eu cu
tine? Sau altul s-a gândit sa mearga la sectia cultural-educativa sa
citeasca ziare. Cine sa mearga cu el? Sau, în sfârsit, poate ca unul vrea
sa-si duca pâslarii la reparat sau la uscat sau pur si simplu vrea sa se duca
în alta baraca (asta este un lucru cu desavârsire interzis) cum sa-l retii?
Cu ordinul acesta, comandantul a vrut sa ne taie si ultima libertate,
dar nu i-a reusit, burtosul!
Pe drum spre baraca. Subov întâlni un supraveghetor si dupa ce-si
scoase, pentru orice eventualitate, caciula în fata lui intra grabit înauntru.
Aici e un adevarat vacarm: cei carora li s-au sterpelit în timpul zilei ratiile
racnesc la plantoane, iar plantoanele fac acelasi lucru. Coltul brigazii 104 e
pustiu.
Suhov socoteste fericita seara în care întorcându-se în lagar nu
gaseste mindirele întoarse, si cotrobaite. Înseamna ca în timpul zilei n-a
fost perchezitie în baraci. Se avânta spre patul sau, îsi dezbraca din mers
vesta si o arunca împreuna cu manusile deasupra. Apoi pipai mindirul.
Bucata de pâine era la locul ei. Se felicita ca a cusut spartura.
Iesi în fuga afara si porni spre sala de mese. Avu norocul sa nu cada
în mâna vreunui supraveghetor, întâlni numai detinuti care-si târau
anevoie picioarele si discutau despre ratii.
Luna toarna peste curte o lumina din ce în ce mai puternica. Proiectoarele
sunt mai palide ca în alte seri, iar baracile arunca pe pamânt
umbre negre. În sala de mese se intra printr-un cerdac cu patru trepte.
Cerdacul e acum în umbra. Deasupra lui se balanseaza si cârâie de
frig un felinar mic. Becurile au culoarea curcubeului. De frig s-au de
murdarie. Mai exista înca un ordin sever al comandantului: brigazile sa
mearga spre sala de mese în rânduri de câte doi. Mai departe ordinul
spunea: când ajung la sala de mes, brigazile sa nu urce pe cerdac, ci sa se
regrupeze în rânduri de câte cinci si sa astepte pâna ce plantonul le va da
drumul sa intre. Ca planton, aici se atinea cu tenacitate Hromoi. El
schiopata si din cauza asta trecea drept invalid, însa era robust,
spurcaciunea! Îsi facuse un bat de mesteacan si de pe cerdac lovea cu el
pe cei care se catarau fara comanda lui. Nu lovea pe oricare. Are ochi
ageri si te recunoaste prin întuneric, chiar si dupa spinare. El nu-i loveste
pe cei care stiu sa-i dea peste bot, ci numai pe cei umiliti si batuti. Si pe
Suhov l-a plesnit odata. Oficial i se spune "planton", dar daca cercetezi
mai bine, vezi ca e un fel de print. E prieten cu bucatarii!
Astazi, ori au navalit dintr-o data toate brigazile, ori ei au facut prea
mult timp ordine, fapt e ca cerdacul e înconjurat din toate partile, iar în
cerdac se afla Hromoi, ajutorul lui si responsabilul salii de mese în
persoana. Se descurca si fara supraveghetori, haita asta.
Responsabilul salii de mese e o reptila îngrasata pâna la refuz, cu
capul cât un bostan si lat în umeri de aproape trei sferturi de metru. Are în
el atâta forta de prisos, încât atunci când merge ai impresia ca atât
picioarele, cât si mâinile îi sunt actionate de niste arcuri. Poarta o caciula
alba, fara numar. Nici unul dintre cei liberi nu are o astfel de caciula. Are si
o vesta din blana de miel, iar pe piept un numar mic, cât un timbru postal.
E o concesie a lui Volkovoi. Pe spate n-are nici macar un astfel de numar.
Responsabilul salii de mese nu saluta pe nimeni si toti detinutii se tem de
el. Într-o singura mâna el tine mii de vieti. Odata au vrut sa-l bata, însa toti
bucatarii i-au sarit în ajutor. Astia-s batausi alesi pe sprânceana. Ar fi o
adevarata nenorocire ca brigada 104 sa fi intrat în sala de mese. Hromoi
cunoaste tot lagarul dupa figura si în prezenta responsabilului nu da
drumul nimanui cu o brigada straina. Se înraieste înadins. Câte odata, unii
se strecoara prin spatele lui Hromoi, printre balustradele cerdacului. S-a
strecurat si Suhov în felul acesta. Astazi, însa, în prezenta responsabilului
nu te poti strecura. Te pocneste de te duc apoi la infirmerie cu saniuta.
Repede, cât mai repede spre cerdac, printre bluzele la fel de negre ca
si a ta, si afla daca brigada 104 este înca aici!
Brigazile exercita asupra cerdacului o presiune formidabila si, ca si
cum ar lua cu asalt o cetate. Urca prima treapta, apoi a doua, a treia, a
patra! Au navalit în cerdac.
— Stai! înapoi! — urla Hromoi si ridica ciomagul asupra celor din fata.
Acum va umplu de sânge!
— N-avem nici o vina — urla cei din fata. Ne împing din spate!
E drept, cei din spate împing, dar nici cei din fata nu se împotrivesc
prea grozav. Vor sa intre pe sus în sala de mese.
Hromoi îsi puse batul de-a latul pieptului ca pe o bariera de cale
ferata lasata în jos si începu sa-i împinga vârtos pe cei din fata.
Aghiotantul sau îl ajuta. Nici responsabilului nu-i fu sila sa-si murdareasca
mâinile si începu sa împinga, împingeau din rasputeri. Au forte
nemasurate. Manânca numai carne.
I-au dat înapoi. Cei din fata au fost aruncati, de sus, ca niste snopi,
peste cei din spate.
— Catea schioapa ce esti! Am sa te pocnesc drept în crestet! striga
unii din multime. Striga si se ascund. Altii au cazut fara sa scoata o vorba.
Singura lor grija e sa se ridice cât mai repede ca sa nu fie striviti sub
picioare.
Treptele au fost eliberate. Responsabilul se retrage în interiorul cerdacului,
iar Hromoi sta pe treapta de sus si-i dadaceste.
— Aliniati-va câte cinci, capete de berbeci ce sunteti. De câte ori sa
va spun? Am sa va dau drumul numai când trebuie!
Suhov zari lânga cerdac ceva ce semana cu capul lui Senka Klevsin si
se bucura. Hai, mai repede, sa ajungem acolo cu coatele! Spinarile din fata
nu-i dau voie. Ei, fratioare, n-ai forta, n-ai sa ajungi!
— A douazeci si saptea! — striga Hromoi — Treci!
Brigada a douazeci si saptea se ridica pe trepte si ajunge curând la
usa. Dupa ea înainteaza din nou cu totii pe trepte. Cei din spate împing,
împinge si Suhov cât poate. Cerdacul se clatina, felinarul de deasupra
tremura.
— Iarasi, hoiturilor? — îsi iese Hromoi din fire si-i loveste cu ciomagul
peste umeri si peste spate si-i îmbrânceste unul în altul.
Facu din nou curatenie. Suhov vede de jos ca lânga Hromoi urca
Pavlo. Îsi conduce brigada. Tiurin nu se murdareste în înghesuiala asta.
— Aliniaza-te câte cinci 104! striga Pavlo de sus. Iar voi, prieteni,
faceti putin loc!
Cum dracu' sa se faca loc!
— Hei, tu din fata, da-mi voie, sunt din brigada 104. Suhov îl scutura.
Cel în cauza ar fi bucuros sa-l lase, dar îl preseaza si pe el din toate partile.
Multimea se zbuciuma, îsi, pierde rasuflarea ca sa-si primeasca apa
chioara.
Apa chioara legala.
Suhov proceda altfel: se întinse spre stânga, apuca balustrada, îsi petrecu
apoi mâinile pe dupa stâlpul ceardacului si se ridica proptindu-si picioarele
în genunchii cuiva.
Cei din jur începura sa-l încalzeasca pe sub coaste, încasa doua
lovituri zdravene, dar se strecurase. Era cu un picior pe cornisa cerdacului,
lânga treapta de sus si astepta. Ai lui îl vazura si-i întinsera mâna.
Responsabilul salii de mese pleca si din usa îsi întoarse privirea si
zise:
— Hromoi, da drumul la înca doua brigazi!
— 104! racni Hromoi. Dar tu, hoitule, încotro te strecori! Si cu
ciomagul îl lovi pe unul din alta brigada.
— 104! — striga Pavlo si le da drumul la ai sai.
— Uf! Uf! mormai Suhov alergând în sala de mese si, fara sa mai
astepte îndemnul lui Pavlo, porni dupa tavi.
Ca întotdeauna, în sala de mese se învalmasesc valuri de aburi. Cei
de la mese stau înghesuiti unul în altul ca semintele de floarea soarelui.
Unii hoinaresc printre mese împingându-se. Altii se strecoara cu tava plina.
Suhov s-a obisnuit de mult cu privelistea asta. Ochiul lui ager vede ca
Sce-208 duce pe tava doar cinci strachini.
Înseamna ca e ultima tava. Altfel ar fi plina.
Îl ajunse si pe la spate îi sopti la ureche:
— Fratioare, da-mi mie tava!
— O asteapta unul la ferestruica, i-am fagaduit.
— Da-l naibii! Asteapta? Altadata sa nu mai caste gura!
S-au înteles.
Sce-208 duse tava la masa si o goli. Cel caruia i-o promisese veni în
fuga. Apuca tava de un capat. Suhov îl împinse cu tava în directia spre
care tragea, îl dadu dupa un stâlp si celalalt o scapa din mâini. Cu tava sub
brat, Suhov porni în graba spre ferestruica. Pavlo sta la rând fara tavi. Pare
plictisit. Se bucura totusi:
— Bravo, Ivan Denisovici! zise si-l dadu la o parte pe ajutorul de la brigada
27, care se afla în fata lui: Da-mi voie! De ce stai fara rost? Eu am
tavi!
Iata si potlogarul de Gopcik aduce o tava.
— Cascau gura — râde el — iar eu le-am sterpelit-o.
Din Gopcik va iesi un puscarias de baza. Sa mai învete vreo trei ani,
sa mai creasca. Mai jos decât taietor de lemne, nu poti crede ca-l va
împinge soarta.
Pavlo ordona lui Ermolaev, un siberian zdravan, sa aduca înca o tava.
Ermolaev a primit zece ani tot pentru prizonierat.
Pe Gopcik îl trimise sa vada care masa termina de mâncat. Suhov si-a
asezat tava pe coltul ferestruicii si asteapta.
— 104! — striga Pavlo — la ferestruica!
În total sunt cinci ferestruici, trei comune, una pentru cei care manânca
la regim (bolnavi de ulcer sunt vreo zece oameni, dar pe lânga ei,
manânca aici pe blat, toata contabilitatea) si înca una pentru înapoierea
veselei. (La aceasta ferestruica se bat cei care ling strachinile).
Ferestruicile nu se afla la o înaltime prea mare. Poate putin mai sus
de mijloc. Prin ele nu-i poti vedea pe bucatari. Le vezi doar mâinile si
polonicele.
Mâinile bucatarului sunt albe, paroase si puternice. Parca ar fi mâini
de boxer, nu de bucatar.
Si-a luat un creion si face un semn pe lista lui din perete:
— Brigada 104 — douazeci si patru!
Deci Panteleev si-a mâncat portia. Nu-i bolnav, cateaua!
Bucatarul însfaca un polonic urias de vreo trei litri si cu el porni sa
mestece în cazan. (Cazanul e aproape plin si din el se ridica nori grosi de
aburi).
Apoi puse mâna pe alt polonic, unul de sapte sute cincizeci de grame
si scufundându-l câte putin începu sa împarta.
— Unu, doi, trei, patru...
Suhov ochi dintr-o privire strachinile care fusesera umplute cât timp
grosul nu se lasase înca la fund. În celelalte era doar apa chioara. Îsi puse
zece strachini pe tava si pleca. De la al doilea rând de stâlpi, Gopcik îi facu
semn.
— Aici Ivan Denisâci, aici!
Pentru a cara strachini trebuia, înainte de toate, sa nu-ti tremure mâna.
Suhov trece peste obstacole lin, fara ca tava sa primeasca vreo
lovitura. Lucreaza mai mult cu gura.
— Ei, tu H-120! Pazeste-te unchiule! La o parte flacaule!
Într-o îmbulzeala ca asta e lucru mare sa duci o singura strachina fara
sa te stropesti, darmite zece! Si totusi, iata ca Suhov le aseaza pe toate întregi,
la capatul mesei eliberate de Gopcik. Pe hainelelui nu se zaresc
stropi proaspeti. Aseza tava în asa fel, încât coltul în care se aflau cele
doua strachini cu zeama mai groasa sa se afle spre locul pe care-l va
ocupa el.
A adus si Ermolaev zece strachini, iar Gopcik si Pavlo în mâini, înca
patru. Ultimele. Kilgas aduce pâinea. Tot pe o tava. Astazi li se da dupa cât
au lucrat. Unul doua sute de grame, altul trei sute. Suhov — patru sute.
Îsi lua portia — pâinea lui si cele doua sute de grame ale lui Cezar.
Din toate partile, cei din brigada începura sa se apropie ca sa-si primeasca
cina.
De mâncat, manânca unde poti. Suhov le da strachinile. Tine minte
cui a dat si pazeste ca pe ochii din cap coltul tavii. În una din cele doua
strachini si-a bagat deja lingura, înseamna ca e repartizata. Fetiukov si-a
luat strachina printre primii si a plecat. Probabil si-a facut socoteala ca nu
se poate capatui în brigada si-i mai bine sa mearga prin sala de mese si
s-o faca pe sacalul. Poate ca cineva mai lasa niste resturi (Daca cineva nu
manânca totul si da strachina într-o parte, asupra ei se arunca, întocmai
ca niste ulii, câtiva în acelasi timp).
Numara portiile împreuna cu Pavlo si se întelesera. Pentru Andrei Prokofievici
puse deoparte o strachina cu fiertura mai groasa, iar Pavlo o
varsa într-o gamela nemteasca, îngusta, cu capac. Se poate duce sub
vesta, strângând-o la piept. Dadura tavile. Pavlo avea în fata portia sa
dubla iar Suhov cele doua portii. Nu mai schimbara nici o vorba. Urmau
minute sfinte. Suhov îsi scoase caciula si o puse pe genunchi. Verifica cu
lingura o strachina, apoi pe cealalta. Se nimerise si plevusca. În general,
seara, ciorba este mult mai subtire decât dimineata. Dimineata detinutul
trebuie hranit ca sa poata munci. Seara adoarme si asa.
Începu sa manânce. La început bau pur si simplu lichidul. Era fierbinte
si i se raspândi în tot corpul. Toate maruntaiele i se zbateau în asteptarea
ciorbei. Bine! Iata, aceasta este clipa scurta, pentru care traieste detinutul.
Acum Suhov îsi uita absolut toate necazurile. Nu-i necajit nici ca pedapsa
e lunga, nici ca ziua-i lunga, nici ca duminica vor lucra iarasi. Acum
el îsi spunea: vom rezista! Vom trece peste toate, dea domnul si totul se
va sfârsi!

(va urma)









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu